Archive for the ‘referinte critice’ Category

Destinul secret al cenzuri, cronică de Șerban Axinte

octombrie 29, 2018

https://axinteserban.wordpress.com/2018/10/29/destinul-secret-al-cenzuri/?fbclid=IwAR2qekFon6fUwgyDfux570ipK5uHxgDvOEMazLsapt1hK7Tl6cS7XbRZIqw

 

LC

 

Caiet de cenzor, romanul Lilianei Corobca, este una dintre puținele cărți postdecembriste care a reușit să surprindă morfologia totalitarismului în toate aspectele sale. Cum reușește acest lucru? Printr-un artificiu simplu și credibil. Scoaterea la lumină a însemnărilor unui cenzor, dar nu doar a acelor însemnări de lucru, de lectură, ci a unui adevărat jurnal ce consemnează în principal gândurile și , implicit, toate relațiile ce se stabilesc între cei care formează sistemul opresiv. Nu întâmplător este ales cenzorul să funcționeze ca un resoneur implicat al unei lumi de proporții inimaginabile. Tot ceea ce a fost numit controlul minții apare aici explicat și motivat în cele mai mici (initime) detalii. Modul în care vede lumea un cenzor, cum înțelege literatura în care se cufundă cu profesionalism pentru a-i îndepărta potențialul dușmănos apare foarte bine reprezentat în romanul Lilianei Corobca. Scrierea – în aproape toată întinderea sa – se confundă cu un caiet de cenzor recuperat și pus la dispoziția cercetătorilor care se ocupă de fenomenul cenzurii din perioada comunistă. Să ne amintim faptul că scriitoarea a publicat acum câțiva ani și Controlul cărții. Cenzura literaturii în regimul comunist din România  (Polirom, 2014) și mai multe culegeri de documente din această arie tematică, precum: Epurarea cărților în România. Documente (1944-1964) sau Instituția cenzurii comuniste în România (1949-1977).

Pactul cu autenticitatea se stabilește încă de la prima pagină a cărții. O fostă angajată a Direcției Generale a Presei și Tipăriturilor dorește să facă o donație pentru Muzeul Comunismului: „Stimată doamnă Liliana Corobca, Am aflat recent de proiectul înființării unui Muzeu al Comunismului, inițiat de institutul unde lucrați. Am găsit că de tema Cenzura în comunism vă ocupați dvs. și că institutul ar fi interesat, pentru desăvârșirea acestui proiect, de «bunuri materiale primite de la persoane fizice și juridice, din țară și străinătate, sub formă de donații, cu respectarea dispozițiilor legale în vigoare», care vor servi drept exponate pentru viitorul muzeu. […]. Aș dori să fac o donație viitorului muzeu, și anume un caiet de cenzor al unui lector DGPT din anul 1974, documentul se află în stare foarte bună”. Din Confesiunea unui hoț de caiet, cititorii află modalitatea și împrejurările prin care respectivul caiet a ajuns în posesia donatorului.

Lectura documentului este puțin spus captivantă. Din aproape fiecare paragraf reiese spectrul lumii totalitate, cu toate regulile ei absurde și rigide. Lucrul cu diverse cărți de literatură e un prilej pentru Filofteia Moldovean să-și mărturisească în scris propriile sale concepții despre literatură și viață. Fiecare carte de cenzurat este în felul ei o provocare. De multe ori lectura unor manuscrise (de 600 de pagini, de exemplu) este obositoare și nu are nici o relevanță prea mare pentru munca cenzorului. Cu toate acestea trebuie inspectat totul, pagină cu pagină. Și această activitate are un specific ca oricare alta. Autoarea înse4mnărilor face foarte des referire la condiția de cenzor: „Mă enervez când se joacă cu mine, când sunt pusă în situația de a mă face de râs că văd ceva subversiv acolo unde nu-i nimic. Mă enervează că autorul ignoră existența mea când scrie: «Sunt nori pe cer care călătoresc, sunt nori în sufletul meu și mă călătoresc». Poate el doar se uită pe cer și asta vede: norii care pleacă bătuți de vânt și – la cei 60 de ani împliniți – simte că îmbătrânește, e doar trist și atât. Dar cu același succes orice călătorie și încă una într-un context incert poate fi o aluzie periculoasă și dușmănoasă la adresa conducătorilor noștri atât de călători. Iar «se călătorește» poate fi aluzie la faptul că nu trebuie să uităm că și cei mari, cei nouă inaccesibili, puternicii zilei sunt și ei muritori, în fața morții toți egali, slabi și neajutorați. Dacă aceste observații le fac, nu în caietul meu, unde pot scrie tot ce-mi trece prin cap, ci într-un referat săptămânal sau lunar, de unde să știu eu daca iau premiu pentru vigilență sau mă fac de râs? Această incertitudine mă omoară. Vreau criterii! Vreau indicații ideologice clare!”.

Autoarea însemnărilor face foarte des referire la munca cenzorului, la situația sa ingrată de a fi un creator absent, invizibil, care nu se poate bucura de roadele creației sale. Cenzura nu înseamnă doar eliminarea unor pasaje dușmănoase, ci și constituirea unui context de gândire, care să serveasacă nu doar unei ideologii limitate, ci și omului în dezvoltarea sa. Prin cenzură omul evoluează, face un salt în afara lui însuși. Când ajunge să fie de nerecunoscut, atunci misiunea cenzorului este împlinită. Filofteia Modovean își devoalează – în acest document secret – multe dintre trăirile sale ca persoană. Se vede clar cum ideologia comunistă s-a înfiripat în om. Până și în singurătate, individul gândește în șabloanele ideologice. Toată viața sa e marcată de răul ajuns să fie resimțit ca o banalitate. Nu are nici un fel de tresărire morală când este pusă în situația de a se confrunta cu o conjunctură de natură să-i pună sub semnul întrebării sistemul de acțiune și gândire. Se simte un personaj în afara lumii, pe o poziție foarte înaltă, incomodă social (nu poate spune nimănui unde lucrează), care reprezintă o rotiță fundamentală dintr-un mecanism uriaș fără de care viața nu mai poate să existe pe pâmânt. Rolul ei e maximal, are pâinea și cuțitul, cuiul și ciocanul, deci are în potențial drepturi foarte mari asupra operelor literare pe care le „aranjează”. După cum am spus deja, e un creator. Dar unul supravegeat de alți „creatori” și mai mari. Cenzorul se teme. Se teme de societate, se teme de superiori și de securitate. Dar frica cea mai mare vine dispre propriul trecut despre care vorbește cu un cinism de care nici nu e conștientă: abanarea unicului fiu.

Capitolul Loja este deosebit de important în economia cărții. Aici se văd foarte bine firele acestei puteri invizibile, dar corozive în ceea ce privește personalitatea umană. Dimensiunile răului nici nu pot fi bănuite. Practic nu există o finitudine a acestei caracatițe care-și plimbă tencaculele pretutindeni. În Lojă se pregătește educarea Cenzorului dinlăuntrul fiecărui om în parte. Omul trebuie să devină propriul său Cenzor, fără a bănui acest lucru. Cenzorul ideal trebuie să fie transparent și invizibil, pentru că, cenzura viitorului trebuie să fie cea invizibilă: „Ultimul, dar nu și cel din urmă scop al Lojei noastre este să asigure perpetuarea speciei. O direcție instituțională oarecare, la DGPT ma refer, se poate oricând desființa, dacă i se năzare cuiva ceva, la fel cum, în orice moment, se poate întâmpla ca orice structură care are de-a face cu genul nostru de activitate. Instituțiile mor, dar cenzura rămâne. Cei mai buni Cenzori trebuie să supraviețuiască, să ducă mai departe misiunea și să-și îndeplinească sarcinile. Să-i învețe meseria pe cei care vin din urmă”.

Ființa abrutizată se dovedește sinistră și defunctă moral. Acest lucru se deduce din unele gânduri răzlețe notate „cu inocență” în caiet. Uneori avem de-a face cu adevărate expozee despre această nouă și ubicuă religie care trebuie profețită peste tot pe pământ, pentru că nu vorbește doar despre un sistem, ci despre o sumă de sisteme interconectate. Apopogia cenzurii se face la fiecare pas: „Dacă aș fi nebună, aș zice: în fața unui manuscris, eu sunt Dumnezeu! Dar nu sunt nebună și afirm că în fața unui manuscris sunt aproape un dumnezeu. Unul de care depinde soarta manuscrisului, soarta autorului și soarta multor oameni care au citit cartea până ca ea să ajungă la Cenzură și a tuturor care o vor citi de acum înainte. Nimeni nu va înțelege vreodată câtă satisfacție îmi produc lectura și cenzura unui manuscris, depistarea greșelilor, îndreptarea lor. Mă îmbată această ocupație de un inegalabil sentiment al victoriei! Al luptei și al triumfului. Sunt deasupra toturor, undeva sus de tot, măreață, învingătoare! Am această stare euforică, de fiecare dată când ghicesc tot ce i se poate reproșa unei cărți, nu doar greșeala, ci și intenția ei”.

Cenzorul se află într-o permanentă dispută cu scriitorul. Foarte multe paseje din carte fac referire la acest lucru. Important este însă că, nu doar cenzorul influențează munca scriitorului, ci și invers. În timp, tot citind atâta literatură, cenzorul deprinde arta de a scrie, începe să se exprime frumos, elegant, poetic, cu profunzime. Chiar și această filosofare continuă capătă în timp o oarecare creștere în substanță. Capitolul Calul troian apare ca o parabola în sine a cărții. Aceasta este o armă deosebit de eficientă în lupta cu gândirea captivă. Chiar și în viziunea unui cenzor, nu există instrument mai greu de controlat decât cartea. Dar cartea și controlul se află într-o relație de iubire de-a dreptul pătimașă: „Cartea ! O deschid și o posed. Este a mea. Este darul meu mare, jertfa, iubirea, viața și moartea. Nu trișez. Nici cu primul și unicul meu bărbat nu cred c-am trișat. Sunt onestă până-n măduva oaselor. Ii dau totul, îi aparțin cu totul. O conving. Îi cânt serenade la fereastră. […]. Îmi deschide paginile ei, inima, secretele, locurile intime, limbajul criptat, simbolurile, misterele și eu profit, cotrobăiesc prin toate ungherele candidului roman, caut eventualele pericole. […]. Le găsesc, le extrag, atent și blând să nu doară. Scriu referat, consemnez totul și pa. […]. E rândul altei fecioare în patul meu înmiresmat”. Dar Cartea e Calul troian. Îl schimbă în timp până și pe cenzor. Îl face să viseze, să nu mai suporte încorsetarea sistemului. Cel mai mare dușman al cenzorului este cartea. Victima devine călău, posedatul posedă. În final, cenzura nu mai înseamnă cuvântul scos din carte, ci acela pus în carte. Cartea este cea care modelează totul, imprimă definitiv semnele neîncrederii în adevărurile absolute. Ea este cea care deschide orizonturile imposibilității de a rămâne marionetă. Sensurile tulbură, mușcă, rup din carne, provoacă. Adevăratul Cenzor este Scriitorul, cel care a trasat liniile definitorii ale unei lumi imposibil de distrus și de controlat.

