Posts Tagged ‘Liliana Corobca’

Capătul drumului (avanpremieră în revista „Mesager bucovinean”)

Februarie 20, 2018

Multiculturalismul bucovinean și Bucovina literară – subiecte analizate în paginile revistei „Mesager bucovinean”

 

Mesager MB_54_color

 

De la Nukus, Sancira nu s-a întors singură. La orfelinatul de acolo, o femeie mai bătrână, o educatoare, când a auzit povestea noastră, i-a zis Sancirei: avem aici un băiat Bucovina, ia-l pe el, că pe al tău nu-l mai găsești, au fost împrăștiați prin toată Uniunea, ca să li se piardă urmele și, dacă-l găsești, oricum n-o să mai știe nici cine ești, n-o să te mai recunoască, nici limba n-o să ți-o mai înțeleagă. Ia-l pe băiatul acesta, care doar un cuvânt știe și-l spune din când în când, fie la supărare, fie la bucurie. Ia-l că moare aici, printre ceilalți. Ia-l c-o fi de-al vostru, dacă știe de Bucovina. Ce era să facă Sancira? Vremurile nu mai erau atât de grele, ca în timpul războiului, o coajă de pâine o avea ea să-i dea copilului străin. S-a gândit că undeva, la fel ca ea, o mamă și caută fiul sau poate părinții i-au murit, dar are niște neamuri undeva, prin Bucovina și o să-l ajute să le găsească. Că în Karakalpakstan sigur o să i se piardă urma și sigur aici nu-l caută nimeni. Și dacă nu-i găsește nici părinții, nici rudeșle, îl va crește ea, ca pe feciorul ei. Cică băiatul rostise cuvântul „Bucovina” atunci când l-au adus la orfelinat și altă vorbă nu mai scotea. Era mic, slab și părea să nu aibă mai mult de patru ani, dar putea avea și șase. Într-adevăr, înțelegea românește. Când i-a spus Sancira: hai, strângeți lucrurile și mergem s-o căutăm pe mama ta, imediat a fugit și s-a întors repede cu ochi strălucitori. Nici după ce l-am luat cu noi nu a vorbit, dar dacă-i spuneam: pune cana pe masă sau vino aici, înțelegea și așa făcea. Cuminte era, nu se zbenguia, nu plângea, dar rămăsese tot speriat după toate prin câte a trecut.

Anunțuri

Capătul drumului – în curând

Ianuarie 29, 2018

în curând

Toți cenzorii regelui. Despre exil și cenzură.

Decembrie 19, 2017

Ultimul interviu din 2017

Decembrie 14, 2017

http://haibun.md/liliana-corobca-noua-ni-se-spunea-ca-un-cercetator-se-formeaza-in-zece-ani-nu-cred-ca-un-scriitor-se-formeaza-mai-repede/

Liliana Corobca: „Nouă ni se spunea că un cercetător se formează în zece ani. Nu cred că un scriitor se formează mai repede”

 

 

 

Pe Liliana Corobca am descoperit-o la bibliotecă. Nu a fost o întâlnire în carne și oase, ci una livrească. I-am citit romanul Kinderland, apoi, după marea de sentimente contradictorii pe care le-am simțit în urma lecturii, mi-am zis că trebuie să discut și cu autoarea. Așa a apărut acest interviu.

Liliana Corobca este scriitoare și cercetătoare. Prima meserie este mai visătoare și, chiar dacă este ancorată în realitatea și în experiența scriitorului, oricum ține de imaginație. A doua meserie este mai operațională, ca să-i spunem așa, și rezidă în cumularea de date și fapte. O meserie… mai pământească. Cum se împacă scriitoarea și cercetătoarea? Iar aici nu mă refer la creație, cărțile dumneavoastră demonstrează că se împacă perfect, dar la momentele în care scriitoarea trebuie să cedeze în fața cercetătoarei și invers. Fac acestea două compromise? Ori nu le delimitați nici într-un fel?

