Posts Tagged ‘Liliana Corobca’

All you can read, cu Marius Chivu

Aprilie 16, 2018

http://urbansunsets.com/radio-shows/u-can-read/

Anunțuri

Editura POLIROM la BOOKFEST TIMIȘOARA, 19-22 aprilie 2018

Aprilie 13, 2018

Lansare carte image

 

https://www.polirom.ro/-/editura-polirom-la-bookfest-timisoara-19-22-aprilie-2018-centrul-regional-de-afaceri-craft

 

Editura Polirom va participa la Salonul de Carte Bookfest Timișoara, ediția 2018, cu peste 800 de titluri, toate aflate la reducere (20-25%). Peste 100 de titluri la prețul promoțional de 10 lei. Lansări de carte și sesiuni de autografe cu Smaranda Vultur, Carmen Mușat, Liliana Corobca, Tudor și Robert Șerban, Sebastian Lăzăroiu, Eugen Istodor.

Programul complet de evenimente:

SÎMBĂTĂ, 21 aprilie
ora 12.30: Lansare de carte și sesiune de autografe: Germanii din Banat prin povestirile lorSmaranda Vultur
Invitați: Vasile Popovici, Ioana Pârvulescu, Simona Hochmuth
Moderator: Adrian Șerban
Ediţia a II-a revăzută şi adăugită

Volum apărut cu sprijinul Ministerului Afacerilor Externe al Germaniei în baza unei decizii emise de Parlamentul German.

Sînt trei secole de cînd primii germani au fost colonizaţi în Banat, prezenţa lor jucînd un rol important în regiune atît din punct de vedere economic, cît şi politic şi cultural. Într-o a doua ediție revăzută și considerabil adăugită, volumul coordonat de Smaranda Vultur reuneşte interviuri autobiografice şi studii antropologice despre minoritatea germană din Banat, care creionează imaginea de ieri şi de azi a unei etnii, precum şi repere importante ale istoriei sale sociale. Prin interviurile de tip „povestea vieţii” sînt prezentate destine individuale, obiceiuri, tradiții, locurile rămase în memoria etnicilor germani, precum şi odiseea celor deportaţi în URSS în 1945 şi în Bărăgan în 1951. Mai multe detalii, aici.

ora 13.00: Lansare de carte și sesiune de autografe: Omatidii. Șarada unui hacker, Sebastian Lăzăroiu, colecția Ego. Proză
Invitați: Daniela Rațiu, Marcel Tolcea
Moderator: Adrian Botez

Trintius, un hacker anarhist, îndrăgostit nebuneşte de o victimă a lui, Ema, este recrutat în închisoare de serviciile secrete. După mai multe şedinţe de psihoterapie, Trintius îşi scrie memoriile camuflate într-o şaradă de întîmplări extraordinare, divers localizate în timp şi spaţiu, din Patagonia lui Magellan în Cuba lui Che Guevara, din Barbaria corsarilor în Coreea de Nord contemporană. Dar este Ema ceea ce pretinde? Ajunge personajul principal să controleze jocul sau trăieşte doar o iluzie? Răspunsurile se găsesc în memoriile lui Trintius – o colecţie de întîmplări cu personaje aflate în situaţii teribile de viaţă la extrema realităţii. Mai multe detalii, aici.

ora 18.00: Lansare de carte și sesiune de autografe: Tudor Șerban la vorbă cu Robert ȘerbanTata, eu glumesc serios!,ilustraţii de Bogdan, Jan şi Julian Achimescu
Invitați: Adriana Babeţi, Carmen Rusmir, Marcel Tolcea
Moderator: Adrian Botez

„Un singur cuvînt îţi vine să spui la capătul acestui volum care, pe de-o parte, semnalează un debut şi, pe de alta, confirmă o vocaţie: ADORABIL! Debutul e al unui copil de 7 ani care îşi lasă trecut numele pe copertă, Tudor Şerban, iar cel care se dovedeşte încă o dată nu doar un excelent poet, ci şi un adevărat om de presă atunci cînd înregistrează atent şi sensibil puzderia de vorbe din jurul lui e Robert Şerban. Aşadar, în tandem, un fiu şi un tată. Amîndoi îşi pun întrebări, amîndoi îşi dau răspunsuri, iar din jocul lor plin de tandreţe, farmec şi umor se naşte nu doar o lecţie discretă pentru toţi părinţii obosiţi, ci şi una de neaşteptată poezie.” (Adriana Babeţi)
Mai multe detalii, aici.

DUMINICĂ, 22 aprilie
ora 13.30: Lansare de carte și sesiune de autografe: Cațavencii și tribul lor. O etnografie a grupului incomod și de moravuri grele Cațavencu (1990-2006)Eugen Istodor
Invitați: Mircea Mihăieș, Marcel Tolcea, Robert Șerban
Moderator: Adrian Șerban

Cartea lui Eugen Istodor e un studiu de caz despre cea mai cunoscută și citită revistă de umor și satiră din România postdecembristă, Academia Cațavencu. Pornind de la acest caz concret, Istodor încearcă să analizeze rolul mai larg al satirei în presa și societatea românească postcomunistă, dar și problemele cu care s-a confruntat și se confruntă jurnalismul autohton. Analiza teoretică e pigmentată cu interviuri luate membrilor grupului Cațavencu, cu numeroase detalii de culise, inclusiv cu privire la relația jurnaliștilor cu patronatul ori momentul spargerii grupului Cațavencu în 2006, și succinte comparații cu alte reviste mai mult sau mai puțin similare, precum celebra Charlie HebdoMai multe detalii, aici.