 

Liliana Corobca, Caiet de cenzor, Editura Polirom, 2017.

Text publicat în revista „Astra”, nr. 3/4, 2017

Reclame

Invitație

octombrie 27, 2018

 

          CONFERINȚELE ACADEMIEI ROMÂNE
Limba română și relațiile ei cu istoria și cultura românilor
                                    2018-2019

1 noiembrie 2018 – Iulia Mărgărit, Limba română din spațiul pruto-nistrean reflectată în
romanul „Capătul drumului” de Liliana Corobca.

Conferinţa va avea loc la Academia Română, Calea Victoriei 125, Sala de Consiliu, ora 18.00.

https://www.lingv.ro/index.php?option=com_content&view=article&id=83&Itemid=111

https://www.lingv.ro/images/Conferintele%20Academiei%20Romane%20-%202018-2019.pdf

„Înainte mult mai este”

septembrie 4, 2018

Ioana Boștenaru – Înainte mult mai este

Cronică de Ioana Boștenaru

https://revistavatra.org/tag/liliana-corobca/

liliana corobca coperta

 

Cu un debut înregistrat în 2003, Liliana Corobca rămâne în aceeași sferă a interesului pentru comunism în cel mai recent roman al său, Capătul drumului*. Dacă preocuparea pentru cenzură și exil o individualizează în rândul cercetătorilor, romanul de față se îndreaptă spre o altă fațetă a realității istorice, mai precis spre fenomenul deportărilor din spațiul românesc, început odată cu semnarea Pactului Ribbentrop-Molotov, când Moldova și Bucovina au fost invadate de trupele rusești.

Un subiect istoric își alege, așadar, să transpună Liliana Corobca, un subiect istoric și sensibil, înțesat într-o poveste al cărei happy-end pare ușor neașteptat în contextul istorisirilor suficient de atroce. Îndreptându-se spre acesta, autoarea jonglează, fără doar și poate, cu două planuri. Există, așadar, un plan al poveștii (secolul trecut) și unul al povestirii (prezentul), puntea de legătură dintre cele două find Ana Blajinschi, Cuța, naratorul-personaj al romanului. Povestea începe la sfârșit de război, odată cu deportările masive ale familiilor bucovinene, printre care și a străbunicii nonagenare căreia îi place să povestească și o face cu minuțiozitate, conturând o frescă a satului și a țăranului român, confruntat cu asupritorii: „Era-n patruzeci și unu, departe bubuia tunul:/S-a dat de știre în țară de-o poruncă grea și amară/ de-a lui Stalin, blestematul, să ne pustiască satul. Of, of!/Târziu, pe la miezul nopții, oamenii dormeau ca morții,/Dar s-au trezit speriați, de soldați înconjurați/Și în care încărcați, înspre gară-apoi mânați./Ne mânau pe drumuri grele, satul ne plângea cu jele.”

Destinatarul poveștilor e strănepoata învestită cu misiunea de a o convinge să își abandoneze căminul pentru unul de bătrâni și din cititorul de pretutindeni. Convingerea străbunicii e însă doar un pretext al romanului, punctul de interes fiind reprezentat de amintirile eroinei. Doar prin rostire aceasta se poate elibera de trecutul apăsător, care își schimbă cursul edenic odată cu invazia trupelor rusești: „Orice poveste aduce lumină în casă. Câtă mângâiere și câtă bucurie de-a lungul vieții ne-au adus (…) Un drum nou a început odată cu povestea mea. Simțeam că trebuie să scap de povara poveștii mele, că ceva se va schimba, credeam că sfârșitul vieții este sfârșitul poveștii, dar orice sfârșit este precum capătul drumului, doar un episod, și după el urmează un nou început.”

 Împărțindu-și romanul în trei părți (Trenul, Surghiunul, Troița de Sus), pe care le putem redenumi cu ușurință pre-experiența, experiența și post-experiența, autoarea își propune o analiză în detaliu a impactului pe care îl are deportarea asupra cetățenilor români de la urcarea în trenul groazei, la munca silnică din stepele Kazahstanului și la reîntoarcerea pe meleaguri natale. Accentul e pus însă, cu precădere, pe primele două. Trenul deportaților e, într-adevăr, unul al groazei, unul în care foamea, mizeria și gesturile extreme fac casă bună. E un tren în care se trăiește datorită bucuriilor mărunte precum răsăritul soarelui printr-o borticică improvizată, un tren în care se naște și se moare, o metaforă a vieții, un soi de metamorfozare a luntrei a lui Caron, o luntre pe șine, unde marea bucurie constă într-o bucată de pâine sau în câțiva stropi de ploaie: „Prin gaura aceea scoteam o farfurioară când ploua și, după ce se umplea cu apă, o turnam oamenilor însetați în pahare și cești, iar apoi, într-o ulcicuță, ca să avem rezervă pentru vremuri de sete mare.”

Viața în trenul cu pricina se întreține, dincolo de bucuriile mărunte, prin poveste. Acesta este punctul cheie al scriiturii. De la povești bine știute la altele inventate pe loc nu e cale lungă în romanul Lilianei Corobca. Personajele au această trăsătură aparte, le place să povestească, să rostească povești de când lumea, accentuând tradiții, obiceiuri și superstiții legate de marile momente ale vieții precum nașterea sau moartea, adânc înrădăcinate în mentalul colectiv al satului românesc: „Dacă o femeie ascunde în primele luni că e însărcinată, copilul se va naște mut. Dacă l-ai înțărcat și l-ai întors iar la sân, el va deochea toată viața. Dacă i se dă sân sterp ca să tacă, el va spune minciuni toată viața. Dacă femeia fură un obiect oarecare, acela apare ca un semn pe corpul nou-născutului (…) Dacă cineva moare de la Paște până la Ispas – ajunge în rai, căci raiul e deschis pentru toți muritorii. Apa în care se spală mortul nu trebuie aruncată la nimereală, fiindcă cui calcă în locul acela i se paralizează picioarele.” Și lista lui „dacă” continuă la nesfârșit în povestea Anei Blajinschi. Tocmai aceste expuneri sunt savuroase pentru că aduc în prim-plan o plăcere de a expune coordonatele unei vieți a satului bazate pe semne și pe prejudecăți primitive. Totuși, dincolo de acestea există o credință în Dumnezeu, postulată ca un alt factor esențial al supraviețuirii în romanul capătului de drum: „Rugăciunea, zicea ea, întărește duhul și ajută corpul (…) Cu  rugăciunea toți vrăjmașii sunt biruiți!”

Nu toți prind însă gustul poveștii, nu toți pe al rugăciunii, iar neajunsurile și slăbiciunea fizică pun capăt zilelor multor dintre pasageri, care ajung la capătul drumului la propriu, deși, aparent, la un capăt de drum ajung cei debarcați în Siberia. De ce aparent? Pentru că, deși trenul se oprește la capăt de linie și nu mai duce nicăieri, o întreagă experiență îi așteaptă pe cei căliți. Maturizați înainte de vreme, conștienți de dimensiunile răului, aceștia sunt pregătiți să înfrunte orice. Drumul continuă, deși neantul a fost atins: „După atâta mers în tren, cerul a apărut așa, dintr-odată, de parcă m-am născut abia atunci și l-am văzut pentru prima oară. La capătul pământului, ne temeam să călcăm mai apăsat, pășeam cu o ușoară teamă. Poți cădea de pe pământ, care se termină aici (…) Căutam un băț, un dâmb, o baltă, ceva, un semn pământesc, unul omenesc, dar numai cerul cel înalt ne-a întâmpinat (…) M-am urcat în tren fetiță și am coborât femeie.”

Atât de cer, cât și de pământ o desparte însă experiența din lagăr, „surghiunul” cu epuizare fizică (munci agricole, pescuit, croitorie), rații, foame, frig, învățarea limbii ruse, moarte, speranțe eșuate de iubire. Totuși, deportații români dovedesc că se poate merge mai departe, că nu a fost atins capătul. Prin urmare, se gospodăresc, muncesc, își arată priceperea, transformând răul într-un rău digerabil. Capătul drumului evocat încă din titlu de autoare devine relativ. E un necapăt. Istoria mare se scrie continuu, e cu de toate, cu încercări și dezechilibre. De forța fiecărui individ depinde supraviețuirea. Sublinierea omeniei, a valorilor, a spiritului de adaptare în ciuda condițiilor indică astfel o a altă miză a romanului Lilianei Corobca. Folclorul local devine pregnant nu doar în planul poveștilor, căci țărăncile noastre cos, își duc tradițiile mai departe indiferent de context. Și acest aspect este postulat de către autoare.

De altfel, ce fac românii când pun piciorul în Siberia? Încing o horă, apelând la tipicul haz de necaz: „Nu știu cum ne-am strâns una-n alta, ne-am îmbrățișat, am început să batem din picioare, să fredonăm o melodie, să cântăm tot mai cu suflet, mai tare, să ne rotim, improvizând, în cele din urmă, o horă. Păi ce fac româncuțele vrednice ca să nu înghețe? Înjgheabă o horișoară.”

Interesant modul în care Liliana Corobca operează cu adevărul istoric, suprapunându-i un strat ficțional, care are rolul de a atenua atrocitățile istoriei. Rezultatul e un roman în care plânsul se preschimbă în zâmbet – și nu de puține ori. De la agonie la extaz, nimic nu e de nesuportat, atâta vreme cât există credința în propriile forțe – par a spune printre rânduri narațiunile cuprinse aici. Ce e viața în romanul autoarei? O poveste cu suișuri și coborâșuri, o poveste care se rostește în pragul morții de către o eroină nonagenară, ce a cunoscut suferința izbăvitoare, păstrându-și umanitatea și arătând că oamenii pot improviza în situațiile extreme „ca-n poveste, că-nainte mult mai este”.

____________

*Liliana Corobca, Capătul drumului, Polirom, Iași, 336 p.

