Archive for the ‘referinte critice’ Category

„Cenzura pentru toți”

Mai 25, 2017

http://www.revistatimpul.ro/view-article/3709

Cenzura pentru toți

Constantin Piștea

Publicat la: 12-05-2017

 

Sunt scriitori care duc la bun sfârșit un roman fără să se documenteze deloc. Se întâmplă lucrul acesta mai ales în cazul ficțiunii, când autorul știe suficient de multe despre locurile, ocupația și preocupările personajelor încât nu are nevoie de nici un ajutor, de nici o informație. Lucrurile sunt mai complicate în cazul cărților tehnice ori specializate într-un anumit domeniu de cercetare. În acest caz, autorul își tocește coatele până dă de capul celor pe care vrea să le transmită mai departe.

 

Liliana Corobca se află între cele două ipostaze. Caiet de cenzor se dorește roman, însă are la origine o muncă de vreo 10 ani de documentare în domeniul cenzurii. Pericolul unei astfel de ipostaze este să dai atât de multe informații, încât firul narativ să aibă de suferit. De altfel, primul aspect pe care l-am remarcat la cartea aceasta a fost cantitatea mare de informații legate de cenzură pe care Liliana Corobca a reușit să o insereze. Astfel, romanul ei se poate dovedi util în caz că vreți să știți mai multe despre ce însemna cenzura, cine o aplica și în cel fel. Dar, dincolo de informare, romanul propune și un personaj interesant: cenzorul.

Filofteia Moldovean a lucrat în Direcția Generală a Presei și Tipăriturilor în anii ’70 și a trecut prin diverse structuri ale acestei Direcții, astfel încât constatările ei oglindesc modul de lucru al instituției din acei ani. Cenzorii aveau ca instrumente de lucru și câteva tipuri de caiete, în care-și puteau nota observațiile personale ori precizările șefilor din timpul ședințelor. Aceste caiete se distrugeau, fără excepție, de unde și liniștea cu care unii cenzori notau în acele caiete mai mult decât niște simple chestiuni utile serviciului.

„Siguranța că totul va arde, că așa a fost de ani de zile și așa va fi mereu îmi dă o libertate cum nici cele mai bune intervenții în manuscrise nu-mi oferă. Acolo trebuie să fii atent și mereu pregătit pentru explicații, justificări. Aici, în caietul meu, nu trebuie să mă justific, să mă apăr, să mă controlez, sunt notele mele intime, libere, destinate arderii, pot să greșesc, să exagerez, să nu pun punct. Pun toate punctele tocmai ca să mă ordonez, ca să fiu mai bună. Am grijă la sintaxă.”

Unul dintre caietele pe care le-a ținut Filofteia Moldovean ajunge peste ani la Liliana Corobca. Cenzorul fugise din țară în 1974 (situație cu fundament real) și riscase enorm luând cu sine caietul, care, pe alocuri, arată chiar ca un jurnal, doldora de chestiuni intime ori de amintiri legate de propria familie.

De multe ori ironică, acidă, cu conștiința propriei experiențe profesionale, Filofteia Moldovean arată că nu roboții ciopârțeau textele, ci niște oameni, cu gusturi proprii și cu sisteme proprii de valori. Ea își prezintă și colegele de birou – una voluptuoasă, la care se uitau toți vizitatorii, și alta nițel cam prea sensibilă pentru meseria de cenzor – și dă tot felul de exemple de intervenții asupra textelor. De altfel, un capitol este numit chiar „Intervenții justificate” și este impresionant faptul că aceste exemple nu sunt rupte din cărțile publicate în acei ani, ci sunt pur și simplu inventate de Liliana Corobca pentru a ilustra modul de lucru al cenzurii.

„Ce să facem să avem pe masă manuscrisul mult visat? Din care să nu ai ce tăia! Cartea ideală! Ca să plec din Cenzură, să-mi dau demisia, să mă fac apicultor! Ne vin însă căcați. Asta le stă pe gură și pe pană scriitorilor! Asta-i marea lor realizare socialistă! Unul nu există din care să nu ai ce tăia, din care să nu cenzurăm câte ceva, niciunul care să se dispenseze de îndreptările noastre politicoase.”