ora 14.00: Lansare de carte și sesiune de autografe: Frumoasa necunoscută. Literatura și paradoxurile teorieiCarmen Mușat, colecția Collegium. Litere
Invitați: Vasile Popovici, Daniel Vighi, Viorel Marineasa
Moderator: Adrian Șerban

„Cartea aceasta nu-şi propune să ofere răspunsuri sau să reia, sintetic şi pasiv, în genul manualelor, răspunsurile altora la întrebările pe care literatura le provoacă. E pledoaria mea pentru capacitatea teoriei literare de a oferi căi de acces în lumile posibile ce iau naştere, prin intermediul limbajului, la intersecţia vieţii reale cu ficţiunea. Şi este, totodată, o încercare de a «îmblînzi» teoria, situînd-o în raport cu lumea şi cu percepţia asupra lumii, pe care fiecare autor în parte o proiectează în opera lui. Mi-a stat alături, în acest demers, copilul care am fost şi care, în pofida trecerii anilor, mă însoţeşte încă pretutindeni.” (Carmen Muşat) Mai multe detalii, aici.

ora 14.30: Lansare de carte și sesiune de autografe: Capătul drumuluiLiliana Corobca
Invitați: Grațiela Benga, Tudor Crețu, colecția Fiction Ltd.
Moderator: Adrian Botez

Familia Anei Blajinschi, o femeie de aproape 90 de ani, decide să o mute pe aceasta la un cămin de bătrîni. O strănepoată primeşte misiunea delicată de a merge la ea ca s-o convingă să accepte această soluţie. Însă vizita ia o turnură neaşteptată cînd octogenara începe să-i povestească fetei despre perioada de coşmar din tinereţe, cînd a fost deportată în stepele Kazahstanului. Bazat şi pe mărturii reale, romanul Lilianei Corobca este o călătorie în întuneric, cu întîmplări cutremurătoare, în care doar în ultimul moment descoperim ce se află la capătul drumului. Mai multe detalii, aici.

Serile de acasă

Martie 8, 2018

https://www.polirom.ro/-/ioana-baetica-morpurgo-liliana-corobca-si-doina-rusti-invitate-la-madrid

Lansare carte image

Vineri, 9 martie, ora 19.00, la sediul Ambasadei României în Regatul Spaniei (Avenida Alfonso XIII nr. 157, 28016, Madrid), Doina RuştiLiliana Corobca şi Ioana Baetica Morpurgo sînt invitatele „Serilor Acasă la Ambasadă”, eveniment prilejuit de celebrarea Zilei Internaţionale a Femeii şi organizat de Ambasada României în Regatul Spaniei și de Asociația Freedom Smile, cu sprijinul Ministerului pentru Românii de Pretutindeni.

Cele trei scriitoare se vor întîlni cu cititorii, vor citi fragmente din cele mai noi romane – Logodnica şi Mâţa Vinerii, de Doina Ruşti, Capătul drumului şi Kinderland, de Liliana Corobca, Schije, de Ioana Baetica Morpurgo – şi vor oferi autografe.

O poveste adevărată despre dragoste și răzbunare
„David Kinsella este un regizor britanic, stabilit în Norvegia. De fapt, prin sînge este irlandez, plin de pasiune, ca toţi fidelii Sfîntului Patrick, dar a ales să-şi potolească temperamentul de foc în liniştita şi calma Norvegie, care l-a adoptat. Regizor de succes, David este legat şi de România, unde are mulţi prieteni care îi cunosc viaţa şi pasiunile. Iar una dintre aceste pasiuni a vrut să-i fie transformată într-o carte. Fără ezitare, gîndul m-a dus la Doina Ruşti, stăpîna cuvintelor şi a poveştilor care te fascinează. Ca noi toţi, şi David a fost cucerit de farmecul ei narativ şi-a rugat-o să-i scrie povestea de dragoste. Altcineva vede uneori mai bine decît tine cheile ascunse într-o serie de întîmplări. Însă nu acesta a fost motivul principal al lui David. El a vrut să experimenteze condiţia de personaj. Să simtă pe propria piele ochii necruţători ai spectatorului. Desigur, şi-a închipuit că Doina va urmări faptele pe care el însuşi i le mărturisise, lucru imposibil, avînd în vedere originalitatea ei ieşită din comun. «Ce poveste este aceea, a întrebat ea, spusă pe o singură voce? Orice iubire presupune un EL şi o EA, două puncte de vedere.» Prin urmare, Doina a scris un roman admirabil, din două confesiuni, pe cît de diferite, pe atît de legate.
Scris în trei luni, romanul Logodnica nu este doar povestea de iubire a lui David, ci şi o parabolă despre Est şi Vest, despre extremele Europei.” (Dan Burlac)

Mâţa Vinerii spune istoria unui reţetar magic şi a unei familii de adepţi ai marelui Sator. Plasată în Bucureştiul fanariot şi epoca luminilor, la fel ca Manuscrisul fanariot – ultimul bestseller semnat Doina Ruşti –, povestea trece pe nesimţite de la faptele reale din anul 1798 la misterele unui cult de magicieni, ale căror fabuloase reţete culinare, notate cu acribie în Cartea bucatelor rele, scot la lumină gusturile vieţii arhaice şi rafinamentul unei bucătării fermecate, din vremuri de mult uitate. Cărăbuşii prăjiţi, crumilla cum animis, plăcintele de trandafiri, elixirele de iubire sau lichiorul formicosus sînt numai cîteva dintre mixturile vrăjite ce condimentează peripeţiile Mîţei Vinerii.

