Posts Tagged ‘Liliana Corobca’

„Mi-am propus să intru în pielea unui cenzor şi să simt ce a simţit el”

Aprilie 9, 2017

http://constantinpistea.ro/liliana-corobca-interviu-cenzor/

Liliana Corobca: „Mi-am propus să intru în pielea unui cenzor şi să simt ce a simţit el”

„Caiet de cenzor”, cel mai recent roman al Lilianei Corobca, apărut la Editura Polirom, porneşte de la un fapt real: fuga din ţară a unui cenzor. Scriitoarea şi-a imaginat cum ar fi fost ca acel cenzor, o femeie, să fugă având asupra sa un caiet de „notiţe”, pe care să i-l trimită peste ani, după schimbarea regimului, chiar cercetătoarei şi pasionatei de cenzură cu numele Liliana Corobca. Ce a ieşit? Un soi de călătorie în instituţia cenzurii.

 

Liliana, ai ajuns să studiezi cenzura oarecum întâmplător, însă ai „stat” pe acest subiect vreo 10 ani…

La început, din ambiţie. Nu înţelegeam aproape nimic, iar fondul era enorm. Citeam rapoarte şi nu le dădeam de capăt. Nu prindeam mecanismul, firele. Pe urmă am început să văd şi deja îmi plăcea să mai adaug câte o piesă la desenul lipsă, ca într-un puzzle, după care a apărut ideea de a valorifica acele documente. Am avut câteva burse şi am avut timp să studiez la tot felul de biblioteci din Europa; una dintre aceste burse a constat chiar din vizite de documentare şi aşa am putut să studiez cenzura din întreg spaţiul european sau istoria cenzurii. Încet, încet, am început să-mi sistematizez cunoştinţele.

„Caiet de cenzor” este primul roman în care abordezi subiectul acesta?

Oarecum asemănător este monologul care a apărut în Austria, „Cenzura pentru începători”. Acolo avem tot perspectiva unui cenzor – un cenzor mai în vârstă şi mai experimentat îl învaţă pe unul mai tânăr. Am avut, la un moment dat, ideea să folosesc acel monolog şi în acest roman, dar aici era vorba de alt personaj, o femeie, ea nu trebuia să înveţe pe nimeni, era vorba de un caiet intim, interzis, şi mă gândesc acum să valorific altfel „Cenzura pentru începători”, într-un alt tip de scriitură, dintr-un viitor îndepărtat.

Aşadar, vei rămâne la cenzură…

Nu. Acum am proiecte în alte zone, în alte domenii. Pur şi simplu, pentru moment, nu suport cenzura.

Pe clapeta romanului, ai menţionat că ai vrut să surprinzi „formarea, transformarea şi deformarea unui cenzor”. Ai studiat atât de bine şi atât de în profunzime cenzura, încât cred că poţi rezuma în câteva cuvinte modul de formare a unui cenzor…

Cine este foarte curios cu privire la acest subiect poate căuta un studiu ştiinţific apărut în Anuarul IICCMER, ultimul număr din 2016, studiu în care m-am ocupat de formarea şi recrutarea cadrelor. M-a ajutat foarte mult şi la roman, iar acolo am prezentat tot felul de documente, pe care le-am analizat în mod ştiinţific, fără fantezii, fără literatură, ca să înţeleg cum au ajuns cenzori oamenii de rând, studenţi, absolvenţi de facultăţi. Ce am scris pe clapeta acestei cărţi e ca o concluzie după ce am terminat cartea, dar în timp ce am scris-o nu mi-am propus decât să intru în pielea unui cenzor şi să simt ce a simţit el.

Cum a fost să empatizezi cu un cenzor?

Nu m-am aşteptat să fie atât de greu, dar mi-am luat măsuri de siguranţă. Cred că dacă am folosi un limbaj religios, pentru un scriitor, un cenzor este ceea ce pentru un călugăr este diavolul şi unicul personaj pe care scriitorul nu l-ar suporta niciodată ar fi un cenzor. Mie mi-a fost greu să intru în pielea unui personaj care m-ar urî pe mine ca scriitor, care m-ar dispreţui, care ar râde de operă, de literatură, de tot ce-i frumos în scrisul meu. Acest aspect a fost mai greu de surprins şi n-am putut să fac numai asta, motiv pentru care am mers şi pe alte piste. Am încercat să prezint un cenzor care să fie interesant şi pentru publicul de astăzi, având în vedere că romanul se petrece în 1974, şi m-am îndepărtat de ceea ce ştiu aproape sigur că a fost un caiet de cenzor, pentru că totuşi propun un roman în anul 2017.

Maniera de abordare a subiectului este inedită, iar un cititor se poate aştepta la ceva interesant chiar şi numai dacă se gândeşte la cât de mult ai studiat zona aceasta, a cenzurii.

Nu m-am gândit că o să scriu un roman şi, dacă aveam prieteni care mă cunoşteau ca scriitor, întotdeauna îmi puneau această întrebare: bine, dacă eşti scriitor şi lucrezi în fondul cenzurii, o să scrii la un moment dat o carte (artistică )? Pe mine mă deranja asta, era un soi de neînţelegere, aşa vedeam eu situaţia, ştiinţa e ştiinţă, iar literatura, literatură. Până la urmă, „Caiet de cenzor” nu înseamnă altceva decât transformarea într-o ficţiune a dorinţei (obsesiei) de a găsi un astfel de document istoric real . Asemenea caiete au existat, dar au fost distruse. Eu am sperat că nu au fost distruse chiar toate şi că o să găsesc unul. Primele procese verbale de distrugere a unor astfel de caiete le-am găsit în anii 60, am parcurs încă 17 ani, până în 1977, şi urmăream tot ce putea să semene cu caietul de cenzor, dar nu am găsit nimic. Atunci am ales să transform în ficţiune această căutare a mea.

Ce ai vrut să exprimi prin romanul acesta?

