Posts Tagged ‘Liliana Corobca’

Lansarea Buburuzei. Invitație.

noiembrie 15, 2019

Normalitatea din scaunul cu rotile (Cronică de Bogdan Crețu)

noiembrie 13, 2019

 

Normalitatea din scaunul cu rotile

 

Bogdan CREȚU

 

Mai toate romanele Lilianei Corobca propun convenția mărturiei unui personaj încercat. Kinderland e confesiunea unei fetițe de 12 ani, nevoită să-și asume rolul părinților, plecați la muncă în străinătate; în Imperiul fetelor bătrîne, Rafira își asumă cu orgoliu puritatea, refuzînd să își negocieze fecioria, într-o lume tranzacțională; Caiet de cenzor reprezintă tot un document fictiv, bazîndu-se pe corespondența dintre „autoare“ și şefa Biroului Docu­mente Secrete de la Cenzură; Capătul drumului reprezenta povestea unei bătrîne de 90 de ani, Ana Blajinschi, pe care familia vrea să o mute într-un azil de bătrîni, iar strănepoata care trebuie să ducă la îndeplinire misiunea află întreaga poveste a teribilei deportări în stepele Kazahstanului.

Buburuza, romanul abia apărut la Editura Polirom, continuă aventura documentării fictive a unor traume. De data aceasta, Vasilica Buburuz se înregistrează cu ajutorul unui reportofon, la rugămintea unei jurnaliste care vrea să obțină un banal interviu pentru o revistă. E, ca și în celelalte cărți, numai un pretext (care, din punct de vedere narativ, are și neajunsuri, nu insurmontabile), adevăratul roman fiind cel al „depoziției“. Firește, confesiunea se lungește și ajunge să joace rolul autobiografiei. Îmbrăcată în vorbe, viața începe să capete o formă; numai așa, mutată în narațiune, ea își dezvăluie sensul, coerența, conturul. „Nu pentru interviu îmi rememorez eu acum viața“, spune protagonista către final. Propria voce îi umple casa, așa se simte mai puțin singură. Și, mai ales, așa ajunge să se împace cu ceea ce i-a fost dat să trăiască. În plus, reportofonul e o fereastră deschisă către ceilalți, un simulacru al comunicării. Pe ultima pagină, aflăm că el îi înregistrează și moartea: „Vasiliță! Am venit, surioară, ce mai faci? De ce nu răspunzi? Oi fi ieșit la plimbare matale? Ah, aici erai, iar te joci cu telecomanda asta? Cu ea în mînă și cu televizorul stins. Of, toate bolile au dat peste tine și nu mai știi ce faci. Vasiliță, mă auzi? Dormi? Doar n-ai murit acum, sor-mea? N-ai spus tu că scrii casa pe numele meu, unde-i contractul? Scoală, Vasiliță! Hai, deschide ochii!“.

Teamă și repulsie

Romanul nu cuprinde o reconstituire liniară a biografiei personajului; narațiunea e sincopată, cu reveniri în buclă asupra acelorași evenimente și mai ales asupra iubirilor Vasiliței. Ea e o femeie cu handicap locomotor, o „persoană cu dizabilități“. E prizoniera unui scaun cu rotile și a unei garsoniere. Muncește mult, dă meditații, traduce, redactează cărți, colaborează la radio, are orgoliul de a nu depinde de alții. Și mai are sentimentul propriei demnități, mai acut decît alții. E lucidă și percepe modul în care e văzută de oamenii „normali“. Știe că stîrnește milă și, cel mai des, teamă și repulsie. Încearcă să facă numai bine celorlalți: îi ascultă, îi lasă să se plîngă de toate problemele posibile și imposibile, chiar dacă se simte apoi ca un tomberon; îi ajută cu bani pe ai ei, chiar dacă a fost tratată mereu ca o povară. Ascultă muzică, citește, vede filme. Și mai ales visează. Înțelege că una dintre sursele împăcării cu sine este calibrarea dorințelor, a idealurilor. Ce rost ar avea să viseze că dansează? La ce bun o asemenea dorință? Are momente cînd se simte împlinită: „Să îți extragi picioarele imaginare și perfecte din visele cele mai adînci, să evadezi din vis în realitate și să accepți. Să înțelegi că există ceva la care nu vei avea acces niciodată, ceva ce nu vei face niciodată, nu le avem pe toate, nu ajungem la toate și totuși Dumnezeu ne trimite un semn, avem ceva unic, fiecare în felul său. Ceva minunat la care putem ajunge fără picioare sau fără mîini, fără ochi, fără auz… Le poți avea pe toate la un loc și, cu toate astea, să fii nefericit și departe de semnul divin. Sînt un om întreg și sînt un om fericit, uneori mai mult decît cei cu picioare care aleargă mereu încolo și încoace fără nici un scop“. Sînt cîteva asemenea pasaje dense în carte, în care personajul își face bilanțul și își exercită seninătatea, împăcarea. Buburuza nu e înrăită, nu privește chiorîș către normalitatea celorlalți, nu invidiază, nu e plină de fiere. Și mai ales nu acuză pe nimeni pentru ceea ce este ea. Dar romanul e departe de a se fixa într-un registru patetic. Vasilița Buburuz e ironică, e critică, e sigură pe ea. Acceptă cu verticalitate ceea ce i s-a dat și știe să ierte. Și mai știe să nu se iluzioneze, să perceapă unde se sfîrșește iubirea și unde încep mila și interesul.

