Archive for the ‘evenimente’ Category

Capătul drumului. Roman.

Februarie 20, 2018

Un drum nou a început odată cu povestea mea. Simțeam că trebuie să scap de povara poveștii mele, că ceva se va schimba, credeam că sfârșitul vieții este sfârșitul poveștii, dar orice sfârșit este precum capătul drumului, doar un episod și după el urmează un nou început. Iar la capătul drumului nostru, Îngerul Domnului ne cheamă și ne îndrumă tot cu o poveste. Iar capătul poveștii nu există, când ieșim din una, intrăm în alta, aici printre oameni sau pe ceea lume, alături de Dumnezeu. Fiecare primește povestea pe care o merită. Pe unele abia le purtăm pe umeri, grele ca pedepsele, altele, ușoare, le apuci de primul cuvânt și plutești cu ele în ceriurile de azur.

 

Anunțuri

Capătul drumului (avanpremieră în revista „Mesager bucovinean”)

Februarie 20, 2018

Multiculturalismul bucovinean și Bucovina literară – subiecte analizate în paginile revistei „Mesager bucovinean”

 

Mesager MB_54_color

 

De la Nukus, Sancira nu s-a întors singură. La orfelinatul de acolo, o femeie mai bătrână, o educatoare, când a auzit povestea noastră, i-a zis Sancirei: avem aici un băiat Bucovina, ia-l pe el, că pe al tău nu-l mai găsești, au fost împrăștiați prin toată Uniunea, ca să li se piardă urmele și, dacă-l găsești, oricum n-o să mai știe nici cine ești, n-o să te mai recunoască, nici limba n-o să ți-o mai înțeleagă. Ia-l pe băiatul acesta, care doar un cuvânt știe și-l spune din când în când, fie la supărare, fie la bucurie. Ia-l că moare aici, printre ceilalți. Ia-l c-o fi de-al vostru, dacă știe de Bucovina. Ce era să facă Sancira? Vremurile nu mai erau atât de grele, ca în timpul războiului, o coajă de pâine o avea ea să-i dea copilului străin. S-a gândit că undeva, la fel ca ea, o mamă și caută fiul sau poate părinții i-au murit, dar are niște neamuri undeva, prin Bucovina și o să-l ajute să le găsească. Că în Karakalpakstan sigur o să i se piardă urma și sigur aici nu-l caută nimeni. Și dacă nu-i găsește nici părinții, nici rudeșle, îl va crește ea, ca pe feciorul ei. Cică băiatul rostise cuvântul „Bucovina” atunci când l-au adus la orfelinat și altă vorbă nu mai scotea. Era mic, slab și părea să nu aibă mai mult de patru ani, dar putea avea și șase. Într-adevăr, înțelegea românește. Când i-a spus Sancira: hai, strângeți lucrurile și mergem s-o căutăm pe mama ta, imediat a fugit și s-a întors repede cu ochi strălucitori. Nici după ce l-am luat cu noi nu a vorbit, dar dacă-i spuneam: pune cana pe masă sau vino aici, înțelegea și așa făcea. Cuminte era, nu se zbenguia, nu plângea, dar rămăsese tot speriat după toate prin câte a trecut.

Capătul drumului (avanpremieră în revista „Suplimentul de cultură”)

Februarie 12, 2018

http://suplimentuldecultura.ro/21511/liliana-corobca-capatul-drumului/

Vagoanele aveau o singură ferestruică, dar și aceea era zăbrelită. Am avut noroc că am urcat ultimii și am rămas lângă ușă. De dormit, dormeam pe podele, că era în toiul verii și nu mai puteam de zăpușeală, aveam cam toți câte un țolișor, câte un covoraș. Mâncare ni se dădea cam o dată la două-trei zile, o bucățică de pâine cleioasă și neagră ca pământul, un pește sărat sau cașă, adică un terci din cereale, mai primeam uneori. Când am gustat prima oară mâncarea ceea, am strâmbat cu toții din nas, noi copiii, obiș­nuiți cu pâinea noastră dulce și puhavă, a doua oară, peste alte trei zile, am mâncat, deși nu ne plăcea. Iar a treia oară ni s-a părut bună. Dar până să ajungem să mâncăm iar pâine de la noi din Bucovina, cum spune cântecul, a fost cale lungă și apă multă a curs pe Irtîș, Obi, Lena și Volga: „Foaie verde și-un lipan, poate-om mai trăi un an și, acasă când ne-om duce, ne-a da mama lapte dulce și pâinică rumeoară, nu ca asta de amară“. Când proviziile noastre erau pe sfârșite, pita primită ni se părea mare bunătate, iar gustul pâinii noastre bucovinene îl uitaserăm.

