Archive for the ‘glavlit’ Category

Propagandă şi agitaţie (cronică de Emanuel Modoc)

Septembrie 11, 2015

http://revistacultura.ro/nou/2015/07/propaganda-si-agitatie/

Propagandă şi agitaţie

UN ARTICOL DE EMANUEL MODOC

Liliana Corobca, Controlul cărţii. Cenzura literaturii în regimul comunist din România, Editura Cartea Românească, Bucureşti, 2014, 374 p.

 

„A book is a loaded gun in the house next door… Who knows who might be the target of the well-read man?“ – Ray Bradbury, Fahrenheit 451

Liliana Corobca, deopotrivă cercetătoare şi prozatoare (autoare a romanelor Negrissimo, Un an în paradis şi Kinderland), este, probabil, cel mai avizat exeget al cenzurii comuniste româneşti din momentul de faţă. Dovadă şi prezenţa, deloc modestă, în volume editate şi consacrate literaturii de exil (Alexandru Busuioceanu. Un roman epistolar al exilului românesc. Corespondenţa (1942-1961), Poezia românească din exil) sau cenzurii (Epurarea cărţilor din România. Documente (1944-1964), Instituţia cenzurii comuniste din România (1949-1977) etc.). Volumul de faţă, Controlul cărţii. Cenzura literaturii în regimul comunist din România, e o amplă monografie ce scoate la suprafaţă mecanismul complex şi, cel mai adesea, deconcertant, al cenzurii, în general, şi al organelor de cenzură comuniste, în particular. Meritul acestei cărţi rezidă în documentarea exhaustivă a fenomenului şi în scoaterea la iveală a unor documente până acum inedite, care demonstrează caracterul de maşinărie plurivalentă al cenzurii.
Cenzura şi directivele sovietice
Controlul cărţii… este, în primul rând, o lucrare comparativă, cu trimiteri la tot pasul către organele de cenzură sovietice, care ajută la crearea unei imagini complete a cenzurii în spaţiul românesc. Prin raportarea constantă la instituţia de cenzură sovietică (denumită Glavlit şi care a fost înfiinţată în 1922), ni se aminteşte faptul că organele româneşti de cenzură au fost mereu subordonate directivelor instituţiilor sovietice de cenzură, la fel cum organizarea statală a Republicii Populare România a fost subordonată URSS-ului. Lucrarea Lilianei Corobca este totodată şi una expozitivă, ce parcurge diacronic principalele structuri de cenzură prezente în spaţiul românesc, de la Cenzura Centrală Militară, înfiinţată în 1945 cu rolul de a controla presa, corespondenţa externă şi corespondenţa internă, până la Comisia Aliată de Control, ce avea să înlocuiască Cenzura Centrală Militară în 1946 şi care, potrivit autoarei, a constituit cea mai importantă etapă a cenzurii din perioada de început şi care a avut efecte drastice asupra schimbării mentalitare în regimul comunist. Spaţiul cel mai amplu al cărţii este dedicat Direcţiei Generale a Presei şi Tipăriturilor, instituţia românească de cenzură care a avut cea mai amplă activitate (1949-1977) şi al cărui model a fost preluat după Glavlit-ul sovietic. Abia în cadrul analizei structurii DGPT-ului putem observa complexitatea sistemului comunist de cenzură.
