Posts Tagged ‘Direcţia Generală a Presei şi Tipăriturilor’

Propagandă şi agitaţie (cronică de Emanuel Modoc)

septembrie 11, 2015

http://revistacultura.ro/nou/2015/07/propaganda-si-agitatie/

Propagandă şi agitaţie

UN ARTICOL DE EMANUEL MODOC

Liliana Corobca, Controlul cărţii. Cenzura literaturii în regimul comunist din România, Editura Cartea Românească, Bucureşti, 2014, 374 p.

 

„A book is a loaded gun in the house next door… Who knows who might be the target of the well-read man?“ – Ray Bradbury, Fahrenheit 451

Liliana Corobca, deopotrivă cercetătoare şi prozatoare (autoare a romanelor Negrissimo, Un an în paradis şi Kinderland), este, probabil, cel mai avizat exeget al cenzurii comuniste româneşti din momentul de faţă. Dovadă şi prezenţa, deloc modestă, în volume editate şi consacrate literaturii de exil (Alexandru Busuioceanu. Un roman epistolar al exilului românesc. Corespondenţa (1942-1961), Poezia românească din exil) sau cenzurii (Epurarea cărţilor din România. Documente (1944-1964), Instituţia cenzurii comuniste din România (1949-1977) etc.). Volumul de faţă, Controlul cărţii. Cenzura literaturii în regimul comunist din România, e o amplă monografie ce scoate la suprafaţă mecanismul complex şi, cel mai adesea, deconcertant, al cenzurii, în general, şi al organelor de cenzură comuniste, în particular. Meritul acestei cărţi rezidă în documentarea exhaustivă a fenomenului şi în scoaterea la iveală a unor documente până acum inedite, care demonstrează caracterul de maşinărie plurivalentă al cenzurii.
Cenzura şi directivele sovietice
Controlul cărţii… este, în primul rând, o lucrare comparativă, cu trimiteri la tot pasul către organele de cenzură sovietice, care ajută la crearea unei imagini complete a cenzurii în spaţiul românesc. Prin raportarea constantă la instituţia de cenzură sovietică (denumită Glavlit şi care a fost înfiinţată în 1922), ni se aminteşte faptul că organele româneşti de cenzură au fost mereu subordonate directivelor instituţiilor sovietice de cenzură, la fel cum organizarea statală a Republicii Populare România a fost subordonată URSS-ului. Lucrarea Lilianei Corobca este totodată şi una expozitivă, ce parcurge diacronic principalele structuri de cenzură prezente în spaţiul românesc, de la Cenzura Centrală Militară, înfiinţată în 1945 cu rolul de a controla presa, corespondenţa externă şi corespondenţa internă, până la Comisia Aliată de Control, ce avea să înlocuiască Cenzura Centrală Militară în 1946 şi care, potrivit autoarei, a constituit cea mai importantă etapă a cenzurii din perioada de început şi care a avut efecte drastice asupra schimbării mentalitare în regimul comunist. Spaţiul cel mai amplu al cărţii este dedicat Direcţiei Generale a Presei şi Tipăriturilor, instituţia românească de cenzură care a avut cea mai amplă activitate (1949-1977) şi al cărui model a fost preluat după Glavlit-ul sovietic. Abia în cadrul analizei structurii DGPT-ului putem observa complexitatea sistemului comunist de cenzură.
Revenind la componenta comparativă a studiului, un foarte bun exemplu al raportului de subordonare a statului român faţă de URSS în ceea ce priveşte cenzura şi totodată unul care ar putea stârni oarecare amuzament îl reprezintă scoaterea din circulaţie şi cenzurarea unei lucrări scrise de Gh. Gheorghiu-Dej, intitulată Despre alianţa dintre clasa muncitoare şi ţărănimea muncitoare (apărută în 1952). În contextul în care, în România, colectivizarea începuse deja în 1949, lucrarea pornea de pe o poziţie teoretică marxist-leninistă ce accepta coabitarea clasei muncitoare şi a ţărănimii şi care avea scopul de a câştiga susţinerea ţăranilor săraci. Fiind o poziţie politică acceptabilă în momentul apariţiei, această lucrare ajunge să fie „depăşită ideatic“ începând cu anul 1956, când a avut loc Congresul al II-lea al P.M.R (Partidul Muncitoresc Român), care preconiza o schimbare a formei de guvernământ. Astfel, putem sesiza că nici măcar dictatorii statelor comuniste nu erau scutiţi de mecanismul cenzurii şi că directivele sovietice reuşeau să se impună chiar şi în faţa liderilor statelor subordonate. În acelaşi timp, cu greu scapi de senzaţia că Liliana Corobca pare să deţină un control mult mai solid asupra componentei sovietice, pe care o tratează cu intervenţii exegetice superioare celor cu care discută spaţiul românesc. Acest fapt poate fi şi din cauza anvergurii studiilor consacrate cenzurii sovietice şi diferenţei frapante dintre cantitatea de exegeză dedicată fenomenului rusesc şi cea dedicată cenzurii în România. Pentru spaţiul autohton, autoarea optează însă pentru puterea exemplului, iar apelul la numeroasele resurse documentare salvează unele capitole ce tind spre sterilitate discursivă. Ajunge doar să alegem un exemplu al haosului instaurat de cenzura comunistă în primii ani: „Deşi primeau indicaţii să distrugă cărţi cu conţinut „duşmănos“ sau „fascist“ publicate între 1917-1944, consilierii regionali înţelegeau să ardă întreaga bibliotecă, iar cenzorii din Bucureşti, veniţi ulterior să vadă cum a decurs epurarea, descopereau că nu mai au ce controla: «În urma unei dispoziţii a C.C.M. s-au distrus toate cărţile editate înainte de 23 august 1944, fără niciun fel de criteriu». (Galaţi)“ pentru a putea conchide că orice comentariu suplimentar ar fi fastidios.