Este un roman dens şi lung, şi nu poate fi rezumat într-o singură idee. Am pornit de la un document şi un fapt real – în 1974, un cenzor a fugit din ţară. Am publicat documentul în cauză, dar nu a trezit atenţia nimănui, deşi eu, personal, am dăruit la vreo 50 de persoane volumul I din „Instituţia cenzurii”. M-am mirat că nimeni nu a sesizat importanţa acelui document… Ideea de a construi o corespondenţă fictivă cu acea fugară mi-a venit mai târziu.

Înţeleg că tot tu ai scris acele fragmente de text pe care cenzorul le are de recenzat. Unele sunt chiar poezioare, altele, fragmente de proză. Te-ai dedublat. Un joc nu tocmai simplu.

Am făcut asta la o rezidență din Berlin, unde eram relaxată, departe de zgomotul oraşului. Acolo am scris acele texte, pe care tot eu urmam să le cenzurez, dar mai târziu. Toate acele texte îmi aparţin, nu le-am luat de undeva, de la alți autori.

Ce înseamnă pentru tine „Caiet de cenzor”? Cum vezi cartea aceasta după ce ai terminat-o? Ţi-a limpezit cumva toate informaţiile pe care le aveai în legătură cu cenzura?

Le-a limpezit, dar nu în sensul ştiinţific, informativ, pentru că nu am contactat niciodată un cenzor. Mi-am dorit la un moment dat, dar n-a fost să fie. N-am vorbit niciodată cu cineva care să fi fost foarte cenzurat sau care să fi cunoscut indirect cenzura. M-am rezumat la documente de arhivă, la bibliografie… Este adevărat că am căutat mărturiile cenzorilor şi am găsit una a unui cenzor sovietic, de unde am luat câteva aspecte pe care indirect şi în altă formă le-am introdus în romanul meu. Este vorba de relaţia cenzorilor cu redactorii, când aceștia dădeau vina pe cenzură în cazul în care blocau ei ceva. Am mai urmărit şi alte aspecte… Sunt foarte puţini specialişti în cenzură şi foarte puţini cititori care vor fi în stare să citească de la un capăt la altul un volum științific de documente. Un roman oferă o altă perspectivă asupra cenzurii, mai ales că eu fac aici un soi de călătorie în structurile şi în instituţia cenzurii şi încerc să familiarizez cititorul cu o instituţie despre care el nu a auzit poate nimic. Dar acesta este doar unul dintre scopurile mele, pentru că volumul este foarte ambiţios.

Interviul cu Liliana Corobca este cules în urma unei emisiuni radio. Înregistrarea integrală – aici.

„Caiet de cenzor” la Brașov

Aprilie 3, 2017

„Caiet de cenzor” – o carte aparte

Martie 23, 2017

http://www.ziaruldeiasi.ro/stiri/a-caiet-de-cenzora-o-carte-aparte–155127.html#.WM-q0hkBe9g.facebook

„Caiet de cenzor” – o carte aparte

Lansare la Piatra-Neamț

Martie 23, 2017

 

http://www.polirom.ro/stiri-si-evenimente/stiri-si-lansari/lansare-la-piatra-neamt:-caiet-de-cenzor-de-liliana-corobca.html

Lansare la Piatra-Neamt: Caiet de cenzor, de Liliana Corobca

Miercuri, 29 martie, ora 13.00, la Biblioteca Judeţeană „G.T. Kirileanu” Neamţ (Bd. Republicii nr. 15A, Piatra-Neamţ), va avea loc lansarea celui mai recent roman semnat de Liliana Corobca, Caiet de cenzor, apărut recent în colecţia „Ego. Proză” a Editurii Polirom, şi în ediţie digitală.

Invitaţi, alături de autoare: Adrian Alui Gheorghe, Adrian G. Romila

Caiet de cenzor are ca punct de plecare corespondenţa fictivă dintre autoare şi şefa Biroului Documente Secrete din temuta Direcţie Generală a Presei şi Tipăriturilor (Cenzura), care în anii ’70 mergea personal la fabrica de hîrtie să ateste arderea sau tocarea caietelor de cenzori (considerate secrete de stat) şi care, înainte să fugă din ţară în 1974, a sustras unul dintre aceste caiete. Acum, după patruzeci de ani, îl pune la dispoziţia cercetătoarei.

Întreaga activitate a unui cenzor – meserie ingrată, despre care era interzis să vorbeşti – este rezumată în acest caiet-jurnal, ce dezvăluie nu doar structurile instituţiei cenzurii, ci şi viaţa de culise, cu frămîntările, revoltele şi culpabilizările celor care decideau soarta cărţilor.

Sînt doar cinci luni din viaţa cenzoriţei Filofteia Moldovean, dar atît de dense, încît ne dau imaginea aproape completă a acestei instituţii misterioase. De profesie cititori şi vînători de greşeli ideologice, asaltaţi de sute de manuscrise, de termene drastice de predare şi sancţiuni ameninţătoare, cenzorii îşi pierd identitatea şi, măcinaţi adesea de nevroze şi alte boli, îşi caută vindecarea inclusiv prin scris. „Operele” lor – caietele de cenzor –, autocenzurate sau nu, trebuiau obligatoriu să dispară. Nu s-a păstrat niciun asemenea document în arhive, încît Caietul de cenzor al Lilianei Corobca este reconstituit din cenuşa tuturor la un loc.

Liliana Corobca s-a născut la 10 octombrie 1975, în satul Săseni, raionul Călăraşi, Republica Moldova. A debutat cu romanul Negrissimo (2003; Premiul „Prometheus” pentru debut al revistei România literară, Premiul pentru debut în proză al Uniunii Scriitorilor din Republica Moldova) şi cu Personajul în romanul românesc interbelic (teză de doctorat, 2003). A publicat romanele Un an în Paradis (Cartea Românească, 2005, tradus în italiană şi germană), Kinderland (Cartea Românească, 2013; Polirom, 2015, tradus în germană şi slovenă, bestsellerul Editurii Cartea Românească la Tîrgul de carte Bookfest 2013, distins cu Premiul Radio România Cultural, secţiunea Proză, şi cu premiul Crystal la Festivalul Internaţional de la Vilenica, Slovenia, în 2014) şi Imperiul fetelor bătrîne (Cartea Românească, 2015). A scris şi un monolog în trei acte, Cenzura pentru începători, apărut în Austria în 2014. A publicat volume ştiinţifice despre cenzura comunistă, exilul literar şi bucovinenii deportaţi în Siberia. A beneficiat de burse şi rezidenţe de creaţie în Germania, Austria, Franţa şi Polonia.