Doina Ruşti este una dintre cele mai apreciate voci feminine ale literaturii contemporane. Tradusă în numeroase limbi, invitată la evenimente internaţionale, s-a impus în special prin romanele cu tematică diversă şi construcţie solidă. Dintre romanele sale, unele reeditate în colecţia Top 10+, amintim Fantoma din moară (2008), roman amplu despre comunismul românesc, distins cu Premiul pentru Proză al USR, Zogru (2006) şi Lizoanca la 11 ani (2009, reeditat în 2017 la Editura Polirom cu titlul Lizoanca) – recompensat cu Premiul „Ion Creangă” al Academiei Române. Manuscrisul fanariot (2015) şi Mîţa Vinerii (2017), două bestselleruri, au deschis seria ficţiunii istorice. Doina Ruşti trăieşte în Bucureşti, este profesor universitar şi scenarist. Pagină web: http://doinarusti.ro.

Familia Anei Blajinschi, o femeie de aproape 90 de ani, decide să o mute pe aceasta la un cămin de bătrîni. O strănepoată primeşte misiunea delicată de a merge la ea ca s-o convingă să accepte această soluţie. Însă vizita ia o turnură neaşteptată cînd octogenara începe să-i povestească fetei despre perioada de coşmar din tinereţe, cînd a fost deportată în stepele Kazahstanului. După o călătorie cumplită, alături de mii de oameni înghesuiţi în vagoanele pentru vite, în timpul căreia a crezut la un moment dat că şi-a găsit dragostea, pentru Ana au urmat zece ani de viaţă grea, pe timp de război şi foamete, însă credinţa în Dumnezeu şi speranţa că va supravieţui i-au dat putere. Străbunica îşi deapănă amintirile dureroase, străpunse pe alocuri de raze de lumină, căci „povestea are putere, povestea alungă necuratul, dar alungă şi moartea”. Bazat şi pe mărturii reale, romanul Lilianei Corobca este o călătorie în întuneric, cu întîmplări cutremurătoare, în care doar în ultimul moment descoperim ce se află la capătul drumului. 

  • Kinderlandde Liliana Corobca (Cartea Românească, 2013; Polirom, 2015)

Kinderland, bestsellerul Editurii Cartea Românească la tîrgul de carte Bookfest (2013), a fost distins cu Premiul Radio România Cultural, secţiunea Proză (ediţia 2014), şi cu Premiul Crystal la Festivalul Internaţional de la Vilenica (Slovenia) şi a fost nominalizat la Premiul Naţional de Proză al Ziarului de Iaşi şi la Premiul literar „Augustin Frăţilă”. Este de asemenea tradus în germană şi în slovenă.
La doisprezece ani, Cristina este nevoită să devină „mama” celor doi fraţi mai mici atunci cînd părinţii pleacă la muncă în străinătate, după „bani lungi”. Prin ochii fetiţei descoperim universul unui sat moldovenesc contemporan, populat în majoritate de copii şi bătrîni. Aici copiii învaţă singuri să supravieţuiască, în timp ce aşteaptă să li se împlinească cel mai frumos vis: întoarcerea părinţilor acasă. Dar aceştia nu se lasă înduplecaţi nici atunci cînd sînt invocaţi prin ritualuri magice, păgîne. Părăsiţi, copiii se alină cu amintirile vagi ale unei vieţi normale de familie, imitînd, înainte de vreme, gesturile adulţilor. Cristina povesteşte despre cruzime şi tandreţe, despre durere şi mîngîiere, disperare şi speranţă – despre ţara copiilor maturi, ale căror glasuri nu sînt ascultate de nimeni.

Liliana Corobca s-a născut la 10 octombrie 1975, în satul Săseni, raionul Călăraşi, Republica Moldova. A debutat cu romanul Negrissimo (Arc, 2003; Premiul „Prometheus” pentru debut al revistei România literară, Premiul pentru debut în proză al Uniunii Scriitorilor din Republica Moldova) şi cu Personajul în romanul românesc interbelic (teză de doctorat, 2003). A publicat romanele Un an în Paradis (Cartea Românească, 2005, tradus în italiană şi germană), Kinderland(Cartea Românească, 2013; Polirom, 2015, tradus în germană şi slovenă, bestsellerul Editurii Cartea Românească la Tîrgul de carte Bookfest 2013, distins cu Premiul Radio România Cultural, secţiunea Proză, şi cu premiul Crystal la Festivalul Internaţional de la Vilenica, Slovenia, în 2014), Imperiul fetelor bătrîne (Cartea Românească, 2016), Caiet de cenzor (Polirom, 2017).
A scris şi un monolog în trei acte, Cenzura pentru începători, apărut în Austria în 2014. A publicat volume ştiinţifice despre cenzura comunistă, exilul literar şi bucovinenii deportaţi în Siberia. A beneficiat de burse şi rezidenţe de creaţie în Germania, Austria, Franţa şi Polonia. 