Revenind la componenta comparativă a studiului, un foarte bun exemplu al raportului de subordonare a statului român faţă de URSS în ceea ce priveşte cenzura şi totodată unul care ar putea stârni oarecare amuzament îl reprezintă scoaterea din circulaţie şi cenzurarea unei lucrări scrise de Gh. Gheorghiu-Dej, intitulată Despre alianţa dintre clasa muncitoare şi ţărănimea muncitoare (apărută în 1952). În contextul în care, în România, colectivizarea începuse deja în 1949, lucrarea pornea de pe o poziţie teoretică marxist-leninistă ce accepta coabitarea clasei muncitoare şi a ţărănimii şi care avea scopul de a câştiga susţinerea ţăranilor săraci. Fiind o poziţie politică acceptabilă în momentul apariţiei, această lucrare ajunge să fie „depăşită ideatic“ începând cu anul 1956, când a avut loc Congresul al II-lea al P.M.R (Partidul Muncitoresc Român), care preconiza o schimbare a formei de guvernământ. Astfel, putem sesiza că nici măcar dictatorii statelor comuniste nu erau scutiţi de mecanismul cenzurii şi că directivele sovietice reuşeau să se impună chiar şi în faţa liderilor statelor subordonate. În acelaşi timp, cu greu scapi de senzaţia că Liliana Corobca pare să deţină un control mult mai solid asupra componentei sovietice, pe care o tratează cu intervenţii exegetice superioare celor cu care discută spaţiul românesc. Acest fapt poate fi şi din cauza anvergurii studiilor consacrate cenzurii sovietice şi diferenţei frapante dintre cantitatea de exegeză dedicată fenomenului rusesc şi cea dedicată cenzurii în România. Pentru spaţiul autohton, autoarea optează însă pentru puterea exemplului, iar apelul la numeroasele resurse documentare salvează unele capitole ce tind spre sterilitate discursivă. Ajunge doar să alegem un exemplu al haosului instaurat de cenzura comunistă în primii ani: „Deşi primeau indicaţii să distrugă cărţi cu conţinut „duşmănos“ sau „fascist“ publicate între 1917-1944, consilierii regionali înţelegeau să ardă întreaga bibliotecă, iar cenzorii din Bucureşti, veniţi ulterior să vadă cum a decurs epurarea, descopereau că nu mai au ce controla: «În urma unei dispoziţii a C.C.M. s-au distrus toate cărţile editate înainte de 23 august 1944, fără niciun fel de criteriu». (Galaţi)“ pentru a putea conchide că orice comentariu suplimentar ar fi fastidios.
„Bun de tipar“
Însă aspectul cel mai interesant al volumului Controlul cărţii… este reprezentat de felul în care Liliana Corobca urmăreşte evoluţia Direcţiei Generale a Presei şi Tipăriturilor. Dacă înainte de înfiinţarea DGPT-ului criteriul unic de epurare a cărţilor era „defascizarea“, înlăturarea cărţilor considerate „duşmănoase“, criteriile de cenzurare au fost treptat modificate pe măsură ce România comunistă îşi modifica relaţiile cu alte state sau în funcţie de noile directive primite din partea URSS-ului. Evoluţia DGPT-ului a fost una vertiginoasă, astfel încât, în 1952, atribuţiile acestei instituţii însumau atât controlul cărţilor şi a publicaţiilor periodice, cât şi a radioului, cinematografiei, muzeelor şi expoziţiilor. Criteriile de selecţie ale cărţilor şi publicaţiilor „periculoase“ dovedesc arbitrariul acestui sistem de cenzură. De pildă, în 1956, în urma aceluiaşi Congres al II-lea al P.M.R., un nou document, numit „Propuneri pentru decongestionarea reţelei de difuzare şi a bibliotecilor“, a fost diseminat, care, pe lângă criteriile de retragere a unor cărţi/lucrări cu subiecte „depăşite“ sau cu subiecte ce intrau în directă contradicţie cu tezele expuse la acel congres, conţinea şi o secţiune dedicată cărţilor „depăşite de actualitatea politică internaţională“. Erau scoase din circulaţie „materiale care conţin injurii la adresa conducătorilor Iugoslaviei“, „rapoarte, articole şi cuvântări care conţin aprecieri şi date inactuale cu privire la situaţia din diferite ţări“, „lucrări despre ţările capitaliste şi personalităţi politice din aceste ţări scrise pe un ton injurios“. La capitolul beletristică, erau considerate ca fiind nerecomandabile cărţi scrise „în chip artificial, nelegate de realitate“, cărţile „sentimentale“ („Dacă sunt demoralizante, se scot din circulaţie“), romane erotice („Dacă e dragoste sănătoasă, optimistă, legată de viaţă sunt recomandabile. Cele ce urmăresc aţâţarea simţurilor, maladive, sunt nedifuzabile şi se vor scoate din biblioteci“) etc. Toate aceste documente sunt atent culese de către autoare atât pentru a reda în mod fidel caracterul arbitrar, chiar absurd, al cenzurii comuniste, cât şi pentru a explica exhaustiv fenomenul cenzurii româneşti ca mecanism de mutilare culturală. Literatura (a se citi în sensul larg, ce acoperă toate domeniile cunoaşterii) acelei epoci, aşa cum e prezentată în Controlul cărţii…, e dominată de haos, de biblioteci întregi date „la topit“ şi de cărţi cenzurate „peste noapte“.
O altă componentă a mecanismului Direcţiei Generale a Presei şi Tipăriturilor care constituie un subiect de larg interes în carte e legată de existenţa unui „fond special“, unde se găseau exemplare ale cărţilor interzise, salvate, în mod ironic, de acţiunile de epurare. Păstrate pentru utilizarea lor în scopul unor eventuale cercetări ştiinţifice, care puteau fi întreprinse doar de oameni de încredere ai sistemului comunist sau pentru cercetări desfăşurate de parchet în cazul în care erau anchetaţi scriitori sau ziarişti, cărţile din „fondul special“ constituie, în prezent, o sursă nepreţuită pentru studierea fenomenului cenzurii în România.
Sinteza Lilianei Corobca se încheie cu o subtilă analiză a „desfiinţării cenzurii“ din 1977. Autoarea operează cu ghilimelele de rigoare, întrucât această „desfiinţare“ a fost doar o stratagemă folosită de Ceauşescu pentru a intra în graţiile Occidentului. Realitatea era alta, căci presiunile Securităţii ceauşiste nu au făcut decât să dea naştere unor noi forme de cenzură: autocenzura, complicitatea, limbajul esopic, cenzura represivă. Dispărea, aşadar, doar instituţia specializată, nu şi… specializarea, iar autoarea apreciază: „cazul României după 1977 este elocvent pentru a demonstra eficienţa cenzurii fără o instituţie specializată“. Cartea Lilianei Corobca poate fi considerată un studiu de referinţă în domeniu, cu atât mai mult cu cât, fiind o lucrare abundent documentată, re-creează, printr-un proces remarcabil de inginerie inversă, mecanismul cenzurii comuniste în cultura românească.