 

[Vatra, nr. 6-7/2018, pp. 41-42]

 

 

trei cronici la Caiet de cenzor

noiembrie 2, 2017

 

 

 

  1. TUDOREL URIAN, VIAȚĂ DE CENZOR ÎN COMUNISM, Revista Viața Românească, nr. 5 2017
    http://www.viataromaneasca.eu/revista/2017/05/viata-de-cenzor-in-comunism/

„Același mediu cvasi-secret, încărcat de mister, modelat după imaginația fiecărui autor care se simțea direct lezat și, de aceea, devenit teritoriu al legendelor urbane din vremea comunismului și chiar de după căderea regimului comunist, când rezistenții la cenzură au răsărit ca ciupercile după ploaie, reprezintă cadrul celui mai nou roman al Lilianei Corobca, Caiet de cenzor. Romanul are la bază o convenție romanescă veche, dar încă productivă. Aceea a găsirii unui document secret/uitat (vezi, de pildă, Scrinul negru, al lui G. Călinescu), care devine substanța propriu-zisă a cărții. În cazul Lilianei Corobca, în urma unui postmodern schimb de e-mailuri, autoarea (chiar Liliana Corobca) intră în posesia unui „caiet de cenzor” (un soi de caiet ultra-secret, în care angajatele Direcției Generale a Presei și Tipăriturilor își notau impresiile de lectură și tot ce considerau necesar în vederea scrierii rapoartelor și notelor, pe care nu aveau voie să îl scoată din sediul instituției și care, la sfârșitul fiecărui an, era obligatoriu ars într-o procedură birocratică foarte strictă). Printr-o minune, un astfel de document a fost salvat de la incinerare de una dintre fostele angajate ale DGPT și trimis Lilianei Corobca drept donație pentru un eventual muzeu al comunismului. După schimbul lămuritor de scrisori electronice, care reprezintă un fel de preambul al cărții, întregul roman este compus din reproducerea presupusului „carnet de cenzor”.

Prima întrebare firească pe care și-o pune cititorul unui astfel de roman este unde se termină realitatea și unde începe ficțiunea? Autoarea utilizează nume reale pentru contextualizarea epocii, face trimitere la evenimente verificabile din punct de vedere istoric, limbajul este cel vizibil marcat de birocrația celor responsabili cu propaganda comunistă specifică vremii, ceea ce dă întregii construcții epice aerul autenticității depline. Pe de altă parte, caietul cenzoriței Filofteia Moldovean conține și multe notații care trec dincolo de activitatea sa profesională. Face portrete ale colegelor de birou (fizice, psihice și de behaviorism), reproduce discuții de la birou, dar și discursuri ale lui Nicolae Ceaușescu și chiar luări de cuvânt din ședințele la care participă, transcrie fragmente din cărțile pe care le citește și face considerații – interesante din punct de vedere istoric – estetice și ideologice despre literatura timpului. În plus își analizează propria existență cotidiană, cu necazurile, micile bucurii, speranțele și dezamăgirile ei. (Auto)Portretul care rezultă este unul destul de nuanțat. Filofteia Moldovean își face treaba cu multă implicare și pasiune, dar nu cu exces de zel, este, mai degrabă, un funcționar eficient și discret, care, la rigoare, intervine în operă „pentru a o îmbunătăți”, corectând o rimă șchioapă sau o idee incorectă politic, decât personajul sinistru, gata în orice clipă să găsească operelor nod în papură cum este descris cenzorul în folclorul urban. Este convinsă că așa e bine și nu are deloc tentația de a-și utiliza întreaga putere la care statutul ei în interiorul regimului de represiune i-ar da, cu siguranță, dreptul. Filofteia este modestă și harnică, nu-și ascunde îndoielile, slăbiciunile și ezitările, chiar dacă este conștientă de faptul că norocul i-a surâs în viață și că se află într-un post invidiat de mulți. Pe alocuri, tonul confesiunii seamănă izbitor cu cel al protagonistei ultimului roman al regretatului Daniel Drăgan, Jurnalul intim, secret și adevărat al Mariei Suru. Aceeași „normalitate” a omului, fie el și activist de partid sau cenzor în epocă, aceeași adaptabilitate la aerul timpului și la rigorile regimului, chiar dacă multe lucruri care atunci păreau firești, sunt astăzi scandaloase în ochiul omului obișnuit.”

2. Mircea V. Ciobanu, Memoria caietelor arse (Liliana Corobca, Caiet de cenzor)

Revista Contrafort,

http://www.contrafort.md/categorii/memoria-caietelor-arse-liliana-corobca-caiet-de-cenzor

„Cunoscând experienţa autoarei la „arhivele comunismului”, mă aşteptam la un „document romanţat”, dar noul roman al Lilianei Corobca Caiet de cenzor (Polirom, 2017) aminteşte mai curând de Orwell: „Nu e deloc simplu să înţelegi, de la bun început, ce înseamnă «o greşeală» şi ce anume trebuie reproşat unui autor: că-i pesimist, că scrie fie despre ploile triste din noiembrie, fie despre frigul iernii, care te duce cu gândul la îngheţul spiritual, deci lipsă de entuziasm pentru noile realizări ale patriei. Viziunea tragică asupra universului, deviaţionism […]. Ni s-a spus: atenţie la culori! Prea mult alb poate însemna nimicul, îngheţul etc., la fel prea mult negru – moarte, pesimism, verde – aluzie la legionari, culori fistichii, extravagante, ciudat ortografiate, gen: fuchsia, beaurdoux, beige, turcsoise – ploconire în faţa Occidentului, cosmopolitism”. Iată de unde atâta cenuşiu în epoca „socialismului dezvoltat”: orice culoare (sau obiect) poate să obţină, într-o simbolistică paranoică, dimensiunea unui „semn”.
O altă situaţie e mai curând kafkiană: în biroul cenzorilor există un seif cu un secret „caiet de dispoziţii”. Fostul şef a plecat, luând cu el cheia. Cenzorii se descurcă fără document, considerându-l formal, inutil şi depăşit (ei citesc fiecare manuscris conform unor indicaţii orale). Un şef insistent găseşte cheia şi descoperă că seiful e gol! Instituţia lucra fără caiet de sarcini, fără statut. Dar mecanismul funcţiona perfect!
Sunt fragmente dintr-un „caiet de cenzor”. Note de lectură (dar nu numai) ale unui slujitor al sistemului. Explicaţia autoarei (la ce i-a trebuit să destrame borangicul iluziei literare?) este că ea a inventat atât cărţile care urmau să fie „cenzurate”, cât şi observaţiile cenzorului. Nu comentarea unor intervenţii reale ale cenzorilor pe manuscrise concrete, ci „formarea şi deformarea unui cenzor” devine, din mărturisirile autoarei, obiectul „cercetării” sale ficţionare.
Iniţial, am privit cu rezervă exerciţiul. Dar curiozitatea de cititor prevalând, m-am pomenit antrenat în jocul propus. Unul „secund” şi „pur”. Dar nişte detalii extratextuale contează: experienţa autoarei de cercetător la Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului şi Memoria Exilului Românesc (care nu îi permite să treacă arbitrar peste limitele verosimilului) şi cea de ficţionar.
Caietele de cenzor erau locul însemnărilor, pe parcursul lecturii manuscriselor, dar includeau şi meditaţii la temă, analize, deducţii. Toate trebuiau apoi arse. O excepţie, un caiet salvat chiar de una dintre supraveghetoare, refugiată în RFG, va face subiectul acestei naraţiuni. Caietul e salvat ca o posibilă garanţie în cazul solicitării azilului politic în Occident, urmând nişte tentative de a-l da publicităţii în lumea liberă, dar prevalează teama unei persecuţii (agenţii serviciilor secrete ale ţărilor comuniste mişunau în Occident).
În fine, caietul revine în România, pe adresa naratorului pe care îl cheamă… Liliana Corobca, cercetător al arhivelor comuniste. Dacă pe coperta cărţii autoarea recunoaşte ficţionarea pură, pe partea de naraţiune insistă asupra unui scenariu nu numai verosimil, ci şi „documentar”. Nu mai penalizăm inconsecvenţa, ne aflăm pe terenul ficţiunii şi jucăm după regulile naratorului.
Deşi se pare că nu există reguli clare, deoarece meseria de cenzor nu se învaţă în şcoli („cenzorii se formează aici, în instituţie, îi formăm noi”), bifăm nişte principii şi strategii. Există teme/motive de supravegheat: „orice problemă legată de activitatea partidului, deziluziile legate de realizările patriei”, apoi: „descrierea unor stări depresive, de pesimism sau decadentism şi chiar idealism”, apoi: „ploconirea în faţa Occidentului”, „cosmopolitism”, „citarea emigranţilor”, „scenele erotice, cu dragoste nesănătoasă” sau folosirea unor cuvinte „interzise”, ca: România Mare, Orhei, Hotin, Basarabia, Bucovina… Există modele: „Să luăm exemplu de la Zuki, poreclit «enciclopedie ambulantă», care nici nu se oboseşte să citească manuscrisele, se uită doar fugitiv peste ele şi vine cu o concluzie la care nici cei mai atenţi şi pedanţi critici literari n-ar ajunge”. Acelaşi Zuki: „Cenzura trebuie să fie o plăcere, nu o corvadă”; „o faci uşor, cu drăgălăşenie, cu înţelegere”. Există tendinţa permanentă spre perfecţiune şi bucuria performanţei: „Simt cum mă exprim tot mai bine”.
Numai că exact în momentul când vrei să scrii „uşor”, „cu plăcere”, îţi pică un volum de poeme ermetice, care nu doar te descumpăneşte – te enervează! Nimic nu poate fi penalizat direct, dar nu ştii ce poate fi acolo subversiv. Trebuie să comentezi sensuri, dar sensurile sunt opace! (Mă întreb dacă n-o fi aici şi o aluzie a scriitoarei la criticii derutaţi de mesaje mai puţin transparente.) Poetul ermetic pare angajat într-un joc de-a autocenzura (o aluzie la scriitorii care aplicau acest exerciţiu masochist?) şi într-un dialog cu cenzorul său: „Eu tai, sunt tăietorul de aripi al meu./ Ceilalţi nu au viteza mea, abia se ţin pe urmele mele./ O să ajung la tine şi nu vei mai avea ce tăia!”. Dar replica cenzorului e fermă: „oricât de mult ai tăia, ne rămâne şi nouă ceva, e datoria noastră…””

 

 

3. Șerban AXINTE, Destinul secret al cenzurii, Revista Astra, nr. 3-4 2017

http://www.revista-astra.ro/literatura/arhiva-supliment-astra/astra-literatura-arte-si-idei-nr-3-42017