Caiet de cenzor – la Ploiești

Martie 2, 2017

afis-caiet-de-cenzor

Kinderland – Mestno gledališče ljubljansko

Ianuarie 26, 2017

kinderland-teatru

 

Fotografia postată de Liliana Corobca.
Liliana Corobca
Kinderland,
Krstna uprizoritev dramatizacije
Premiera: 8 martie  2017
  • avtor dramatizacije   Andrej Jaklič
  • prevajalec romana    Aleš Mustar
  • režiser    Daniel  Day Škufcakinderland kinderland_actors

Liliana Corobca se je rodila leta 1975 v kraju Săseni (Călăraşi) v Moldaviji. Po študiju na Fakulteti za filologijo Moldavske državne univerze v Kišinjovu je leta 2001 doktorirala iz humanistike na Univerzi v Bukarešti. Kot avtorica in urednica se je ukvarjala z medvojnim romunskim romanom, protikomunističnim izseljenskim gibanjem in komunistično cenzuro. Napisala je romane Negrissimo (2003, moldavska in romunska nagrada za najboljši knjižni prvenec), Un an în Paradis (Leto v raju, 2005) in Kinderland (2013). Za odlomek iz Kinderlanda je leta 2014 prejela kristal Vilenice, leto kasneje pa je tej ugledni mednarodni nagradi sledila slovenska izdaja romana, ki je v prevodu Aleša Mustra izšla pri založbi Modrijan. Tako je Liliana Corobca postala znana tudi med slovenskimi bralci.

Moldavija, ki leži med Romunijo in Ukrajino, velja za najrevnejšo evropsko državo. Njeni prebivalci množično zapuščajo svoje domove in odhajajo v tujino za boljšim zaslužkom, doma pa ostajajo njihovi otroci, ki odraščajo prepuščeni sorodnikom, sosedom in samim sebi. Z romanom Kinderland, ki je postavljen na moldavsko podeželje in govori o treh prav takšnih otrocih, je Liliana Corobca vznemirljivo popisala ta pereči problem moldavske družbe. Pripovedovalka zgodbe, dvanajstletna Cristina, mora postati mama sebi in bratoma, potem ko sta starša odšla s trebuhom za kruhom v tujino.

Odrska priredba romana, ki jo je po romanu Liliane Corobca napisal Andrej Jaklič, stavi na igriv in odrsko poraben dogajalni okvir. V življenje Cristine in njenih bratcev, osemletnega Dana in štiriletnega Marcela, namreč vstopamo skozi igro iz naslova romana, ki v gledališkem kontekstu dobi povsem nove razsežnosti. »Mislila sem, da Kinder pomeni ›jajce‹,« razmišlja sestra in »mama« Cristina. »Potem nam je neki otrok iz tujine povedal, da pomeni ›otrok‹, in nas naučil igrico Kinderland, v kateri imajo otroci vloge starejših.« Dramatizacija sledi toku romana, vendar njegova poglavja zgošča in prepleta, jih prevaja v dialog in prilagaja pravilom igre v igri. Na ta način vzpostavi zanimivo odrsko zgodbo o treh otrocih, ki v vlogah odraslih delijo vsakdanje radosti in skrbi, skrbijo drug za drugega, premoščajo pasti odraščanja in hrepenijo po vrnitvi svojih staršev.

Liliana Corobca – Caiet de cenzor – avanpremieră

Ianuarie 24, 2017
Liliana Corobca – Caiet de cenzor

 

 

 

 

 

„Suplimentul de cultura“ publica in avanpremiera un fragment din romanul Caiet de cenzor de Liliana Corobca, care va aparea in curand in colectia „Ego. Proza“ a Editurii Polirom.
http://www.suplimentuldecultura.ro/index.php/continutArticolNrIdent/Avanpremiera/11922
– Fragment –

 

Am ajuns aici, cu fluturi si alte animale in cap, cu monstri gra­tiosi sau agresivi etc., doar citind. Doar asta am facut, de la lecturi mi se trag toate nebuniile! Dar orice cenzor este, inainte de toate, un aproape oarecare cititor, unul ceva mai atent, dar cati nu citesc cu atentie? De ce nu s-ar naste si in capul celorlalti cititori monstri? In capul fiecaruia, un monstru, dupa gradul de cultura si lectura… Nu-i asa ca-i plauzibil, mai mult decat posibil? Poate altii n-au rezistat (n-au vrut, n-au putut) tentatiei si procesul lor de schizoidare a decurs mai intens si mai rapid, cine stie? Poate avem cu totii cate un monstru mic in cap si il tinem ascuns? O tara monstruoasa! Cine stie ce anume zace sau cine in dragalasele capete de amatori de romane sau alte genuri ale fictiunii? Suntem cu totii periculosi. Iar cititorul este chiar mai dusmanos si mai subversiv decat autorul. Cititorul soarbe fiecare cuvant, il analizeaza, comenteaza, se delecteaza, il critica, intra in atmosfera fiecarei carti, se indragosteste de poemul preferat, il invata pe de rost, iubeste autorul. Nu poate fi controlat. Nu-i pasa de cenzura. Este liber! ~l inarmam ca sa ne in­vinga. Autorul nu ajunge la cititor fara noi. Cititorul fara noi se descurca de minune! Nu avem dreptul si nici posibilitatea sa interzicem totul sau tot ce ne-am dori. Nici sa tragem semnale de alar­ma. Oferim arme dusmanului nostru. Cititorul este acesta, nu autorul. Ne scapa printre degete…

 

La Bucataria regala (de Stat), noi gustam bucatele, mancarurile, ca sa vedem daca nu cumva sunt otravite. Daca-s otravite, murim si nimeni nu regreta, ni­manui nu-i pasa. Ce rol ingrat! Cenzorul si bucataria otravitoare a cartilor!