 

Un rebut

Handicapul pe care îl are i se trage din copilărie. În urma unui accident, a rămas cu un picior mai scurt, iar părinții ei, săraci și senzuali, trăind cu mama tatălui în casă, au avut de ales între a plăti operația copilului sau a construi o casă proprie. Și au ales a doua variantă. Copii mai aveau. „Nu mă țin minte mergînd“, spune ea. Copilăria a fost mai curînd dură, umbrită de neatenția mamei și de brutalitatea vinovată a tatălui. Pînă tîrziu, cînd a plecat de acasă la oraș, la școală, nimeni nu i-a adresat o vorbă blîndă. „Mult timp, chiar și astăzi, un gest de afecțiune față de mine mă emoționează cumplit. Probabil că datorez omenirii multă tandrețe.“ Părinții se rușinează cu ea, o simt ca pe un blestem, o ascund mereu de ochii altora. Locul ei e pe cuptor, nu numai cînd e copil, dar și la maturitate (acolo e părăsită la nunta surorii); e percepută nu ca un copil, ci ca un rebut. I se dă mereu mîncarea cea mai proastă (macaroane cu brînză), e culcată în locul cel mai rece. Ea se simte în schimb vinovată că le pricinuiește atîtea necazuri și simte milă față de mama ei. Pe tată îl urăște instinctiv din cauza violenței lui. E singura care îl înfruntă, oricum nu are ce pierde. „În ochii lui cruzi și nebuni îmi vedeam de fiecare dată moartea.“ Cînd furia se domolește, răsuflă ușurată, dar calmă: „Am învins, am învins moartea”. La final, și pe el ajunge să-l înțeleagă. Și chiar să-l căineze. Că e greu să trăiești cu vinovăția în suflet…

Curajul mărturisirii

Ceea ce impresionează însă în povestea Buburuzei nu e numai modul în care vedea, de pe cuptorul unde e abandonată sau din scaunul cu rotile, lumea năvălind peste ea. Confesiunea ei nu e o lamentație. Principala sa calitate e curajul mărturisirii, modul tranșant în care își contemplă viața. Fără să se socotească o victimă, fără să pretindă milă sau înțelegere. Și fără rușine. Fără să decupeze din narațiune sordidul. Și fără să se teamă de splendoare. Cînd termină școala din sat, are norocul să îl cunoască pe Inochentie, care e, ca și ea, prizonier al unui scaun cu rotile, dar motorizat. E un tînăr frumos și viguros, dar mai ales un om bun, generos. E primul care o tratează ca pe un om normal. Primul sentiment în preajma sa e cel de siguranță: „În ciuda handicapului, emana putere și îmi părea un personaj antic, un fel de satir sau faun, cu jumătate de corp de om și cealaltă nu de cal sau țap, ci de cărucior. Apoi urma senzația de siguranță, care e mai puternică decît capacitatea de a vedea frumusețea“. În astfel de pasaje, Liliana Corobca e at her best! Buburuza descoperă alături de Inochentie și erotismul. Sînt pagini extraordinare, cu o tensiune care iese din dorința explozivă cenzurată de posibilitățile fizice atît de limitate.

 

Vasilița devine însă o femeie cu mult șarm. Îi place, cum spune de mai multe ori, să fie femeie și să se îngrijească. Posedă arta cosmeticii, experimentează, se informează, se machiază îndelung, deține multe oglinzi. Cochetăria e forma ei de demnitate. Îl cunoaște apoi pe Leonid, coleg de facultate, care o iubește și o îngrijește, care intră în trupul ei, dar îi cară și oala. E un amestec de amant și infirmier care nu are cum să nu cadă în repetitiv. Victor va fi marea ei iubire, pasiunea ei, pentru că e frumos, dar mai ales pentru că e lipsit de prejudecăți. Pentru că o tratează ca pe un om normal. Pentru că o iubește ca pe un om normal. Fizic mai ales. Victor e iubirea pasională, dar fără responsabilități, care nu se angajează cu nimic.