„Caiet de cenzor, romanul Lilianei Corobca, este una dintre puținele cărți postdecembriste care a reușit să surprindă morfologia totalitarismului în toate aspectele sale. Cum reușește acest lucru? Printr-un artificiu simplu și credibil. Scoaterea la lumină a însemnărilor unuiu cenzor, dar nu doar a acelor însemnări de lucru, de lectură, ci a unui adevărat jurnal ce consemnează în principal gândurile și , implicit, toate relațiile ce se stabilesc între cei care formează sistemul opresiv. Nu întâmplător este ales cenzorul să funcționeze ca un resoneur implicat al unei lumi de proporții inimaginabile. Tot ceea ce a fost numit controlul mințiiapare aici explicat și motivat în cele mai mici (initime) detalii. Modul în care vede lumea un cenzor, cum înțelege literatura în care se cufundă cu profesionalism pentru a-i îndepărta potențialul dușmănos apare foarte bine reprezentat în romanul Lilianei Corobca. Scrierea – în aproape toată întinderea sa – se confundă cu un caiet de cenzor recuperat și pus la dispoziția cercetătorilor care se ocupă de fenomenul cenzurii din perioada comunistă. Să ne amintim faptul că scriitoarea a publicat acum câțiva ani și Controlul cărții. Cenzura literaturii în regimul comunist din România (Polirom, 2014) și mai multe culegeri de documente din această arie tematică, precum: Epurarea cărților în România. Documente (1944-1964) sau Instituția cenzurii comuniste în România (1949-1977). […]

Cenzorul se află într-o permanentă dispută cu scriitorul. Foarte multe paseje din carte fac referire la acest lucru. Important este însă că, nu doar cenzorul influențează munca scriitorului, ci și invers. În timp, tot citind atâta literatură, cenzorul deprinde arta de a scrie, începe să se exprime frumos, elegant, poetic, cu profunzime. Chiar și această filosofare continuă capătă în timp o oarecare creștere în substanță. Capitolul Calul troian apare ca o parabola în sine a cărții. Aceasta este o armă deosebit de eficientă în lupta cu gândirea captivă. Chiar și în viziunea unui cenzor, nu există instrument mai greu de controlat decât cartea. Dar cartea și controlul se află într-o relație de iubire de-a dreptul pătimașă: „Cartea ! O deschid și o posed. Este a mea. Este darul meu mare, jertfa, iubirea, viața și moartea. Nu trișez. Nici cu primul și unicul meu bărbat nu cred c-am trișat. Sunt onestă până-n măduva oaselor. Ii dau totul, îi aparțin cu totul. O conving. Îi cânt serenade la fereastră. […]. Îmi deschide paginile ei, inima, secretele, locurile intime, limbajul criptat, simbolurile, misterele și eu profit, cotrobăiesc prin toate ungherele candidului roman, caut eventualele pericole. […]. Le găsesc, le extrag, atent și blând să nu doară. Scriu referat, consemnez totul și pa. […]. E rândul altei fecioare în patul meu înmiresmat”.Dar Cartea e Calul troian. Îl schimbă în timp până și pe cenzor. Îl face să viseze, să nu mai suporte încorsetarea sistemului. Cel mai mare dușman al cenzorului este cartea. Victima devine călău, posedatul posedă. În final, cenzura nu mai înseamnă cuvântul scos din carte, ci acela pus în carte. Cartea este cea care modelează totul, imprimă definitiv semnele neîncrederii în adevărurile absolute. Ea este cea care deschide orizonturile imposibilității de a rămâne marionetă. Sensurile tulbură, mușcă, rup din carne, provoacă. Adevăratul Cenzor este Scriitorul, cel care a trasat liniile definitorii ale unei lumi imposibil de distrus și de controlat.”

„Cenzura pentru toți”

mai 25, 2017

http://www.revistatimpul.ro/view-article/3709

Cenzura pentru toți

Constantin Piștea

Publicat la: 12-05-2017

 

Sunt scriitori care duc la bun sfârșit un roman fără să se documenteze deloc. Se întâmplă lucrul acesta mai ales în cazul ficțiunii, când autorul știe suficient de multe despre locurile, ocupația și preocupările personajelor încât nu are nevoie de nici un ajutor, de nici o informație. Lucrurile sunt mai complicate în cazul cărților tehnice ori specializate într-un anumit domeniu de cercetare. În acest caz, autorul își tocește coatele până dă de capul celor pe care vrea să le transmită mai departe.

 

Liliana Corobca se află între cele două ipostaze. Caiet de cenzor se dorește roman, însă are la origine o muncă de vreo 10 ani de documentare în domeniul cenzurii. Pericolul unei astfel de ipostaze este să dai atât de multe informații, încât firul narativ să aibă de suferit. De altfel, primul aspect pe care l-am remarcat la cartea aceasta a fost cantitatea mare de informații legate de cenzură pe care Liliana Corobca a reușit să o insereze. Astfel, romanul ei se poate dovedi util în caz că vreți să știți mai multe despre ce însemna cenzura, cine o aplica și în cel fel. Dar, dincolo de informare, romanul propune și un personaj interesant: cenzorul.

Filofteia Moldovean a lucrat în Direcția Generală a Presei și Tipăriturilor în anii ’70 și a trecut prin diverse structuri ale acestei Direcții, astfel încât constatările ei oglindesc modul de lucru al instituției din acei ani. Cenzorii aveau ca instrumente de lucru și câteva tipuri de caiete, în care-și puteau nota observațiile personale ori precizările șefilor din timpul ședințelor. Aceste caiete se distrugeau, fără excepție, de unde și liniștea cu care unii cenzori notau în acele caiete mai mult decât niște simple chestiuni utile serviciului.

„Siguranța că totul va arde, că așa a fost de ani de zile și așa va fi mereu îmi dă o libertate cum nici cele mai bune intervenții în manuscrise nu-mi oferă. Acolo trebuie să fii atent și mereu pregătit pentru explicații, justificări. Aici, în caietul meu, nu trebuie să mă justific, să mă apăr, să mă controlez, sunt notele mele intime, libere, destinate arderii, pot să greșesc, să exagerez, să nu pun punct. Pun toate punctele tocmai ca să mă ordonez, ca să fiu mai bună. Am grijă la sintaxă.”

Unul dintre caietele pe care le-a ținut Filofteia Moldovean ajunge peste ani la Liliana Corobca. Cenzorul fugise din țară în 1974 (situație cu fundament real) și riscase enorm luând cu sine caietul, care, pe alocuri, arată chiar ca un jurnal, doldora de chestiuni intime ori de amintiri legate de propria familie.

De multe ori ironică, acidă, cu conștiința propriei experiențe profesionale, Filofteia Moldovean arată că nu roboții ciopârțeau textele, ci niște oameni, cu gusturi proprii și cu sisteme proprii de valori. Ea își prezintă și colegele de birou – una voluptuoasă, la care se uitau toți vizitatorii, și alta nițel cam prea sensibilă pentru meseria de cenzor – și dă tot felul de exemple de intervenții asupra textelor. De altfel, un capitol este numit chiar „Intervenții justificate” și este impresionant faptul că aceste exemple nu sunt rupte din cărțile publicate în acei ani, ci sunt pur și simplu inventate de Liliana Corobca pentru a ilustra modul de lucru al cenzurii.

„Ce să facem să avem pe masă manuscrisul mult visat? Din care să nu ai ce tăia! Cartea ideală! Ca să plec din Cenzură, să-mi dau demisia, să mă fac apicultor! Ne vin însă căcați. Asta le stă pe gură și pe pană scriitorilor! Asta-i marea lor realizare socialistă! Unul nu există din care să nu ai ce tăia, din care să nu cenzurăm câte ceva, niciunul care să se dispenseze de îndreptările noastre politicoase.”

Ca să înțelegi astăzi acele vremuri, trebuie să pui cenzura cărților în relație cu Securitatea și cu politica editorială. Unui scriitor naiv îi era aproape imposibil să știe cine i-a schimbat un cuvânt, un vers ori un paragraf. A fost redactorul de carte și teama lui de a nu fi acuzat că i-a scăpat ceva? A fost nasul fin al Securității, care a perturbat lanțul editorial? Ori, pur și simplu, cenzorul, eternul cal de bătaie, care de multe ori tăia și acolo unde nu era cazul, tocmai pentru a evita orice problemă de interpretare?

În relație cu colegele, Filofteia se consideră aproape de perfecțiune: „Nimic nu mă impresionează în textele lor (n.m. ale scriitorilor), nici pasajele crude, nici descrierile romantice, nici scenele misterioase, nu mă excită versurile senzuale, nu mă atinge nimic, sunt rece și obiectivă, am capul limpede și nu mă pierd cu firea niciodată, nu-mi pierd cumpătul în situații complicate”.

Totuși, nu se poate spune nici că Filofteia Moldovean și-a pierdut simțul realității. Deși zice că e „cel mai bun cenzor”, este conștientă că „dacă cineva ar citi ce scriu acum, m-ar da afară”. Astfel, caietul său, care scapă arderii, este mijlocitorul unui exercițiu de voyerism.

Impresia că are acces la lucruri inedite va ține treaz interesul cititorului. Altfel, caietul și, în fond, romanul nu au ritmul unei ficțiuni obișnuite. Evoluția personajului principal este observată pe măsură ce el se mută de la un compartiment la altul și își schimbă perspectiva asupra cenzurii. Treptat, Filofteia se destăinuie tot mai mult, lăsând de înțeles că lucruri rămase nerezolvate în trecutul său o apasă. Cenzorul lasă loc tot mai mult persoanei, care se prezintă prin intermediul familiei și al preferințelor legate de carieră versus viața personală.

În final, și cenzorul, și persoana cu numele Filofteia Moldovean par să plătească tribut unui deficit de libertate. Cenzorul îi reproșează acest lucru scriitorului, care îi supune atenției tot felul de nimicuri, iar persoana rămâne prizoniera unui sistem – din care va evada cu tot cu caiet – prea puțin încurajator în privința vieții de familie.

„Cărțile sunt cel mai bun prezervativ și cel mai ieftin. Cel puțin pe mine ele mă feresc de orice primejdie care vine din partea unui bărbat. Încă nu sunt atât de bătrână, până la 40 de ani ar mai fi ceva de capul meu. Dar nu rămâi gravidă de la cărți și eu doar cărți am în jur.”

Caiet de cenzor este o mărturie complexă despre cenzura comunistă, un roman închegat pe seama unei cercetări minuțioase. Efortul Lilianei Corobca trebuie să fi fost uriaș și se cuvine apreciat. Mai ales că, îmbrăcat în hainele romanului, rodul muncii sale poate ajunge la mai mulți cititori și se poate bucura de mai mult succes decât un eventual volum documentar despre cenzură.

