Archive for the ‘institutia cenzurii’ Category

Propagandă şi agitaţie (cronică de Emanuel Modoc)

Septembrie 11, 2015

http://revistacultura.ro/nou/2015/07/propaganda-si-agitatie/

Propagandă şi agitaţie

UN ARTICOL DE EMANUEL MODOC

Liliana Corobca, Controlul cărţii. Cenzura literaturii în regimul comunist din România, Editura Cartea Românească, Bucureşti, 2014, 374 p.

 

„A book is a loaded gun in the house next door… Who knows who might be the target of the well-read man?“ – Ray Bradbury, Fahrenheit 451

Liliana Corobca, deopotrivă cercetătoare şi prozatoare (autoare a romanelor Negrissimo, Un an în paradis şi Kinderland), este, probabil, cel mai avizat exeget al cenzurii comuniste româneşti din momentul de faţă. Dovadă şi prezenţa, deloc modestă, în volume editate şi consacrate literaturii de exil (Alexandru Busuioceanu. Un roman epistolar al exilului românesc. Corespondenţa (1942-1961), Poezia românească din exil) sau cenzurii (Epurarea cărţilor din România. Documente (1944-1964), Instituţia cenzurii comuniste din România (1949-1977) etc.). Volumul de faţă, Controlul cărţii. Cenzura literaturii în regimul comunist din România, e o amplă monografie ce scoate la suprafaţă mecanismul complex şi, cel mai adesea, deconcertant, al cenzurii, în general, şi al organelor de cenzură comuniste, în particular. Meritul acestei cărţi rezidă în documentarea exhaustivă a fenomenului şi în scoaterea la iveală a unor documente până acum inedite, care demonstrează caracterul de maşinărie plurivalentă al cenzurii.
Cenzura şi directivele sovietice
Controlul cărţii… este, în primul rând, o lucrare comparativă, cu trimiteri la tot pasul către organele de cenzură sovietice, care ajută la crearea unei imagini complete a cenzurii în spaţiul românesc. Prin raportarea constantă la instituţia de cenzură sovietică (denumită Glavlit şi care a fost înfiinţată în 1922), ni se aminteşte faptul că organele româneşti de cenzură au fost mereu subordonate directivelor instituţiilor sovietice de cenzură, la fel cum organizarea statală a Republicii Populare România a fost subordonată URSS-ului. Lucrarea Lilianei Corobca este totodată şi una expozitivă, ce parcurge diacronic principalele structuri de cenzură prezente în spaţiul românesc, de la Cenzura Centrală Militară, înfiinţată în 1945 cu rolul de a controla presa, corespondenţa externă şi corespondenţa internă, până la Comisia Aliată de Control, ce avea să înlocuiască Cenzura Centrală Militară în 1946 şi care, potrivit autoarei, a constituit cea mai importantă etapă a cenzurii din perioada de început şi care a avut efecte drastice asupra schimbării mentalitare în regimul comunist. Spaţiul cel mai amplu al cărţii este dedicat Direcţiei Generale a Presei şi Tipăriturilor, instituţia românească de cenzură care a avut cea mai amplă activitate (1949-1977) şi al cărui model a fost preluat după Glavlit-ul sovietic. Abia în cadrul analizei structurii DGPT-ului putem observa complexitatea sistemului comunist de cenzură.
Revenind la componenta comparativă a studiului, un foarte bun exemplu al raportului de subordonare a statului român faţă de URSS în ceea ce priveşte cenzura şi totodată unul care ar putea stârni oarecare amuzament îl reprezintă scoaterea din circulaţie şi cenzurarea unei lucrări scrise de Gh. Gheorghiu-Dej, intitulată Despre alianţa dintre clasa muncitoare şi ţărănimea muncitoare (apărută în 1952). În contextul în care, în România, colectivizarea începuse deja în 1949, lucrarea pornea de pe o poziţie teoretică marxist-leninistă ce accepta coabitarea clasei muncitoare şi a ţărănimii şi care avea scopul de a câştiga susţinerea ţăranilor săraci. Fiind o poziţie politică acceptabilă în momentul apariţiei, această lucrare ajunge să fie „depăşită ideatic“ începând cu anul 1956, când a avut loc Congresul al II-lea al P.M.R (Partidul Muncitoresc Român), care preconiza o schimbare a formei de guvernământ. Astfel, putem sesiza că nici măcar dictatorii statelor comuniste nu erau scutiţi de mecanismul cenzurii şi că directivele sovietice reuşeau să se impună chiar şi în faţa liderilor statelor subordonate. În acelaşi timp, cu greu scapi de senzaţia că Liliana Corobca pare să deţină un control mult mai solid asupra componentei sovietice, pe care o tratează cu intervenţii exegetice superioare celor cu care discută spaţiul românesc. Acest fapt poate fi şi din cauza anvergurii studiilor consacrate cenzurii sovietice şi diferenţei frapante dintre cantitatea de exegeză dedicată fenomenului rusesc şi cea dedicată cenzurii în România. Pentru spaţiul autohton, autoarea optează însă pentru puterea exemplului, iar apelul la numeroasele resurse documentare salvează unele capitole ce tind spre sterilitate discursivă. Ajunge doar să alegem un exemplu al haosului instaurat de cenzura comunistă în primii ani: „Deşi primeau indicaţii să distrugă cărţi cu conţinut „duşmănos“ sau „fascist“ publicate între 1917-1944, consilierii regionali înţelegeau să ardă întreaga bibliotecă, iar cenzorii din Bucureşti, veniţi ulterior să vadă cum a decurs epurarea, descopereau că nu mai au ce controla: «În urma unei dispoziţii a C.C.M. s-au distrus toate cărţile editate înainte de 23 august 1944, fără niciun fel de criteriu». (Galaţi)“ pentru a putea conchide că orice comentariu suplimentar ar fi fastidios.