  • Schije, de Ioana Baetica Morpurgo (Polirom, 2017)

Nominalizare la categoria „Proză”, în cadrul Premiilor „Nepotu’ lui Thoreau”, ediţia 2017
Rănit într-o ambuscadă, Toma părăseşte Baza de Operaţiuni Speciale FOB Tagab-Kutschbach, Afganistan, unde a fost detaşat alături de Forţele Speciale din 2009, şi se întoarce în Celei, satul de baştină. Peste cîteva luni e decorat de preşedintele Traian Băsescu, însă statutul de erou în lupta împotriva terorismului îl resimte incongruent cu situaţia personală – nevasta lui între timp s-a încurcat cu un poliţist şi se hotărăşte să plece cu el în Italia, amintirea prietenului său care a murit pe front îl urmăreşte pretutindeni, satul e cuprins de paralizie. Simptomele de PTSD îşi fac loc progresiv în viaţa lui Toma. Singurii oameni cu care reuşeşte să se conecteze cu adevărat acum sînt băieţelul lui de şapte ani, un ţigan cu care a stat în bancă în şcoala generală şi văduva prietenului său, cu care începe o relaţie pur sexuală. Flashbackuri din zona de conflict armat se inserează în viaţa de zi cu zi, alături de antidotul lor – memoria copilăriei. Prima parte din Trilogia HSchije este un roman despre violenţă, conştiinţă, masculinitate, memorie şi timp. Este un roman despre clişee instituţionalizate, psihologia maselor, dizolvarea identităţii personale. Şi despre supravieţuire.

Ioana Baetica Morpurgo s-a născut în 1980. A absolvit Facultatea de Litere din Bucureşti, apoi masteratul de Antropologie Culturală SNSPA. A fost cercetător pe tema culturii tranziţiei în România postcomunistă la Universitatea Exeter, Marea Britanie, unde a şi predat un seminar de „Societăţi Contemporane”. A publicat articole pe teme literare şi socioculturale în reviste precum Romȃnia literarăDilema VecheAcademia CaţavencuObservator culturalNew InternationalistContemporary ReviewLichtungenBuchkultur etc. A contribuit cu eseuri şi proză scurtă la diverse antologii – Cartea cu bunici (2007), The Review of Contemporary Fiction (2010), Erotographos 50+1 (2010), Best of: Proză scurtă a anilor 2000 (2013), Poveşti cu scriitoare şi mămici (2014), 10 000 de semne (ICR, 2017). Prima ei carte, Fişă de înregistrare (Polirom, 2004), a fost selectată pentru premiul de debut al României literare. Romanul său Imigranţii (Polirom, 2011) a fost premiat cu bursa de creative writing Kulturkontakt – Viena. Proza sa a fost tradusă în spaniolă, engleză, sîrbă, albaneză, germană şi italiană. Ȋn 2016, într-o tentativă (ratată) de a deraia trenul Brexit din Marea Britanie, a organizat o serie de conferinţe şi dezbateri pe tema Europei – spirit comun. Din 2004 trăieşte în sudul Angliei, unde scrie, cîntă la pian, înoată în ocean şi coordonează un proiect de hedonism al ideilor – Lectures on Everything.

Capătul drumului (avanpremieră în revista „Mesager bucovinean”)

Februarie 20, 2018

Multiculturalismul bucovinean și Bucovina literară – subiecte analizate în paginile revistei „Mesager bucovinean”

 

Mesager MB_54_color

 

De la Nukus, Sancira nu s-a întors singură. La orfelinatul de acolo, o femeie mai bătrână, o educatoare, când a auzit povestea noastră, i-a zis Sancirei: avem aici un băiat Bucovina, ia-l pe el, că pe al tău nu-l mai găsești, au fost împrăștiați prin toată Uniunea, ca să li se piardă urmele și, dacă-l găsești, oricum n-o să mai știe nici cine ești, n-o să te mai recunoască, nici limba n-o să ți-o mai înțeleagă. Ia-l pe băiatul acesta, care doar un cuvânt știe și-l spune din când în când, fie la supărare, fie la bucurie. Ia-l că moare aici, printre ceilalți. Ia-l c-o fi de-al vostru, dacă știe de Bucovina. Ce era să facă Sancira? Vremurile nu mai erau atât de grele, ca în timpul războiului, o coajă de pâine o avea ea să-i dea copilului străin. S-a gândit că undeva, la fel ca ea, o mamă și caută fiul sau poate părinții i-au murit, dar are niște neamuri undeva, prin Bucovina și o să-l ajute să le găsească. Că în Karakalpakstan sigur o să i se piardă urma și sigur aici nu-l caută nimeni. Și dacă nu-i găsește nici părinții, nici rudeșle, îl va crește ea, ca pe feciorul ei. Cică băiatul rostise cuvântul „Bucovina” atunci când l-au adus la orfelinat și altă vorbă nu mai scotea. Era mic, slab și părea să nu aibă mai mult de patru ani, dar putea avea și șase. Într-adevăr, înțelegea românește. Când i-a spus Sancira: hai, strângeți lucrurile și mergem s-o căutăm pe mama ta, imediat a fugit și s-a întors repede cu ochi strălucitori. Nici după ce l-am luat cu noi nu a vorbit, dar dacă-i spuneam: pune cana pe masă sau vino aici, înțelegea și așa făcea. Cuminte era, nu se zbenguia, nu plângea, dar rămăsese tot speriat după toate prin câte a trecut.

Capătul drumului – în curând

Ianuarie 29, 2018

în curând

Toți cenzorii regelui. Despre exil și cenzură.