 

„Mutilezi inima mea!“

 

Nu mutilez, excrescenta, suflu in ea, ii dau viata, o resuscitez de­seori, ca sa traiasca, sa se bucure de viata lunga si de privirea admirativa a cititorilor.

 

Mutilata mi-ai adus-o tu, eu o vindec, o pansez, sunt medicul, nu ucigasul!

 

Monstrul din mine este tot un cenzor, cum altfel! Cenzorul ideal, total, absolut. Insetat, flamand de esente. Il simt cum se trezeste, se misca usor, se ridica. Literatura! striga el. Literatura! Inghitind manuscris dupa manuscris, scui­pa cat ai clipi greseli, soparle si alte animale daunatoare din punct de vedere ideologic si de la care face usoare indigestii si il doare stomacul. Doar este un monstru de-al nostru, din aceeasi tabara cu noi.

 

Ce este cenzura? Ce inseamna cenzura? O lectura privilegiata, cand poti schimba ce nu-ti convine. O prelectura-lectura-postlectura-omnilectura-translectura. Asa cum operatiile noastre se impart in trei etape: precontrol (control prealabil), control, postcontrol (controlul cartii deja publicate). Mai mult, nu te opri aici. Este lectura care pe mine ma obliga sa gandesc, sa trezesc si sa hranesc monstrul. Nu intelegi? Lectura este pentru oameni puternici. Lectura este un razboi contra prostilor. Ramane in picioare cine poate, ceilalti cad in patru labe si asa raman. Lupt o viata intreaga. Dar nu simti, nu vezi…

 

Eu, cenzorul, ma aflu la mijloc, cu o mana intinsa scriitorului si alta cititorului. Stau intre ei, sunt balanta, echilibrul. Cand mi-e simpatic scriitorul si ii fac un favor, mai las de la mine, celalalt sufera, cand strang in cleste scriitorul, napraznic pedepsindu-l pentru vini reale sau imaginare, cititorul, de partea celalalta, e bine mersi, nu-l doare nimic, ci­teste printre randuri sau da paginile plictisit, cu indiferenta. Trebuie sa-i tin pe toti in priza, sa-i am pe toti in vedere. Eu, cenzorul, sunt arbitrul tuturor bataliilor, sentimentale ori ideologice, strategice ori contextuale.

 

Lumea se duce de rapa, pe apa sambetei, organizat, in mars de poezie, cu ritm si rima. Mars autorizat de sus, cu acte in regula. Ca turma, condusa de oaia cu talanga sau clopotel. Oaia recita dulci si focoase texte, turma vrajita o urmeaza. Nu avem ce face, nu putem face nimic. Ar trebui macar sa prevedem schimbarea, s-o anun­tam cumva din timp. Nu se face destul in acest domeniu. Nu ne gandim destul la consecinte. Publici mult, citesti mult. Dar cine studiaza efectele adverse? Daca, la un cititor oarecare, apar unele mai grave decat la mine, un cenzor cu lecturi, experienta, dar lipsit de putere? Cine stie cum poate actiona o carte asupra poporului intreg?

 

AUTOAREA

 

Liliana Corobca s-a nascut la 10 octombrie 1975, in satul Saseni, raionul Calarasi, Republica Moldova. A debutat cu romanul Negrissimo (Editura Arc, Chisinau, 2003; Premiul „Prometheus“ pentru debut al revistei „Romania literara“, Premiul pentru debut in proza al Uniunii Scriitorilor din Republica Moldova) si cu Personajul in romanul romanesc interbelic (teza de doctorat, Editura Universitatii din Bucuresti, 2003). A publicat romanele Un an in Paradis (Ed. Cartea Romaneasca, Bucuresti, 2005), tradus in limbile italiana si germana; Kinderland (Ed. Cartea Romaneasca, Bucuresti, 2013, Polirom, 2015), tradus in limbile germana si slovena, bestsellerul Editurii Cartea Romaneasca la Targul de carte Bookfest (2013), distins cu Premiul Radio Romania Cultural, sectiunea Proza si cu premiul Crystal la Festivalul International de la Vilenica, Slovenia (2014). A scris si un monolog in trei acte, Cenzura pentru incepatori, Edition Thanhäuser, Ottensheim am Donau, Austria, 2014. A publicat volume stiintifice despre cenzura comunista, exilul literar, bucovinenii deportati in Siberia. A beneficiat de burse si rezidente de creatie in Germania, Austria, Franta, Polonia.

 

CARTEA

 

Cand istoricul literar se intalneste cu un bun romancier, poate rezulta o opera de fictiune foarte originala, dar si excelent documentata.

 

Este cazul noului roman, Caiet de cenzor, scris de cer­cetatoarea in domeniul cenzurii comuniste, Liliana Corobca.

 

Foarte ingenios construit, romanul porneste de la o corespondenta fictiva a sefei Biroului Documente Secrete din temuta Directie a Presei si Tipariturilor – Cenzura, care in anii ’70 mergea personal de doua ori pe luna la fabrica de hartie sa ateste arderea sau tocarea caietelor de cenzori (secrete de stat) si care, inainte sa fuga din tara in 1974, sustrage unul dintre caietele care trebuiau distruse. Acum, dupa 40 de ani, il pune la dispozitia cercetatoarei. Viata unui cenzor, care are o meserie ingrata despre care nu are voie sa vorbeasca, se desfasoara in acest caiet-jurnal, care ne familiarizeaza cu structurile institutiei cenzurii, cu viata de culise a cenzorilor, cu framantarile si culpa­bilizarile lor. Sunt doar cinci luni din viata cenzorului Filofteia Moldovean, dar atat de dense, incat pot crea o imagine insolita asupra acestei institutii misterioase. De profesie cititori si vanatori de greseli ideologice, asaltati de sute de manuscrise, de termene drastice de predare si sanctiuni amenintatoare, cenzorii isi pierd identitatea si, adesea macinati de nevroze, isi cauta vindecarea prin scris. Devenind la randul lor scriitori, caietele de cenzor, autocenzurate sau nu, trebuie sa dispara. Nu s-a pastrat nici un caiet in arhive, dar Caietul de cenzor al Lilianei Corobca este reconstituit din cenusa tuturor la un loc.