Liliana Corobca: Cum să nu le delimitez! Sunt două activități diferite și care se condiționează reciproc, în cazul  meu. În prezent, sunt, oficial, expert la Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului și Memoria Exilului Românesc, iar proiectele la care lucrez nu sunt, în primul rând, de cercetare. Nu mai studiez cu lunile în arhive, ci stau la birou. De multe ori, interesul literar se întâlnește cu cel științific, cum a fost în cazul romanului Caiet de cenzor, când scriam un articol despre recrutarea cenzorilor pentru o publicație a IICCMER, iar, în paralel, mă documentam și pentru roman. Scrisul este pe locul al doilea, în primul rând îmi îndeplinesc obligațiile de serviciu. În afara programului, în week-enduri și în concedii scriu intens la romanele mele. Lipsa timpului liber mă mobilizează și am deja un reflex, când vin căldurile cele mari, prin iulie-august, și lumea pleacă în vacanță, eu stau cu un roman în față și nici nu simt căldura. Spre mirarea mea, scriitoarea și cercetătoarea se împacă, dar scriitoarea se împacă cu oricine și cu orice îi permite să-și vadă de cărțile sale.

Ați debutat, conform calculelor mele, la 28 de ani cu romanul Negrissimo, fiind deja cercetător științific la Institutul de Istorie și Teorie Literară „G. Călinescu” din București. Cum ați trecut de la cercetător al teoriei la obiectul teoretizării? Cum ați ajuns să scrieți ficțiune?

Liliana Corobca: Terminasem de scris romanul când m-am angajat la Călinescu. În 2001, mi-am susținut teza de doctorat, dar am scris-o în 2000, nu am vrut s-o predau înainte de termen ca să nu pierd bursa și cazarea (gratuită), iar în jumătatea de an ce-mi rămăsese am scris romanul. Aveam ambiții de prozator încă din adolescență și aceste treceri de care ziceți sunt, de fapt, niște etape care mă îndreptau spre cariera de scriitor. Titlul tezei de doctorat este: „Ipostaze ale personajului în romanul românesc interbelic” și, în afară de romanele interbelice, am citit despre construcția romanelor, despre teorii ale romanului, despre tipurile de personaje. Eram foarte tânără când m-am apucat de scris (13-14 ani, atunci am scris un „roman” de două caiete, fiecare a câte 12 pagini!) și am descoperit atunci că numai dorința de a scrie nu-i de-ajuns. Trebuie multă învățătură, așa cum, indiferent cât de mult ți-ar plăcea să cânți la o vioară, dacă nu faci școli speciale, scârțâi doar cu ea când o iei în mână. Mulți își imaginează că cel care scrie este automat și un scriitor. Nouă ni se spunea la Institutul G. Călinescu că un cercetător se formează în zece ani. Nu cred că un scriitor se formează mai repede.

Într-un interviu mărturiseați: „Pe o insulă m-aş duce să scriu, pentru că pot să citesc şi în Bucureşti şi oriunde, iar de scris nu pot oriunde…”. Unde obișnuiți atunci să scrieți acum?

Liliana Corobca: Acum am foarte puțin timp liber și, dacă am o carte în cap, scriu pe unde apuc. Prefer acasă, dar am scris și prin parcuri și în mijloacele de transport și pe la festivaluri… Nu știu dacă pot chiar oriunde să scriu, dar există idei atât de năvalnice, încât nu mai contează unde le aștern pe hârtie… Cred că ce am spus eu nu știu când nu este valabil o veșnicie, se mai schimbă lumea. Poate mi-aș lua acum cărți pe insula ceea pustie… De fapt, duc un mod de viață destul de retras și insulele pustii nu mă atrag acum. Mie mi-e dor de oameni.

În același interviu ați spus că „mă las greu sedusă de o nouă carte, dar dacă mă apuc de ea, scriu ca şi cum ar fi ultima”. De aici și întrebarea. Unde găsiți subiectele pentru romane? Le căutați sau vă găsesc ele pe dumneavoastră?