Avem trei paradigme masculine, la care protagonista revine obsesiv, analizîndu-le, sucindu-le pe toate fețele, înțelegînd, iertînd, bucurîndu-se de ceea ce i s-a dat. Inochentie e primul iubit, cel care îi dă încredere în sine și o îndeamnă să părăsească satul, ca să devină om întreg. El a trezit în ea primii fiori erotici, i‑a dat curajul să se perceapă ca un om întreg, care are dreptul la dorințe. Leonid e bărbatul sărac, umil, care o îngrijește din interes și care nu îi acceptă normalitatea. Vasilița revine adesea asupra amănuntului că Leonid o spală întotdeauna înainte de a face dragoste cu ea, ceea ce o face să se simtă umilită, de parcă ar fi fost murdară. Alături de el se simte folosită, gesturile lui sînt brutale, lipsite de subtilitate. Romanul cîștigă prin îndrăzneala de a detabuiza aspectul fizic al erosului: Buburuza e perfect conștientă de feminitatea ei, neajunsul fizic nu i-a sufocat-o, ci i-a întețit-o. Sensibilitatea ei e mai mare decît a altora, de aceea percepe tot ce e în plus ca un act de vandalizare. „Nu am spus nimănui, n-a fost cazul, că nu-mi plăcea să-mi atingă cineva pieptul, cineva, adică Leonid, care avea de undeva niște idei fixe, ca o rețetă de tort, că trebuie să-mi frămînte țîțele ca pe un aluat, ceea ce trezea în mine agresivitate și iritare, dorința de a-l zgîria, că mai mult nu puteam, făceam tot posibilul să evit această etapă, de cîte ori puteam… Iar Victor… cînd mi-a atins, ca din întîmplare, pieptul, s-a oprit să-mi mai maseze mîinile. Pieptul e clar o altă etapă. Și aștepta ceva, de parcă vorbea mîna lui, doar ea, cu sînul meu. De parcă întrebase ceva și aștepta răspuns.“ Prin astfel de scene și de confesiuni directe, care nu fug în lateral, în metaforic, romanul depășește convenționalul tematic: e mult mai mult decît o carte despre o persoană cu handicap locomotor. E o carte despre curajul asumării acestei condiții, despre normalitatea din scaunul cu rotile.

 

Un om bun

Buburuza nu își dă aere de femeie fatală, dar nici nu se acceptă ca o victimă în eros. Percepe nu doar cu acuitate, ci și cu ironie ezitarea bărbaților, confuzia lor atunci cînd observă că e țintuită în scaun, stîngăcia, spaima. Și le dă dreptate! Nu are dreptul să fie geloasă, își asumă și asta. Aici stă marea trăsătură a caracterului ei: în generozitate, în bunătate. Marea ei nenorocire nu acoperă suferințele celorlalți. Da, e greu să iubești un om cu atîtea defecte. Da, e greu să crești un copil nevolnic. Da, e greu să trăiești cu vinovăția că, în loc să îi dai o șansă la normalitate plătindu-i operația, ai ales să-ți construiești o casă. Erai sărac. De aceea își înțelege tatăl, care răbufnește violent pentru a nu-și da pe față vinovăția. Și care niciodată nu o privește în ochi. Așa cum înțelege și interesul surorii, Gherghina, care îi vînează garsoniera. E săracă, casele s-au scumpit, e normal să fie așa. Vasilica e un om bun, fundamental bun. Ajută cît poate, cum poate. Nu se încarcă de ură, chiar dacă uneori suferă din pricina unor gesturi nu rău intenționate, dar prostești sau nepricepute. De pildă, o rănește atunci cînd preotul nu o spovedește, considerînd că, dacă e în scaunul cu rotile, nu are păcate. Sau cînd un copil vrea să îi dea bani în parc. Dar toate astea nu o înrăiesc. Nu pretinde ca oamenii să știe cum să se poarte cu ea.

O învingătoare

Vasilica Buburuz e o învingătoare. Odată, pentru că a rămas un om altruist, bun. I-o datorează, crede ea, lui Inochentie, care a știut să se sacrifice și să o îndepărteze de el, trimițînd-o la oraș, unde avea șansa unei vieți „normale“. Și mai e o învingătoare pentru că se bucură de viață. Îi place să fie femeie. Îi place să citească, să asculte muzică, să ajute oamenii, să se bucure de soare. Vasilița e împăcată, nu se teme de moarte. „Asist domol la leneșa și lenta mea moarte. Nimic excepțional.“ Boala a înțelepțit-o. A transformat-o într-o stoică veritabilă.

Liliana Corobca a reușit să creeze în Buburuza un personaj autentic, viu, ieșit din propria convenție. Romanul are nu numai dramatism, dar și curajul trecerii dincolo de pojghița clișeului. Ceea ce face mereu, obligatoriu, literatura adevărată!