Decembrie 19, 2017

Ultimul interviu din 2017

Decembrie 14, 2017

http://haibun.md/liliana-corobca-noua-ni-se-spunea-ca-un-cercetator-se-formeaza-in-zece-ani-nu-cred-ca-un-scriitor-se-formeaza-mai-repede/

Liliana Corobca: „Nouă ni se spunea că un cercetător se formează în zece ani. Nu cred că un scriitor se formează mai repede”

 

 

 

Pe Liliana Corobca am descoperit-o la bibliotecă. Nu a fost o întâlnire în carne și oase, ci una livrească. I-am citit romanul Kinderland, apoi, după marea de sentimente contradictorii pe care le-am simțit în urma lecturii, mi-am zis că trebuie să discut și cu autoarea. Așa a apărut acest interviu.

Liliana Corobca este scriitoare și cercetătoare. Prima meserie este mai visătoare și, chiar dacă este ancorată în realitatea și în experiența scriitorului, oricum ține de imaginație. A doua meserie este mai operațională, ca să-i spunem așa, și rezidă în cumularea de date și fapte. O meserie… mai pământească. Cum se împacă scriitoarea și cercetătoarea? Iar aici nu mă refer la creație, cărțile dumneavoastră demonstrează că se împacă perfect, dar la momentele în care scriitoarea trebuie să cedeze în fața cercetătoarei și invers. Fac acestea două compromise? Ori nu le delimitați nici într-un fel?

Liliana Corobca: Cum să nu le delimitez! Sunt două activități diferite și care se condiționează reciproc, în cazul  meu. În prezent, sunt, oficial, expert la Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului și Memoria Exilului Românesc, iar proiectele la care lucrez nu sunt, în primul rând, de cercetare. Nu mai studiez cu lunile în arhive, ci stau la birou. De multe ori, interesul literar se întâlnește cu cel științific, cum a fost în cazul romanului Caiet de cenzor, când scriam un articol despre recrutarea cenzorilor pentru o publicație a IICCMER, iar, în paralel, mă documentam și pentru roman. Scrisul este pe locul al doilea, în primul rând îmi îndeplinesc obligațiile de serviciu. În afara programului, în week-enduri și în concedii scriu intens la romanele mele. Lipsa timpului liber mă mobilizează și am deja un reflex, când vin căldurile cele mari, prin iulie-august, și lumea pleacă în vacanță, eu stau cu un roman în față și nici nu simt căldura. Spre mirarea mea, scriitoarea și cercetătoarea se împacă, dar scriitoarea se împacă cu oricine și cu orice îi permite să-și vadă de cărțile sale.

Ați debutat, conform calculelor mele, la 28 de ani cu romanul Negrissimo, fiind deja cercetător științific la Institutul de Istorie și Teorie Literară „G. Călinescu” din București. Cum ați trecut de la cercetător al teoriei la obiectul teoretizării? Cum ați ajuns să scrieți ficțiune?

Liliana Corobca: Terminasem de scris romanul când m-am angajat la Călinescu. În 2001, mi-am susținut teza de doctorat, dar am scris-o în 2000, nu am vrut s-o predau înainte de termen ca să nu pierd bursa și cazarea (gratuită), iar în jumătatea de an ce-mi rămăsese am scris romanul. Aveam ambiții de prozator încă din adolescență și aceste treceri de care ziceți sunt, de fapt, niște etape care mă îndreptau spre cariera de scriitor. Titlul tezei de doctorat este: „Ipostaze ale personajului în romanul românesc interbelic” și, în afară de romanele interbelice, am citit despre construcția romanelor, despre teorii ale romanului, despre tipurile de personaje. Eram foarte tânără când m-am apucat de scris (13-14 ani, atunci am scris un „roman” de două caiete, fiecare a câte 12 pagini!) și am descoperit atunci că numai dorința de a scrie nu-i de-ajuns. Trebuie multă învățătură, așa cum, indiferent cât de mult ți-ar plăcea să cânți la o vioară, dacă nu faci școli speciale, scârțâi doar cu ea când o iei în mână. Mulți își imaginează că cel care scrie este automat și un scriitor. Nouă ni se spunea la Institutul G. Călinescu că un cercetător se formează în zece ani. Nu cred că un scriitor se formează mai repede.

Într-un interviu mărturiseați: „Pe o insulă m-aş duce să scriu, pentru că pot să citesc şi în Bucureşti şi oriunde, iar de scris nu pot oriunde…”. Unde obișnuiți atunci să scrieți acum?

Liliana Corobca: Acum am foarte puțin timp liber și, dacă am o carte în cap, scriu pe unde apuc. Prefer acasă, dar am scris și prin parcuri și în mijloacele de transport și pe la festivaluri… Nu știu dacă pot chiar oriunde să scriu, dar există idei atât de năvalnice, încât nu mai contează unde le aștern pe hârtie… Cred că ce am spus eu nu știu când nu este valabil o veșnicie, se mai schimbă lumea. Poate mi-aș lua acum cărți pe insula ceea pustie… De fapt, duc un mod de viață destul de retras și insulele pustii nu mă atrag acum. Mie mi-e dor de oameni.

În același interviu ați spus că „mă las greu sedusă de o nouă carte, dar dacă mă apuc de ea, scriu ca şi cum ar fi ultima”. De aici și întrebarea. Unde găsiți subiectele pentru romane? Le căutați sau vă găsesc ele pe dumneavoastră?