Liliana Corobca: Dacă mă gândesc mai bine, nicio carte nu are un subiect pe care l-am căutat eu cu lumânarea. Toate au venit spre mine, iar prima întâlnire n-a fost, de obicei, prea amiabilă. Găsesc o grămadă de argumente ca să alung subiectele, ca să fug și să nu mi le asum. Da și ele fuga din urma mea! Încep să le visez noaptea, încep să vorbească în mine, unele scene stăruie, insistă, până, în cele din urmă, îmi zic: Fie, n-o să-mi ia mult timp, n-o să fie prea greu. Dar îmi iau și mult timp, și e mult mai greu decât speram eu. Ajung întâmplător la subiecte, nu mă preocupă alegerea, atâta timp cât sunt multe în jurul meu, mișună și eu doar selectez, fie hai că mă apuc acum de acesta sau încă nu, mai așteptăm. Subiecte de romane se pot găsi peste tot.

„Eu cred că autorul, indirect, propune o soluție (n.r. a problemei abordate în roman). Când abordezi o realitate, cred că oferi, fără să vrei, și niște soluții.” Fraza dumneavoastră m-a dus cu gândul la orele de limbă română, când ni se impuneau remarcile despre „ce a vrut să spună autorul” și eram nevoiți să le memorăm ca pe o rugăciune. Cel puțin, asta se mai practică prin școlile din Republica Moldova. În acest context, care este părerea dumneavoastră vizavi de libera interpretare a textului? De multe ori criticii își asumă această interpretare, când autorii poate nici măcar n-au căutat să comunice un mesaj sau altul. Ar trebui fiecare să scoată dintr-un text ceea ce se pliază pe experiența lui individuală?

Liliana Corobca: Aici e o întrebare sau cinci deodată, toate diferite? În școala de azi, problema e să atragi copiii spre lectură, se citește din ce în ce mai puțin. Iar lecturile clasice, cu care am crescut noi, devin neatrăgătoare pentru tinerii de azi, mai ales, cum spuneați, la capitolul „interpretare”. Într-adevăr, experiența noastră individuală, dar și cea colectivă se modifică de-a lungul anilor și ar trebui să evolueze și metodele de predare a literaturii. În contextul menționat, libera interpretare nu se încurajează deloc, spiritul critic este înăbușit, din start, elevii fiind puși să învețe comentariile ca niște papagali. Și nu doar în școli, din păcate. N-aș fi ajuns scriitor niciodată, dacă nu citeam sute de cărți care nu erau în programa școlară și care nu trebuiau comentate în vreun fel. Există desigur și situații când textul unui autor este interpretat așa cum autorul nu s-ar fi gândit nici în cel mai ascuns vis sau coșmar. Dar autorul știe ce face, de obicei. Iar criticului nu poți să-i reproșezi prea multe, el are dreptul să vadă în text și ceea ce nu a văzut autorul când a scris.

Cum obișnuiți să construiți narațiunea unui text? Aveți un plan bine gândit de la început? Ori gândiți detaliile pe parcurs?

Liliana Corobca: Diferit, am crezut că se poate într-un fel sau două, dar fiecare subiect cere o abordare nouă. Planuri am, dar socoteala de acasă nu coincide cu aceea din târg. Una din metodele care nu dau greș este să mă las dusă de val. Să am încredere în cartea care mă bântuie și în mine, că voi scoate-o la capăt. Romanul este o construcție lungă și ramificată, cu care conviețuiești luni sau ani, e normal ca unele detalii să apară pe parcurs, ca planul inițial (acesta există întotdeauna) să sufere schimbări, de obicei, substanțiale, să renunți la unele scene sau personaje în favoarea altora care îți par mai bune sau mai adecvate. Pun începutul pe o foaie, o singură foaie. Nu poate să încapă totul aici.

Kinderland, unul dintre cele mai apreciate romane ale dumneavoastră. Cât de greu a fost să intrați în pielea naratorului minor? Ați simțit cumva o responsabilitate mai mare, povestind din prisma unui copil?

Liliana Corobca: Da, responsabilitate e un cuvânt potrivit. A trebuit de mică să fiu responsabilă și simt că port așa ceva pe umeri la fiecare carte și nu numai. Nu-mi este greu să intru în pielea unui personaj, greu este să rămân acolo cât durează romanul. Mai ales în cazul unor scene dramatice, chinuitoare, iar tu stai prins acolo și trăiești viața personajului tău. Trebuie să recunosc, personajul cenzor a fost mai dificil decât personajul copil. În comparație cu spurcăciunea de cenzoriță, a fi copil, chiar dacă unul părăsit de părinți, a fost o încântare.