“Buburuza”, la Drept de autor

noiembrie 13, 2019

Liliana Corobca despre noul sau roman, “Buburuza”, la Drept de autor

Liliana Corobca despre noul sau roman, “Buburuza”, la Drept de autor

Bokmässan Göteborg/ Târgul de carte de la Göteborg, 2019

septembrie 29, 2019

 

 

Este posibil ca imaginea să conţină: 1 persoană, stând jos şi interior

 

Prezentarea de la standul EUNIC.

 

Este posibil ca imaginea să conţină: unul sau mai mulţi oameni

On dealing with the past (förflutna, în suedeză =trecut).  Alături de Ana Luísa Amaral (scriitoare, traducătoare, profesoară din Portugalia), Edurne Portela (istoric, eseist, prozator din Spania), discutând despre tot felul de cenzuri. Moderatorul evenimentului, Jesper Bengtsson, președintele PEN Suedia, ne-a propus pentru discuție următoarele teme:
„The list of European writers who have written about oppression and limited freedom of expression is long. But what does the experience from their writing say about how we deal with oppression of freedom of speech today? How can the present-day reader best use experiences from the past in order to attain media consciousness? Does the past really differ that much from the present? And, more importantly, what is the actual relationship between writing and censorship? How does writers deal with censorship? Can censorship even be used as a trigger for creativity? Is there a difference to write in exile?”

Liliana Corobca, invitată la Tîrgul de carte de la Göteborg, Suedia, ediția 2019

septembrie 29, 2019

 

Lansare carte image

https://www.polirom.ro/-/liliana-corobca-invitata-la-tirgul-de-carte-de-la-goteborg-suedia-editia-2019

Liliana Corobca, invitată la Tîrgul de carte de la Göteborg, Suedia, ediția 2019

 

În perioada 26-29 septembrie 2019, va avea loc Tîrgul de Carte de la Göteborg, Suedia, cel mai important festival literar din Scandinavia. Ediţia din acest an are ca teme principale Coreea de Sud, egalitatea de gen și alfabetizarea media și informatică, ce vor fi reflectate în cadrul unor evenimente culturale, literare și vizuale.

Liliana Corobca se numără printre invitații acestei ediții. Scriitoarea va participa joi, 26 septembrie, începînd cu ora 16.00, la un seminar cu titlul On dealing with the past, alături de Edurne Portela (Spania) și Ana Luísa Amaral (Portugalia). Evenimentul va fi moderat de Jesper Bengtsson, președintele PEN Suedia. Liliana Corobca va vorbi despre fenomenul cenzurii în perioada comunistă, pornind de la romanul Caiet de cenzor, apărut la Editura Polirom, în Colecția Ego.Proză, în 2017.

 

Caiet de cenzor are ca punct de plecare corespondenţa fictivă dintre autoare şi şefa Biroului Documente Secrete din temuta Direcţie Generală a Presei şi Tipăriturilor (Cenzura), care în anii ’70 mergea personal la fabrica de hîrtie să ateste arderea sau tocarea caietelor de cenzori (considerate secrete de stat) şi care, înainte să fugă din ţară în 1974, a sustras unul dintre aceste caiete. Acum, după patruzeci de ani, îl pune la dispoziţia cercetătoarei. Întreaga activitate a unui cenzor – meserie ingrată, despre care era interzis să vorbeşti – este rezumată în acest caiet-jurnal, ce dezvăluie nu doar structurile instituţiei cenzurii, ci şi viaţa de culise, cu frămîntările, revoltele şi culpabilizările celor care decideau soarta cărţilor. Sînt doar cinci luni din viaţa cenzoriţei Filofteia Moldovean, dar atît de dense, încît ne dau imaginea aproape completă a acestei instituţii misterioase. De profesie cititori şi vînători de greşeli ideologice, asaltaţi de sute de manuscrise, de termene drastice de predare şi sancţiuni ameninţătoare, cenzorii îşi pierd identitatea şi, măcinaţi adesea de nevroze şi alte boli, îşi caută vindecarea inclusiv prin scris. „Operele” lor – caietele de cenzor –, autocenzurate sau nu, trebuiau obligatoriu să dispară. Nu s-a păstrat niciun asemenea document în arhive, încît Caietul de cenzor al Lilianei Corobca este reconstituit din cenuşa tuturor la un loc.