„Caiet de cenzor” – bookhub.ro

mai 7, 2017

cenzor

https://bookhub.ro/caiet-de-cenzor-de-liliana-corobca/

DE ÎN 2 MAI 2017

Prestigioasa colecție „Ego. Proză” a editurii Polirom, coordonată de Lucian Dan Teodorovici s-a îmbogățit în 2017 cu un roman surprinzător prin tehnica desăvârșită a scriiturii, rezultatul unei documentări minuțioase și de lungă durată a unui subiect sensibil – cenzura – în contextul actual al societății românești, în care noi – membrii săi mai mult sau mai puțin activi – ne propunem și încercăm să fim cât mai puțin subiectivi și, implicit, manipulați. Dar, la urma urmei, ce este atât de rău în a fi manipulat? Ce presupune, de fapt, manipularea, pe care adeseori o asociem cu cenzura? Cine o dictează și cine o coordonează? În ce raport se află cenzura față de manipulare? Iar întrebările derivate ar putea umple mai multe pagini…

Dacă ne ducem la dicționarele lingvistice și enciclopedice publicate în România postbelică, putem observa cu ușurință amprenta regimului politic asupra evoluției conceptului de cenzură, despre care am auzit și învățat încă din clasa a V-a, la orele de istorie dedicate Romei antice. Puțini dintre cei născuți și educați în timpul regimului comunist au îndrăznit să disocieze sensurile cuvântului cenzor pe care le-au întâlnit în lecturile școlare obligatorii. Practic, conceptul de cenzor, ca membru al înaltei ierarhii politice a Romei antice, nu are nimic în comun cu conceptul de cenzor, ca persoană care aplică cenzura, care contribuie la prevenirea diseminării informației către public de către un grup de control. Cei născuți după 1989 au dezvoltat, adeseori inconștient, o aversiune organică față de orice tip de constrângere socială, politică, economică sau religioasă, pe care le consideră, voluntar sau involuntar, manifestări ale cenzurii. Dar tinerii post-decembriști care se revoltă atunci când se dezbate rolul cenzurii în cadrul sistemelor represive de orice fel, uită să ia în calculautocenzura, proces sine-qua-non în formarea propriei personalități, a cărui contribuție decisivă în integrarea noastră socială a fost subliniată de majoritatea psihologilor și sociologilor.

Caietul de lector al unui cenzor activ în cadrul sistemului represiv comunist reprezintă pentru Liliana Corobca pretextul perfect pentru a trece în revistă procesul de maturizare al unei tinere obișnuite, cu „rădăcini sănătoase”, care, prin prisma studiilor și a meseriei sale, urma să aibă o evoluție fără obstacole majore la locul de muncă, fără surprize până la ieșirea la pensie. Dar viața anostă o nemulțumește din ce în ce mai mult pe Filofteia Moldovan, ceea ce o determină să scrie acest caiet secret de cenzor, pe care inițial l-a considerat o completare a caietelor pe care le preda după citirea manuscriselor alocate. Dacă la început dialogul interior este practic o justificare a muncii dificile de lector care trebuie să taie, să ajusteze textele ce urmau să fie publicate, astfel încât cenzura este considerată o completare necesară a efortului depus de autorul propriu-zis al operei (nu întâmplător, primul capitol este intitulat „Intervenții justificative”), celelalte cinci capitole ale caietului-jurnal surprind transformarea profundă a lectorului care nu mai este un simplu lector, ci un critic și, mai ales autocritic al propriei vieți, sfârșind prin a refuza, fără să realizeze conștient, rigorile sistemului represiv, surprinse foarte bine de autoare încă din primele pagini ale cărții.

Personajele principale – un trio feminin completat de un personaj masculin necesar pentru a echilibra balanța – se dezvoltă într-o interdependență aproape maladivă, iar metoda de supraviețuire și echilibrare interioară la care apelează Filofteia Moldovan este jurnalul, chiar dacă în primă instanță ține să sublinieze că

„Acesta-i un caiet de cenzor, nu-i un jurnal. Roza și Hermina pretind că ele scriu jurnale. În general, nu înțeleg jurnalele, ca specie literară. Nu înțeleg pentru ce, pentru cine se scrie un jurnal. Serviciu – acasă. Cenzură – somn. Oameni – tăcere. Cărți – mâncare și iar și din nou. Restul sunt cuvinte inutile.” (p. 77)

Lectura participativă reprezintă metoda ideală de maturizare și acceptare a propriei identități, asumarea propriilor decizii, în contextul în care greșelile tinereții o ajung din urmă pe Filofteia Moldovan (o căsătorie eșuată din fașă, un copil crescut de fostul soț, după ce fusese abandonat de mamă la rude pentru a-și putea termina studiile…), apreciată la locul de muncă, dar care se revoltă sistematic împotriva rutinei:

„Literatura, în general, e repetitivă, dar se pare că cititorul poate citi la infinit aceleași lucruri. Există o mare nevoie de a te ascunde și de a te refugia în lecturi. Un noroc pentru profitorii oportuniști care dau din pix și se îmbogățesc din asta!” (p. 154)

Practic, lectura participativă aplicată de cea mai bună cenzoriță din Departamentul de Literatură și Artă este cea mai bună definiție care se poate da cenzurii, ca act necesar și suficient în toate momentele vieții, în viața publică, dar și în cea interioară, care se completează, adeseori fără să se mai poată distinge realitatea fizică, concretă de cea mentală, virtuală. Filofteia Moldovan asimilează, fără să realizeze conștient, sfatul șefului de departament, tovarășul Zukerman, de care este îndrăgostită iremediabil, ceea ce va contribui la afirmarea propriei sale identități sociale:

„Cine a zis că un cenzor trebuie să fie multilateral dezvoltat n-a fost un prost. Simț politic, limbi străine, studii interdisciplinare, conștiință comunistă, credeți că sunt vorbe goale? Dacă nu simțiți pe ce sârmă subțire înaintați și ce prăpăstii sunt sub voi, degeaba sunteți în Cenzură!” (p. 121)

Transferul temporar la departamentul Import-Export reprezintă o etapă necesară în procesul de maturizare, chiar dacă o scoate din zona de confort pe autoarea jurnalului, care, fără să conștientizeze propriu-zis, acceptă necesitatea cenzurii și autocenzurii ca metodă ideală de construcție a propriei identități, un proces care presupune un dialog interior dureros, cu întrebări incomode, care atrag răspunsuri-soluții surprinzătoare chiar și pentru cea care a identificat problema:

„Undeva, cineva se poticnește, se pierde și, pentru că nu are privilegiul de a urmări povestea așa cum doar un cenzor o poate face, ratează totul. … Sigur, arta nu se supune unor reguli stricte, dar construcția unui roman presupune niște reguli și autorii naivi ratează, simt asta cu toată fibra mea interioară! În poezie, când doi cu doi fac șase, poate fi minunat, original. Dar în proză e catastrofal! Matematica ar trebui predată obligatoriu celor care au de gând să ne bombardeze cu proze kilometrice. Câte un curs de matematică înainte de fiecare roman. Ca să știe că nu poate porni cu o poveste de dragoste petrecută în plin colectivism, ca să deraieze apoi cu întrebări esențiale despre scopul vieții. Se pierd pe drum, devin didactici și salvatori de națiune… Mai că-mi vine să le indic pe câmp unde exact o iau razna. Dar nu, nu am voie să las urme. Pot să notez, să sugerez ce pasaje sunt de tăiat. Romanul are arhitectură indescriptibilă…” (p. 203)

Lectura ajunge să reprezinte metoda ideală de a obține răspunsuri, de a asimila greșelile tinereții, de a înțelege dictatura, ca rezultat tocmai al lipsei de lectură, de a accepta dragostea, iubirea, care te transformă, te completează, te plasează la locul potrivit și la momentul potrivit în dialogul cu tine însuți, dar și în societate:

„Dragostea, iubirea, pasiunea, tandrețea! Sunt cuvinte pentru care ai nevoie de permis de înalt funcționar sau de cercetător în domeniu, documentarist sau arhivist. Cuvinte închise la Fondul Special, căruia i se mai zice și Fondul secret. Cutii acolo multe. Una e cutia închisă a Pandorei. Cine o va deschide va schimba ortodoxia. O revoluție și tot nu e de ajuns. Sunt cuvinte destinate spațiilor închise, perene, punitive, unde primești învățăminte și subțiri felii de pâine ca să uiți. Iar, în cazul fericit, să supraviețuiești. Dacă ieși de acolo, nimeni nu va angaja deținătorii umezi. Aproape de putrefacție, cu pânzele rănite. Pentru că dragostea e cu destinație specială și cu ștampilă.” (p. 62)

Cenzura, percepută inițial ca un cal troian, poate reprezenta soluția ideală ca libertate a libertății, dar numai prin asumarea lecturii conștiente, ca metodă definitorie a procesului de maturizare interioară, după cum ne-a demonstrat Liliana Corobca în cele 360 de pagini ale exercițiului de sinceritate pe care l-a rezolvat, după părerea noastră, cu succes, iar noi – cititori activi – vom găsi soluții diferite, uneori surprinzătoare, neașteptate la același exercițiu, în funcție de etapa vieții în care ne aflăm, astfel că Troia poate rezista tocmai prin acceptarea cenzurii, completată de o autocenzură dureroasă, dar cu atât mai frumoasă prin rezultatele obținute.

caiet-de-cenzor_1_fullsizeEditura: Polirom

Colecția: Ego. Proză

Anul apariției: 2017

Nr. pagini: 360

ISBN: 978-973-46-6614-0

Cartea este disponibilă pe elefant.ro, Libris.ro sau pe site-ul editurii.

„Caiet de cenzor” – o carte aparte

martie 23, 2017

http://www.ziaruldeiasi.ro/stiri/a-caiet-de-cenzora-o-carte-aparte–155127.html#.WM-q0hkBe9g.facebook

„Caiet de cenzor” – o carte aparte

O Kinderlandu – v slovenščini, despre Kinderland în limba slovenă

decembrie 8, 2016

Recenzija romana Kinderland Liliane Corobca: Moldavski paket presenečenja

Hrepenenje v Kinderlandu

Moldavija je najrevnejša država v Evropi. Njena prihodnost je, ob napovedih o bankrotu, velikem vplivu sosednje Rusije, ob razplastenem gospodarskem kriminalu in korupciji, v zares gosti megli. Številni Moldavci so tako nad svojo domovino obupali že pred leti. Približno štirideset odstotkov delovne sile se je odpravilo čez meje, najpogosteje po ilegalnih transverzalah do Italije, ki je v večini primerov njihova želena destinacija. Tam recimo Moldavke postanejo poceni vzvod za dobrobit ostarelih Italijanov, prispevajo k higienski ustreznosti njihovih gospodinjstev in lajšajo seksualne apetite moške populacije. Zlasti tiste, rojene na revnem podeželju, velikokrat postanejo plen trgovcev z belim blagom, ki potem dekleta razpošljejo v Turčijo, Združene Arabske Emirate, Albanijo, Italijo, Češko, Portugalsko itd. Tisoči izseljenih Moldavcev v svojo domovino pošiljajo denarne zneske, ki po podatkih Svetovne banke iz leta 2009 predstavljajo kar 38 % bruto domačega proizvoda njihove države.