Kinderland a fost jucat într-un teatru din Ljubljana. Cum a ajuns să fie pus în scenă acolo? De ce nu și în România?

Liliana Corobca: Întâi am fost la festivalul internațional de literatură de la Vilenica din Slovenia, în 2014, unde am luat premiul Cristal pentru autorii tineri. Cred că numai participarea la festival a fost un argument în favoarea publicării romanului, iar premiul luat a contat și mai mult. Încă atunci, la festival, traducătorul cărții, Aleš Muștar mi-a spus că va propune romanul unei edituri. Nu știu cui i-a aparținut ideea dramatizării, dar am primit un mesaj de la Teatrul de Stat din Ljubljana, în care am fost informată asupra faptului împlinit. Nu am insistat să merg la premieră, lucram de zor la altă carte și a scrie mi-a părut mai important decât a merge acolo și a vărsa lacrimi. De ce nu și în România? De ce nu și în Republica Moldova? Nu-i treaba mea să-mi pun astfel de întrebări. Nu îmi promovez destul cărțile și ele nu ajung, probabil, în grupuri care ar avea astfel de inițiative.

Ce este mai greu? Să scrii romanul sau să răspunzi la interviuri și să-l promovezi ulterior? S-a întâmplat vreodată să refuzați vreun interviu pe motiv că ați obosit să povestiți despre una sau altă carte care vă aparține?

Liliana Corobca: Să răspunzi la interviuri este mai ușor, pentru că ai de scris două trei pagini, nu două trei sute de pagini. Fizic, romanul este foarte solicitant și pentru că intri în pielea unor personaje extraordinare, suferinde și suferi în pielea lor, și psihic este foarte solicitant. Interviurile nu mă solicită nici fizic, nici psihic, dar nici mulțumirea nu este pe măsură, de obicei. Trebuie să fiu mai banală decât sunt, rar mă ridic deasupra cărților și asta mă nemulțumește. Dar au și întrebările meritul lor. Pe mine atâta m-au întrebat dacă din preocupările despre cenzură nu va ieși un roman, încât am stat și m-am gândit: chiar, de ce nu? Nu cred că-mi dădea în cap fără aceste insistențe. Nu, nu am spus nimănui: nu răspund c-am obosit. Nici nu cred că se va întâmpla. Dar mă simt uneori incapabilă să inventez un răspuns nou la întrebarea care mi se pune de mai multe ori. În adâncul sufletului meu, aș refuza câte o dată să răspund la atâtea întrebări, dar înțeleg că oamenii care îmi pun întrebări se străduiesc să mă prezinte cât mai atrăgător cititorului, să mă promoveze, atunci când eu prefer să stau în umbră… Ideal ar fi să răspund și eu tot cu întrebări. De pildă: ce fel de scriitoare sunteți, Doina Fikman? Care este întrebarea la care ați răspunde cu cea mai mare plăcere? O puteți alege și din acestea puse mie. Da, vă rog să răspundeți.

Urmează chestionarul lui Proust într-o variantă adaptată. Ce înseamnă fericirea pentru Liliana Corobca?

Liliana Corobca: Văd fericirea ca pe o armonie între pacea lumii și pacea mea interioară. Simplă, după atâta scris și înțepeneală, fericire e să ieși la soare și să mergi prin parc. Pasul ușor, ca o plutire și senzația de gol și de plin, când termini un roman. Și atunci când primești mai multă dragoste decât dai. Parcă dai mult, dar primești și mai mult.

Imaginați-vă că aveți șansa să-l întâlniți pe Dumnezeu și puteți să-i puneți o singură întrebare, care ar fi aceasta?

Liliana Corobca: Dacă eu vreodată voi avea șansa să îl întâlnesc pe Dumnezeu, aceasta va însemna că primesc răspunsul la toate întrebările.

Care dintre scriitorii români contemporani, în opinia dumneavoastră, merită Nobelul?

Liliana Corobca: După căderea comunismului, cele mai multe șanse le-au avut Paul Goma și Mircea Cărtărescu.

Recomandați-ne 3 dintre autorii dumneavoastră preferați.