„Bun de tipar“
Însă aspectul cel mai interesant al volumului Controlul cărţii… este reprezentat de felul în care Liliana Corobca urmăreşte evoluţia Direcţiei Generale a Presei şi Tipăriturilor. Dacă înainte de înfiinţarea DGPT-ului criteriul unic de epurare a cărţilor era „defascizarea“, înlăturarea cărţilor considerate „duşmănoase“, criteriile de cenzurare au fost treptat modificate pe măsură ce România comunistă îşi modifica relaţiile cu alte state sau în funcţie de noile directive primite din partea URSS-ului. Evoluţia DGPT-ului a fost una vertiginoasă, astfel încât, în 1952, atribuţiile acestei instituţii însumau atât controlul cărţilor şi a publicaţiilor periodice, cât şi a radioului, cinematografiei, muzeelor şi expoziţiilor. Criteriile de selecţie ale cărţilor şi publicaţiilor „periculoase“ dovedesc arbitrariul acestui sistem de cenzură. De pildă, în 1956, în urma aceluiaşi Congres al II-lea al P.M.R., un nou document, numit „Propuneri pentru decongestionarea reţelei de difuzare şi a bibliotecilor“, a fost diseminat, care, pe lângă criteriile de retragere a unor cărţi/lucrări cu subiecte „depăşite“ sau cu subiecte ce intrau în directă contradicţie cu tezele expuse la acel congres, conţinea şi o secţiune dedicată cărţilor „depăşite de actualitatea politică internaţională“. Erau scoase din circulaţie „materiale care conţin injurii la adresa conducătorilor Iugoslaviei“, „rapoarte, articole şi cuvântări care conţin aprecieri şi date inactuale cu privire la situaţia din diferite ţări“, „lucrări despre ţările capitaliste şi personalităţi politice din aceste ţări scrise pe un ton injurios“. La capitolul beletristică, erau considerate ca fiind nerecomandabile cărţi scrise „în chip artificial, nelegate de realitate“, cărţile „sentimentale“ („Dacă sunt demoralizante, se scot din circulaţie“), romane erotice („Dacă e dragoste sănătoasă, optimistă, legată de viaţă sunt recomandabile. Cele ce urmăresc aţâţarea simţurilor, maladive, sunt nedifuzabile şi se vor scoate din biblioteci“) etc. Toate aceste documente sunt atent culese de către autoare atât pentru a reda în mod fidel caracterul arbitrar, chiar absurd, al cenzurii comuniste, cât şi pentru a explica exhaustiv fenomenul cenzurii româneşti ca mecanism de mutilare culturală. Literatura (a se citi în sensul larg, ce acoperă toate domeniile cunoaşterii) acelei epoci, aşa cum e prezentată în Controlul cărţii…, e dominată de haos, de biblioteci întregi date „la topit“ şi de cărţi cenzurate „peste noapte“.
O altă componentă a mecanismului Direcţiei Generale a Presei şi Tipăriturilor care constituie un subiect de larg interes în carte e legată de existenţa unui „fond special“, unde se găseau exemplare ale cărţilor interzise, salvate, în mod ironic, de acţiunile de epurare. Păstrate pentru utilizarea lor în scopul unor eventuale cercetări ştiinţifice, care puteau fi întreprinse doar de oameni de încredere ai sistemului comunist sau pentru cercetări desfăşurate de parchet în cazul în care erau anchetaţi scriitori sau ziarişti, cărţile din „fondul special“ constituie, în prezent, o sursă nepreţuită pentru studierea fenomenului cenzurii în România.
Sinteza Lilianei Corobca se încheie cu o subtilă analiză a „desfiinţării cenzurii“ din 1977. Autoarea operează cu ghilimelele de rigoare, întrucât această „desfiinţare“ a fost doar o stratagemă folosită de Ceauşescu pentru a intra în graţiile Occidentului. Realitatea era alta, căci presiunile Securităţii ceauşiste nu au făcut decât să dea naştere unor noi forme de cenzură: autocenzura, complicitatea, limbajul esopic, cenzura represivă. Dispărea, aşadar, doar instituţia specializată, nu şi… specializarea, iar autoarea apreciază: „cazul României după 1977 este elocvent pentru a demonstra eficienţa cenzurii fără o instituţie specializată“. Cartea Lilianei Corobca poate fi considerată un studiu de referinţă în domeniu, cu atât mai mult cu cât, fiind o lucrare abundent documentată, re-creează, printr-un proces remarcabil de inginerie inversă, mecanismul cenzurii comuniste în cultura românească.