Liliana Corobca: Dacă mă gândesc mai bine, nicio carte nu are un subiect pe care l-am căutat eu cu lumânarea. Toate au venit spre mine, iar prima întâlnire n-a fost, de obicei, prea amiabilă. Găsesc o grămadă de argumente ca să alung subiectele, ca să fug și să nu mi le asum. Da și ele fuga din urma mea! Încep să le visez noaptea, încep să vorbească în mine, unele scene stăruie, insistă, până, în cele din urmă, îmi zic: Fie, n-o să-mi ia mult timp, n-o să fie prea greu. Dar îmi iau și mult timp, și e mult mai greu decât speram eu. Ajung întâmplător la subiecte, nu mă preocupă alegerea, atâta timp cât sunt multe în jurul meu, mișună și eu doar selectez, fie hai că mă apuc acum de acesta sau încă nu, mai așteptăm. Subiecte de romane se pot găsi peste tot.

„Eu cred că autorul, indirect, propune o soluție (n.r. a problemei abordate în roman). Când abordezi o realitate, cred că oferi, fără să vrei, și niște soluții.” Fraza dumneavoastră m-a dus cu gândul la orele de limbă română, când ni se impuneau remarcile despre „ce a vrut să spună autorul” și eram nevoiți să le memorăm ca pe o rugăciune. Cel puțin, asta se mai practică prin școlile din Republica Moldova. În acest context, care este părerea dumneavoastră vizavi de libera interpretare a textului? De multe ori criticii își asumă această interpretare, când autorii poate nici măcar n-au căutat să comunice un mesaj sau altul. Ar trebui fiecare să scoată dintr-un text ceea ce se pliază pe experiența lui individuală?

Liliana Corobca: Aici e o întrebare sau cinci deodată, toate diferite? În școala de azi, problema e să atragi copiii spre lectură, se citește din ce în ce mai puțin. Iar lecturile clasice, cu care am crescut noi, devin neatrăgătoare pentru tinerii de azi, mai ales, cum spuneați, la capitolul „interpretare”. Într-adevăr, experiența noastră individuală, dar și cea colectivă se modifică de-a lungul anilor și ar trebui să evolueze și metodele de predare a literaturii. În contextul menționat, libera interpretare nu se încurajează deloc, spiritul critic este înăbușit, din start, elevii fiind puși să învețe comentariile ca niște papagali. Și nu doar în școli, din păcate. N-aș fi ajuns scriitor niciodată, dacă nu citeam sute de cărți care nu erau în programa școlară și care nu trebuiau comentate în vreun fel. Există desigur și situații când textul unui autor este interpretat așa cum autorul nu s-ar fi gândit nici în cel mai ascuns vis sau coșmar. Dar autorul știe ce face, de obicei. Iar criticului nu poți să-i reproșezi prea multe, el are dreptul să vadă în text și ceea ce nu a văzut autorul când a scris.

Cum obișnuiți să construiți narațiunea unui text? Aveți un plan bine gândit de la început? Ori gândiți detaliile pe parcurs?

Liliana Corobca: Diferit, am crezut că se poate într-un fel sau două, dar fiecare subiect cere o abordare nouă. Planuri am, dar socoteala de acasă nu coincide cu aceea din târg. Una din metodele care nu dau greș este să mă las dusă de val. Să am încredere în cartea care mă bântuie și în mine, că voi scoate-o la capăt. Romanul este o construcție lungă și ramificată, cu care conviețuiești luni sau ani, e normal ca unele detalii să apară pe parcurs, ca planul inițial (acesta există întotdeauna) să sufere schimbări, de obicei, substanțiale, să renunți la unele scene sau personaje în favoarea altora care îți par mai bune sau mai adecvate. Pun începutul pe o foaie, o singură foaie. Nu poate să încapă totul aici.

Kinderland, unul dintre cele mai apreciate romane ale dumneavoastră. Cât de greu a fost să intrați în pielea naratorului minor? Ați simțit cumva o responsabilitate mai mare, povestind din prisma unui copil?

Liliana Corobca: Da, responsabilitate e un cuvânt potrivit. A trebuit de mică să fiu responsabilă și simt că port așa ceva pe umeri la fiecare carte și nu numai. Nu-mi este greu să intru în pielea unui personaj, greu este să rămân acolo cât durează romanul. Mai ales în cazul unor scene dramatice, chinuitoare, iar tu stai prins acolo și trăiești viața personajului tău. Trebuie să recunosc, personajul cenzor a fost mai dificil decât personajul copil. În comparație cu spurcăciunea de cenzoriță, a fi copil, chiar dacă unul părăsit de părinți, a fost o încântare.

Kinderland a fost jucat într-un teatru din Ljubljana. Cum a ajuns să fie pus în scenă acolo? De ce nu și în România?

Liliana Corobca: Întâi am fost la festivalul internațional de literatură de la Vilenica din Slovenia, în 2014, unde am luat premiul Cristal pentru autorii tineri. Cred că numai participarea la festival a fost un argument în favoarea publicării romanului, iar premiul luat a contat și mai mult. Încă atunci, la festival, traducătorul cărții, Aleš Muștar mi-a spus că va propune romanul unei edituri. Nu știu cui i-a aparținut ideea dramatizării, dar am primit un mesaj de la Teatrul de Stat din Ljubljana, în care am fost informată asupra faptului împlinit. Nu am insistat să merg la premieră, lucram de zor la altă carte și a scrie mi-a părut mai important decât a merge acolo și a vărsa lacrimi. De ce nu și în România? De ce nu și în Republica Moldova? Nu-i treaba mea să-mi pun astfel de întrebări. Nu îmi promovez destul cărțile și ele nu ajung, probabil, în grupuri care ar avea astfel de inițiative.