Caiet de cenzor – în curând

Ianuarie 16, 2017

caiet-de-cenzor

 

„Punctul zero al cenzurii! Când autorul se cenzurează, uscat, corect, previzibil, iar cenzorul se poetizează, se literaturizează, când autorul devine cenzor, iar cenzorul – poet. Consensul și complicitatea sunt totale, poetul e tot mai mult cenzor, tragic, inevitabil, simte ca un cenzor, intră în pielea cenzorului, gândește precum un cenzor, își scoate replicile, versurile, cuvintele, pe care un cenzor potențial sau imaginar, care-i populează tot mai intens ființa, le-ar fi putut tăia din cartea lui. Disciplinat, sever, încruntat. Și cenzorul, tot mai îndrăgostit, tot mai pătruns de frumusețea cuvintelor, îngenunchind în fața geniului, admirând frumusețea imaginii, mângâind opera. Rolurile se inversează. Cenzura nu mai este cenzură, literatură nu-i literatură.

Undeva, la mijlocul râului, cele două cununițe se întâlnesc, se îmbrățișează și curg pe râu împreună. Spre iad sau spre rai.”

Paul Goma și exilul etern

Februarie 17, 2016

Paul Goma şi exilul etern

 

Semnalăm apariția volumului Paul Goma și exilul etern

La Editura Ratio et Revelatio a apărut volumul Paul Goma și exilul etern, care reunește, în principal, lucrările Simpozionului internațional „Paul Goma – 80 de ani” și scoate în evidență principalele aspecte ale activității și operei lui Paul Goma. Militant anticomunist notoriu, care a cunoscut detenția și a scris valoroase cărți despre acest fenomen, Goma a inițiat singura mișcare privind drepturile omului în România comunistă, în 1977, iar în exil a denunțat, în repetate rânduri, abuzurile regimului comunist. La simpozion au luat parte Matei Cazacu, Flori Bălănescu , Dinu Zamfirescu, Ioana Macrea Toma, Aliona Grati, Ion Simuț și alți specialiști în domeniu, cercetători, critici literari, cadre didactice din Paris, Chișinău, București.

Volumul a apărut sub egida Institutului de Investigare a Crimelor Comunismului şi Memoria Exilului Românesc (IICCMER), fiind coordonat de Liliana Corobca, expert la Compartimentul Exilul Românesc.

Din cuprins:

Prefață de Matei Cazacu • Dinu Zamfirescu – De ce Paul Goma? • Radu Negrescu-Suțu – Regăsirea demnității de Om • Matei Cazacu – Paul Goma, factor de unitate al exilului românesc • Ioana Macrea Toma – Între politică și morală: percepția „drepturilor omului” la Radio Europa Liberă prin cazul Paul Goma • Sergiu Musteață – Basarabia și basarabenii în intervențiile lui Paul Goma de la Radio Europa Liberă • Ana-Maria Cătănuş – Paul Goma. Scriitorul devenit disident • Andrei Țurcanu –Ithaca interzisă • Dan Culcer – Două secole împreună, dar cum? (Note despre chestiune) • Ion Simuț – Romanul Din calidor sau copilăria unui disident • Maria Șleahtițchi – Mecanismele ficţionării în romanul autobiografic (reflecţii în marginea romanelor Din calidor şi Arta refugii de Paul Goma) • Aliona Grati – Femeia ca spectacol estetic în romanele lui Paul Goma • Nina Corcinschi – Paul Goma: est/etica viscerală a simţurilor • Flori Bălănescu – Paul Goma – Perspective biobibliografice • Postfață de Liliana Corobca

Volumul Paul Goma și exilul etern poate fi comandat online aici.

***

Despre IICCMER

Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului şi Memoria Exilului Românesc (IICCMER) este o structură guvernamentală înfiinţată în 2005 şi aflată în coordonarea Primului Ministru. Rolul său rezidă, înainte de toate, în gestionarea şi analizarea din punct de vedere ştiinţific a perioadei totalitare şi a consecinţelor sale. În al doilea rând, IICCMER sprijină crearea şi implementarea unor instrumente educaţionale cu finalitate memorială, contribuind astfel la articularea contextului în care valorile şi drepturile fundamentale să fie receptate de societatea noastră post-totalitară. Nu în ultimul rând, IICCMER are rolul de a aduna, arhiva şi publica documente referitoare la memoria exilului românesc.

Mai multe detalii despre activitatea IICCMER: http://www.iiccmer.ro/ sauhttps://www.facebook.com/InstitutuldeInvestigareaCrimelorComunismului.

CARTEA LUNII: Sonia Elvireanu, Faţa întunecată a lui Ianus (Vintilă Horia, Dumitru Ţepeneag, Norman Manea, Gabriel Pleşea)

Februarie 17, 2016

Sonia Elvireanu, Faţa întunecată a lui Ianus

Literatura exilului a fost mult timp un subiect tabu și ne-am fi așteptat ca, după căderea regimului comunist, să devină principală preocupare a criticilor și istoricilor literari, interesați să studieze și să valorifice o serie de autori necunoscuți și interziși până în 1989. Se pare însă că receptarea acestui domeniu întâmpină și astăzi dificultăți. Cu atât mai mult e de apreciat efortul Soniei Elvireanu, care, într-un volum de mare întindere (peste 400 de pagini!), acordă atenție nu doar aspectelor generale ale exilului literar, ci și unor subiecte delicate și, totodată, încă actuale.