Liliana Corobca: Îmi place aproape tot ce citesc. Dar pe foarte puțini i-aș reciti. Ca filolog, am parcurs toată literatura universală, am susținut și examen. Citesc câte un roman, mă minunez, mă delectez, apoi uit totul. Totuși, în momentele grele, aș reciti cu plăcere, aș reveni la: Miguel de Cervantes, François  Rabelais, Anton Pavlovici Cehov. Iar Cartea cărților, cea mai actuală și cea mai genială din toate timpurile, rămâne Biblia, să nu uităm.

Ultimele 24 de ore: Gabriela Adameșteanu, Răzvan Petrescu, Liliana Corobca

Decembrie 12, 2017

http://blog.goethe.de/dlite/archives/391-Ultimele-24-de-ore-Gabriela-Adameteanu,-Rzvan-Petrescu,-Liliana-Corobca.html

Într-o poveste aș vrea să fiu, frumoasă și cu happy end. Tocmai am oferit această șansă unui personaj de 87 de ani, tocmai l-am pus în fața ultimelor sale clipe. După ce toată viața lui a fost cum a fost, mi-am zis: hai să-i pun în față atâta fericire cât nu poate duce. Probabil că m-am gândit și la mine atunci, mi-am imaginat că așa aș vrea să-mi trăiesc și eu ultimele clipe. Altfel, cele 24 de ore se pot lungi și lăți cât o viață de om, încât sunt sigură că ele stau mereu în preajmă și adulmecă. Dar dacă e să judec realist și pragmatic, dacă aș afla cu exactitate când vor fi acele ore, m-aș grăbi spre o pădure, mi-aș căuta un loc printre copaci, aș întinde brațele în părți și aș aștepta cuminte să mă transform într-un copac. Cine, mângâind un arbore sau doar admirându-l, vede în el materia primă pentru cărțile noastre? Cine se gândește când își vede tipărit următorul volum genial câți copaci au fost sacrificați pentru asta? Așadar, mi se pare corect, după atâtea cărți scrise, să fiu și eu un copac. Am doar pretenția să fiu materie primă pentru cărți și povești mai bune decât cele scrise de mine, dacă se poate.

Kinderland – receptare

Noiembrie 30, 2017

 

Care a fost ultimul „mare roman” pe care l-ai citit?
Ce anume te-a dat pe spate?
Ai putea găsi un echivalent în literatura română, avem noi un astfel de roman?

 

http://www.revista-astra.ro/literatura/files/2017/10/8.Bogdan-Co%C8%99a-Anchet%C4%83.pdf

 

Florin DUMITRESCU
Întrebarea conține două subînțelesuri: unul, că „marile
romane” nu pot veni decât din afara literaturii române; și
doi, că literatura română funcționează în sistem de imitație
sau, cel mult, de adaptare a mode(le)lor de afară: un soi
de franciză sau, mai bine zis, un raport de vasalitate față
de literaturile mari, hegemonice. Știu că asta e realitatea,
știu că încă facem eforturi lovinesciene de sincronizare.
Știu că, cel puțin de la optzeciști încoace, modelul dominant,
în proză, dar și în poezie, vine dinspre literatura de
limbă engleză, predominant cea americană. Sunt conștient
că asta e realitatea,că e o realitate deloc măgulitoare pentru
orgoliul creativ al mediului literar românesc. De asemenea,
sunt conștient că a te revolta împotriva acestei situații
e un act zadarnic, futil. Dar, de dragul acestei futilități, de
amorul artei, cum se spune, am să încerc un răspuns subiectiv
și polemic.
Ultimul mare roman pe care l-am citit – Femeile lui
Lazăr de Marina Stepnova (Curtea Veche, 2014, trad.
Antoaneta Olteanu). Ultimul mare roman românesc –
Kinderland de Liliana Corobca (Cartea Românească/
Polirom, 2013).
Dacă aș fi îndrăzneț cu adevărat, aș propune Kinderland
la ambele categorii. E o carte care prezintă cazul dramatic,
devenit fenomen național în Republica Moldova (dar și
dincoace de Prut) al copiilor abandonați de părinții care
lucrează în străinătate. E o scriere de actualitate, o „comandă
socială”, cu miză politică (în sensul de politici publice). E
o carte care dă glas celor tăcuți și oprimați și tocmai în asta
constă grandoarea ei, superioritatea în fața romanelor bovarice,
scrise doar de dragul experimentului literar sau al
simulării unui model literar de import. Deși are titlul ăsta
derutant alogen, Kinderland iese din sistemul de vasalitate
față de modelele hegemonice „de afară” (sau, cel puțin, eu
nu detectez nicio astfel de filieră).
Ca să revin la Lazăr-ul scriitoarei ruse, e o carte încadrabilă
oarecum în genul saga de familie, cum s-au mai scris
la noicu decenii în urmă. Inevitabil îți vineîn minte Război
și pace, dar Stepnova introduce subtilități, îndrăzneli stilistice
și rafinamente de construcție care o plasează în contemporaneitate.
Dareși o cartecaldă, sensibilă (aici amintește
de Ulițkaia). Un parti-pris pentru Stepnova ar veni din
aceea că este o cunoscătoare a limbii și literaturii române,
traducătoare în rusă a lui Mihail Sebastian. Sunt prieten
cu ea pe facebook, ocazional mă străduiesc să îi scriu în
rusă, din prețuire, și ea îmi răspunde în română fără cusur!
Nu există o subordonare între Kinderland și Femeile lui
Lazăr, poate că amândouă consună în pasajele de trăire
magică, tipice copilăriei.
Aș încheia spunând că, dinspre scriitorii basarabeni,
precum Corobca, ne vine o influență vitală, energică și o
anumită sensibilitate, decare, parcă, duceam lipsă. Poatecă
influența nu e o literatură mare, ci o mare literatură mică.