Ce este mai greu? Să scrii romanul sau să răspunzi la interviuri și să-l promovezi ulterior? S-a întâmplat vreodată să refuzați vreun interviu pe motiv că ați obosit să povestiți despre una sau altă carte care vă aparține?

Liliana Corobca: Să răspunzi la interviuri este mai ușor, pentru că ai de scris două trei pagini, nu două trei sute de pagini. Fizic, romanul este foarte solicitant și pentru că intri în pielea unor personaje extraordinare, suferinde și suferi în pielea lor, și psihic este foarte solicitant. Interviurile nu mă solicită nici fizic, nici psihic, dar nici mulțumirea nu este pe măsură, de obicei. Trebuie să fiu mai banală decât sunt, rar mă ridic deasupra cărților și asta mă nemulțumește. Dar au și întrebările meritul lor. Pe mine atâta m-au întrebat dacă din preocupările despre cenzură nu va ieși un roman, încât am stat și m-am gândit: chiar, de ce nu? Nu cred că-mi dădea în cap fără aceste insistențe. Nu, nu am spus nimănui: nu răspund c-am obosit. Nici nu cred că se va întâmpla. Dar mă simt uneori incapabilă să inventez un răspuns nou la întrebarea care mi se pune de mai multe ori. În adâncul sufletului meu, aș refuza câte o dată să răspund la atâtea întrebări, dar înțeleg că oamenii care îmi pun întrebări se străduiesc să mă prezinte cât mai atrăgător cititorului, să mă promoveze, atunci când eu prefer să stau în umbră… Ideal ar fi să răspund și eu tot cu întrebări. De pildă: ce fel de scriitoare sunteți, Doina Fikman? Care este întrebarea la care ați răspunde cu cea mai mare plăcere? O puteți alege și din acestea puse mie. Da, vă rog să răspundeți.

Urmează chestionarul lui Proust într-o variantă adaptată. Ce înseamnă fericirea pentru Liliana Corobca?

Liliana Corobca: Văd fericirea ca pe o armonie între pacea lumii și pacea mea interioară. Simplă, după atâta scris și înțepeneală, fericire e să ieși la soare și să mergi prin parc. Pasul ușor, ca o plutire și senzația de gol și de plin, când termini un roman. Și atunci când primești mai multă dragoste decât dai. Parcă dai mult, dar primești și mai mult.

Imaginați-vă că aveți șansa să-l întâlniți pe Dumnezeu și puteți să-i puneți o singură întrebare, care ar fi aceasta?

Liliana Corobca: Dacă eu vreodată voi avea șansa să îl întâlnesc pe Dumnezeu, aceasta va însemna că primesc răspunsul la toate întrebările.

Care dintre scriitorii români contemporani, în opinia dumneavoastră, merită Nobelul?

Liliana Corobca: După căderea comunismului, cele mai multe șanse le-au avut Paul Goma și Mircea Cărtărescu.

Recomandați-ne 3 dintre autorii dumneavoastră preferați.

Liliana Corobca: Îmi place aproape tot ce citesc. Dar pe foarte puțini i-aș reciti. Ca filolog, am parcurs toată literatura universală, am susținut și examen. Citesc câte un roman, mă minunez, mă delectez, apoi uit totul. Totuși, în momentele grele, aș reciti cu plăcere, aș reveni la: Miguel de Cervantes, François  Rabelais, Anton Pavlovici Cehov. Iar Cartea cărților, cea mai actuală și cea mai genială din toate timpurile, rămâne Biblia, să nu uităm.

Ultimele 24 de ore: Gabriela Adameșteanu, Răzvan Petrescu, Liliana Corobca

Decembrie 12, 2017

http://blog.goethe.de/dlite/archives/391-Ultimele-24-de-ore-Gabriela-Adameteanu,-Rzvan-Petrescu,-Liliana-Corobca.html

Într-o poveste aș vrea să fiu, frumoasă și cu happy end. Tocmai am oferit această șansă unui personaj de 87 de ani, tocmai l-am pus în fața ultimelor sale clipe. După ce toată viața lui a fost cum a fost, mi-am zis: hai să-i pun în față atâta fericire cât nu poate duce. Probabil că m-am gândit și la mine atunci, mi-am imaginat că așa aș vrea să-mi trăiesc și eu ultimele clipe. Altfel, cele 24 de ore se pot lungi și lăți cât o viață de om, încât sunt sigură că ele stau mereu în preajmă și adulmecă. Dar dacă e să judec realist și pragmatic, dacă aș afla cu exactitate când vor fi acele ore, m-aș grăbi spre o pădure, mi-aș căuta un loc printre copaci, aș întinde brațele în părți și aș aștepta cuminte să mă transform într-un copac. Cine, mângâind un arbore sau doar admirându-l, vede în el materia primă pentru cărțile noastre? Cine se gândește când își vede tipărit următorul volum genial câți copaci au fost sacrificați pentru asta? Așadar, mi se pare corect, după atâtea cărți scrise, să fiu și eu un copac. Am doar pretenția să fiu materie primă pentru cărți și povești mai bune decât cele scrise de mine, dacă se poate.

Kinderland – receptare

Noiembrie 30, 2017

 

Care a fost ultimul „mare roman” pe care l-ai citit?
Ce anume te-a dat pe spate?
Ai putea găsi un echivalent în literatura română, avem noi un astfel de roman?