Anunțuri

Instituția cenzurii comuniste (Cronică de Florian Banu)

Iunie 1, 2015

http://www.cnsas.ro/documente/caiete/Caiete_CNSAS_nr_14_2014.pdf

 

Liliana Corobca, Instituţia cenzurii comuniste în România. 1949-1977, ediţie, prefaţă şi note de Liliana Corobca, Editura Ratio et Revelatio, Oradea, 2014, vol. I – 383 p., vol. II – 398 p.

 

„Ce vreu eu, domnilor? Vreu libertatea cea mai nemărginită a presei, pentru ca să pot batgiocori când îmi place şi pe cine-mi place!”. Cu aceste cuvinte ironiza Vasile Alecsandri, la 1860, în cântecelul său comic Clevetici, ultra-demagogul, pe „liber-schimbiştii” vremii, semnalând faptul că libertatea presei, atât de mult clamată în programele revoluţionare de la 1848, incumbă şi o responsabilitate personală şi, uneori, chiar… o cenzură!

Probabil că astăzi, într-o lume marcată mai mult ca oricând de dispute fierbinţi cu privire la libertatea de expresie, dispute în care, uneori, argumentele sunt înlocuite cu gloanţe şi bombe, ar fi greu de identificat o arie de investigaţie mai interesantă decât istoria instituţiei cenzurii dintr-un regim totalitar, precum cel existent în România între anii 1948-1989.

În acest context, Liliana Corobca, cercetătoare cu „antecedente” în domeniu  (1) , ne propune o lucrare în două volume care acoperă perioada 1949-1977, interval de timp în care cenzura era personificată de Direcţia Generală a Presei şi Tipăriturilor (D.G.P.T.).

Lucrarea, beneficiind de o ţinută grafică de excepţie (2), se deschide printr-o prefaţă („Mecanismele cenzurii comuniste”) consistentă, de nu mai puţin de 50 de pagini, care se constituie într-o foarte utilă punere în temă a cititorului cu universul atât de complex al cenzurii comuniste. Prin amploarea şi minuţiozitatea documentării, prefaţa îşi depăşeşte statutul îndeobşte acceptat, transformându-se într-un studiu istoric valoros, care aduce în atenţia cititorului nu doar instituţiile şi practicile româneşti, ci şi pe cele din celelalte state socialiste din estul şi centrul Europei, cu o privire aparte asupra Glavlit-ului sovietic.

Nu mai puţin interesantă este postfaţa volumului, în fapt un studiu de sinestătător despre secretul de stat, de 38 de pagini, care detaliază evoluţia conceptului în timp, dar îi urmăreşte tribulaţiile şi în diversele state cu regim comunist.

Se cuvine remarcat, apoi, rezumatul în limba engleză şi cele „câteva repere bibliografice”, în fapt o listă a unor lucrări fundamentale asupra subiectului cenzurii, selectate din bibliografia de specialitate din limba engleză, rusă, germană, franceză şi, evident, română.

În ceea ce priveşte documentele, în număr de 106 în volumul I şi 191 în volumul II, acestea aparţin fondului „Comitetul pentru Presă şi Tipărituri”, al Arhivelor Naţionale Istorice Centrale, şi au fost grupate cronologic şi tematic. Astfel, documentele din vol. I sunt grupate în două părţi principale:

  1. Structură, atribuţii (cele mai importante momente de activitate, transformări, evoluţii, disoluţii, regimul vizelor, precum şi câteva documente despre secretul de stat);
  2. Activitatea departamentelor cenzurii, mai puţin Direcţia Instructaj-Control;

În cazul documentelor din volumul II, avem de-a face cu trei părţi:

  1. Relaţia D.G.P.T. cu alte instituţii;
  2. Direcţia Instructaj-Control. Relaţia Centru – Provincie;
  3. Personaj principal.