 

 

Un eveniment editorial. ”Literatura din Basarabia. Început de secol XXI”

Octombrie 20, 2017

 

 

Fotografia postată de Iulian Ciocan.

 

Seria de antologii ”Literatura din Basarabia. Început de secol XXI” valorifică literatura scrisă în limba română de autori basarabeni de la 2000 încoace. Proiectul reprezintă o nouă față a literaturii române din Basarabia și  reunește șase volume, apărute de curând la editurile ARC și Știința:

Roman. Vol.1 și vol. 2;

Proză scurtă;

Dramaturgie;

Poezie;

Eseu. Critică literară.

La categoria ROMAN, din cele mai bine de o sută de titluri publicate de scriitori care locuiesc ori au locuit și s-au lansat în spațiul basarabean, doamna Maria Șleahtițchi, antologatorul volumului dedicat romanului a selectat 12 texte reprezentative. Acestea aparțin autorilor din generații diferite și care ilustrează tehnici narative variate: Aureliu Busuioc, Vladimir Beșleagă, Serafim Saka, Val Butnaru, Nicolae Popa, Ghenadie Postolache, Emilian Galaicu-Păun, Dumitru Crudu, Iulian Ciocan, Liliana Corobca, Ștefan Baștovoi, Tatiana Țîbuleac.

Volumul  dedicat prozei scurte adună mai multe schițe, povestiri și nuvele scrise de cei mai buni 20 de autori din această perioadă: Victor Dumbrăveanu, Nicolae Rusu, Leo Butnaru, Claudia Partole, Lucreția Bârlădeanu, Mihaela Perciun, Anatol Moraru, Nicolae Popa, Grigore Chiper, Nicolae Spătaru, Iurie Bodrug, Dumitru Crudu, Igor Guzun, Alexandru Vakulovski, Emanuela Iurkin, Maria Pilchin, Virgil Botnaru, Ecaterina Bargan, Felicia Nedzelschi. O incursiune incitantă într-un univers ficțional a cărui trambulină este însă realitatea tranziției moldovenești.

Mai multe informații pe www.edituraarc.md și www.pronoi.md

„Mi-am propus să intru în pielea unui cenzor şi să simt ce a simţit el”

Aprilie 9, 2017

http://constantinpistea.ro/liliana-corobca-interviu-cenzor/

Liliana Corobca: „Mi-am propus să intru în pielea unui cenzor şi să simt ce a simţit el”

„Caiet de cenzor”, cel mai recent roman al Lilianei Corobca, apărut la Editura Polirom, porneşte de la un fapt real: fuga din ţară a unui cenzor. Scriitoarea şi-a imaginat cum ar fi fost ca acel cenzor, o femeie, să fugă având asupra sa un caiet de „notiţe”, pe care să i-l trimită peste ani, după schimbarea regimului, chiar cercetătoarei şi pasionatei de cenzură cu numele Liliana Corobca. Ce a ieşit? Un soi de călătorie în instituţia cenzurii.