 

Liliana Corobca (n. 1975, Republica Moldova), cercetător științific la Institutul de Istorie și Teorie Literară „G. Călinescu” din București (2002-2011), editor, expert în domeniul exilului românesc și cercetător la IICCMER (din 2014). Doctor în litere la Universitatea din București (2001), burse de cercetare și rezidențe de creație în Germania, Austria, Franța, Polonia. A publicat romanele Un an în Paradis (2005), Kinderland (2013), Imperiul fetelor bătrîne (2015), Caiet de cenzor (2017), Capătul drumului (2018) și a editat volume despre cenzura comunistă, exilul literar, bucovinenii deportați în Siberia.

Iluzia cristalizării. Comunism, exil, destine

septembrie 10, 2019

 

Un nou volum apărut cu sprijinul IICCMER: Iluzia cristalizării. Comunism, exil, destine

 

București, 6 septembrie 2019. La editura Corint a apărut, cu sprijinul Institutului de Investigare a Crimelor Comunismului şi Memoria Exilului Românesc (IICCMER), volumul Iluzia cristalizării. Comunism, exil, destine, Liliana Corobca în dialog cu Radu Negrescu‑Suțu.

Radu Negrescu‑Suțu s‑a născut la 28 august 1950, în Bucureşti, în familia colonelului Aurel‑Mihai Negrescu, deblocat din armată în 1947, și a principesei Georgeta Rudolf Suțu, stră‑strănepoata domnitorului Alexandru Nicolae Suţu și fiica scriitorului Rudolf Suţu. În 1977 semnează un protest împotriva nerespectării Drepturilor omului în România, împreună cu Ioan Marinescu, Dan Iosif Niță, Raymond Păunescu și Nicolae Windisch, fiind arestat și condamnat la un an de muncă forțată la Canalul Dunăre‑Marea Neagră. Este expulzat din țară la sfârșitul aceluiași an, obține azil politic în Franța, la Paris, petrecând în exil doisprezece ani. Publică versuri, eseuri, nuvele, dar și articole sau interviuri în publicații românești din țară și exil, precum și studii de genealogie, dintre care remarcăm Cartea de aur a Familiei Suţu (2015)

Liliana Corobca, coautorCartea de față nu este un roman, nici pe departe, cu toate acestea, chiar și cea mai banală viață a unui om, îmbrăcată în cuvinte, se poate transforma într‑o minune literară, iar cea a personajului nostru nu‑i deloc banală, ci complexă, cu urcușuri și coborâșuri, cu aventuri și mistere, cu idealuri romantice și satisfacții creatoare. Mi‑am zis: de ce să‑mi imaginez viața unui asemenea om, nu‑i mai bine să-l pun chiar pe el să scrie? Din fericire pentru toată lumea, are și talent literar, așa că spor la lectură!

Flori Bălănescu, istoricCei doi autori, moldoveni de-a dreapta ș­i de-a stânga Prutului, se fălesc nevoie-mare, se provoacă, se completeaă ­și se lasă purtați de gânduri într-un dialog de-a dreptul cople­șitor. Experiența domnului Radu Negrescu-Suțu, aceea a unui om care a contribuit la facerea istoriei (familia ilustră, implicarea personală), cultura sa ­și, în egală măsură, cea a Lilianei Corobca, prin prisma preocupărilor pentru exilul românesc și a talentului său literar, sunt remarcabile. Cei doi literați flanează cu eleganță ­și cu ușurință cunoscătorilor de calibru prin istorie, inclusiv prin cea literară și, în special, prin cea recentă, cu toate ale sale: traumele comunismului, ale exilului, bucuriile și tristețile mărunte ș­i mari ale omului silit la dezrădăcinare, adaptările ș­i (re)întoarcerile acasă. Cei doi se oglindesc în aceea­și apă, amândoi au trecut malurile înspre ș­i dinspre acasă. Exilul – trăit sau studiat – i-a adunat în aceeaș­i pagina.

Volumul Iluzia cristalizării. Comunism, exil, destine este disponibil online și în librării.

 

Pentru informaţii suplimentare, vă rugăm să ne contactaţi la adresa de e- mail office@iiccmer.ro sau la numărul de telefon 021 316 7565.

*** Despre IICCMER

Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului şi Memoria Exilului Românesc (IICCMER) este o structură guvernamentală înfiinţată în 2005 şi aflată în coordonarea Primului Ministru. Rolul său rezidă, înainte de toate, în gestionarea şi analizarea din punct de vedere ştiinţific a perioadei totalitare şi a consecinţelor sale. În al doilea rând, IICCMER sprijină crearea şi implementarea unor instrumente educaţionale cu finalitate memorială, contribuind astfel la articularea contextului în care valorile şi drepturile fundamentale să fie receptate de societatea noastră post-totalitară. Nu în ultimul rând, IICCMER are rolul de a aduna, arhiva şi publica documente referitoare la memoria exilului românesc.

Mai multe detalii despre activitatea IICCMER: http://www.iiccmer.ro/ sau https://www.facebook.com/InstitutuldeInvestigareaCrimelorComunismului.