Ambele volume beneficiază de un indice de nume, foarte util în identificarea unor „eroi ai foarfecii”, unii dintre ei încă activi în presa românească de astăzi, evident, din postura de apărători ai libertăţii depline de exprimare.

Revenind la tematica volumului, se cuvine să remarcăm faptul că originile cenzurii de tip comunist se regăsesc în prevederile art. 16 al Convenţiei de Armistiţiu din 12 septembrie 1944. Este adevărat însă că, la fel ca şi în cazul regimului politic, a fost nevoie de o „perioadă de tranziţie”, astfel că instituţionalizarea deplină a cenzurii sa petrecut abia prin Decretul nr. 218, din 20 mai 1949, prin care era înfiinţată Direcţia Generală pentru Presă şi Tipărituri (D.G.P.T.).

Parcurgând documentele selectate de Liliana Corobca, nu se poate să nu remarci faptul că posibilităţile de informare ale românilor au fost cantonate, pe întreaga perioadă a existenţei regimului comunist, în ceea ce Piotr Wierzbicki considera a fi „principiul esenţial de informare” în ţările socialismului real, principiu conform căruia Puterea avea dreptul de a decide „ce trebuie să ştie poporul” şi „ce nu trebuie să ştie poporul” (3)

Acest principiu este perfect ilustrat de un document din 15 august 1964, care împărţea informaţiile în „Restrictive publicităţii” şi „Se pot populariza” (cu trei subcategorii: „cu aprobare de la D.G.P.T.”, cu aprobarea Sfaturilor Populare Regionale”, „fără consultarea D.G.P.T. Bucureşti”) (vol. II, p. 55-57).

Ceea ce frapează este faptul că, într-un anume fel, cenzorii aveau conştiinţa faptului că îndeplinesc o misiune ilegală, clandestină şi nedemnă, în contradicţie cu libertatea deplină a creatorilor, proclamată oficial. De exemplu, potrivit „normelor de  muncă”, atunci când textele cenzurate erau citite în emisiunile de televiziune de „persoane străine de redacţie (muncitori, ţărani, intelectuali, membri ai corpurilor diplomatice”), se preciza că „ştampila va fi aplicată doar după emisie, aceasta pentru a nu se deconspira munca noastră” – (vol. I, p. 262).

Socotim nu lipsit de importanţă să reamintim faptul că toate cele trei constituţii adoptate în perioada regimului comunist din România fac referire la libertatea de exprimare. Astfel, În Constituţia R.P.R. din aprilie 1948, art. 31 stipula:

Libertatea presei, a cuvântului, a întrunirilor, meetingurilor, cortegiilor şi manifestaţiilor este garantată. Exercitarea acestor drepturi este asigurată prin faptul că mijloacele de tipărire, hârtia şi locurile de întrunire sunt puse la dispoziţia celor ce muncesc.

În Constituţia din 1952, art. 85 prevedea:

În conformitate cu interesele celor ce muncesc şi în vederea întăririi regimului de democraţie populară, cetăţenilor R.P.R. li se garantează prin lege: a) libertatea cuvântului; b) libertatea presei; c) libertatea întrunirilor şi a mitingurilor; d) libertatea cortegiilor şi a demonstraţiilor de stradă. Aceste drepturi sunt asigurate punându-se la dispoziţia maselor muncitoare şi organizaţiilor lor tipografiile, depozitele de hârtie, clădirile publice, străzile, mijloacele de comunicaţii şi alte condiţii materiale necesare exercitării acestor drepturi.

Mai oneste erau prevederile Constituţiei din 1965: Art. 28 – Cetăţenilor RSR li se garantează libertatea cuvântului, a presei, a întrunirilor, a mitingurilor şi a demonstraţiilor.

Dar, art. 29 preciza limitele acestor libertăţi: Art. 29 – Libertatea cuvântului, presei, a întrunirilor, a mitingurilor şi demonstraţiilor nu pot fi folosite în scopuri potrivnice orânduirii socialiste şi intereselor celor ce muncesc.

Aşadar, pe parcursul întregii lor activităţi, cenzorii veneau în directă coliziune cu prevederile constituţionale, aflându-se, practic, tot timpul în ilegalitate. Din această cauză, cenzorii trebuia să fie convinşi că fac parte dintr-o „elită”, însărcinată cu o muncă ce reclama, în primul rând, „simţ politic”, dar şi stăpânirea unor „secrete ale meseriei” („tov. x a pătruns uşor în secretele muncii noastre” vol. I, p. 275). Ca în orice ritual iniţiatic, existau simboluri ale puterii, care, odată dobândite, reclamau responsabilitate maximă: „tov. Luca şi Neamţu au primit ştampile recent. Trebuie să depună în continuare efort pentru a face faţă cu cinste muncii noastre”, vol. I, p. 275)