Din „Nota biobibliografică” aflăm că preocuparea pentru exil a autoarei e mai veche și destul de temeinică: în afară de articole și studii dedicate acestei teme, Sonia Elvireanu a publicat volumele Le retour de l’exil dans le roman „Ignorance” de Milan Kundera (2011) și Gabriel Pleşea. O perspectivă asupra exilului românesc (2012). De data aceasta, ni se propune „un studiu tematic despre exilul politic și cultural din totalitarism și posttotalitarism” (p. 5), lucrare ambițioasă și captivantă, cu accente inedite și curajoase, mai ales acolo unde lărgește noțiunea acceptată drept „exil”, vizând perioada de după 1990. Chiar dacă în canonul literar nu au pătruns prea mulți scriitori din exil, iar preocuparea criticilor contemporani nu s-a răsfrânt neapărat asupra acestei literaturi, are și acest domeniu „greii” său, specialiști necontestați în literatura exilului, precum Eva Behring, Florin Manolescu, Nicolae Florescu, Cornel Ungureanu și alții, care se află și în bogata bibliografie a autoarei noastre. Fără a se simți intimidată de somitățile în domeniu, Elvireanu adaugă literaturii exilului sensuri noi, pe care, chiar dacă nu suntem obligați să le acceptăm, le vom lua în considerare cu tot respectul.

Primul capitol, „Totalitarism şi exil”, este o vastă introducere în „Cadrul socio-politic postbelic” din România și în problematica exilului. Atenția acordată de către autoare unor importante aspecte din această perioadă („Utopia comunistă – un regim totalitar”, „Literatura română în totalitarism, Epoca proletcultistă (1948-1953)”, „Perioada de destindere culturală (1964-1971)”, „Conceptul de rezistență în literatură” etc.) se justifică atât prin faptul că cititorii de astăzi, mai ales cei tineri, nu (prea) cunosc epoca, dar și pentru că exilul însuși a fost condiționat de evenimentele din țară. Foarte utile (mai ales pentru un cititor neinițiat în domeniu) sunt și subcapitolele care se referă la exilul propriu-zis: „O perspectivă istorică asupra exilului românesc”, „Tipologie şi periodizare”. „Conceptele de exil, emigrare, diaspora, migrare” (dintr-un subcapitol cu acest nume) sunt confruntate cu ajutorul unor specialiști în domeniu. Noțiunea de „exil” pare a fi clară și unanim acceptată, ceea ce reiese și din etimologia cuvântului, pe care o studiază și Elvireanu: verbul exultare din latină înseamnă „a fi exilat, a-și părăsi patria”. Or, autoarea insistă și asupra „exilului interior”, pentru ca toate romanele selectate și toate situațiile alese spre a fi discutate să se încadreze în această tematică. Exilul nu este însă o figură de stil, o metaforă sau o alegorie, exilul presupune, la propriu, părăsirea patriei din motive politice. Noțiunea de „exil interior”, metaforică sau simbolică, după caz, vehiculată rar și într-un context legat de „rezistența prin cultură” (noțiune pusă în discuție), nu se află pe aceeași lungime de undă cu durerosul și foarte concretul proces al exilului postbelic. De altfel, autoarea afirmă, la un moment dat, că „Refuzul dictaturii prin retragere este o simplă iluzie din moment ce viața socială obligă involuntar la adoptarea unui comportament conform” (p. 156). Este foarte subiectiv să aplicăm noțiunea de „exil interior” în contextul dat. La fel de difuză ni se pare și contopirea noțiunilor de „exil” și „post-exil”: nu numai că se nu explică de ce acestea nu trebuie confundate, dar sunt clar înlocuite una cu alta („Ion a lui Dumitru Țepeneag alege exilul după 1989, din deziluzie față de noul regim neocomunist”, p. 161). Când face o introducere în istoria exilului, autoarea consideră de cuviință să repete că este vorba de exilul „exterior” (sau vorbește despre „destinul scriitorului exilat în exterior”, p. 68), pornește de la Ovidiu, revoluționarii români de la 1848 și ajunge la exilul politic („exterior”) al sec. al XX-lea. Meritul lucrării nu ar fi scăzut deloc, dacă teoriile justificatoare ar fi ocupat mai puțin spațiu. Uneori, când afirmi despre un scriitor că a stat mai întâi în țară în „exil interior”, apoi a plecat în „exil exterior”, se creează confuzii.

De tot felul de noțiuni ingenioase a fost nevoie pentru ca cei trei autori, din patru selectați, care s-au afirmat mai ales după căderea regimului comunist și care scriu și în prezent, să poată fi numiți (astăzi) autori din exil. Doi romancieri au ales exilul american (Norman Manea, Gabriel Pleșea), doi – exilul european (Dumitru Țepeneag, Vintilă Horia), toți au supraviețuit anului 1989 și au vizitat România după acest an. Sunt selectate cicluri de romane, tetralogii, cum le numește autoarea, deci patru prozatori cu câte patru romane fiecare, deși face referire și la alte cărți ale acestor autori, precum și ale altora din exilul românesc sau european. Selecția autorilor pare a fi efectul preferinței Soniei Elvireanu pentru anumite teme (importante), dincolo de scopul declarat, după cum vom vedea în continuare. Se pare așadar că nu valoarea sau gradul de reprezentativitate o interesează pe cercetătoare la scriitorii selectați, ci anumite aspecte abordate de aceștia. Iar în funcție de aceste preferințe, autorii au fost desigur, excepțional aleși. Ca întotdeauna când literatura exilului devine principală preocupare, sunt valorificați niște autori și niște opere de multe ori mai puțin cunoscute, ceea ce se întâmplă și în cazul de față. Încă un merit al lucrării de față.