 

Iluzia cristalizării

august 11, 2019

Pagini despre satul românesc. Kinderland, de Liliana Corobca

iunie 26, 2019

Alles Europa / Toate Europele

mai 6, 2019

Este posibil ca imaginea să conţină: text

Europa : Projekt : Kommentare

von 10 Autorinnen und Autoren aus 10 EU‐Ländern

 

Für die einen ist Europa ein Bürokratieapparat, ein zutiefst gespaltener Kontinent, für die anderen ein Sehnsuchtsort, eine Utopie. In welchem Europa leben wir heute? Was bedeutet es heute, Europäer, Europäerin zu sein? Welche Hoffnungen, Träume  und Erwartungen sind damit verbunden?

Das Literaturhaus am Inn hat im Hinblick auf die EU‐Wahl vom 23. bis 25. Mai 10 Autorinnen und Autoren aus 10 EU‐Ländern eingeladen, kommentierend, literarisch, poetisch, kritisch über Europa nachzudenken.

Ab heute finden Sie online die Texte von Liliana Corobca (RO), Cécile Wajsbrot (FR), Noémi Kiss (HU), Ingo Schulze (DE), Stefano Zangrando (IT).

Ab 13. Mai können Sie die Gedanken zu Europa von Han Smith (GB), Friederike Gösweiner (AT), Christos Chryssopoulos (GR), Natalia Malek (POL), Aleš Steger (SI) lesen.

In Zusammenarbeit mit der Tiroler Tageszeitung

Alles Europa / Toate Europele

Ich glaube, es gibt nicht nur ein Europa.
Es gibt mehrere, ständig, zur gleichen Zeit.
Für manche ist Europa das Land der Illusionen und Träume, für andere, jenes derber Enttäuschungen.
Das Land der Widersprüche und Paradoxe.
Der Identitäten, Minderheiten, Demokratien, Bürokratien, aller möglichen Theorien.
Ehrlich und heuchlerisch. Idealistisch und pragmatisch. Verletzlich und stark.
Der Ort, an dem die hellsten und fortschrittlichsten Ideen geboren wurden, genau so aber die destruktivsten totalitären Utopien.
Faschismus, Nationalsozialismus, Kommunismus. Zensur und Freiheit. Die Menschenrechte und andere Rechte.
Das Heimatland humanistischer Werte. Aber auch jenes der grausamsten Weltkriege.
Konservativ oder avantgardistisch.
Korruption, Gleichgültigkeit gegenüber Großzügigkeit, Solidarität.
Osteuropa, Westeuropa, Zentraleuropa,  Ober-Europa , Unter-Europa.
Ein Europa, durch einen Eisernen Vorhang getrennt und wiedervereint durch die Gefahr zahlreicher Invasoren.
Ein Europa der Weisheit und der Oberflächlichkeit, selbstzerstörerisch und konstruktiv.
Ein Europa der meisten, vielfältigsten Meisterwerke pro Quadratmeter.
Der Migration, mit einem „E” oder „I“ davor, ein Europa, aus dem viele gehen und in das viele kommen.
Ein Europa der Hoffnungen und der Gleichgültigkeit.
Der großen und der kleinen Probleme. Aber auch aller möglichen Lösungen.
Intelligent, unschuldig, verstaubt, poetisch, tolerant.
Menschlich, fantastisch, dramatisch, tiefgründig, mutig, monumental demütig, raffiniert, armselig, deprimiert, optimistisch.

Europa bleibt aber in ihren schweren Momenten wie in ihren glücklichen immer noch unglaublich schön, in ihrem großen Zentrum oder in den unbekannten Peripherien, – die Schönheit findet in einem gemeinsamen Punkt zusammen, in dem alle Europas aufeinander treffen, aus allen Zeiten, aus allen Glaubensrichtungen und Umständen.
Die europäische Kultur ist dabei die wertvollste Visitenkarte dieses Raumes.
Mit einem Buch in der Hand wird auch ein Außerirdischer zum Europäer.