 

Liliana, ai ajuns să studiezi cenzura oarecum întâmplător, însă ai „stat” pe acest subiect vreo 10 ani…

La început, din ambiţie. Nu înţelegeam aproape nimic, iar fondul era enorm. Citeam rapoarte şi nu le dădeam de capăt. Nu prindeam mecanismul, firele. Pe urmă am început să văd şi deja îmi plăcea să mai adaug câte o piesă la desenul lipsă, ca într-un puzzle, după care a apărut ideea de a valorifica acele documente. Am avut câteva burse şi am avut timp să studiez la tot felul de biblioteci din Europa; una dintre aceste burse a constat chiar din vizite de documentare şi aşa am putut să studiez cenzura din întreg spaţiul european sau istoria cenzurii. Încet, încet, am început să-mi sistematizez cunoştinţele.

„Caiet de cenzor” este primul roman în care abordezi subiectul acesta?

Oarecum asemănător este monologul care a apărut în Austria, „Cenzura pentru începători”. Acolo avem tot perspectiva unui cenzor – un cenzor mai în vârstă şi mai experimentat îl învaţă pe unul mai tânăr. Am avut, la un moment dat, ideea să folosesc acel monolog şi în acest roman, dar aici era vorba de alt personaj, o femeie, ea nu trebuia să înveţe pe nimeni, era vorba de un caiet intim, interzis, şi mă gândesc acum să valorific altfel „Cenzura pentru începători”, într-un alt tip de scriitură, dintr-un viitor îndepărtat.

Aşadar, vei rămâne la cenzură…

Nu. Acum am proiecte în alte zone, în alte domenii. Pur şi simplu, pentru moment, nu suport cenzura.

Pe clapeta romanului, ai menţionat că ai vrut să surprinzi „formarea, transformarea şi deformarea unui cenzor”. Ai studiat atât de bine şi atât de în profunzime cenzura, încât cred că poţi rezuma în câteva cuvinte modul de formare a unui cenzor…

Cine este foarte curios cu privire la acest subiect poate căuta un studiu ştiinţific apărut în Anuarul IICCMER, ultimul număr din 2016, studiu în care m-am ocupat de formarea şi recrutarea cadrelor. M-a ajutat foarte mult şi la roman, iar acolo am prezentat tot felul de documente, pe care le-am analizat în mod ştiinţific, fără fantezii, fără literatură, ca să înţeleg cum au ajuns cenzori oamenii de rând, studenţi, absolvenţi de facultăţi. Ce am scris pe clapeta acestei cărţi e ca o concluzie după ce am terminat cartea, dar în timp ce am scris-o nu mi-am propus decât să intru în pielea unui cenzor şi să simt ce a simţit el.

Cum a fost să empatizezi cu un cenzor?

Nu m-am aşteptat să fie atât de greu, dar mi-am luat măsuri de siguranţă. Cred că dacă am folosi un limbaj religios, pentru un scriitor, un cenzor este ceea ce pentru un călugăr este diavolul şi unicul personaj pe care scriitorul nu l-ar suporta niciodată ar fi un cenzor. Mie mi-a fost greu să intru în pielea unui personaj care m-ar urî pe mine ca scriitor, care m-ar dispreţui, care ar râde de operă, de literatură, de tot ce-i frumos în scrisul meu. Acest aspect a fost mai greu de surprins şi n-am putut să fac numai asta, motiv pentru care am mers şi pe alte piste. Am încercat să prezint un cenzor care să fie interesant şi pentru publicul de astăzi, având în vedere că romanul se petrece în 1974, şi m-am îndepărtat de ceea ce ştiu aproape sigur că a fost un caiet de cenzor, pentru că totuşi propun un roman în anul 2017.