Vintilă Horia și Norman Manea sunt autorii cărora li se acordă cel mai mult (calitativ și cantitativ) atenție, de multe fiind comentați în capitole comune. Trebuie să recunoaștem că e o asociere cu totul neașteptată și s-ar părea că nu există doi scriitori mai diferiți. „Trauma exilului propriu” este unul din motivele care îi leagă și deci e de ajuns pentru a fi puși alături, în accepția Soniei Elvireanu. De altfel, temele comune aproape tuturor scriitorilor aleși sunt „dezrădăcinare, fragmentarea identității, înstrăinare, alteritate, întoarcere din exil, imposibilitatea reintegrării în spațiul de origine, dispariția nostalgiei și opțiunea pentru exilul definitiv în patria adoptivă” (p. 5). Încă de la această enumerare, ne putem da seama că spațiul exilului tradițional este depășit. Dar autoarea caută un drum propriu, o abordare nonconformistă, care să îi permită să ofere și altceva decât ce s-a scris, prezentând și câteva aspecte despre care nu s-a mai discutat.

Grila de lectură a romanelor lui Vintilă Horia în capitolul „Exilul ca traumă şi iniţiere” este comparația cu regimul comunist. Despre un personaj negativ se afirmă că: „În portretul lui Erratino regăsim servilismul scriitorului colaboraționist din totalitarism, imaginea parvenitului social prin servicii aduse regimului, trădarea morală a intelectualilor prezentă în atâtea studii după 1990.” (p. 102-103). După descrierea atmosferei morbide din romanul Cavalerul resemnării, concluzia vine implacabil: „Nu putem să nu asociem aceste figuri, consecințe ale reeducării, cu reeducarea din totalitarism, iar sistemul turcesc de represiune cu cel al Securității” (p. 105). Deși această interpretare „ar putea părea forțată”, „Cei din pădure din romanul lui Vintilă Horia, cei care au supraviețuit înfrângerii și s-au retras în pădure în speranța de a nu ceda și de a continua lupta, pot fi simbolic cei care au rezistat în munți și au crezut că vor schimba starea de fapt a României postbelice în 1944.” (p. 106); o frază din același roman îi permite autoarei să ne introducă în mișcarea de rezistență armată anticomunistă (p. 107). Nici romanul Dumnezeu s-a născut în exil nu scapă unor asocieri totalitariste: „Destinul lui Ovidiu devine pretext pentru a medita asupra exilului politic și cultural din totalitarismul comunist” (p. 120); „Atmosfera de teroare din Roma antică sub Augustus coincide uimitor cu cea din regimul totalitar comunist” (p. 121) etc. Din perspectiva exilului anticomunist, acest tip de lectură este cel mai îndreptățit, cu siguranță, deși opera lui Vintilă Horia se pretează și altor interpretări (vezi volumul lui Nicolae Florescu, Vintilă Horia între „ieșirea din a exista și intrarea în a fi”, 2014).

Dacă revenim la paradoxul exilului și la rolul limbii române, prozatorul care se va bucura de analiza Soniei Elvireanu este Norman Manea: „singura identitate în care se regăsește integral ființa exilatului este limba română în care continuă să scrie” (p. 158). Sunt analizate câteva din romanele acestui autor, pornind de la leit-motivul lor: „Holocaustul este evenimentul major în jurul căruia gravitează romanele despre exil ale lui Manea, deoarece a însemnat dislocarea din lumea fericită a copilăriei și aruncarea în ghetoul colectiv al neamului său, ruptura identitară și conștientizarea maleficului existențial.” (p.152). Ceea ce îl deosebește pe Manea de ceilalți autori: „Identitatea iudaică reprezintă alteritatea radicală care determină marginalizarea, percepția negativă a evreului, indiferent de locul nașterii, fatalitatea istorică a exterminării din lagărele naziste” (p. 153). Lui Norman Manea îi este dedicat aproape în întregime capitolul următor, „Identitate şi alteritate”: „Drama evreităţii ca alteritate radicală”, „Angoasele identitare şi multiplicarea eului (Norman Manea, Vizuina)” , „O identitate tricefală” , „Peter Gaşpar în oglinzi paralele”, „Augustin Gora, eruditul din vizuină”, „Lu, arhetipul feminin sau obsesia fiinţei unice: Lu nu e o femeie, ci mai multe, „Masca, expresie a alterităţii la Norman Manea”.

Pe cât de necruțătoare e privirea când se întoarce spre regimul comunist, pe atât de ironică și dezamăgită e când scrutează libertatea „paradisiacă” a noilor țări de adopție. „Dacă în comunism universul carceral era Statul prin sistemul său represiv, în lumea occidentală americană sau europeană exilații se trezesc liberi, însă se izbesc de forme diferite de prizonierat: birocrația în America, dictatura șefului, pe paliere, de la cel mai mic la cel mai mare, deprofesionalizarea în joburi inferioare competențelor dobândite prin studii, glisări în promiscuitatea lumii interlope, aspect dezvoltat de Gabriel Pleșea în tetralogia exilului. În Europa, exilați lui Dumitru Țepeneag cad în capcana rețelelor de traficanți, un adevărat flagel al lumii contemporane, victime ale nevoii de supraviețuire, imagine șocantă dezvăluită de scriitor pentru a deconspira falsul mit despre paradisul european.” (p. 165). Se insistă asupra faptului că „Mirajul libertății occidentale, o amară iluzie, e trăit prin experiențe negative, degradante, perverse de către imigranți” (p. 192). Ceea ce iese în evidență este, așadar, „fața întunecată a exilului, mizeria, degradarea, ca mijloc de supraviețuire în exil, maleficul existențial” (p. 196). E de reținut comparația cu Cioran: „Tonul persiflant și negativist, ironia și deconstrucția îl apropie pe Țepeneag de Emil Cioran” (p. 193).