Anunțuri

Invitație

Februarie 23, 2015

Editura Ratio et Revelatio, în colaborare cu Institutul de Investigare a Crimelor
Comunismului și Memoria Exilului Românesc (IICCMER) vă invită la lansarea cărții:
Instituția cenzurii comuniste în România (1949-1977), vol. I și II, de Liliana Corobca.
Invitați: Radu Preda (președinte executiv IICCMER), Florian Banu, Cristian Vasile
Lansarea va avea loc joi, 26 februarie 2015, de la ora 18.00, la Librăria Humanitas
Kretzulescu, Calea Victoriei 45.
Vă așteptăm cu drag!

Instituția cenzurii. 1949-1977.

Instituția cenzurii. 1949-1977.

lansare bucuresti

Invitatie

Mai 28, 2014

doua cenzuri

Dragi prieteni,
M-aş bucura să fiţi alături de mine şi de invitaţii mei la cele două lansări la Targul de carte Bookfest.

VINERI, 30 mai, ora 17.30:
„Controlul cărţii. Cenzura literaturii în regimul comunist din România”.
Invitaţi: Magda Cârneci, George Neagoe.
Moderator: Daniel Cristea-Enache.
Pavilion C2 la standul editurii Polirom.

SÂMBĂTĂ, 31 mai, ora 14.00 :
„Instituţia cenzurii comuniste în România, Documente. 1949-1977”, Vol. I.
Invitaţi: Flori Bălănescu, Cristian Vasile, Cosmin Budeancă.
Pavilionul C4, Cafeneaua literara Julius Meinl

Vă aşteptăm cu drag ! Lansarea volumului „Controlul cărții”

Bookfest, 1 iunie 2014

 

Instituţia cenzurii comuniste în România – Lansarea volumului la Bookfest 2014:

Despre EPURAREA CARTILOR

Noiembrie 12, 2013

Gheorghe Grigurcu, GULAGUL CĂRŢILOR , Viaţa românească, nr. 9-10, 2013.

http://www.viataromaneasca.eu/articole/10_cronica-literara/1618_gulagul-cartilor.html

Îmi aduc aminte: două cărţi, una foarte voluminoasă, alta mai subţire, suplimentară, au marcat începutul adolescenţei mele. Titlul lor: Publicaţii interzise. Le răsfoiam îndelung, surprins de numărul imens de autori şi scrieri, unele fiindu-mi deja cît de cît cunoscute, cărora nu li se mai dădea dreptul de-a exista în lume, aidoma unor delincvenţi care s-ar fi cuvenit să stea după gratii tot restul vieţii. Oare cu ce-au păcătuit atît de grav? Îmi venea greu să-mi dau un răspuns, dar simţeam o strîngere de inimă ca-n faţa unei catastrofe, eu, copilandrul îndrăgostit de cărţi. O amplă cercetare semnată de Liliana Corobca ne permite acum să luăm cunoştinţă de detaliile acestui fenomen odios pe care l-a reprezentat în ţara noastră scoaterea din circulaţie şi, frecvent, distrugerea cărţilor sub regimul comunist. O teroare exercitată nu doar asupra oamenilor, ci şi asupra unor entităţi ce dădeau conţinut conceptului de cultură. O manipulare a unei „culturi noi”, care nu găsea alt mijloc de-a se impune decît distrugerea fără scrupule a ceea ce o preceda. Istoria cunoaşte cîteva momente similare. Rugurile de cărţi ale naziştilor (încă o dovadă a înrudirii totalitarismelor) şi, deşi mai puţin ofensiv, indexul Bisericii catolice. De un trist haz e împrejurarea că dogmatismul ecleziastic constituia un model pentru dogmatismul marxist-leninist, bizuit pe ateism… În orice caz, nu e vorba de o măsură colaterală, luată de subalterni „eretici”, ci, iniţial, chiar de vîrful suprem al ideologiei, care a fost unul din „clasicii” săi, Lenin. Intelectualii occidentali gauchişti, dispuşi a vedea într-însul un spirit „luminat”, care n-ar putea fi învinuit de fărădelegile comunismului, apărute, în opinia lor, odată cu venirea la putere a lui Stalin, ar trebui să ţină seama de măsurile dure adoptate de acesta, îndată după revoluţia bolşevică, împotriva presei „burgheze”, „duşmănoase”. Prin „Decretul Presei”, publicat în ziarul Pravda din 10 noiembrie 1917, aceasta era socotită a fi nu mai puţin primejdioasă decît „bombele şi mitralierele” inamice, drept care se adoptau măsuri „temporare şi extreme”, care, în realitate, urmau să dureze pînă la finele cîrmuirii comuniste. Avea loc, altfel spus, suprimarea libertăţii cuvîntului tipărit.