Übersetzung: Ilinca Florian

 

Cred că nu există doar o singură Europă.
Există mai multe, mereu, în același timp.
Pentru unii, Europa e țara tuturor iluziilor și visurilor, pentru alții, a cruntelor dezamăgiri.
A contradicțiilor și a paradoxurilor.
A identităților, minorităților, democrațiilor, birocrațiilor, a tuturor teoriilor.
Sinceră și fățarnică. Idealistă și pragmatică. Vulnerabilă și puternică.
Locul unde s-au născut ideile cele mai luminoase și mai progresiste, dar și cele mai nimicitoare utopii totalitariste. Fascism, națism, comunism. Cenzură și libertate. Drepturile omului și alte drepturi.
Patria valorilor umaniste. Dar și a celor mai crunte războaie mondiale.
Conservatoare sau avangardistă.
Corupție, indiferență versus generozitate, solidaritate.
Europa de Est, de Vest, de Centru, de sus, de jos.
O Europă despărțită de o Cortină de fier și unită de primejdia invadatorilor numeroși.
A înțelepciunii și a superficialității, autodistructivă și constructivă.
Europa celor mai multe capodopere de tot felul pe metru pătrat.
A migrației cu „e” și cu „i” înainte,  Europa de unde mulți pleacă și în care mulți vin.
A speranțeor și a blazării.
A problemelor mari și mici. Dar și a tuturor soluțiilor.
Inteligentă, inocentă, vetustă, poetică, tolerantă.
Umană, fantastică, dramatică, profundă, curajoasă, monumentală, umilă, rafinată, sărăcăcioasă, deprimată, optimistă.

Dar și în momentele ei grele, și în acelea fericite, Europa rămâne la fel de incredibil de frumoasă, în marele centru sau în necunoscutele periferii, frumusețea ar fi punctul comun, în care se întâlnesc toate Europele, din toate timpurile, de toate credințele și condițiile.
Iar cultura europeană este cea mai valoroasă carte de vizită a acestui spațiu.
Cu o carte în mână, și un extraterestru este european.

 

test

Când la capăt se afla cerul… Cronică de Adrian Lesenciuc (fragment)

aprilie 5, 2019

Revista literara Libris Nr. 1 (8) - martie 2019

https://www.libris.ro/revista-literara-libris-nr-1-8-martie-2019-LIB2559-0808-7–p10892812.html

 

„În romanul Lilianei Corobca, sub tăvălug se adună destine care se intersectează și se separă, mânate de curenții istoriei. Întreaga poveste, fragmentată, redată în două planuri distincte, este văzută prin ochii unui deportat care își păstrează legătura perpetuă, indestructibilă, cu o copilărie amputată prea devreme, în chip brutal, dar și cu o cultură distrusă, sufocată, cu un „acasă” dispărut pentru vecie. Prin ochii acestui personaj, Ana Blajinschi (Cuța), firele nevăzute care duc la acel spațiu, Bucovina de Nord (nedrept preluată de sovietici în 1940, prin tratatul Ribbentrop-Molotov), și la acel anotimp al vieții, propria copilărie, sunt tânguitoarele cântece înrădăcinate în propria existență și poveștile în necontenita spunere. Un capăt se întrevede încă de la începutul romanului: „La capătul drumului se află cerul. Sus cer, jos cer, stânga, dreapta și în toate părțile, cer, numai cer!” (p.7), dar acest capăt al drumului deportării este limita (în înțeles matematic[1]) spre care tinde un destin frânt odată cu propria copilărie. Întregul roman se învârte, cumva, în jurul acestui capăt, o singularitate gravitațională în economia romanului – un punct fără volum, cu masă infinită, așadar cu o concentrație pe măsură și angajând o forță gravitațională uriașă –, ca întâmplările distincte din cea de-a doua parte a cărții concentrându-se în  jurul vârtejului de pe Obi:

 

Dintr-o dată, în acea tăcere desăvârșită, auzim șuieratul, vâjâitul, n-am înțeles, la început, nimic, de parcă zbura un avion de război deasupra noastră, chiar pe lângă urechile noastre, apoi roata de apă, apoi golul. Lângă noi, la câțiva metri, s-a ridicat un perete de apă, iar lângă el, gaura. Vuietul era al iadului, ceva mai înfiorător nu am auzit și nu am văzut în viața mea. Doamne, am ieșit în cer la pescuit, dar la un pas de noi bolborosește iadul! (p.189)

 

Capătul drumului este sugerat de însuși numele acelui loc, Smert (însemnând moarte, în rusă), în fapt fluviul siberian Obi la vărsare, în care liniștea și cerul de pretutindeni dau sentimentul aceluiași punct-limită spre valoarea căruia se apropie cumva, întâmplările:

 

Râul se numea altfel, râul era Obi cel uriaș, lung și lat, cum altul în lume nu-i. Smert era  doar partea noastră, un fel de cotitură a râului, așa de largă că semăna mai mult a mare decât a râu. Apa ajungea până-n cer și nouă ne părea că scoatem peștii nu din râu, ci din cer. Bărbații pescuiau în râu cu vapoarele, iar femeile, în cer, cu bărcile. Uneori, seara, încercam să mă uit la orizont și să găsesc linia care desparte cerul de apă și n-o găseam. Ca stepa văzută prima oară când am coborât din tren după o lună de călătorie, când cerul era și sus și jos. Și aici, râul și cerul parcă se înțelegeau între ei și se colorau la fel, astfel încât formau un tot întreg (p.186)

 

un punct în care cuvântul însuși, povestea, se încheie provizoriu: „Când am ieșit în larg, primul lucru care ne sărea în ochi și-n urechi era liniștea. […] Cuvântul se lovea de oglinda apei și se întorcea înapoi învins, neputincios. Dacă nu auzi decât tăcerea, înseamnă că sunetele nici nu există” (p.180).