Statistika in naštevanje dejstev sta pomembna za razumevanje razsežnosti problematike migracije v Moldaviji, ki pušča za seboj pričakovano globoke brazgotine v družbeni strukturi. Ko Moldavke in Moldavci s praznim trebuhom za kruhom zapustijo svoje domove, ustvarijo tragično družinsko konstelacijo, ki jo je v svojem pomenljivo naslovljenem romanu Kinderland tematizirala moldavska pisateljica Liliana Corobca. V njem izrisuje vsakdan v moldavski vasi Lăpuşna, kjer so osrednji protagonisti otroci, nekakšna kolateralna škoda finančnega cunamija. Njihovi starši so v tujini, oni pa so prepuščeni samim sebi: vodijo gospodinjstva, kuhajo, redijo prašiče, drgnejo tla in skrbijo za mlajše sorojence; včasih popolnoma sami, včasih ob pozornosti prej betežnega kot budnega očesa babice ali dedka. Fizično in delno psihološko se ti otroci prelevijo v podaljšek svojih staršev, parcialno pa so še vedno otroci z vsemi zanje značilnimi željami, ki pa jih s pomočjo obrambnega mehanizma vztrajno potlačujejo, da ne bi sebi in svojim bližnjim prizadejali še več bolečine.

Liliana Corobca je glavno vlogo v romanu dodelila deklici Cristini, ki je zaradi odsotnosti staršev prisiljena postati mati in oče mlajšima bratcema Danu in Marcelu. Njeni dnevi so razpeti med neskončno dolgimi hišnimi opravili in šolskimi obveznostmi. Čeprav je še otrok, jo okoliščine prisilijo, da (pre)hitro posvoji moralna načela in dikcijo svojih staršev, s čimer se trudi kar najbolje vzgojiti svoja brata. Cristina vseskozi preseneča s svojo premišljenostjo in pokončno držo, ki jo glede na razmere redko prelomi jok. Precej več solz pretakata njena bratca, največ mali Marcel, ki je večno na robu ihtenja, prepoln hrepenenja po bližini staršev. Cristina in Dan čutita podobno, vendar slednjega ne razkrijeta tako pogosto. Sestra brata skuša ohrabriti tako da s prstom kaže na okoliške primerke – može, ki so ostali v vasi ali prišli na obisk in katerih jezik je željan alkohola, roke pa udarcev. Takega očeta ne potrebujejo.

Atmosfera Kinderlanda je torej vse prej kot otroško nedolžna. Corobca stilizirano portretira svojo domovino, ki med drugim slovi po pridelavi vin. Z lastne izkušnje pa vemo, da kjer je ponos, je gotovo tudi določen del degradacije – torej alkoholizma –, ta odstotek pa se še poveča, ko je okolje zaznamovano z revščino. Največja atrakcija v vasi Lăpuşna je tako na primer pijani sosed, ki s sekiro ali nožem lovi svojo ženo; družinsko dramo pa, opiraje se na ograjo, z veseljem spremljajo okoliški otroci. Pisateljica prikazuje še druge absurdne segmente življenja na moldavskem podeželju, na primer trk modernosti v obliki mobilnih telefonov in računalnikov ob starodavno vraževerje in razne poganske običaje.

Če odmislimo kruto tematsko posodo, iz katere roman Kinderland zajema, ne predstavlja težavnega literarnega zalogaja. Bralca nagovarja s preprosto strukturo in jezikom, ki pa se navsezadnje podata konceptu romana, v katerem je pozornost skoraj izključno namenjena otrokom. Pripoved tako presune predvsem z vsebino, z ubeseditvijo občutij hrepenenja in pogrešanja, ki se razraščata v drobnih, občutljivih otroških srcih, prisiljenih delno okamneti.

Potrditev kvalitete romana je lani Liliana Corobca dobila v obliki kristala Vilenice, leto poprej pa v romunski nagradi kritikov Prometheus za najboljši knjižni prvenec.

Maja Žvokelj

Liliana Corobca: Kinderland. Ljubljana: Modrijan, 2015. 192 strani; 12,70 €.

http://www.airbeletrina.si/clanek/hrepenenje-v-kinderlandu

 

 

 

Recenzija knjige: Otroški vitalizem

Liliana Corobca: Kinderland. Založba Modrijan, Ljubljana 2015, prevod Aleš Mustar.

sre, 30.09.2015, 20:00

Kinderland

Liliana Corobca, Kinderland. Foto: Arhiv Založbe Modrijan

 

 

Na naslovnicah časopisov in v udarnih terminih elektronskih medijev zdaj prevladujejo podobe beguncev in migrantov, to pa še bolj postavlja na margino stiske ljudi, katerim že do zdaj nismo posvečali posebne pozornosti. Seveda je treba prednostno reševati akutne probleme, vendar je težava v tem, da smo se na deprivilegirane in od vseh pozabljene v našem okolju že navadili in da jih sploh več ne opazimo.

Knjiga Kinderland Liliane Corobca nas spomni nanje na najboljši mogoč način. Delo, zastavljeno kot opazovanje sveta skozi oči dvanajstletne deklice, je napisano tako domiselno, tankočutno in očarljivo, da je pravzaprav kar težko najti knjigo, ki bi bila relevantna primerjava.

Corobca skozi otroško optiko analizira intimne, družinske, lokalne pa tudi širše družbene in politične fenomene, kar sicer ni nekaj posebej novega, vendar je v tem avtentična, saj zelo spretno ubira pot med otroško naivnostjo – ki nikakor ni izumetničeno potencirana ali karikirana – ter resnim odpiranjem vseh vitalnih vprašanj sodobne družbe.

Res bi lahko bil deloma upravičen pomislek, ali lahko dvanajstletno dekletce s takšno senzibilnostjo opazuje različne pojave, kar pomeni, da je takšno izhodišče pisateljica seveda spretno uporabila kot orodje za lasten »obračun« z izpostavljeno tematiko, vendar se »velike« teme tako gladko in brez opaznih šivov prepletajo z vsakdanjimi, da se takšni pomisleki razblinijo.

Pisateljica posega tudi na področje zgodovine, predvsem dediščine komunističnega režima (Corobca je tudi avtorica številnih monografij in člankov o romunskem protikomunističnem izseljenskem gibanju in komunistični cenzuri), pa o tranzicijskih odpustkih nekdanjim funkcionarjem, vendar je v ospredju predvsem intimna pripoved zapuščenih otrok, kjer mora najstarejši otrok ob odsotnosti staršev, ki sta si poiskala delo v tujini, skrbeti sam zase in še za dva mlajša otroka.

Najbolj dragocen element knjige je pristen, topel in sugestiven oris karakterjev, dogodkov in predvsem odnosov v neki pozabljeni moldavski vasici na koncu sveta, pri čemer ne gre pozabiti na sijajen prevod Aleša Mustarja. Naj so preizkušnje še tako hude, naj se osrednji protagonisti počutijo še tako zapostavljene in zavržene, vedno je v ozadju otroški vitalizem, ki z magičnim, pogosto pišmeuhovskim pristopom razlaga in reflektira neprizanesljivo stvarnost. To ni artificialen, skonstruiran optimizem, ki bi sugeriral, da težave niso tako hude, kot se zdijo, temveč zgolj pozitivno intonirana naracija, ki je veliko bolj zgovorna od suhoparnega lamentiranja ali sentimentalne tožbe.

Predvsem pa je v ozadju intenca, da je z blago ironijo, otroško občutljivostjo in na kratkočasen način mogoče veliko bolj prepričljivo opozoriti na problematiko samim sebi prepuščenih otrok. Te ni mogoče reševati zgolj s tako imenovanimi »sistemskimi rešitvami«, ki so vse prepogosto izgovor, da se ničesar ne stori, prav toliko ali še več je mogoče narediti zgolj z naklonjenostjo in ljubeznijo.

In takšno naj bi bilo tudi eno od temeljnih poslanstev literature in umetnosti nasploh, kar v danes prevladujočem egotripu številni avtorji pozabljajo ali pa v zasledovanju kvazi bolj sofisticiranih ciljev ignorirajo.

http://www.delo.si/kultura/ocene/recenzija-knjige-otroski-vitalizem.html

 

Recenzija romana Kinderland Liliane Corobca: Moldavski paket presenečenja

Naslov Kinderland utegne bralca sprva napeljati na misel, da bo vsebina romana ene največkrat nagrajenih moldavskih avtoric Liliane Corobca polna naivne brezskrbnosti. A avtoričina grenko-sladka navezava na srečno otroštvo, ki ga za mnoge generacije simbolizira jajce kinder z igračko presenečenja, je premišljena. Ko namreč glavna junakinja, deklica Christina, odpre svoj paket humanitarne pomoči, v njem ni čokoladnega jajčka, saj je nekdo škatle poprej že oropal boljših vsebin, kot se nemara kdaj zgodi tudi z življenjem. Namesto sladkanja se Christina nauči igrico kinderland, pri igri pa sodelujejo vsi otroci v njeni moldavski vasici, saj so pravila na moč vsakdanja – otroci se v njej igrajo odrasle, denimo eden prevzame vlogo profesorja, drugi Obamovega svetovalca…