„Bun de tipar“
Însă aspectul cel mai interesant al volumului Controlul cărţii… este reprezentat de felul în care Liliana Corobca urmăreşte evoluţia Direcţiei Generale a Presei şi Tipăriturilor. Dacă înainte de înfiinţarea DGPT-ului criteriul unic de epurare a cărţilor era „defascizarea“, înlăturarea cărţilor considerate „duşmănoase“, criteriile de cenzurare au fost treptat modificate pe măsură ce România comunistă îşi modifica relaţiile cu alte state sau în funcţie de noile directive primite din partea URSS-ului. Evoluţia DGPT-ului a fost una vertiginoasă, astfel încât, în 1952, atribuţiile acestei instituţii însumau atât controlul cărţilor şi a publicaţiilor periodice, cât şi a radioului, cinematografiei, muzeelor şi expoziţiilor. Criteriile de selecţie ale cărţilor şi publicaţiilor „periculoase“ dovedesc arbitrariul acestui sistem de cenzură. De pildă, în 1956, în urma aceluiaşi Congres al II-lea al P.M.R., un nou document, numit „Propuneri pentru decongestionarea reţelei de difuzare şi a bibliotecilor“, a fost diseminat, care, pe lângă criteriile de retragere a unor cărţi/lucrări cu subiecte „depăşite“ sau cu subiecte ce intrau în directă contradicţie cu tezele expuse la acel congres, conţinea şi o secţiune dedicată cărţilor „depăşite de actualitatea politică internaţională“. Erau scoase din circulaţie „materiale care conţin injurii la adresa conducătorilor Iugoslaviei“, „rapoarte, articole şi cuvântări care conţin aprecieri şi date inactuale cu privire la situaţia din diferite ţări“, „lucrări despre ţările capitaliste şi personalităţi politice din aceste ţări scrise pe un ton injurios“. La capitolul beletristică, erau considerate ca fiind nerecomandabile cărţi scrise „în chip artificial, nelegate de realitate“, cărţile „sentimentale“ („Dacă sunt demoralizante, se scot din circulaţie“), romane erotice („Dacă e dragoste sănătoasă, optimistă, legată de viaţă sunt recomandabile. Cele ce urmăresc aţâţarea simţurilor, maladive, sunt nedifuzabile şi se vor scoate din biblioteci“) etc. Toate aceste documente sunt atent culese de către autoare atât pentru a reda în mod fidel caracterul arbitrar, chiar absurd, al cenzurii comuniste, cât şi pentru a explica exhaustiv fenomenul cenzurii româneşti ca mecanism de mutilare culturală. Literatura (a se citi în sensul larg, ce acoperă toate domeniile cunoaşterii) acelei epoci, aşa cum e prezentată în Controlul cărţii…, e dominată de haos, de biblioteci întregi date „la topit“ şi de cărţi cenzurate „peste noapte“.
O altă componentă a mecanismului Direcţiei Generale a Presei şi Tipăriturilor care constituie un subiect de larg interes în carte e legată de existenţa unui „fond special“, unde se găseau exemplare ale cărţilor interzise, salvate, în mod ironic, de acţiunile de epurare. Păstrate pentru utilizarea lor în scopul unor eventuale cercetări ştiinţifice, care puteau fi întreprinse doar de oameni de încredere ai sistemului comunist sau pentru cercetări desfăşurate de parchet în cazul în care erau anchetaţi scriitori sau ziarişti, cărţile din „fondul special“ constituie, în prezent, o sursă nepreţuită pentru studierea fenomenului cenzurii în România.
Sinteza Lilianei Corobca se încheie cu o subtilă analiză a „desfiinţării cenzurii“ din 1977. Autoarea operează cu ghilimelele de rigoare, întrucât această „desfiinţare“ a fost doar o stratagemă folosită de Ceauşescu pentru a intra în graţiile Occidentului. Realitatea era alta, căci presiunile Securităţii ceauşiste nu au făcut decât să dea naştere unor noi forme de cenzură: autocenzura, complicitatea, limbajul esopic, cenzura represivă. Dispărea, aşadar, doar instituţia specializată, nu şi… specializarea, iar autoarea apreciază: „cazul României după 1977 este elocvent pentru a demonstra eficienţa cenzurii fără o instituţie specializată“. Cartea Lilianei Corobca poate fi considerată un studiu de referinţă în domeniu, cu atât mai mult cu cât, fiind o lucrare abundent documentată, re-creează, printr-un proces remarcabil de inginerie inversă, mecanismul cenzurii comuniste în cultura românească.