Odată acceptaţi în rândul „iniţiaţilor”, angajaţii D.G.P.T. erau obligaţi să-şi asume o conduită conspirativă, beneficiind de „legende de acoperire”, identităţi fictive, asemenea ofiţerilor de informaţii. În acest sens, în „normele de comportare”, elaborate în mai 1970, se preciza că, în cazul participării la diferite recepţii, întâlniri oficiale, cocteiluri la care participau şi cetăţeni străini sau când se deplasau în străinătate, angajatul D.G.P.T. „nu trebuie să fie prezentat persoanelor străine şi nici nu trebuie să lase să se înţeleagă că reprezintă D.G.P.T.”. Conducătorul care îi încredinţa o astfel de însărcinare „riscantă” era obligat ca, „pentru a preveni dezvăluirea calităţii sale”, să-i precizeze clar „în ce calitate va fi prezentat şi cu cine va ţine legătura” (vol. II, p. 283).

Demn de remarcat este şi faptul că nimeni nu era la adăpost de cenzură, chiar tratarea unor teme prin excelenţă apolitice fiind susceptibilă de a „păcătui” faţă de „corectitudinea politică” a vremii. Un exemplu concludent îl reprezintă cursul „Metodica predării matematicii”, care, „în ceea ce priveşte documentele de partid citate, se oprea la Congresul al II-lea al P.M.R.”, dând în schimb citate din „Congresul al XXlea al P.C.U.S.” (vol. I, p. 283).

În mod oarecum surprinzător, cenzorilor nu le lipsea simţul umorului, ca dovadă că sesizau echivocul interpretării sau posibilele calambururi din textele pe care le examinau. Astfel, în indicele alfabetic de titluri editat de Biblioteca Centrală de Stat pentru cărţile publicate între anii 1955-1957, cenzorii sesizau următoarele succesiuni de titluri „ce pot da naştere la interpretări duşmănoase”:

-Deputatul Sfatului popular şi formele activităţii sale

-Derbedeii (Nicuţă Tănase)

-Începutul răspândirii marxismului în România o Începutul sfârşitului (Mircea Zaciu)

-Planul tehnic, industrial şi financiar al întreprinderilor socialiste

-Planuri sortite eşecului (M. Lascu)

-Salariul groazei (Georges Armand)

-Salariul în socialism (I.N. Cigvinţev).

Asocieri cu potenţial ilar erau depistate de cenzori şi în cazul programului cinematografelor din Capitală, reprodus în „Viaţa Culturală a Capitalei” sau pe afişe:

-Cinematograful „Vasile Roaită” – filmul „Bufonul regelui”

-„Al. Sahia” – „Omul cu două feţe”

-„23 August” – „O aventură în Marea Caraibelor”

– „Al. Sahia şi I.C. Frimu” – „Escrocii”

– Sala Palatului – „Trecerea interzisă”.

Faptul că a scrie şi a cenzura reprezentau în perioada comunistă acţiuni cât se poate de riscante se poate observa şi din imprevizibilul situaţiilor create de „rigurozitatea ideologică”. Astfel, documentele surprind dificultăţi pentru autori, dar şi pentru cenzori, în „demascarea”:

-imperialismului: „vrând să demaşte uneltirile militariştilor vestgermani şi pregătirile lor războinice, în articol se dădeau foarte multe date din care reieşea că R.F.G. este o mare putere economică şi militară” (vol. I, p. 265)

-naţionalismului: un cenzor confunda o poezie „profund patriotică” cu „poezia naţionalistă” (vol. I, p. 280).

Aşadar, riscurile unei interpretări „duşmănoase” erau la tot pasul. În acest context, pericolele venind din producţiile trecutului „capitalist”, dar şi ale celui socialist (desele schimbări din conducerea şi din „linia” partidului”), impuneau, în mod natural, o vigilenţă sporită: „filmele primite de la Arh. Naţ. de Filme se vizionează integral” (vol. I, p. 263).

La rândul lor, evocările istorice trebuia puse în acord cu agenda politică a prezentului, într-un proces asemănător cu cel imaginat de Orwell în cadrul Ministerului Adevărului. De exemplu, în 30 iunie 1966 era cenzurat din reportajul „Epopeea Oltului”, de Al. Mitru, pasajul referitor la luptele lui Mircea cel Bătrân „în faţa încercărilor otomane de a transforma acest colţ de ţară în paşalâc turcesc”, „considerându-se inoportună amintirea lor în timpul vizitei tov. I. Gh. Maurer în Turcia” (vol. I, p. 303). Aceste aspecte justifică aprecierea Lilianei Corobca, conform căreia „cine merge în arhiva cenzurii să caute fie opere anticomuniste, fie articole de presă cu critici vehemente la adresa sistemului, va rămâne decepţionat” (vol. I, p. 17).