Magda Ursache, SAVE PE DOCUMENT,
http://www.contemporanul.ro/articol.php?idarticol=369
http://www.asymetria.org/modules.php?name=News&file=print&sid=1154
http://www.pro-saeculum.ro/arhiva/77/saeculum77.pdf
Ingineriilor bio-bliobliografice din memorii, abuzurilor de ficţiune din jurnale, subiectivismului criticii mici nu le poate replica ferm decît cercetarea de arhivă. Cînd memoria aţipeşte, bine este de dat un save pe document, edit ori inedit. E ceea ce întreprinde Liliana Corobca în volumul Epurarea cărţilor în România (1944-1964). Documente, Editura Tritonic, 2010. Cercetătoarea a răscolit cu rîvnă arhive sovietice şi româneşti, asigurîndu-ne: „Cititorul poate conta pe maxima adecvare cu sursa de origine”. De precizat că poetul, prozatorul, criticul literar Dan Culcer a încurajat-o pe Liliana Corobca în întreprinderea sa, a îndemnat-o spre fondul de cărţi cenzurate în comunism, i-a publicat primele texte în revista lui electronică http://www.asymetria.
Incendiatorii au tot distrus cărţi de-a lungul vremurilor, de la biblioteca din Alexandria la mica bibliotecă din Mana lui Paul Goma („rugul cărţilor” s-a aprins în curtea şcolii basarabene, în 13 ianuarie 1941). În 1848, ca să se răzbune pe preoţii lui Andrei Şaguna, ungurii lui Kossuth au devastat biblioteca Institutului teoretic din Sibiu; şi asta după ce fusese sechestrată la 1700, în urma Unirii Bisericii din Ardeal cu Roma. Cărţile au căzut mereu victime, au fost topite, arestate, mutilate…; s-a exercitat asupra lor cenz-ura, cum desparte în silabe Leo Butnaru. Dar numărul celor arse din ordin bolşeo-moscovit a fost înspămîntător: vagon după vagon ori aruncate la topit, în cazanele fabricilor de hîrtie, un Fahreinheit 451 avant la lettre.
Liliana Corobca împarte intervalul 1944-1964 în trei etape. Prima, ’44-’48, „Desfascizarea”, călăuzită de „Măreaţa Uniune”; a doua, căreia i-aş spune Balşaia Cenzura, a treia, ’52-’56, „Purificarea”, prin lucrarea DGPT.

MECANISMELE CENZURII COMUNISTE. GLAVLIT (III)

Martie 19, 2012

Activitatea cenzurii poate fi urmărită din rapoartele pe care le făcea Glavlitul sau din notele comisiilor de partid care controlau şi analizau (uneori foarte critic) intervenţiile făcute de cenzori. Într-o notă în care Glavlitul  încerca să convingă CC de necesitatea controlului editurilor (prealabil şi postcontrol) de către organele sale, se menţionează că în anul 1925: „cu îndreptări ale Glavlitului au apărut 683 de cărţi, 1215 din aceste îndreptăti aveau caracter politico-ideologic.”[1].

În raportul de activitate a Glavlitului pe anul 1939[2] se enumeră cele mai frecvente erori din presă (unele le întâlnim şi în presa românească):

trebuia tipărit                                    a fost tipărit

istoric                                                 isteric

socialism                                            capitalism

de clasă                                              de casă

besstraşnâi (neînfricat)                      straşnâi (straşnic, fioros)

porocinosti (depravare, viciu)           procinosti (tărie, rezistenţă)

predsedateli (preşedinte)                   predateli (trădător)

prevraşcenie (transformare)              prekraşcenie (încetare)