 

Capătul drumului (avanpremieră în Revista „Viața Românească”)

Februarie 12, 2018

 

http://www.viataromaneasca.eu/revista/2018/02/raul-mortii/

 

Femeile costă mai puțin decât bărbații. Mai ales după război. La Smert-Reca eram numai femei, în largul apei numai femei, rar ieșea câte un bărbat, numai la început, să ne învețe cum să ne purtăm cu barca. După cum am aflat mai târziu, bărbații prindeau pește cu vapoare speciale, în care aveau și o cadă cu gheață ca să nu se strice peștele cînd stăteau mult timp în apă, erau mulți, nu era nevoie să vâslească, nu se temeau de valuri, așa ca noi. Dar pește așa ca aici nicăieri nu găseai. La noi, niște bărci prăpădite și numai femei, multe dintre care vedeau atâta apăraie pentru prima dată-n viață și nici nu știau să înoate. Cum eram și eu. Un iaz era în sat la noi, mai departe, dar nu am învățat să înot în el. Nici smert-moartea pentru numele râului nu ne-a atras atenția, deși rupeam pe rusește binișor, fusesem și la școală. Râul se numea altfel, râul era Obi cel uriaș, lung și lat, cum altul în lume nu-i. Smert era doar partea noastră, un fel de cotitură a râului, așa de largă, că semăna mai mult a mare decât a râu. Apa ajungea până-n cer, și nouă ne părea că scoatem peștii nu din râu, ci din cer. Bărbații pescuiau în râu, cu vapoarele, iar femeile, în cer, cu bărcile. Uneori, seara, încercam să mă uit la orizont și să găsesc linia care desparte cerul de apă și n-o găseam. Ca stepa văzută prima oară când am coborât din tren după o lună de călătorie, când cerul era și sus, și jos. Și aici, râul și cerul parcă se înțelegeau între ei și se colorau la fel, astfel încât formau un tot întreg.

La gândul că pescuim totuși drept în cer, atât de aproape de Dumnezeu, mai prindeam curaj, că la început mi-era atât de frică de apa ceea, de valurile ca niște zimți mici de ferestrău, încât țineam crucea de la gât în gură, o strângeam în dinți și mă rugam neîncetat lui Dumnezeu să ajung cu bine înapoi la mal. Credeam că și specialistul nou venit caută hotarul între apă și cer. Era un delușor acolo, pe mal, un dâmb cu multe pietre. Îmi plăcea să mă urc acolo în clipele de răgaz și să mă uit în zare, apoi am alcătuit o cruce din pietricele și o îngrijeam, o aranjam, așezam la loc pietricica ce se îndepărta și strica crucea. Mă duceam acolo și mă gândeam la mama care a rămas singură în stepa Anarhaiului, la tata cu care nu știu ce s-a întâmplat și la frații mei care au rămas în România, mă gândeam la Eugen care dus a fost cu vaporul mai departe pe râu, le doream sănătate și să-i păzească Dumnezeu. În singurătatea ceea mă puteam gândi la ei, mă puteam ruga. Biserică nu era acolo, nici case nu erau. Mare pustietate, apă-cer, ape-ceriuri! Mă uitam la ele și mă minunam. Mă rugam la sfârșit să mai dea Domnul să ies din valuri și mâine, ca să ajung să mă rog iar la crucea mea din pietricele. Apoi vedeam barca apropiindu-se de mal, mă duceam să ajut la tras năvodul din apă și mă pregăteam de tura mea la ieșit în larg.

 

Capătul drumului – în curând

Ianuarie 29, 2018

în curând

Toți cenzorii regelui. Despre exil și cenzură.

Decembrie 19, 2017

Un eveniment editorial. ”Literatura din Basarabia. Început de secol XXI”

Octombrie 20, 2017

 

 

Fotografia postată de Iulian Ciocan.

 

Seria de antologii ”Literatura din Basarabia. Început de secol XXI” valorifică literatura scrisă în limba română de autori basarabeni de la 2000 încoace. Proiectul reprezintă o nouă față a literaturii române din Basarabia și  reunește șase volume, apărute de curând la editurile ARC și Știința:

Roman. Vol.1 și vol. 2;

Proză scurtă;

Dramaturgie;

Poezie;

Eseu. Critică literară.