Pe de altă parte, trebuie remarcat că exista o adevărată scală a gradului de potenţial pericol. Astfel, dacă sportul era socotit, în general, benign („transmisiile sportive nu vor fi controlate de organele D.G.P.T.”, p. 263), emisiunile de satiră şi umor reprezentau o ameninţare de prim-ordin, astfel încât însăşi „conducerea unităţii va face supra-control pe text” (vol. I, p. 263).

Interesantă este şi preocuparea constantă de stimulare a cenzorilor, prin instituirea unui sistem de premiere (în general 300-400 lei), pentru depistarea greşelilor („un stimulent important în muncă este premierea”, vol. I, p. 139), şefii vremii dovedindu-se buni manageri din acest punct de vedere şi buni cunoscători ai modalităţilor de stimulare extrinsecă şi intrinsecă a angajaţilor. Astfel, în „Carnetul Agitatorului”, nr. 1/ianuarie 1961, al Comitetului Regional Suceava, se scria: „Echipele artistice trebuie să prezinte programe la Căminele Culturale cu ocazia adunărilor de demascare (de fapt, desemnare – n. ns.) a candidaţilor F.D.P.”. Cenzorul vigilent care a sesizat greşeala a fost premiat cu 300 de lei (vol. II, p. 237). Într-un alt caz, în şpaltul numărului din 22 octombrie 1961 al ziarului „Drapelul Roşu” s-a depistat următoarea propoziţie: „Poporul sovietic urmăreşte cu deosebit interes lucrările istericului Congres”. Cenzorul a primit un premiu de 400 lei. (vol. II, p. 249).

Evident, aspectele grăitoare asupra libertăţii de exprimare şi a cenzurii surprinse în documentele selectate de Liliana Corobca sunt mult mai numeroase, dar nu vom mai insista asupra lor, răpind astfel cititorului plăcerea de a le descoperi singur. Ne vom mulţumi să remarcăm doar că sistemul de informare a publicului, ca şi o bună parte a creaţiilor literare, grafice, muzicale, cinematografice din perioada regimului comunist par să se fi ghidat după o axiomă formulată în următorii termeni: „Dacă vrei ca un om să fie fericit politiceşte, nu-i înfăţişa două laturi ale unei probleme, căci s-ar frământa, prezintă-i o singură latură, sau chiar nici una, e şi mai bine” (Ray Bradbury, Fahrenheit 451, 1953).

Acest mod de prezentare unilaterală a lumii a fost, de altfel, cel care a avut efectele cele mai perverse, remanenţele acestei optici viciind din plin şi societatea actuală, gata oricând să se plieze pe noi comandamente ideologice schiţate în alb şi negru. Necesitatea politică a promovării unei astfel de viziuni maniheiste şi eliminarea alternativelor justifică aserţiunea Lilianei Corobca: „nici nu se ştie prea bine dacă unii autori talentaţi erau remuneraţi pentru ceea ce au scris ori pentru ce ar fi putut să scrie, dar nu au făcut-o” (vol. I, p. 18).

Pentru a concluziona, suntem de părere că intenţia autoarei, enunţată explicit sub forma „cu minimum de texte să ofer maximum de informaţii şi idei”, a fost realizată pe deplin. Volumul prezentat în paginile de faţă se constituie într-o lectură obligatorie pentru orice studios preocupat de o analiză temeinică a regimului comunist din România. Florian Banu

Note:

  1. Liliana Corobca (ed.), Epurarea cărţilor în România. Documente (1944-1964), Bucureşti, Editura Tritonic, 2010; Liliana Corobca, Controlul cărţii. Cenzura literaturii în regimul comunist din România, Bucureşti, Editura Cartea Românească, 2014; Idem, Cenzura pentru începători, Editura Tannhäuser, 2014.
  2. Se cuvine remarcată, în mod deosebit, coperta volumului, ilustraţia fiind Spirala duplicităţii, de Michael Astner, o metaforă mai mult decât elocventă pentru cenzura fără de început şi fără de sfârşit în care omenirea pare condamnată să trăiască, indiferent de timp, loc şi regim politic!
  3. Piotr Wierzbicki, Structura minciunii, traducere şi notă asupra ediţiei de Constantin Geambaşu, cu un cuvânt înainte al autorului, postfaţă de Bogdan Ficeac, Bucureşti, Editura Nemira, 1996, p. 72-73.

Premiul „Dimitre Onciul” pentru „Institutia cenzurii comuniste in Romania”

Mai 3, 2015
conferită de  Fundatia Culturală Magazin istoric

Medalie conferită de Fundatia Culturală Magazin istoric

P2010107

Premiul "Dimitre Onciul" pentru "Institutia cenzurii comuniste in Romania" din partea Fundatiei Culturale Magazin istoric si o medalie de la Banca Nationala.