Kinderland tako v romanu nastopi kot dejanska, sila preprosta otroška igra, a je obenem metafora za junakinjino življenje, v katerem ni prostora za igrarije. Pri dvanajstih letih je namreč Christina primorana skrbeti za mlajša brata Dana in Marcela, saj sta se oče in mati v iskanju boljšega zaslužka odpravila s trebuhom za kruhom, ponovno jih bosta obiskala šele, ko bo njihova babica, ki je že bolna, umrla (kar bo razlog za veselje?). Medtem ko torej njihova mati gospodinji v Italiji, gospodinji Christina doma, in čeprav sta navihana, a pogosto neutolažljiva brata že skoraj pozabila, kaj pomeni imeti družino, uteleša starejša sestra zanju materinsko ljubezen.Da se je dekličino otroštvo po sili razmer prehitro končalo, je ne nazadnje jasno iz resnosti, ki veje iz Christininih izjav, saj obenem nastopa tudi kot prvoosebna pripovedovalka. Razmišlja, da zaradi skrbi za brata enostavno nima časa za ljubezen kot druga dekleta, jasna je tudi glede strogih vzgojnih načel, a njena psihologija se takim življenjskim okoliščinam kljub vsemu upira – protagonistka si pogosto zgolj potrpežljivo želi, da bi se iz suhljatega, a pogumnega otroka razvila v privlačno dekle z oblinami, predvsem pa z močjo otroške želje obupano čaka na trenutek, ko se bodo po večmesečni odsotnosti domov vrnili starši.Christinina, torej otroška perspektiva, skozi katero spremljamo pripoved, je očitna prednost tega romana, avtorica namreč vzdušje gradi na odnosu med nedolžnostjo igre in grozo moldavske realnosti, na tragičnosti, iz katere veje (ne)moč že skoraj odrasle, a še otroško naivne junakinje. A ker ne gre zgolj za nesrečno usodo ene moldavske družine, temveč za življenje vse Christinine vasi, v kateri so ostali le še otroci in starci, se družbenokritična, mestoma ironična ost romana še zaostri. Liliana Corobca namreč v romanu opisuje kruto resničnost ene najrevnejših evropskih držav, v kateri se po romanu sodeč ohranjajo tradicionalistične vloge moškega in ženske, le družinska tradicija ne more več temeljiti na varnosti, državna pa ne na optimizmu. »Gradimo svetlo prihodnost za naše otroke. Drži, le da jo gradimo v Španiji, Italiji, Rusiji, ker smo na Češkem že vse zgradili in zidarjev ne potrebujemo več. V Španiji je zavladala kriza. Otroci, ki imajo starše v Španiji, so je bili veseli. Kriza – magična beseda, ki pomeni vrnitev staršev domov, k otrokom, le da se ni vrnil nobeden,« brezkompromisno zapiše avtorica v presunljivem romanu.

https://www.dnevnik.si/1042728932/kultura/knjiga/recenzija-romana-kinderland-liliane-corobca-moldavski-paket-presenecenja

Fata bătrână sunt eu! (Cronică de Ioana Revnic)

martie 6, 2016

liliana

Fata bătrână sunt eu!

nd vine vorba despre legăturile dintre bărbați și femei, discuțiile sunt interminabile. Încrâncenate. De-o inutilitate sublimă.

Unii pretind că feminitatea – în plenitudinea ei – se manifestă numai și numai în prezența unui purtător de cromozom y. Pe susținătorii acestei teze ți i-ai putea imagina recitând:

Ce triste sunt femeile fără bărbați!

Cât de prăpădit, cât de puricos, un bărbățel

acolo, mucos și tăcut:

Și toate femeile învie,

Ochii strălucesc,

Gurile vorbesc…

Alții spun că femeile tânjesc toate după împlinirea domestică, mai abitir decât după prestigiul pe care li l-ar putea aduce – de pildă – câștigarea Premiului Nobel. Iar așteptarea Alesului e primul scop important al vieții lor. Surprinzător sau nu, această idee are foarte multe suportere. Penelope perpetue, respectivele ar putea să recite jinduind după așa-zisul bărbat al vieții lor:

Bărbatul nostru imaginar nu are chip.

Bărbatul, mai mult ca o sugestie.

Este ca și cum îți sugerezi că nu te doare dintele și nu te mai doare dintele.

Îți sugerezi că nu mai ești singură și nu mai ești singură.

Îl privești enigmatic în ochi, îi răspunzi cu dulceață la mângâieri.

Dacă nu îl vezi, nu înseamnă că nu există. Nici pe Dumnezeu nu-L vezi. E doar prea departe, dincolo de vedere, dincolo de zid, dincolo de orizont, dar o să apară la momentul potrivit.

Mai există apoi și o castă a solitarelor învederate, (aparent) castrate afectiv, care, în ciuda investițiilor emoționale considerabile, au avut parte de experiențe amoroase eșuate.

Visăm la bărbați inexistenți. – le-auzi declamând…

Nu ne legăm afectiv de nimeni, că doare.

Nu merită proștii înconjurători.

Cu care dintre soiurile de femei pomenite până acum se aseamănă Rafira Sic – protagonista ultimului roman al Lilianei Corobca?

*

Dacă citești Imperiul fetelor bătrâne de Liliana Corobca, spui că Rafira e în toate felurile. Și singuratică. Și revoltată. Și visătoare fără leac. Și o fată care înflorește doar în prezența bărbaților reali sau imaginari care i se perindă prin viață. Dar Rafira ar putea să fie și urmașa unor femei care au schimbat istoria unui ținut misterios. Sau descendenta unei strămoașe mitice.

*

Imperiul fetelor bătrâne are două părți fundamental diferite, legate între ele într-un mod căutat. Prima este despre viața într-un cămin studențesc de fete. Pentru acestea, anul al treilea de facultate devine un prag al vetusteții. Ce au junele în comun?! Faptul că vânează bărbați buni de însurătoare, deoarece idealul lor este să ajungă neveste. Că le cheamă Rafira, Aurica, Virginia, Mariana sau oricum altcumva, aceste fete bătrâne viețuiesc ca niște organisme autotrofe. Așteptările resemnate și reveriile sunt hrana lor.

imperiul

A doua parte e o distopie despre un alt imperiu al fetelor bătrâne. Detaliile stranii despre (aparent) autosuficienta, (în mod cert) impenetrabila, inexpugnabila Rafira Sic – personajul principal – sunt ascunse în ambele capitole și sunt menite să asigure coerența cărții.

Aceste ,,ancore” – cum le numește autoarea într-un interviu recent – dovedesc: a) ingeniozitate scriitoricească; b) capacitatea romancierei de a nu scăpa din mână firele narațiunii.

Și totuși, alăturarea celor două jumătăți de roman pare artificială.

Iar acest lucru cred că nu se datorează evidentelor diferențe de stil și de viziune. Ci faptului că a doua parte a volumului e încifrată excesiv. Liliana Corobca nu face nicio concesie cititorului. Construiește – ca pentru sine – parabole ale căror înțelesuri se decantează greu. Sunt povești alegorice despre războaie: războiul de la granița Basarabiei (între Histria și Transhistria); conflictele din interiorul granițelor țării; lupta milenară dintre bărbați și femei, a căror apropiere înseamnă devorare reciprocă. Parabole despre cruzimea, intoleranța, conformismul lumii de azi. Despre iubirea care dăruiește viață – singura iubire adevărată.

Pe lângă romanul realist (din partea întâi), în volum există – așadar –un roman parabolic. Dar și unul fantastic. Acesta din urmă reface istoria teritoriului numit în titlu. Autoarea îi scornește o mitologie: imperiul are o o legendă întemeietoare: se zice că s-ar fi ridicat pe la 1311, pe locurile în care ar fi viețuit o Sfântă – Galhira. (Tulburătoare istoria acesteia, consemnată de hagiograf!) Rafira Sic e o Galhirie dintr-alte vremuri.

În mod previzibil, Imperiul fetelor bătrâne este și o carte despre feminitate, singurătate și marginalizare. Inserțiile poetice, pe oricare dintr-aceste teme, (amintind de primul roman al autoarei – Negrissimo) sunt memorabile. Pe câteva dintre acestea le-am folosit în preambulul textului de față.

*

Liliana Corobca și-a construit brandul personal cu perseverență, muncind cu seriozitate și ca autoare de ficțiune, și în calitate de cercetătoare a istoriei recente (a scris cărți despre cenzura comunistă, a editat volume despre exilul literar sau despre bucovinenii deportați în Siberia).

Cărțile ei sunt citite și comentate – în genere, favorabil, puținele obiecții la adresa acestora fiind formulate cu respect și delicatețe. Numele ei a devenit o garanție a rentabilității literare: romanele-i sunt traduse, ajung în topuri europene și devin bestseller-uri la târgurile de carte autohtone.

Așa s-a întâmplat și cu Imperiul fetelor bătrâne, cea mai vândută carte a editurii Cartea Românească la Gaudeamus-ul din 2015.

Care este secretul Lilianei Corobca?

În primul rând, scrie cărți și le publică.

Apoi, mânuiește cu dezinvoltură registre diverse.

În sfârșit, nu se sfiește să experimenteze – pe aceleași spații epice – formule literare eterogene.

Și crede în destinul său de scriitoare.

*

Imperiul fetelor bătrâne. Umor. (Auto)ironie. Spirit ludic. Gravitate. Cruzime. Violență. Candoare. Istorii. Poezie. Coerență. Fragmentarism.

Stilul ,,fusion” – în literatura Lilianei Corobca.

*

Carte-hibrid, Imperiul fetelor bătrâne încheie – după spusele autoarei – un ciclu.

Eu cred că printre temele ori printre personajele (prea) înghesuite în cea de-a doua parte a cărții s-ar putea afla – totuși – măcar un erou sau poate unul din subiectele viitoarelor sale romane.

Eine Stimme für die verlassenen Kinder Moldawiens, von Jan Koneffke

ianuarie 30, 2016

Kinder spielen auf einem Spielplatz in einer Plattenbausiedlung in Ribniza, Transnistrien. (dpa / Robert B. Fishman)

Mal in Briefen an die Eltern, mal im Selbstgespräch, berichtet die Romanheldin Cristina, klug und altklug, naiv und frühreif, komisch und poetisch von den Ängsten, Sorgen und Mühen des Alltags, den sie und die Brüder bestehen müssen. (dpa / Robert B. Fishman)

Liliana Corobca: „Der erste Horizont meines Lebens”Eine Stimme für die verlassenen Kinder Moldawiens

In den osteuropäischen Ländern leben viele tausend Kinder, deren Eltern als Arbeitsemigranten durch Europa ziehen. Die moldawische Schriftstellerin Liliana Corobca hat sich in ihrem Roman „Der erste Horizont meines Lebens” dem Schicksal dieser verlassenen Kinder gewidmet und ihnen so eine Stimme verliehen.

Von Jan Koneffke

http://www.deutschlandfunk.de/liliana-corobca-der-erste-horizont-meines-lebens-eine.700.de.html?dram:article_id=343814

Bald nach dem blutigen Sturz Nicolae Ceausescus gingen grausige Bilder aus den Waisenhäusern Rumäniens um die Welt: Das Anstaltspersonal hatte die eltern- und schutzlosen Kinder nicht nur aufs Abscheulichste misshandelt, sondern auch beinahe verhungern lassen. Im Verlauf der 90er-Jahre wiederum war oft von den Straßenkindern Bukarests die Rede, die in der Kanalisation lebten und Klebstoff schnüffelten.