Reclame

Momente de la lansări

martie 6, 2015
Instituția cenzurii la Oradea.

Instituția cenzurii la Oradea.

Oradea, Sala Mare a Primăriei

Oradea, Sala Mare a Primăriei

Sala Mare a Primăriei din Oradea.

Sala Mare a Primăriei din Oradea.

Ovidiu Pecican, Alexandru Laszlo, Radu Preda

Ovidiu Pecican, Alexandru Laszlo, Radu Preda, Cluj-Napoca.

București

București, Cristian Vasile, Florian Banu.

10984286_10206181765129142_6302422172875460991_n[1]

10986928_10202890763384983_3238100775450246049_n[1]

10988931_10202890781585438_2136451429674522376_n[1]

10991118_10206181758368973_2754875798084993692_n[2]

10991263_10206181767409199_4173222191001009122_n[2]

10994249_10206181767849210_5788452158935328725_n[1]

Invitație

februarie 23, 2015

Editura Ratio et Revelatio, în colaborare cu Institutul de Investigare a Crimelor
Comunismului și Memoria Exilului Românesc (IICCMER) vă invită la lansarea cărții:
Instituția cenzurii comuniste în România (1949-1977), vol. I și II, de Liliana Corobca.
Invitați: Radu Preda (președinte executiv IICCMER), Florian Banu, Cristian Vasile
Lansarea va avea loc joi, 26 februarie 2015, de la ora 18.00, la Librăria Humanitas
Kretzulescu, Calea Victoriei 45.
Vă așteptăm cu drag!

Instituția cenzurii. 1949-1977.

Instituția cenzurii. 1949-1977.

lansare bucuresti

Invitatie

mai 28, 2014

doua cenzuri

Dragi prieteni,
M-aş bucura să fiţi alături de mine şi de invitaţii mei la cele două lansări la Targul de carte Bookfest.

VINERI, 30 mai, ora 17.30:
„Controlul cărţii. Cenzura literaturii în regimul comunist din România”.
Invitaţi: Magda Cârneci, George Neagoe.
Moderator: Daniel Cristea-Enache.
Pavilion C2 la standul editurii Polirom.