Premiul „Dimitre Onciul” pentru „Institutia cenzurii comuniste in Romania” din partea Fundatiei Culturale Magazin istoric si o medalie de la Banca Nationala.

Momente de la lansări

Martie 6, 2015
Instituția cenzurii la Oradea.

Instituția cenzurii la Oradea.

Oradea, Sala Mare a Primăriei

Oradea, Sala Mare a Primăriei

Sala Mare a Primăriei din Oradea.

Sala Mare a Primăriei din Oradea.

Ovidiu Pecican, Alexandru Laszlo, Radu Preda

Ovidiu Pecican, Alexandru Laszlo, Radu Preda, Cluj-Napoca.

București

București, Cristian Vasile, Florian Banu.

10984286_10206181765129142_6302422172875460991_n[1]

10986928_10202890763384983_3238100775450246049_n[1]

10988931_10202890781585438_2136451429674522376_n[1]

10991118_10206181758368973_2754875798084993692_n[2]

10991263_10206181767409199_4173222191001009122_n[2]

10994249_10206181767849210_5788452158935328725_n[1]

Invitație

Februarie 23, 2015

Editura Ratio et Revelatio, în colaborare cu Institutul de Investigare a Crimelor
Comunismului și Memoria Exilului Românesc (IICCMER) vă invită la lansarea cărții:
Instituția cenzurii comuniste în România (1949-1977), vol. I și II, de Liliana Corobca.
Invitați: Radu Preda (președinte executiv IICCMER), Florian Banu, Cristian Vasile
Lansarea va avea loc joi, 26 februarie 2015, de la ora 18.00, la Librăria Humanitas
Kretzulescu, Calea Victoriei 45.
Vă așteptăm cu drag!

Instituția cenzurii. 1949-1977.

Instituția cenzurii. 1949-1977.

lansare bucuresti

Instituția cenzurii se lansează la Oradea

Februarie 12, 2015

Invitatie CenzuraInstituția cenzurii
1949-1977, vol. I-II,
ediție, note, prefață, postfață de Liliana Corobca, Editura Ratio et Revelatio, Oradea, 2014.

Lansare de carte la Cluj

Februarie 12, 2015
Institutia cenzurii comuniste, 1949-1977, vol. I-II

Institutia cenzurii comuniste, 1949-1977, vol. I-II

Invitatie

Mai 28, 2014

doua cenzuri

Dragi prieteni,
M-aş bucura să fiţi alături de mine şi de invitaţii mei la cele două lansări la Targul de carte Bookfest.

VINERI, 30 mai, ora 17.30:
„Controlul cărţii. Cenzura literaturii în regimul comunist din România”.
Invitaţi: Magda Cârneci, George Neagoe.
Moderator: Daniel Cristea-Enache.
Pavilion C2 la standul editurii Polirom.

SÂMBĂTĂ, 31 mai, ora 14.00 :
„Instituţia cenzurii comuniste în România, Documente. 1949-1977”, Vol. I.
Invitaţi: Flori Bălănescu, Cristian Vasile, Cosmin Budeancă.
Pavilionul C4, Cafeneaua literara Julius Meinl

Vă aşteptăm cu drag ! Lansarea volumului „Controlul cărții”

Bookfest, 1 iunie 2014

 

Instituţia cenzurii comuniste în România – Lansarea volumului la Bookfest 2014:

Un articol despre cenzura

Octombrie 23, 2013

http://www.revista22.ro/institutiile-cenzurii-n-regimul-comunist-32615.html

Aşadar, cenzura nu este efectuată de o sin­gură instituţie, ci de câteva, coordonate, de obicei, de partid (prima treaptă a „ie­rarhiei cenzurii“ fiind considerată auto­cenzura, care nici măcar nu este o ins­ti­tuţie, urmată de activitatea redactorilor, a unor consilii culturale, a uni­unilor de creaţie, a Se­curităţii). În ţările în care Glavlit şi structurile si­mi­lare au avut o activitate in­tensă, a existat tendinţa de a atribui funcţiile între­gu­lui sistem cenzorial unei singure structuri. De pildă, în România comunistă, prin cenzură se avea în ve­dere Direcţia Presei (DGPT), fă­ră a se lua în considerare pe­rioada cea mai cruntă, din anii 1944-1949, când cenzura era efectuată în cadrul Comisiei Aliate de Control, Cenzurii Centrale Militare, Mi­nis­terului Propagandei Naţionale, cu asen­timentul sau participarea directă a unor organe de partid. Atunci când, din di­verse motive, aceste instituţii au fost des­fiinţate, s-a vehiculat ideea de „des­fiin­ţare a cenzurii“ în Bulgaria (1956), Ce­hoslovacia (1968) şi în România (1977). În Ungaria şi în Republica Democrată Ger­mană nu au existat instituţii ale cenzurii, dar specialiştii analizează cenzura edi­to­rială şi cea de partid.