La categoria ROMAN, din cele mai bine de o sută de titluri publicate de scriitori care locuiesc ori au locuit și s-au lansat în spațiul basarabean, doamna Maria Șleahtițchi, antologatorul volumului dedicat romanului a selectat 12 texte reprezentative. Acestea aparțin autorilor din generații diferite și care ilustrează tehnici narative variate: Aureliu Busuioc, Vladimir Beșleagă, Serafim Saka, Val Butnaru, Nicolae Popa, Ghenadie Postolache, Emilian Galaicu-Păun, Dumitru Crudu, Iulian Ciocan, Liliana Corobca, Ștefan Baștovoi, Tatiana Țîbuleac.

Volumul  dedicat prozei scurte adună mai multe schițe, povestiri și nuvele scrise de cei mai buni 20 de autori din această perioadă: Victor Dumbrăveanu, Nicolae Rusu, Leo Butnaru, Claudia Partole, Lucreția Bârlădeanu, Mihaela Perciun, Anatol Moraru, Nicolae Popa, Grigore Chiper, Nicolae Spătaru, Iurie Bodrug, Dumitru Crudu, Igor Guzun, Alexandru Vakulovski, Emanuela Iurkin, Maria Pilchin, Virgil Botnaru, Ecaterina Bargan, Felicia Nedzelschi. O incursiune incitantă într-un univers ficțional a cărui trambulină este însă realitatea tranziției moldovenești.

Mai multe informații pe www.edituraarc.md și www.pronoi.md

Două mesaje la Simpozionul Mișcarea Paul Goma -40 de ani

Octombrie 4, 2017

 

 

Am avut onoarea, ieri, la Simpozion, de a transmite două minunate mesaje, pe care le reproduc și aici:

I

           Stimați prieteni ai lui Paul Goma,

 

Deși nu suntem prezenți fizic alături de Dumneavoastră, vă transmitem felicitări și calde mulțumiri pentru organizarea unui Simpozion în onoarea ilustrului nostru compatriot, al pământeanului  nostru Paul Goma.

Acest eveniment este unul din puținele gesturi de exprimare a prețuirii pe care i-o datorăm marelui scriitor și luptător anticomunist, care ne-a dus cu demnitate numele în lume și a fost decenii al rând cel mai vertical și mai onorabil purtător de cuvânt a idealurilor noastre de libertate și adevăr.

Paul Goma este o personalitate modelatoare. Demnitatea cu care a înfruntat dictatura face din el o instanţă supremă de conştiinţă şi de morală. Ideile lui călăuzitoare au fost neuitarea şi exprimarea răspicată a adevărului. Memoriile, scrisorile, jurnalele, articolele de presă şi studiile sale istorice și chiar romanele sale, produse ale ficţiunii artistice, sunt unice în sine prin adevărul spus tranşant, fără nici un fel de cedări.

Opera lui Paul Goma, dramatică și plină de zbucium, ilustrează tragica istorie a Basarabiei aflate mereu „sub vremi”, reprezintă în esența ei umană și în latura cuprinderii istorice o radiografie artistică profundă și originală a destinului desțăratului, a omului fără așezare rupt cu brutalitate de baștină și silit a suporta vitregiile și ingratitudinea unui perpetuu refugiu. E destinul pe care personajele romanelor sale, aidoma autorului lor, l-au împărțit cu sute de mii de români basarabeni și cu milioane de cetățeni ai altor țări ale Europei, fracturate ori dezmembrate în urma încheierii, la 23 august 1939, a pactului dintre cele două mari totalitarisme ale momentului, comunismul și nazismul.

Îi urăm, iubitului nostru pământean, cu drag și prețuire, La mulți ani! Iar Dumneavoastră succese în desfășurarea Simpozionului!

                     Andrei Țurcanu, Aliona Grati, Nina Corcinschi, Ecaterina Deleu

 

II

Cu ocazia comemorării a patru decenii de la Mişcarea Goma din anul ,,Cutremurului oamenilor’’ şi al conştiinţelor, cei cinci membri ai Grupului CANAL 77, semnatari ai Scrisorii lui Paul Goma şi condamnaţi la un an de muncă silnică la Canal, îşi exprimă încă o dată gratitudinea faţă de exemplul pe care l-a dat atunci acţiunea curajosului scriitor şi opozant.