Cele mai incitante capitole din Faţa întunecată a lui Ianus sunt „Deconstrucţia mitului occidental” (în care se discută despre „Veneţia crepusculară la Vintilă Horia (Cavalerul resemnării)”, „Deconstrucţia Europei mitice la Dumitru Ţepeneag” , „Exilul ca rătăcire în labirint la Norman Manea (Vizuina, Întoarcerea huliganului)”, „Mitul Babel preludiu al diversităţii culturale”, „New York şi obsesia ghetoului”, „În capcanele Lumii Noi (Gabriel Pleşea, Aruncă pâinea ta pe ape)” etc.) și „Paradoxul întoarcerii în Ithaca”. Nu știu să mai fi insistat cineva asupra acestor aspecte legate de exil cu atâta devotament și dăruire. Tematica exilului condiționează o atitudine lipsită de ambiguități și demonstrează că orice discuție asupra acestui subiect se reflectă încă dureros în actualitate. Iar unele afirmații (ca, de pildă: „La fel ca personajele lui Țeneneag, eroul lui Vintilă Horia descoperă că Occidentul liber e la fel de bolnav ca Estul totalitar, că răul este comun, doar formele de manifestare sunt diferite, după cum constatase chiar Vintilă Horia în timpul exilului său european.” p. 229) sunt incomode și astăzi. Cred că Europa văzută de exilați poate constitui un subiect pentru un volum separat, consemnându-se varietatea atitudinilor exilaților. Exilul politic urmat de valul migrator care continuă și acum cu tot mai multe probleme ar trebui studiat mai temeinic. Apare tocmai la timp și un simbol, preluat din romanele exilaților (îl găsim la Norman Manea), Babelul contemporan, care „își revendică semnificația ambivalentă, blestem sau șansă” (p. 255), „simbolul confuziei, al dezbinării oamenilor” (p. 256). Comparațiile între Est și Vest continuă, necruțător: „Dincolo de aparențele vădit uniformizatoare, o altfel de uniformizare decât cea din comunism, o utopie construită pe o ideologie ce urma în fond același principiu lebnizian, se ascund tendințe rasiste, xenofobe, conflicte sociale, interetnice, religioase, reglementate de lege.” (p. 266); „Este aceeași impresie de iad, de robotizare, de uniformizare, însă sub alt chip, în alt sistem, mascate de iluzia paradisului american ca în romanul lui Norman Manea Întoarcerea huliganului.” (p. 267). O viziune deloc optimistă.

Ultimul paradox al exilaților este legat de revenirea lor în patrie: „Un nou paradox se naște. Se stinge nostalgia spațiului natal, nu prin extazul întoarcerii acasă ca la eroul lui Homer, ci prin eșecul acesteia datorită imposibilității de a recupera un timp istoric și psihologic legat de un topos ce aparține trecutului din cauza alterității.” (p. 281). În general, cele mai multe romane analizate sunt foarte legate de experiențele reale prin care au trecut autorii lor, „experiențele romanești, dar în fond, autobiografice, în care scriitorii se întorc acasă și se simt străini în propria țară” (p. 282), exilații fiind percepuți ca trădători nu la nivel oficial, ca înainte (de Partid și Securitate), ci de către rude și prieteni. „O dublă trădare, pe de o parte, pentru că s-a rupt de familie și de spațiul natal, de valorile sale, preferând o viață liberă, pe de altă parte, pentru că a atras pericolul asupra familiei, pusă sub lupa Securității și investigată pentru complicitate.” (p. 285). O situație tragică și fără ieșire, în care „cel întors în țară nu are nici măcar șansa de a se justifica, de a vorbi despre trauma exilului, despre solitudine și nostalgie. I se refuză dreptul la orice replică” (p. 285).

Următorul capitol, „Retorică şi narativitate în romanele exilului…”, își schimbă registrul și se preocupă de „Premise teoretice şi autoficţiune în literatura exilului”, „Toposuri naturale cu valoare simbolică în proza lui Vintilă Horia”, „Ludicul ca formă de iniţiere la Gabriel Pleşea”, „Paradigma literară a huliganului manian” (în care remarcabilă este comparația „huliganilor” la Manea, Mihail Sebastian și Mircea Eliade). Foarte interesant ni s-a părut, de asemenea, subcapitolul „Dialogul literatură-pictură în intertext”, în care pictura suprarealistă ar reprezenta o alternativă la totalitarism, iar personajele lui Norman Manea ar trimite la picturile lui Marc Chagal, Salvador Dali (și toți elefanții din opera lui Manea își găsesc astfel un sens). Într-un alt capitol, pictorul asociat lui Vintilă Horia este El Greco, devenit personaj de roman.

Paul Goma nu apare în studiul Soniei Elvireanu decât sporadic și semnalăm o regretabilă confuzie: „Alții revin în România și în viața literară românească, își revendică cetățenia furată de regimul comunist și luptă s-o obțină, ca Dumitru Țepeneag și Paul Goma (p. 62). Din câte știm, Goma n-a revenit niciodată în România și nici celelalte afirmații nu mai sunt de actualitate. În altă parte, despre revistaGlasul Patriei se spune că ar fi , „dintre cele mai importante reviste ale exilului românesc” (p. 57). Și această afirmație o declasează pe autoarea studiului, dacă nu face câteva minime precizări despre această publicație (subtitlul căreia era „Organ al Comitetului Român pentru repatriere” și a apărut odată cu modelul ei sovietic „Golos Rodinî”), în care exilul românesc era atacat constant și vehement, iar membrii acestuia, invitați să se întoarcă în România socialistă. Și, în sfârșit, „un personaj cu nume simbolic” (așa cum accentuează autoarea) apare când Toma Siguran (pp. 93, 110, 338 etc.), când Toma Singuran (pp. 111, 112, 114,131 etc.). Probabil, cititorul își va alege varianta simbolică preferată: sigur sau singur…

Dincolo de aceste inadvertențe, cartea Soniei Elvireanu este una din cele mai notabile apariții editoriale din ultimii ani, dedicată exilului și post-exilului românesc. Studiu dens, scris într-un stil alert și dinamic, cu comentarii tranșante, cu autori inteligent selectați și frumos comentați, volumul se citește cu interes și plăcere și îl recomandăm unui public cât mai larg.

Liliana Corobca

Sonia Elvireanu, Faţa întunecată a lui Ianus (Vintilă Horia, Dumitru Ţepeneag, Norman Manea, Gabriel Pleşea), Editura Tipo Moldova, Iaşi, 2013, 418 pagini.

 

Sonia Elvireanu, Faţa întunecată a lui Ianus (Vintilă Horia, Dumitru Ţepeneag, Norman Manea, Gabriel Pleşea)