La 29 iulie 1944, în „Nota AGITPROP-ului către secretarul CC VKP (b) A. S. Şcerbakov despre rezultatul verificării Glavlitului[3]  este analizată activitatea Glavlitului. Direcţia propagandei a controlat activitatea cenzurii la efectuarea controlului prealabil al literaturii tipărite. La început, sunt aduse două exemple de activitate pozitivă a instituţiei, când s-au scos unele materiale pe bună dreptate, după părerea autorului notei. „Dar, în acelaşi timp, şeful Glavlitului şi funcţionarii aparatului Glavlit au comis unele exagerări serioase în aprecierea unor lucrări”[4]: e dat drept exemplu articolul academicianului Vavilov „Lenin şi fizica contemporană”, interzis de Glavlit pentru „greşeli grosolane de ordin idealist şi empiriocriticism”. Şi autorul note explică demersul lui Vavilov, care prezintă în mod adecvat analiza leninistă privind „criza fizicii” şi pune în valoare importanţa lucrării lui Lenin „Materialism şi empiriocriticism”… deci nu era cazul să fie interzis… Sunt citate şi alte lucrări, considerare de cenzori „dăunătoare politic” în mod nejustificat: „Uneori cenzura descoperă greşeli de redactare, considerându-le politice. De pildă, într-o poezie din antologia «Poezia tinerilor poeţi ucraineni» , se află fraza: «Şi neamţul a zbierat: Să taci, bătrâne!». Cenzorul a subliniat fraza considerând-o greşeală politică, pentru că expresia «Să taci, bătrâne» e politicoasă şi nu trebuia atribuită unui neamţ.”[5] În urma controlului, se constată că „cenzorii nu poartă destulă responsabilitate pentru materialul vizat”, părerea cenzorului „i se aduce la cunoştinţă şefului Glavlitului în mod oral, ceea ce duce la lipsa de responsabilitate”. Propuneri: „Să se instituie o strictă răspundere faţă de materialul cenzurat. Concluziile privind intervenţiile cenzorilor să fie scrise.[…] Să se introducă prezentarea în fiecare zi la Direcţia Propagandei CC a datelor despre ediţiile care nu primesc bun de tipar, cu indicarea exactă a motivului interzicerii”[6].

Desigur, erau nenumărate cazuri de exagerare a cenzorilor, care ajungeau să facă parte din folclorul comunist, circulând mai ales în mediul scriitoricesc. În antologia Copiii sovietici,  o poezie nevinovată a celebrului poet pentru copii, S. Marşak, Bagaj (despre  călătoria unei doamne cu căţelul), este interzisă pe motiv că ar sugera unele deficienţe ale Ministerului Transportului. Cenzorul citează, în raportul său, strofa următoare:

O doamnă a depus pentru bagaj

Divanul, geanta şi un sac de voiaj.

O cutie, un coş şi-ncă o cutiuţă

Şi o căţeluţă micuţă.

apoi comentează:

„Mai departe, în scopul reprezentării Comisariatului Popular al Căilor Ferate[7], versurile transmit, în aceeaşi manieră, felul cum căţelul a crescut pe drum. […] Pentru copiii proletari antologia nu este adecvată. În general, nu se simte în ea tendinţa de a face din copil un activist pe tărâm social.”[8]

Primul şef (oficial) al Glavlitului, Nikolai Meşceriakov, unul dintre conducătorii Direcţiei Agitprop a CC (despre care se spune că ar fi condus de facto cenzura până în 1927[9]) „după ce a fost numit în funcţie (formal), a fost trimis în concediu şi, la întoarcere, postul era ocupat de Lebedev-Poleanski”[10], în unele surse numele lui Meşceriakov nici nu este menţionat, primul şef al cenzurii fiind considerat P. I. Lebedev-Poleanski[11], comunist de încredere, personaj destul de erudit, inteligent, atent; i se datoreşte faptul că a făcut tot posibilul ca Glavlit să-şi lărgească sfera de influenţă şi să deţină cât mai multă putere[12]. În 1931, conducătorul Glavlitului este numit Boris Volin, care era adeptul unificării tututor tipurilor de cenzură, precum şi a subordonării instituţiilor republicane, id est crearea pe baza Glavlit RSFS Ruse a Glavlit URSS. O scurtă perioadă de timp, directorul cenzurii a fost S. B. Ingulov, care pe mulţi i-a trimis la moarte sau prin puşcării, sfârşind şi el la fel, fiind împuşcat (considerat duşman al poporului, care „nu inspiră încredere din punct de vedere politic”[13]).  Primii conducători ai Glavlitului mai aveau oarecare veleităţi literare sau publicistice, scriseseră câte o carte în tinereţe,  dar următorii  şefi ai cenzurii erau activişti obedienţi, care puteau cu succes îndeplini orice altă funcţie în aparatul de partid. În perioada războiului, şeful Glavlit este N. G. Sadcikov, după  urmează C. C. Omelcenko. Cel mai longeviv conducător al Glavlitului este Pavel Romanov, care a deţinut această funcţie, cu câteva scurte întreruperi, din 1957-1986; „Romanov a reprezentat funcţionarul tipic de partid care nu se distingea printr-o intelegenţă specială, dar conducea cu fermitate conform liniei partidului”[14].