 

Aceştia am fost: Dan Niţă, Raymond Păunescu, Nicolae Windisch, Ion Marinescu şi eu, Radu Negrescu-Suţu, ultimul supravieţuitor al acestui grup. I-am rămas cu toţii profund recunoscători toată viaţa, atât noi cât şi familiile noastre.

 

Graţie acţiunii şi determinării sale, românii au redescoperit în acel an demnitatea de Om, noţiune pierdută în comunism, vindecându-se de frică. Ogorul semănat de Goma dăduse roade-n toată ţara.

 

Astăzi, la împlinirea venerabilei vârste de 82 de ani, îi exprimăm încă o dată întreaga gratitudine, aducându-i omagiul nostru şi urându-i din inimă, cu afectuoasă prietenie şi respectuoasă admiraţie:

 

LA MULȚI ANI, PAUL GOMA !

 

Radu Negrescu-Suţu, Paris,

Gabriela Niţă, Los Angeles,

2 octombrie 2017

****

Îi mulțumesc lui Oleg Brega pentru înregistrarea video.

Mișcarea Paul Goma – 40 de ani

Septembrie 30, 2017

 

Muzeul Național al Literaturii Române, împreună cu PEN România și Filarmonica „George Enescu” – Ateneul Român, organizează Simpozionul Mișcarea Paul Goma – 40 de ani, eveniment care va avea loc marți, 3 octombrie 2017, în intervalul orar 16.00 – 20.00, în Sala mică de concerte a Filarmonicii „George Enescu”.

La simpozionul Mișcarea Paul Goma – 40 de ani sunt invitați să participe scriitori, filologi, exegeți, cercetători apropiați istoriei disidenței române și cazului Paul Goma: Mariana Sipoș, Virgil Tănase, Radu Filipescu, Marius Oprea, Flori Bălănescu, Bogdan Crețu și Liliana Corobca. Întâlnirea va fi deschisă de Magda Cârneci, Președinte PEN România, Andrei Dimitriu, Directorul General al Filarmonicii „George Enescu”, și de Ioan Cristescu, Directorul Muzeului Național al Literaturii Române. Vor coordona și modera simpozionul Magda Cârneci și Caius Dobrescu, reprezentanți ai PEN România.

În cadrul simpozionului, vor fi proiectate fotografii și fragmente din filmul documentar „Strict secret: Paul Goma”, realizat de Mariana Sipoș pentru TVR.

Cu prilejul simpozionului, începând cu ora 16.00, în Foaierul Filarmonicii „George Enescu” va fi vernisată expoziția documentară de fotografie Mișcarea Paul Goma – 40 de ani, îngrijită și comentată de Mariana Sipoș, ocazie cu care publicul va avea acces la o serie de fotgrafii inedite, puțin cunoscute sau celebre din Arhiva Paul Goma. Expoziția va putea fi vizitată până pe data de 8 octombrie.

Eveniment organizat de Primăria Municipiului București prin Muzeul Național al Literaturii Române.

Parteneri media: Radio România Cultural, RFI, TV City, Observator Cultural, Contemporanul, AgentiadeCarte, publicația on-line IQool.”

„Nu există noțiunea de a ocoli abil cenzura pentru o carte publicată la editurile comuniste”

Septembrie 25, 2017

Revista Conta, Nr. 27 / 2017 /

 

Liliana Corobca în dialog cu Adrian G. Romila

 

– De unde pasiunea pentru cenzura literară, sub comunism? Are legătură cu originea ta basarabeană, adică fostă sovietică? De când datează? De dinainte de venirea ta definitivă în România? După aceea? E ceva ce te-a dus la ea?