 

http://www.revista-astra.ro/literatura/files/2017/10/8.Bogdan-Co%C8%99a-Anchet%C4%83.pdf

 

Florin DUMITRESCU
Întrebarea conține două subînțelesuri: unul, că „marile
romane” nu pot veni decât din afara literaturii române; și
doi, că literatura română funcționează în sistem de imitație
sau, cel mult, de adaptare a mode(le)lor de afară: un soi
de franciză sau, mai bine zis, un raport de vasalitate față
de literaturile mari, hegemonice. Știu că asta e realitatea,
știu că încă facem eforturi lovinesciene de sincronizare.
Știu că, cel puțin de la optzeciști încoace, modelul dominant,
în proză, dar și în poezie, vine dinspre literatura de
limbă engleză, predominant cea americană. Sunt conștient
că asta e realitatea,că e o realitate deloc măgulitoare pentru
orgoliul creativ al mediului literar românesc. De asemenea,
sunt conștient că a te revolta împotriva acestei situații
e un act zadarnic, futil. Dar, de dragul acestei futilități, de
amorul artei, cum se spune, am să încerc un răspuns subiectiv
și polemic.
Ultimul mare roman pe care l-am citit – Femeile lui
Lazăr de Marina Stepnova (Curtea Veche, 2014, trad.
Antoaneta Olteanu). Ultimul mare roman românesc –
Kinderland de Liliana Corobca (Cartea Românească/
Polirom, 2013).
Dacă aș fi îndrăzneț cu adevărat, aș propune Kinderland
la ambele categorii. E o carte care prezintă cazul dramatic,
devenit fenomen național în Republica Moldova (dar și
dincoace de Prut) al copiilor abandonați de părinții care
lucrează în străinătate. E o scriere de actualitate, o „comandă
socială”, cu miză politică (în sensul de politici publice). E
o carte care dă glas celor tăcuți și oprimați și tocmai în asta
constă grandoarea ei, superioritatea în fața romanelor bovarice,
scrise doar de dragul experimentului literar sau al
simulării unui model literar de import. Deși are titlul ăsta
derutant alogen, Kinderland iese din sistemul de vasalitate
față de modelele hegemonice „de afară” (sau, cel puțin, eu
nu detectez nicio astfel de filieră).
Ca să revin la Lazăr-ul scriitoarei ruse, e o carte încadrabilă
oarecum în genul saga de familie, cum s-au mai scris
la noicu decenii în urmă. Inevitabil îți vineîn minte Război
și pace, dar Stepnova introduce subtilități, îndrăzneli stilistice
și rafinamente de construcție care o plasează în contemporaneitate.
Dareși o cartecaldă, sensibilă (aici amintește
de Ulițkaia). Un parti-pris pentru Stepnova ar veni din
aceea că este o cunoscătoare a limbii și literaturii române,
traducătoare în rusă a lui Mihail Sebastian. Sunt prieten
cu ea pe facebook, ocazional mă străduiesc să îi scriu în
rusă, din prețuire, și ea îmi răspunde în română fără cusur!
Nu există o subordonare între Kinderland și Femeile lui
Lazăr, poate că amândouă consună în pasajele de trăire
magică, tipice copilăriei.
Aș încheia spunând că, dinspre scriitorii basarabeni,
precum Corobca, ne vine o influență vitală, energică și o
anumită sensibilitate, decare, parcă, duceam lipsă. Poatecă
influența nu e o literatură mare, ci o mare literatură mică.

 

 

Un eveniment editorial. ”Literatura din Basarabia. Început de secol XXI”

Octombrie 20, 2017

 

 

Fotografia postată de Iulian Ciocan.

 

Seria de antologii ”Literatura din Basarabia. Început de secol XXI” valorifică literatura scrisă în limba română de autori basarabeni de la 2000 încoace. Proiectul reprezintă o nouă față a literaturii române din Basarabia și  reunește șase volume, apărute de curând la editurile ARC și Știința:

Roman. Vol.1 și vol. 2;

Proză scurtă;

Dramaturgie;

Poezie;

Eseu. Critică literară.

La categoria ROMAN, din cele mai bine de o sută de titluri publicate de scriitori care locuiesc ori au locuit și s-au lansat în spațiul basarabean, doamna Maria Șleahtițchi, antologatorul volumului dedicat romanului a selectat 12 texte reprezentative. Acestea aparțin autorilor din generații diferite și care ilustrează tehnici narative variate: Aureliu Busuioc, Vladimir Beșleagă, Serafim Saka, Val Butnaru, Nicolae Popa, Ghenadie Postolache, Emilian Galaicu-Păun, Dumitru Crudu, Iulian Ciocan, Liliana Corobca, Ștefan Baștovoi, Tatiana Țîbuleac.

Volumul  dedicat prozei scurte adună mai multe schițe, povestiri și nuvele scrise de cei mai buni 20 de autori din această perioadă: Victor Dumbrăveanu, Nicolae Rusu, Leo Butnaru, Claudia Partole, Lucreția Bârlădeanu, Mihaela Perciun, Anatol Moraru, Nicolae Popa, Grigore Chiper, Nicolae Spătaru, Iurie Bodrug, Dumitru Crudu, Igor Guzun, Alexandru Vakulovski, Emanuela Iurkin, Maria Pilchin, Virgil Botnaru, Ecaterina Bargan, Felicia Nedzelschi. O incursiune incitantă într-un univers ficțional a cărui trambulină este însă realitatea tranziției moldovenești.

Mai multe informații pe www.edituraarc.md și www.pronoi.md