Ca să înțelegi astăzi acele vremuri, trebuie să pui cenzura cărților în relație cu Securitatea și cu politica editorială. Unui scriitor naiv îi era aproape imposibil să știe cine i-a schimbat un cuvânt, un vers ori un paragraf. A fost redactorul de carte și teama lui de a nu fi acuzat că i-a scăpat ceva? A fost nasul fin al Securității, care a perturbat lanțul editorial? Ori, pur și simplu, cenzorul, eternul cal de bătaie, care de multe ori tăia și acolo unde nu era cazul, tocmai pentru a evita orice problemă de interpretare?

În relație cu colegele, Filofteia se consideră aproape de perfecțiune: „Nimic nu mă impresionează în textele lor (n.m. ale scriitorilor), nici pasajele crude, nici descrierile romantice, nici scenele misterioase, nu mă excită versurile senzuale, nu mă atinge nimic, sunt rece și obiectivă, am capul limpede și nu mă pierd cu firea niciodată, nu-mi pierd cumpătul în situații complicate”.

Totuși, nu se poate spune nici că Filofteia Moldovean și-a pierdut simțul realității. Deși zice că e „cel mai bun cenzor”, este conștientă că „dacă cineva ar citi ce scriu acum, m-ar da afară”. Astfel, caietul său, care scapă arderii, este mijlocitorul unui exercițiu de voyerism.

Impresia că are acces la lucruri inedite va ține treaz interesul cititorului. Altfel, caietul și, în fond, romanul nu au ritmul unei ficțiuni obișnuite. Evoluția personajului principal este observată pe măsură ce el se mută de la un compartiment la altul și își schimbă perspectiva asupra cenzurii. Treptat, Filofteia se destăinuie tot mai mult, lăsând de înțeles că lucruri rămase nerezolvate în trecutul său o apasă. Cenzorul lasă loc tot mai mult persoanei, care se prezintă prin intermediul familiei și al preferințelor legate de carieră versus viața personală.

În final, și cenzorul, și persoana cu numele Filofteia Moldovean par să plătească tribut unui deficit de libertate. Cenzorul îi reproșează acest lucru scriitorului, care îi supune atenției tot felul de nimicuri, iar persoana rămâne prizoniera unui sistem – din care va evada cu tot cu caiet – prea puțin încurajator în privința vieții de familie.

„Cărțile sunt cel mai bun prezervativ și cel mai ieftin. Cel puțin pe mine ele mă feresc de orice primejdie care vine din partea unui bărbat. Încă nu sunt atât de bătrână, până la 40 de ani ar mai fi ceva de capul meu. Dar nu rămâi gravidă de la cărți și eu doar cărți am în jur.”

Caiet de cenzor este o mărturie complexă despre cenzura comunistă, un roman închegat pe seama unei cercetări minuțioase. Efortul Lilianei Corobca trebuie să fi fost uriaș și se cuvine apreciat. Mai ales că, îmbrăcat în hainele romanului, rodul muncii sale poate ajunge la mai mulți cititori și se poate bucura de mai mult succes decât un eventual volum documentar despre cenzură.

„Caiet de cenzor” – bookhub.ro

Mai 7, 2017

cenzor

https://bookhub.ro/caiet-de-cenzor-de-liliana-corobca/

DE ÎN 2 MAI 2017

Prestigioasa colecție „Ego. Proză” a editurii Polirom, coordonată de Lucian Dan Teodorovici s-a îmbogățit în 2017 cu un roman surprinzător prin tehnica desăvârșită a scriiturii, rezultatul unei documentări minuțioase și de lungă durată a unui subiect sensibil – cenzura – în contextul actual al societății românești, în care noi – membrii săi mai mult sau mai puțin activi – ne propunem și încercăm să fim cât mai puțin subiectivi și, implicit, manipulați. Dar, la urma urmei, ce este atât de rău în a fi manipulat? Ce presupune, de fapt, manipularea, pe care adeseori o asociem cu cenzura? Cine o dictează și cine o coordonează? În ce raport se află cenzura față de manipulare? Iar întrebările derivate ar putea umple mai multe pagini…