– M-am ocupat foarte puțin de cenzura „literară”, pentru că fondul cenzurii se referea mai degrabă la instituția cenzurii, iar literatura era doar o mică parte din totalul atribuțiilor Direcției Generale a Presei și Tipăriturilor. M-a interesat întreg sistemul, mecanismul aproape perfect care activa impecabil. Preocupările pentru cenzură n-au nimic în comun cu originea mea „fostă sovietică”, pe atunci citeam Alexandre Dumas și pe alții ca el. Am mai spus: am ajuns din întâmplare la cenzură. După absolvirea doctoratului la Universitatea din București, cu o teză despre romanul românesc interbelic, am lucrat, din 2002, la Institutul „G. Călinescu” al Academiei Române, la departamentul „Exilul literar anticomunist” care s-a desființat în 2006. Am încercat atunci să propun un proiect nou, o temă de cercetare de lungă durată. Mi-a sugerat un scriitor din exil, Dan Culcer, să caut, la Arhivele Naționale, fondul „Comitetul pentru Presă și Tipărituri” de care eu nu auzisem în viața mea și nu știam că nevinovatul comitet era, de fapt, fioroasa cenzură. Am vrut să renunț la a-mi pierde vremea cu miile de rapoarte (fondul era enorm!), pentru că la institutul unde lucram nu mi s-a aprobat această temă și, răsfoind niște dosare, acestea nu m-au impresionat. Îmi aduc aminte de primul document care mi-a atras atenția: era semnat de un ofițer al Comisiei Aliate de Control și se zicea acolo că numai această comisie poate aproba care ziare trebuie să apară și care nu. În 2007, în luna mai, am început să studiez fondul.

– Cel mai recent roman al tău, Caiet de cenzor, apărut la Polirom, chiar ficționalizează subiectul pe care ești specialistă ca nimeni altcineva, la noi. Ai transformat, de fapt, un subiect arid într-unul captivant, căci e vorba, în romanul tău, de un cenzor care interiorizează cenzura și sendrăgostește de literatură.Exact de cea pe care, teoretic, trebuia s-o respingă, dacă era prea autentică, prea personală. E plauzibil un asemenea personaj în afara literaturii? Era, atunci, în epocă? Așa capacitate de seducție să exercite ficțiunea asupra unor cerberi ideologici? Sau nu erau atât de… cerberi?

– Sunt sigură că un asemenea personaj este plauzibil, ca aproape tot ce am scris eu în roman, de altfel. Dar să spun dacă era așa, atunci, în epocă, mi-ar fi foarte greu. Nu doar că nu am prins acea epocă, nici nu mă născusem pe atunci, nici nu am trăit în acel spațiu (în Uniunea Sovietică era altceva în acea perioadă), dar nici nu am încredere în mărturiile tardive ale unor cenzori supraviețuitori, pe care am evitat să îi contactez ca să mi povestească ei cum a fost. Am citit, de altfel, câteva asemenea mărturii, și am fost sigură că mai mult mă încurcă decât mă ajută. Iar în cenzură, noțiunea de „cerber” este destul de relativă. Poate că nu doar în cenzură. Am descris și în carte activitatea cenzorilor de la „Import-Export”, care făceau mai mult traduceri decât tăieturi în texte.

– Cunoști vreun caz mai special de scriitor român care să fi reușit să ocolească abil cenzura și să fi apărut, integral, cu o carte, așa cum și-a dorit?

– A descris Cicerone Ionițoiu, în Victimele terorii comuniste. Arestați, torturați, întemnițați, uciși cazul unui tânăr poet care și-a scris textele pe tăblițe de lut și le-a îngropat în pământ, în așteptarea unor vremuri mai bune. Înseamnă că a ocolit cenzura, dar nu cred că a făcut
acest gest disperat pentru că și-a dorit asta cu orice preț. Nu există noțiunea
de a „ocoli abil cenzura” pentru o carte publicată la editurile comuniste.
Acestea treceau prin zeci de etape și primeau zeci de aprobări până
ajungeau să fie publicate. Iar autori care să respingă ferm și categoric
sugestiile și intervențiile cenzurii nu erau mulți și, pentru că nici conținutul
cărților nu era anticomunist, de obicei, sunt sigură că multe cărți au apărut
așa cum și-au dorit autorii lor. Chiar dacă cenzura intervenea, bucuria de ați
vedea volumul publicat era mare și, în afară de asta, mai existau și unele
beneficii, inclusiv materiale; toate acestea făceau ca intervențiile cenzurii
să doară mai puțin. A ocoli abil cenzura însemna să publici în afara
sistemului cenzurii, adică în „samizdat”, ilegal, pe cont propriu, și să îți
asumi o serie de riscuri, arestarea inclusiv. Pe vremea ceea, mașinile de
dactilografiat erau înregistrate la Ministerul de Interne, chiar și acelea ale
cenzorilor, așa că orice text care nu era publicat pe filieră oficială, putea fi
identificat.

