Posts Tagged ‘Epurarea cărţilor în România’

Despre EPURAREA CARTILOR

noiembrie 12, 2013

Gheorghe Grigurcu, GULAGUL CĂRŢILOR , Viaţa românească, nr. 9-10, 2013.

http://www.viataromaneasca.eu/articole/10_cronica-literara/1618_gulagul-cartilor.html

Îmi aduc aminte: două cărţi, una foarte voluminoasă, alta mai subţire, suplimentară, au marcat începutul adolescenţei mele. Titlul lor: Publicaţii interzise. Le răsfoiam îndelung, surprins de numărul imens de autori şi scrieri, unele fiindu-mi deja cît de cît cunoscute, cărora nu li se mai dădea dreptul de-a exista în lume, aidoma unor delincvenţi care s-ar fi cuvenit să stea după gratii tot restul vieţii. Oare cu ce-au păcătuit atît de grav? Îmi venea greu să-mi dau un răspuns, dar simţeam o strîngere de inimă ca-n faţa unei catastrofe, eu, copilandrul îndrăgostit de cărţi. O amplă cercetare semnată de Liliana Corobca ne permite acum să luăm cunoştinţă de detaliile acestui fenomen odios pe care l-a reprezentat în ţara noastră scoaterea din circulaţie şi, frecvent, distrugerea cărţilor sub regimul comunist. O teroare exercitată nu doar asupra oamenilor, ci şi asupra unor entităţi ce dădeau conţinut conceptului de cultură. O manipulare a unei „culturi noi”, care nu găsea alt mijloc de-a se impune decît distrugerea fără scrupule a ceea ce o preceda. Istoria cunoaşte cîteva momente similare. Rugurile de cărţi ale naziştilor (încă o dovadă a înrudirii totalitarismelor) şi, deşi mai puţin ofensiv, indexul Bisericii catolice. De un trist haz e împrejurarea că dogmatismul ecleziastic constituia un model pentru dogmatismul marxist-leninist, bizuit pe ateism… În orice caz, nu e vorba de o măsură colaterală, luată de subalterni „eretici”, ci, iniţial, chiar de vîrful suprem al ideologiei, care a fost unul din „clasicii” săi, Lenin. Intelectualii occidentali gauchişti, dispuşi a vedea într-însul un spirit „luminat”, care n-ar putea fi învinuit de fărădelegile comunismului, apărute, în opinia lor, odată cu venirea la putere a lui Stalin, ar trebui să ţină seama de măsurile dure adoptate de acesta, îndată după revoluţia bolşevică, împotriva presei „burgheze”, „duşmănoase”. Prin „Decretul Presei”, publicat în ziarul Pravda din 10 noiembrie 1917, aceasta era socotită a fi nu mai puţin primejdioasă decît „bombele şi mitralierele” inamice, drept care se adoptau măsuri „temporare şi extreme”, care, în realitate, urmau să dureze pînă la finele cîrmuirii comuniste. Avea loc, altfel spus, suprimarea libertăţii cuvîntului tipărit.

Magda Ursache, SAVE PE DOCUMENT,
http://www.contemporanul.ro/articol.php?idarticol=369
http://www.asymetria.org/modules.php?name=News&file=print&sid=1154
http://www.pro-saeculum.ro/arhiva/77/saeculum77.pdf
Ingineriilor bio-bliobliografice din memorii, abuzurilor de ficţiune din jurnale, subiectivismului criticii mici nu le poate replica ferm decît cercetarea de arhivă. Cînd memoria aţipeşte, bine este de dat un save pe document, edit ori inedit. E ceea ce întreprinde Liliana Corobca în volumul Epurarea cărţilor în România (1944-1964). Documente, Editura Tritonic, 2010. Cercetătoarea a răscolit cu rîvnă arhive sovietice şi româneşti, asigurîndu-ne: „Cititorul poate conta pe maxima adecvare cu sursa de origine”. De precizat că poetul, prozatorul, criticul literar Dan Culcer a încurajat-o pe Liliana Corobca în întreprinderea sa, a îndemnat-o spre fondul de cărţi cenzurate în comunism, i-a publicat primele texte în revista lui electronică http://www.asymetria.
Incendiatorii au tot distrus cărţi de-a lungul vremurilor, de la biblioteca din Alexandria la mica bibliotecă din Mana lui Paul Goma („rugul cărţilor” s-a aprins în curtea şcolii basarabene, în 13 ianuarie 1941). În 1848, ca să se răzbune pe preoţii lui Andrei Şaguna, ungurii lui Kossuth au devastat biblioteca Institutului teoretic din Sibiu; şi asta după ce fusese sechestrată la 1700, în urma Unirii Bisericii din Ardeal cu Roma. Cărţile au căzut mereu victime, au fost topite, arestate, mutilate…; s-a exercitat asupra lor cenz-ura, cum desparte în silabe Leo Butnaru. Dar numărul celor arse din ordin bolşeo-moscovit a fost înspămîntător: vagon după vagon ori aruncate la topit, în cazanele fabricilor de hîrtie, un Fahreinheit 451 avant la lettre.
Liliana Corobca împarte intervalul 1944-1964 în trei etape. Prima, ’44-’48, „Desfascizarea”, călăuzită de „Măreaţa Uniune”; a doua, căreia i-aş spune Balşaia Cenzura, a treia, ’52-’56, „Purificarea”, prin lucrarea DGPT.