[1] Цензура в Советском Союзе..., ed. cit., p. 97. Traducerile din limbi străine ne aparţin.

[2] История советской политической цензуры…, ed. cit., p. 323. Referatul are 6 părţi: I. Cantitatea muncii şi personalul organelor cenzurii; II. Calitatea muncii organelor cenzurii; III. Greşelile scăpate de organele cenzurii; IV. Controlul literaturii străine care spseşte din străinătate; V. Activitatea de epurare a literaturii dăunătoare din p. de vedere politic; VI. Concluzii.

[3] История советской политической цензуры…, ed. cit.,  pp. 86-89.

[4] Ibidem, p. 87.

[5] Ibid., p. 88.

[6] Ib., p. 89.

[7] „Narkomputi”, în text (Наро́дный комиссариа́т путе́й сообще́ния).

[8] Цензура в Советском Союзе…  ,ed. cit.,  p. 108. „Pretenţia faţă de această poezie îndrăgită de copii e de-a dreptul anecdotică;  asemenea anecdote, adevărate şi uneori exagerate, circulau mereu în mediul literar”, notează V. Volovnikov.

[9] „Zensur in der Sowjetunion“, http://de.wikipedia.org/wiki/Zensur_in_der_Sowjetunion, accesat la 12 februarie 2011.

[10] M. V. Zelenov, op. şi sursa citată.

[11] Conducătorii Glavlitului: Lebedev-Poleanski P.I. (1922-1931),Volin B.M. (1931-1935), Ingulov S.B. (1935-1938), Sadcikov N.G. (1938-1957), Romanov P.K. (1957-1965, 1965-1986), Ohotnikov A.N. (1965-1966), Boldâriov V.A. (1986-1991) în Цензура в Советском Союзе. 1917-1991, ed. cit., p. 575.

[12] M. V. Zelenov, op. şi sursa citată.

[13] Цензура в Советском Союзе.., ed. cit., p. 72.

[14] V. A. Solodin, op. cit., p. 318.

fragment din „Instituţia cenzurii comuniste în România. 1949-1977”, ediţie, prefaţă şi note de Liliana Corobca, in curs de apariţie…

 

Invitatie

Aprilie 10, 2011

ACADEMIA ROMÂNĂ
INSTITUTUL NAŢIONAL PENTRU STUDIUL TOTALITARISMULUI
Centrul de Studii Ruse şi Sovietice

Vă adresează invitaţia de a participa la conferinţa
“ INCURSIUNE ÎN CENZURA SOVIETICĂ (GLAVLIT). 1922-1991”
susţinută de Dr. LILIANA COROBCA, cercetător la Institutul de Istorie şi Teorie Literară “George Călinescu” al Academiei Române

Manifestarea ştiinţifică va avea loc MIERCURI, 13 APRILIE 2011, orele 11.00-13.00, la sediul Institutului Naţional pentru Studiul Totalitarismului, Strada Arhitect Grigore Cerchez nr.16 (lângă Piaţa Dorobanţi, prin Str.Muzeul Zambaccian).
Mai multe informaţii la tel. 230 69 92