„Mă doare să văd că suferința, demnitatea și bunătatea nu sunt răsplătite”

– Știu că ai conferențiat mult pe tema asta, și aici, și în afară. Cum
ai simțit interesul publicului? Occidentalii pot pricepe ce s-a întâmplat, cu
adevărat, cu literatura și libertatea de a scrie în țările fostului bloc
comunist? Nu e ceva prea exotic, pentru ei?

– Găsesc un public total inocent și nepregătit, de unde să știe tinerii
de astăzi despre cenzură? Cei mai în vârstă cunosc fenomenul și își
amintesc cum au fost și ei, cândva cenzurați, dar mecanismul sofisticat al
cenzurii nu au prea avut cum să-l cunoască. Interesul trebuie trezit și
depinde de conferențiar. M-am temut să nu fie plictisitor ce le spuneam,
am încercat să prezint și momente care să-i intrige. În Occident există
câteva studii despre cenzură, câteva volume, dicționare, dar nu-s pentru
publicul larg. Cei interesați de fenomenul cenzurii comuniste nu se opresc,
de obice, doar la țările blocului comunist. Istoria cenzurii e fascinantă și
plină de surprize, cenzura în regimurile democratice se studiază, și ea.
Subiectul e perceput ca fiind unul mai degrabă sensibil, nu exotic. Mai ales
când anumite manifestări ale cenzurii contemporane par actualizări
nefericite ale fostului regim totalitar.

O altă temă dragă ție e cea din Kinderland, romanul care ți-a
adus după 2013 o binemeritată reputație europeană. Poți să-mi spui dacă
există vreo experiență marcantă, care să te fi făcut să scrii despre copiii
lăsați acasă de părinții plecați să muncească, în străinătate? Sigur, în
România e o realitate. E și în Basarabia, bănuiesc.

– Am pornit de la un caz din satul meu, din Republica Moldova.
Când văd studii, reportaje despre copiii abandonați, am un sentiment de
neputință. Mi-ar fi plăcut să închei acest capitol tragic, să schimb lucrurile
în bine. A existat o întâlnire cu un asemenea copil, despre am scris pe
coperta primei ediții a romanului. Apoi am tot repetat povestea băiețelului
de trei ani, pe care un tată cam bețiv și care venea pe acasă o dată pe an îl
uita pe la oaspeți și-l „recupera” a doua zi. Copilul era speriat că tatăl său o
să-l uite la oamenii străini și nu dorea nici jucării, nici fructe, se uita țintă
la taică-său. Povestea acestui băiețel nu a intrat în roman, dar a fost primul
meu contact cu asemenea copii și cu problema emigrației. În jurul nostru,
există multe probleme demne de atenția unui scriitor, dar eu am fost sigură
că voi scrie pe acest subiect numai după întâlnirea cu acel copil, după ce
m-am uitat în ochii lui speriați, triști. Mi-a transmis durerea lui de care eu
am putut să scap după ce am scris.

– Ai debutat cu o carte de proză despre care se știu puține lucruri,
Negrissimo, în 2003. Conține ea, in nuce, vreun subiect dezvoltat de tine,
mai târziu?

– Cartea a luat un premiu de debut important, care a constat în
distribuirea întregului tiraj autorului câștigător, aproape o mie de
exemplare, din care mi-au mai rămas doar vreo cinzeci, spre bucuria
părinților cărora le-am stricat niște divane pe care le bucșisem cu cărți. Numi
place să fiu autorul unei singure cărți, să reiau la infinit același subiect,
nu mă interesează un subiect dacă am scris deja despre el. S-ar putea să-l
reeeditez, la un moment dat, mai ales că e mai actual acum ca în 2003. E
despre plagiat și scrisul la negru, despre un personaj care ajunge într-o
societate secretă unde se scriu cărți „și pentru scriitorii geniali care nu s-au
născut încă”, e despre neputința unui „negrișor” de a se smuge din această
societate capcană, de a scrie un roman și de a-l semna cu numele său. E
poetic și fragmentat, are și teme conexe, secundare, cum ar fi singurătatea,
la care am revenit, într-o formulă oarecum asemănătoare, dar cu alt fundal,
în romanul Imperiul fetelor bătrâne. E cartea mea cea mai sofisticată.