MECANISMELE CENZURII COMUNISTE. Glavlit (I).

martie 19, 2012

Treptat, se pregătea terenul pentru centralizarea sistemului cenzorial. Motivul principal al constituirii Glavlit-ului nu consta în calitatea îndoielnică a cenzorilor sau a muncii lor, căci toate instituţiile făceau, în general, exces de zel, ci că, fiind prea multe – Cenzura Militară, Tribunalul Revoluţionar, Editura de Stat şi alte structuri subordonate acestora – erau greu de coordonat şi de controlat, la rândul lor. Sarcina dificilă a unificării cenzurii i-a revenit lui Troţki, care a întocmit o serie de rapoarte, referate, propuneri despre organizarea cenzurii, care vor duce, pe data de 6 iunie 1922, la apariţia Glavlit-ului. La 4 mai 1921, Troţki prezintă un referat despre activitatea Comisiei pentru tipărituri, după audierea căruia Biroului Politic hotărăşte elaborarea unor proiecte privind difuzarea cărţilor şi ziarelor etc.[1]  La 22 martie 1922, un grup de înalţi funcţionari de stat: Unşliht, Meşceriakov, Lunaciarski, Iakovlev[2] au prezentat rapoarte „Despre cenzura politico-militară a Direcţiei Politice de Stat”. În cadrul acelei şedinţe s-a stabilit:

„a) a se considera necesară unirea tuturor tipurilor de cenzură într-un singur centru (Narkompros[3]), iar conducerea tipografiilor să rămână sub controlul GPU[4].

b) în fruntea cenzurii să fie numită o persoană de către Narkompros, cu consilieri de la oficiul militar şi GPU.”[5]

Tot în cadrul acestei şedinţe s-a hotărât „aprobarea propunerii lui Meşceriacov de a elibera de obligaţia de a cenzura Editura de Stat, Presa sovietică de partid, Direcţia Generală a educaţiei politice, CC al PCRus.[6] şi Cominternul”[7] (adică toate instituţiile care deţineau controlul în diverse domenii legate de tipărituri).

Direcţia Generală pentru literatură şi tipărituri, Glavlit-ul[8], s-a înfiinţat pe data de 6 iunie 1922, denumirea instituţiei fiind preluată de la vechea instituţie ţaristă: „Glavnoje upravlenie po delam pechjati”– „Direcţia Generală pentru treburile presei”[9]; este interesant că şi instituţia identică din România preia o veche direcţie care exista şi înainte, „Direcţia presei” (nu e preluat doar titlul, ci şi funcţionarii).

Printre atribuţiile instituţiei (Glavlit), la înfiinţare, erau incluse: controlul prealabil al tipăriturilor periodice şi neperiodice, al desenelor, fotografiilor, hărţilor etc., eliberarea permiselor (vizelor) de tipărire, alcătuirea listelor de tipărituri interzise pentru vânzare şi difuzare etc. Unul din capitolele decretului de constituire a cenzurii prevede:

Glavlitul şi organele sale interzic publicarea şi difuzarea operelor:

a) care fac agitaţie contra puterii sovietice,

b) care divulgă secretele de stat ale Republicii,

c) care tulbură opinia publică prin comunicarea informaţiilor false,

d) care au caracter pornografic.” [10]

La 25 iunie 1922, Troţki îi trimite (în regim „strict-secret”) lui Meşceriakov o notă „despre politica editorială”. După ce afirmă că „literatura artistica are astăzi o enormă semnificaţie”, critică vehement „literatura burgheză care influenţează tineretul muncitor şi îl otrăveşte”, ajungând la concluzia: „Trebuie să edităm în cantităţi mari şi cât mai repede acele opere literare , care sunt pătrunse de spiritul nostru.”[11]