Maniera de abordare a subiectului este inedită, iar un cititor se poate aştepta la ceva interesant chiar şi numai dacă se gândeşte la cât de mult ai studiat zona aceasta, a cenzurii.

Nu m-am gândit că o să scriu un roman şi, dacă aveam prieteni care mă cunoşteau ca scriitor, întotdeauna îmi puneau această întrebare: bine, dacă eşti scriitor şi lucrezi în fondul cenzurii, o să scrii la un moment dat o carte (artistică )? Pe mine mă deranja asta, era un soi de neînţelegere, aşa vedeam eu situaţia, ştiinţa e ştiinţă, iar literatura, literatură. Până la urmă, „Caiet de cenzor” nu înseamnă altceva decât transformarea într-o ficţiune a dorinţei (obsesiei) de a găsi un astfel de document istoric real . Asemenea caiete au existat, dar au fost distruse. Eu am sperat că nu au fost distruse chiar toate şi că o să găsesc unul. Primele procese verbale de distrugere a unor astfel de caiete le-am găsit în anii 60, am parcurs încă 17 ani, până în 1977, şi urmăream tot ce putea să semene cu caietul de cenzor, dar nu am găsit nimic. Atunci am ales să transform în ficţiune această căutare a mea.

Ce ai vrut să exprimi prin romanul acesta?

Este un roman dens şi lung, şi nu poate fi rezumat într-o singură idee. Am pornit de la un document şi un fapt real – în 1974, un cenzor a fugit din ţară. Am publicat documentul în cauză, dar nu a trezit atenţia nimănui, deşi eu, personal, am dăruit la vreo 50 de persoane volumul I din „Instituţia cenzurii”. M-am mirat că nimeni nu a sesizat importanţa acelui document… Ideea de a construi o corespondenţă fictivă cu acea fugară mi-a venit mai târziu.

Înţeleg că tot tu ai scris acele fragmente de text pe care cenzorul le are de recenzat. Unele sunt chiar poezioare, altele, fragmente de proză. Te-ai dedublat. Un joc nu tocmai simplu.

Am făcut asta la o rezidență din Berlin, unde eram relaxată, departe de zgomotul oraşului. Acolo am scris acele texte, pe care tot eu urmam să le cenzurez, dar mai târziu. Toate acele texte îmi aparţin, nu le-am luat de undeva, de la alți autori.

Ce înseamnă pentru tine „Caiet de cenzor”? Cum vezi cartea aceasta după ce ai terminat-o? Ţi-a limpezit cumva toate informaţiile pe care le aveai în legătură cu cenzura?

Le-a limpezit, dar nu în sensul ştiinţific, informativ, pentru că nu am contactat niciodată un cenzor. Mi-am dorit la un moment dat, dar n-a fost să fie. N-am vorbit niciodată cu cineva care să fi fost foarte cenzurat sau care să fi cunoscut indirect cenzura. M-am rezumat la documente de arhivă, la bibliografie… Este adevărat că am căutat mărturiile cenzorilor şi am găsit una a unui cenzor sovietic, de unde am luat câteva aspecte pe care indirect şi în altă formă le-am introdus în romanul meu. Este vorba de relaţia cenzorilor cu redactorii, când aceștia dădeau vina pe cenzură în cazul în care blocau ei ceva. Am mai urmărit şi alte aspecte… Sunt foarte puţini specialişti în cenzură şi foarte puţini cititori care vor fi în stare să citească de la un capăt la altul un volum științific de documente. Un roman oferă o altă perspectivă asupra cenzurii, mai ales că eu fac aici un soi de călătorie în structurile şi în instituţia cenzurii şi încerc să familiarizez cititorul cu o instituţie despre care el nu a auzit poate nimic. Dar acesta este doar unul dintre scopurile mele, pentru că volumul este foarte ambiţios.

Interviul cu Liliana Corobca este cules în urma unei emisiuni radio. Înregistrarea integrală – aici.

„Caiet de cenzor” la Brașov

Aprilie 3, 2017

„Caiet de cenzor” – o carte aparte

Martie 23, 2017

http://www.ziaruldeiasi.ro/stiri/a-caiet-de-cenzora-o-carte-aparte–155127.html#.WM-q0hkBe9g.facebook

„Caiet de cenzor” – o carte aparte