Capătul drumului e aparent cerul, liniștea, natura reflectând cerul acela limită la frăgezimea vârstei când însemnătatea lucrurilor are o altă greutate. În esență, capătul drumului e povestea însăși, confesiunea tămăduitoare, cea care aprinde visul, niciodată spulberat, cea care naște speranța reîntâlnirii cu Eugen (Jen)i – copilul care i-a stat alături în clipele când cerul s-a răsfrânt prima dată pe sub colții malaxorului istoriei. Capătul drumului nu este, așadar, nici acel loc straniu din stepele cazace, inventatul sat Ozek-Sairsai, din proximitatea unei Siberii în care s-au nivelat destine, nici târgul kârgâz Kant, nici vărsarea fluviului Obi. E mereu povestea care include visul, e mereu căutarea, e drumul însuși în desăvârșirea lui

Romanul este, totodată, o poveste despre smerenie și bunătate. Personajul este un inocent, sugerat prin însuși numele pe care Liliana Corobca i-l alege, Ana Blajinschi sau Blajinica (în sl. blajenâi însemnând sfânt), amintind de un alt presupus nevinovat, Innokenti Platonov, unul dintre personajele centrale ale operei lui Evgheni Vodolazkin. Ana Blajinschi este cea care, în economia romanului, curăță păcatele veacului prin mărturisire. E cea pentru care reabilitarea e inutilă. Nu caută răzbunare, nu caută să învingă istoria. Caută doar să aibă puterea să nădăjduiască: „Dă-mi, Doamne, putere, osteneala zilei cea de azi a purta și toate să-ndur câte mi-e dat. Călăuzește-mi viața și mă-ndrumă ce să rog, să rabd, să cred, să iubesc, să nădăjduiesc. Amin.” (p.303). Are ceva din alura unui sfânt venit să curețe păcatele, dar această seninătate e cultivată. Nu e nicidecum capul plecat orbește, ci smerenia care luminează prin rugăciune.

Ana Blajinschi, povestindu-și viața unei strănepoate venite s-o convingă să se mute într-un azil de bătrâni, înțelege miracolul supraviețuirii între frontiere instabile, în apele nemiloase ale istoriei, între curenții puternici ai ideologiei la fel de roșii ca apusul de pe Obi. Ana Blajinschi a murit odată cu fiecare moarte a unui om drag, dar inima ei a rămas să bată în așteptarea acelui capăt al drumului, unde se găsește numai cer. Iar această înțelegere superioară a vieții și morții împletite îi dă dreptul să spere la reîntâlnirea cu Jeni, căci dragostea față de el luminează și încălzește perpetua căutare. Romanul Capătul drumului este un roman al devenirii și desăvârșirii interioare, al sfințeniei, al curățeniei. Spovedania – aceasta este, de fapt, menirea poveștilor Cuței –  e drumul însuși. Cuvântul dezlegător, luminos, aducător al păcii, cuvântul rugăciunii, spală până și ceea ce este cutremurător, lăsând să se întrevadă doar visul de copil: comoara îngropată lângă fântâniță, secretul mărturisit lui Jeni, și așteptarea reîntâlnirii ca în ritual. Iar povestea odată spusă nu are sfârșit, căci se repetă generație după generație, învingând istoria:

 

Probabil că ai noștri vor ajunge taman când o să scoată Cuța plăcintele din cuptor. Nici reci, nici calde, poale-n brâu, ca-n poveste, că-nainte mult mai este! Iar Eugen o să pună ulcica ceea din Bucovina pe masă, noi o să ne uităm să vedem ce are acolo înăuntru, iar el o va îmbrățișa pe Cuțana noastră, că de-atâta timp nu s-au văzut! (p.336)

 

Capătul drumului e, de fapt, povestea fără sfârșit, spovedania.

[1] Prin limita într-un punct, în analiza matematică, se înțelege o valoare de care se apropie valoare funcției, atunci când argumentul funcției se apropie suficient de mult de punctul în care se caută limita. În povestea din Capătul drumului, cerul care se întinde împrejur, e într-un fel, și un final așteptat, cu atât mai mult cu cât eroina, Ana Blajinschi, este o octogenară apropiindu-se prin vârstă „suficient de mult de punctul în care se caută limita”.