Politica cenzurii în privinţa editurilor era să le desfiinţeze fie cu forţa, fie pe calea convingerii.[12]. O circulară a Glavlit-ului din 22. XII. 1922[13] cerea înregistrarea tuturor editurilor pentru a vedea „care este fizionomia fiecărei edituri”, cine o sponsorizează, ce legături are cu străinătatea (dacă are), cine face parte din comitetul de redacţie, dacă nu sunt elemente dubioase din punct de vedere politic, antisovietice. Desfiinţarea nu s-a făcut imediat, ci pe parcursul câtorva ani, invocându-se motive „serioase” (cu cât editurile erau mai bune, cu atât era mai rău, după cum observă A. V. Bljum[14]), deşi soarta lor a fost de la bun început pecetluită. Procesul de desfiinţare al editurilor a durat din 1922 până în 1929.


[1] Bolshaja cenzura. Pisateli i jurnalisty v Strane Sovetov.  1917-1956 gg., Dokumenty, sostavitel: L. V. Maximenkov, Izd. Materik, S. Petersburg, 2005 [Marea cenzură. Scriitorii şi jurnaliştii în Ţara Sovietelor], p. 26. Referatul nu este inclus, doar procesul-verbal.

[2] Unşliht Iosif Stanislavovici (1879-1938) – activist de partid şi de stat. Din 1921 – vice director al VCK (strămoşul NKVD) şi GPU, 1925-1930 – vice preşedintele Comisariatului Forţelor Revoluţionare ale URSS, 1933-1935 – şeful Direcţiei Generale a flotei aeriene civile.

    Meşceriakov Nicolai Leonidovici (1865-1942) – conducătorul Direcţiei Agitprop a CC al URSS.

     Lunaciarski Anatol Vasilievici (1875-1933) – conducătorul Comisariatului Popular al Educaţiei (Narkompros); acestuia i se va subordona Glavlit-ul până în 1933.

     Iakovlev (Epştein) Iakov Arkadievici (1896-1938) – activist de partid şi de stat, conducătorul Comisariatului Popular al Agriculturii.

[3] Narodnyi Komissariat Prosveshchenija – Comisariatul Popular al Educaţiei.

[4] Gossudarstvennoje Politicheskoje Upravlenie – Direcţia Politică de Stat.

[5] Bolshaja cenzura……, ed. cit., p. 42.

[6] RKP – Rossijskaja Kommunisticheskaja Partija – Partidul Comunist Rusesc; Comintern – Internaţionala Comunistă.

[7] Bolshaja cenzura……., idem.

[8] În anii 1922-1933 Glavlit-ul se subordona Narkompros-ului RSSR, o scurtă perioadă a anului 1953 (din martie până în octombrie) – Ministerului Afacerilor Interne al URSS, fiind Direcţia Generală II şi, din 1934 până la desfiinţare, în 1991 – Consiliului de Miniştri al URSS.

[9] Cenzura v Sovetskom Sojuze…, ed. cit., p. 33. În l. rusă „pechjati” înseamnă 1) presă, 2) tipărire, imprimare, tipar şi 3) ştampilă, pecete.

[10] Istorija sovetskoj politicheskoj cenzury , ed. cit., pp. 35-36, republicat în Cenzura v Sovetskom Sojuze…, ed. cit.,  pp. 32-33. Primele atestări privind epurarea cărţilor, înainte de constituirea Glavlit-ului, se găsesc într-un document din 13 septembrie 1921 despre vânzarea cărţilor în Moscova. Printre primele categorii de cărţi epurate au fost cele „pornografice şi cărţile cu conţinut spiritual.” („Din Protocolul nr. 59 al Şedinţei Biroului Politic al PC Rus.”, în Istorija sovetskoj politicheskoj cenzury, ed. cit., p. 34).

[11] Bolshaja cenzura……., ed. cit., p. 50.

[12] A.V. Bljum, Za kulisami «Ministerstva pravdy». Tajnaya istorija sovetskoj cenzury. 1917-1929. Sankt Petersburg, 1994

[În culisele «Ministerului adevărului». Istoria secretă a cenzurii sovietice]. Desfiinţarea editurilor particulare este analizată în Partea II, Cap.II: „Glavlit-ul şi editurile particulare”.

[13] Bolshaja cenzura…, ed. cit., p. 37.

[14] A.V. Bljum, Za kulisami «Ministerstva pravdy»…, ed. cit., p. 150.

„O privire cronologica asupra procesului de epurare a cartilor in URSS” , Epurarea cărţilor în România. Documente (1944-1964), ediţie, prefaţă şi note de Liliana Corobca, Bucureşti, Ed. Tritonic, 2010, p. 19-21.