Serviciul Ştiinţă şi Tehnică

Septembrie 22, 2013

Un capitol din volumul la care lucrez se referă la departamentele DGPT care controlau producţia editorială. Fragmentul de mai jos ilustrează activitatea serviciului Ştiinţă şi Tehnică.

….Pe aceeaşi tematică, o notă la Ghidul – Bucureşti oraşul nostru, care „evoca istoria trecută şi prezentă a Bucureştiului, frumuseţile naturale şi monumentele mai importante”.
Volumul ridică o serie de probleme prin accea că „spre deosebire de alte ghiduri apărute, ghidul de faţă evocă şi istoria monumentelor dispărute, de o deosebită însemnătate pentru înţelegerea prezentului, consemnate în plăci comemorative, opere sculpturale, gravuri etc.”, „cu ocazia prezentării institu¬ţiilor administrative de cultura şi artă etc. şi a celor mai reprezentative clădiri din Bucureşti se face şi un istoric al acestor construcţii, în care se arată cui aparţineau terenuri¬le respective, ce construcţii au existat înainte pe aceste terenuri, precum şi evoluţia proprietarilor clădirilor respec¬tive pină in zilele noastre. În acest context se prezintă şi evoluţia proprietă¬ţilor ce au aparţinut unor domnitori ca: Constantin Brâncoveanu, Ion Vodă Caragea, Grigore Dimitrie Ghica, Alexandru Suţu, Alexandru Ghica, Serban Cantacuzino etc.”
Cităm câteva fragmente pe care le semnalează cenzorii:
„În faţa parcului pe partea stânga a Căii Victoriei, se află un bloc în roşu unde sunt birourile unui institut de proiectări, iar dincolo de str. Grigore Alexandrescu, unde este un spaţiu verde, a fost, până în timpul celui de-al doilea război mondial, un han, mai nou, din veacul trecut, de mai mică însemnătate. Se numea hanul Neculescu. Iar în perete cu el spre piaţa Victoriei, bineînţeles, este o veche casă boierească. A aparţinut lui Grigore Olănescu, căsătorit cu nepoata scriitoarei Dora D’Istria. Apoi, pe aceeaşi parte a Căii Victoriei, unde începe Piaţa Victoriei este casa familiei Caribol în care trăgea ori de cîte ori venea la Bucureşti, Elena Văcarescu. Când se termină parcul casei cu depozitul Muzeului de istorie a oraşului Bucureşti, se înalţă calcanul unor case de la nr. 149 unde azi este o facultate. Casele au aparţinut lui Grigore Filipescu Pomadin” (pag. 47) ;
„Dincolo de parcul Academiei, tot pe Calea Victo¬riei, unde se află un spaţiu verde şi in fund o scenă, a fost o veche şi însemnată casă boierească, casa Moruzi, care a adăpostit, din 1929, de la înfiinţare până în 1942, până la darmarea casei, Muzeul Municipal.
Casa a fost construită de Ioniţă Creţulescu la sfârşitul sec. al XVIII-lea…” (pag. 54);
„La colţul Căii Victoriei cu Calea Griviţel se află vasta clădire care azi adăposteşte birourile Institutului în Proiectări în Construcţii şi Materiale de Construcţii.
A fost ridicată din temelii la începutul sec. Al XIX-lea de către boierul Costache Pacea, autorul unor comedii de moravuri «Franţuzitele». Murind fără a termina casa, moştenitorii au vândut-o lui Grigore Romanit…….
În timpul domniei lui Grigore IV Ghica (1822-28) a servit pentru recepţiile şi balurile curţii. În 1934, după moartea lui Romanit a fost închiriat noului domnitor Alex. Dimitrie Ghica. În 1936 a fost cumpărată de stat de la surorile lui Românit, fiind instalată acolo curtea administra¬tivă.” (pag. 55);
„Nu departe de Grădina Icoanei, având intrarea şi prin str. Polonă şi prin Bdul Dacia, se afla un loc de recre¬are, Parcul loanid, fost proprietate a unui Pană Breslea” (pag. 103);
„În faţa acestei clădiri, unde sunt pasajele Macca şi Vilacros, care adăpostesc azi magazinele consignaţiei, sa afla la sfârşitul sec. al XVIII-lea un mic han cunoscut cu numele de hanul Filipescu. Din 1713 a trecut în proprietatea lui Iordache Creţulescu, de când este consemnat şi în docu¬mente… La începutul secolului trecut acesta locuri precum şi nanul erau proprietatea unui oarecare Petre Serafim, un grec aventurier care luptase în armatele napoleoniene” (pag. 121)…..