SÂMBĂTĂ, 31 mai, ora 14.00 :
„Instituţia cenzurii comuniste în România, Documente. 1949-1977”, Vol. I.
Invitaţi: Flori Bălănescu, Cristian Vasile, Cosmin Budeancă.
Pavilionul C4, Cafeneaua literara Julius Meinl

Vă aşteptăm cu drag ! Lansarea volumului „Controlul cărții”

Bookfest, 1 iunie 2014

 

Instituţia cenzurii comuniste în România – Lansarea volumului la Bookfest 2014:

Controlul cartii. Coperta.

martie 13, 2014
Controlul cartii. Cenzura literaturii in regimul comunist din Romania.

Controlul cartii. Cenzura literaturii in regimul comunist din Romania.

Un articol despre cenzura

octombrie 23, 2013

http://www.revista22.ro/institutiile-cenzurii-n-regimul-comunist-32615.html

Aşadar, cenzura nu este efectuată de o sin­gură instituţie, ci de câteva, coordonate, de obicei, de partid (prima treaptă a „ie­rarhiei cenzurii“ fiind considerată auto­cenzura, care nici măcar nu este o ins­ti­tuţie, urmată de activitatea redactorilor, a unor consilii culturale, a uni­unilor de creaţie, a Se­curităţii). În ţările în care Glavlit şi structurile si­mi­lare au avut o activitate in­tensă, a existat tendinţa de a atribui funcţiile între­gu­lui sistem cenzorial unei singure structuri. De pildă, în România comunistă, prin cenzură se avea în ve­dere Direcţia Presei (DGPT), fă­ră a se lua în considerare pe­rioada cea mai cruntă, din anii 1944-1949, când cenzura era efectuată în cadrul Comisiei Aliate de Control, Cenzurii Centrale Militare, Mi­nis­terului Propagandei Naţionale, cu asen­timentul sau participarea directă a unor organe de partid. Atunci când, din di­verse motive, aceste instituţii au fost des­fiinţate, s-a vehiculat ideea de „des­fiin­ţare a cenzurii“ în Bulgaria (1956), Ce­hoslovacia (1968) şi în România (1977). În Ungaria şi în Republica Democrată Ger­mană nu au existat instituţii ale cenzurii, dar specialiştii analizează cenzura edi­to­rială şi cea de partid.

CERBUL ŞI CENZORUL

februarie 27, 2012

Într-o cerere adresată Asciaţiei generale a vânătorilor şi pescarilor, în septembrie 1962, Direcţia Generală a Presei şi Tipăriturilor de pe lângă Consiliul de Miniştri, solicită pentru directorul ei adjunct „o autorizaţie de împuşcarea unui cerb carpatin în regiunea Braşov punctul Babarunca”.

Documentul face parte din Capitolul I, Relaţia DGPT cu alte instituţii , vol. II (Instituţia cenzurii comuniste în România). Printre zeci de documente serioase primite sau trimise de DGPT unor instituţii importante, precum Ministerul de Interne şi de Externe, Consiliul de Miniştri, Comitetul Central cu secţii diverse, edituri, uniuni etc., apare şi acest cerb carpatin. Or, eu tocmai încercam să înţeleg locul, ierarhia cenzurii (DGPT) în societate. Dacă un cenzor ar fi cerut aprobare pentru împuşcarea a trei raţe sau doi iepuri în Balta Mică , documentul m-ar fi amuzat şi atât. Dar cerb carpatin…  Ştie cineva ce vâna Nicolae Ceauşescu? În afară de porci mistreţi… Parcă circulau nişte bancuri despre activiştii sovietici care îmbrăcau piei de urşi ca să le facă pe plac nomenklaturiştilor care îi vizitau. Şi ce era mai prestigios să vânezi în România prin anii ’60 (decât cerbi)? Dacă vânau cerbi doar sussuspuşii, înseamnă că şi instituţia pe care aceştia (sus-puşii) o reprezentau era, la rândul ei, sus-pusă (ceea ce nu reiese din majoritatea documentelor studiate)… Se poate vâna astăzi un cerb (nu neaparat carpatin)?