Von einem anderen skandalösen Phänomen der jüngeren Zeit hört man hingegen wenig bis gar nichts, sei es, weil es zwar massenhaft, aber wesentlich unauffälliger auftritt, sei es, weil es das wirtschaftliche Ungleichgewicht und die Armut in der Europäischen Union selbst betrifft und keinem kommunistischen oder postkommunistischen Regime in die Schuhe geschoben werden kann:

In den osteuropäischen Ländern leben abertausende von Kindern ohne ihre Eltern, die als Arbeitsemigranten kreuz und quer durch Europa ziehen. Diese verlassenen Kinder werden teils von den Großeltern versorgt, teils bleiben sie völlig allein und der Willkür der Erwachsenenwelt ausgeliefert.
Es ist das Verdienst Liliana Corobcas, den verlassenen Kindern eine Stimme verliehen zu haben.

Individuelle Stimme der kleinen Heldin Cristina

Das Buch der Schriftstellerin und Literaturwissenschaftlerin, die schon mehrere Forschungsarbeiten über die Zensur im kommunistischen Rumänien veröffentlicht hat, erfüllt aber keineswegs nur eine soziale Funktion, indem es auf ein so krudes, wie unbeachtetes Phänomen aufmerksam macht. Corobcas Roman überzeugt auch literarisch durch die ganz und gar individuelle Stimme ihrer kleinen Heldin Cristina.

Auf Rumänisch hatte das Buch übrigens einen deutschen Titel: „Kinderland”, den der österreichische Verlag, wenig plausibel, durch „Der erste Horizont meines Lebens” ersetzt hat. Doch gibt es zum Originaltitel eine Geschichte. In den frühen 90er-Jahren erhielten moldawische Kinder humanitäre Hilfe aus dem Westen, in Form von Schokoladeneiern – Kinderschokolade.

Liliana Corobca: „Daran erinnere ich mich noch, ich war Schülerin, nicht mehr wirklich ein Kind, ich besuchte die letzten Klassen des Gymnasiums, und sogar ich glaubte, dass ‘Kinder’ ‘Eier’ bedeutet. Von diesem Missverständnis bin ich ausgegangen. Vermutlich denken viele in Moldawien, dass dieser deutsche Titel eigentlich ‘Eierland’ bedeutet.”

„Kinderland” passt aber auch deshalb besser, weil die Kinder im Buch fast unter sich bleiben. Angesiedelt ist die Geschichte in einem Dorf der ehemaligen Sowjetrepublik und heutigen Republik Moldawien am äußersten Rand Südosteuropas, dem einstigen Bessarabien, das bis 1940 Teil Großrumäniens war und in dem, trotz Stalinscher Umsiedlungspolitik, die Mehrheit der Bevölkerung noch immer Rumänisch spricht – doch könnte sie ebenso gut in einem Dorf der EU-Länder Rumänien oder Bulgarien spielen.

Liliana Corobca, die vor einigen Jahren im heimischen Moldawien an einem Forschungsprojekt arbeitete, kam durch eine Beobachtung zu ihrem Stoff:

„Normalerweise ging ich zu meinen Eltern nach Hause. Eines Abends kam ein Handwerker mit einem kleinen Jungen, der ein sonderbares Verhalten an den Tag legte, nicht spielen und nicht kommunizieren wollte, wir gaben ihm einen Ball, aber er schaute immer nur zu seinem Vater, das schien mir völlig unnatürlich für einen kleinen, normalen Jungen, er war auch sehr ängstlich, konzentriert blickte er seinen Vater an, und dann meinte meine Mutter zu mir, dass dieses Kind das Ergebnis der letzten Auswanderungswelle sei.”

Die Geschichte handelt von der zwölfjährigen Cristina und ihren kleinen Brüdern Dan und Marcel. Nach einem Romananfang, der wie ein Film anhebt und den weinenden Dan in der Weite des öden und halbleeren Dorfes zeigt, während seine Schwester auf der Suche nach einem Erwachsenen ist, der die Zecke entfernen könnte, die sich in seinen Bauch bohrt, wechselt die Erzählung bald in die erste Person.

„Da es Zehntausende von diesen Kindern gibt, wird eine andere Generation heranwachsen”

Mal in Briefen an die Eltern, mal im Selbstgespräch, berichtet Cristina, klug und altklug, zärtlich und voller Sehnsucht, naiv und frühreif, komisch und poetisch von den Ängsten, Sorgen und Mühen des Alltags, den sie und die Brüder bestehen müssen. Die Mutter der Kinder arbeitet in Italien, wo sie fremde Kinder betreut, der Vater hingegen in Russland. Beide kommunizieren mit den Kindern per Telefon, schicken Geld, Kleidung und Lebensmittel.

Und Cristina, die naiv und trotzig darauf beharrt, dass es im heimischen Moldawien noch immer am „allerschönsten” sei, tröstet den Bettnässer Marcel, der sich auf einen Schemel vors Haus hockt und diesen Platz nicht mehr verlassen will, bis der Vater heimkehrt, mit den vielen Beispielen der von ihren Säufervätern verprügelten Kinder:

„Siehst du, Dummerchen, was ein Vater tut? Und du jammerst Tag und Nacht. Ein Vater fehlt dir, damit du mit eingeschlagenem Kopf rumlaufen kannst, Blut in der Nase, hungrig und verdroschen, und dich bei den Nachbarn verstecken musst? Siehst du, alle Kinder kommen zu uns, weil es ohne Väter besser ist.”

Liliana Corobca (Deutschlandradio / Jana Demnitz)

Die moldawische Autorin Liliana Corobca (Deutschlandradio / Jana Demnitz)
Liliana Corobca: „Ich habe mich in die Figur hinein versetzt, und dachte dabei, da es Zehntausende von diesen Kindern gibt, wird eine andere Generation heranwachsen, die eines Tages erwachsene Mitbürger sein werden, und mich hat die Entwicklung dieser Kinder interessiert, und so habe ich versucht, mir jede Etappe dieser Entwicklung vorzustellen, all die kleinen Ereignisse, die diese Kinder erleben.”

Cristina wird der anderen Kinder kaum Herr, die aus den umgebenden Straßen ins Haus kommen, um Schutz zu suchen und vor Hunger sogar „trockenes Brot mit einem solchen Appetit” verzehren, „als wäre es mit schwarzem Kaviar bestrichen” – und beschließt, wenn sie einmal Kinder haben werde, sie im „Geist der Sanftmut” zu erziehen. Sie dringt bei den Brüdern darauf auf Programm, nämlich erst um 8 Uhr abends, zu weinen, denn es gäbe einfach zu viel zu tun.

„Ich habe es wieder vergessen, aber Marcel kam eines Abends mit den Fotografien von Vater und Mutter und sagte: Lasst uns weinen, es ist acht Uhr!” Von anrührender Komik ist es auch, wenn Cristina mit der Hilfe unerfahrener und umso ängstlicherer Kinder eine Ziege melken muss, die das Tier anschauen, „als wäre es ein Krokodil.” Überhaupt ist die Angst in diesem Kinderkosmos stets präsent und wird von der jungen und sich selbst zur Vernunft erziehenden Erzählerin kurzerhand zur „Krankheit” erklärt.

Liliana Corobca hat einen so kindlichen, wie vor der Zeit erwachsen gewordenen Charakter erschaffen, mit dem man nicht anders als mitleiden kann. Darüber hinaus verleiht ihre Sprache dem rückständigen Dorfleben die größte Anschaulichkeit.

„Ohne, dass ich mir dies zunächst vorgenommen hätte, aber durch die Augen von Kindern ist es leichter, bestimmte Wahrheiten auszusprechen, Kinder reden sehr aufrichtig, ohne vorgefasste Meinungen oder Verurteilungen, sie spielen mit dem, was um sie herum geschieht, und das hat mir erlaubt, die gegenwärtige Welt eines moldawischen Dorfes darzustellen, eines Dorfes im Niedergang, sei es ökonomisch, sei es geistig.”

Aus Sicht der kleinen Heldin ist das von der Katze bedrohte Schwalbennest im Hühnerstall ebenso bedeutsam wie der die Kinder bestehlende Nachbar – denn in dieser Welt ist arm, wer zu Hause bleibt und nicht nach dem „langen Geld” in die Fremde aufbricht. Krude wiederum liest sich die Geschichte um den Hundequäler Ștefănel. Als das gepeinigte Tier stirbt, wird der sadistische Junge verrückt. Mit dem magischen Denken ihrer Welt vertraut, stellt sich Cristina vor, der gequälte Hund sei in sein Herrchen gefahren.

„Das Lachen eine Erlösung, auch für den Leser”

Dann wieder macht sie sich über die Behauptung der Mädchen lustig, dass Brüste durch schwere Arbeit wachsen: „So viel wie ich arbeite, müsste ich schon zwei Kanister haben … Ich will keine Kanister bis zum Nabel.” „Ich bin eine erfüllte Person und beinahe schon ein großes Mädchen”, meint die Zwölfjährige, die sich, als sei sie eine Alte, Gedanken über die nachfolgenden Generationen macht: „Nun wachsen diese jungen Generationen heran, die sich erst küssen und dann laufen lernen.” Aus der Komik, die das tragische Geschehen dieses Buches begleitet, hat Liliana Corobca ein ästhetisches Programm gemacht.

„Und so ist das Lachen, auch im Roman, eine Hilfe, um nicht zu verzweifeln und sein seelisches Gleichgewicht zu bewahren, denn manchmal ist alles sehr schwer, sehr traumatisch, und so ist das Lachen eine Erlösung, auch für den Leser, der versucht, nachzuempfinden, was ich geschrieben habe, aber ich habe das tatsächlich aus der Perspektive jener gemacht, die diese Dinge durchleben und durchleiden.”

Tragikomisch ist auch der Schluss des Romans: Mitfühlend wie sie ist, will die vor Sehnsucht vergehende Cristina gar nicht daran denken, sich den Tod der Großmutter zu wünschen, „damit Mutter und Vater sogleich nach Hause kommen.” Doch genau damit endet das von Ernest Wichner blendend übersetzte Buch: mit dem Tod der Großmutter und Cristinas Tränen – vor Kummer und vor Freude.

Liliana Corobca: „Der erste Horizont meines Lebens”
Roman. Aus dem Rumänischen von Ernest Wichner.
Zsolnay Verlag, Wien 2015, 192 Seiten, 18,90 Euro.