– Te-ai ocupat și de literatura din exil, de poezia din exil. De pildă,
ai scris despre Alexandru Busuioceanu și despre deportații bucovineni în
Siberia. Întrevăd o recurență a marginalului, a transteritorialului și a
suferindului, în textele tale. Mă înșel? Sunt autorii și personajele „de
graniță” o preocupare predilectă a ta? Aș specula, iarăși, poziția ta
intermediară, în spațiul limbii române, dar și pasiunea pentru consecințele
ideologiei, în Est.

– Preferință pentru marginalizați și oropsiți, da, dar pasiune pentru
consecințele ideologiei, nu neapărat. Ambiție de a duce la capăt un proiect
greu, de a înțelege un mecanism și de a-l explica, inteligibil, și altora, care
poate vor merge mai departe decât mine. Cât despre exil și deportați, mă
doare să văd că suferința, demnitatea și bunătatea nu sunt răsplătite. Cărțile
dedicate lor e modul meu de a-i pune în valoare, de a face dreptate. Timpul
trece și se așterne peste toate uitarea, Alexandru Busuioceanu nu a fost
tradus și publicat integral în România, deși opera lui intensă și profundă nu
ar depăși câteva sute de pagini (a scris în spaniolă, limbă pe care eu nu o
cunosc). Exemple ca el sunt multe și e tot mai greu să atragi atenția
publicului asupra unor autori uitați, nedreptățiți, dar nu lipsiți de valoare.
Sper ca măcar corespondența lui, pe care am publicat-o acum 12 ani, să
apară, revăzută și adaugită, lucrez și la ea acum.

– Cum te percepi, autor basarabean sau român? Scriind în aceeași
limbă, mai contează? În Basarabia ești asimilată, ca scriitoare, sau
dimpotrivă, nu figurezi acolo pe nicăieri?

– Nu cred că contează cum mă percep eu, ci poate mai mult cum
mă percep ceilalți. Se întâmplă să fiu invitată la câte un festival
internațional și mă trezesc fiind „Moldovan writer” (dar există și varianta
„Romanian writer”, iar pe mine nu m-a întrebat nimeni de acolo vreodată)
sau să apară vreo cronică prin România unde sunt „autor basarabean”.
„Limba română este patria mea”, vorba poetului, iar în rest, să fim noi
sănătoși și să avem suficient entuziasm pentru a scrie. În R. Moldova am
debutat în 2003, celelalte cărți au apărut aici, în România. Unele nici nu au
ajuns în R.M., altele cu întârziere. Cred că figurez pe undeva, pe vreo listă
a autorilor contemporani. E adevărat că merg mai rar pe acasă, în ultimul
timp, și nu acord destulă atenție promovării mele ca autor în Republica
Moldova. Nu acord nici în România, dar aici accept să particip la
festivaluri, la târguri de carte. Nu refuz inițiativa editurii de a-mi promova
cărțile, răspund la anchete, la interviuri. Dacă acestea vin din Moldova,
răspund; dar vin mai rar. Romanul „Kinderland” este inclus în antologia
”Literatura din Basarabia. Început de secol XXI. Roman”,
antologatoarea mi-a spus că au fost selectate doar 12 romane din 100
propuse inițial.

– Neapărat aș vrea să-mi împărtășești experiența din rezidențele de
creație de care ai beneficiat. Cum și câte au fost? Sunt ele importante,
pentru un scriitor? Din ce puncte de vedere?

– Au fost mai multe în perioada când am plecat de la Institutul „G.
Călinescu” și nu am mai avut surse de venit. Trebuia cumva să
supraviețiesc, iar bursele în străinătate mi-au oferit mai mult decât
„supraviețuirea”. Pentru un scriitor este important să scrie și, dacă o bursă
îi oferă condițiile necesare, atunci ea contează foarte mult. Altfel, poți fi un
autor minunat și fără a avea o bursă. Am avut și burse de creație, dar și
burse pentru proiecte științifice, pentru unele am făcut eu cerere, la altele
am fost invitată. Am avut burse mai lungi sau mai scurte la Akademie
Schloss Solitude, Stuttgart (2009-2010), Internationales Haus der
Autorinnen und Autoren Graz (2012), Ranitz Stipendium – Ottensheim am
Donau, Austria (2013), Literarisches Colloquium Berlin (2017) etc. În
cadrul acestora am avut și lecturi, de obicei. Rezidențele mai presupun
multă comunicare cu scriitori din alte țări, de obicei, sau cu artiști din
diverse domenii, călătorii în locuri noi, întâlniri interesante. Și mult timp
pentru a scrie!