Dacă ne ducem la dicționarele lingvistice și enciclopedice publicate în România postbelică, putem observa cu ușurință amprenta regimului politic asupra evoluției conceptului de cenzură, despre care am auzit și învățat încă din clasa a V-a, la orele de istorie dedicate Romei antice. Puțini dintre cei născuți și educați în timpul regimului comunist au îndrăznit să disocieze sensurile cuvântului cenzor pe care le-au întâlnit în lecturile școlare obligatorii. Practic, conceptul de cenzor, ca membru al înaltei ierarhii politice a Romei antice, nu are nimic în comun cu conceptul de cenzor, ca persoană care aplică cenzura, care contribuie la prevenirea diseminării informației către public de către un grup de control. Cei născuți după 1989 au dezvoltat, adeseori inconștient, o aversiune organică față de orice tip de constrângere socială, politică, economică sau religioasă, pe care le consideră, voluntar sau involuntar, manifestări ale cenzurii. Dar tinerii post-decembriști care se revoltă atunci când se dezbate rolul cenzurii în cadrul sistemelor represive de orice fel, uită să ia în calculautocenzura, proces sine-qua-non în formarea propriei personalități, a cărui contribuție decisivă în integrarea noastră socială a fost subliniată de majoritatea psihologilor și sociologilor.

Caietul de lector al unui cenzor activ în cadrul sistemului represiv comunist reprezintă pentru Liliana Corobca pretextul perfect pentru a trece în revistă procesul de maturizare al unei tinere obișnuite, cu „rădăcini sănătoase”, care, prin prisma studiilor și a meseriei sale, urma să aibă o evoluție fără obstacole majore la locul de muncă, fără surprize până la ieșirea la pensie. Dar viața anostă o nemulțumește din ce în ce mai mult pe Filofteia Moldovan, ceea ce o determină să scrie acest caiet secret de cenzor, pe care inițial l-a considerat o completare a caietelor pe care le preda după citirea manuscriselor alocate. Dacă la început dialogul interior este practic o justificare a muncii dificile de lector care trebuie să taie, să ajusteze textele ce urmau să fie publicate, astfel încât cenzura este considerată o completare necesară a efortului depus de autorul propriu-zis al operei (nu întâmplător, primul capitol este intitulat „Intervenții justificative”), celelalte cinci capitole ale caietului-jurnal surprind transformarea profundă a lectorului care nu mai este un simplu lector, ci un critic și, mai ales autocritic al propriei vieți, sfârșind prin a refuza, fără să realizeze conștient, rigorile sistemului represiv, surprinse foarte bine de autoare încă din primele pagini ale cărții.

Personajele principale – un trio feminin completat de un personaj masculin necesar pentru a echilibra balanța – se dezvoltă într-o interdependență aproape maladivă, iar metoda de supraviețuire și echilibrare interioară la care apelează Filofteia Moldovan este jurnalul, chiar dacă în primă instanță ține să sublinieze că

„Acesta-i un caiet de cenzor, nu-i un jurnal. Roza și Hermina pretind că ele scriu jurnale. În general, nu înțeleg jurnalele, ca specie literară. Nu înțeleg pentru ce, pentru cine se scrie un jurnal. Serviciu – acasă. Cenzură – somn. Oameni – tăcere. Cărți – mâncare și iar și din nou. Restul sunt cuvinte inutile.” (p. 77)

Lectura participativă reprezintă metoda ideală de maturizare și acceptare a propriei identități, asumarea propriilor decizii, în contextul în care greșelile tinereții o ajung din urmă pe Filofteia Moldovan (o căsătorie eșuată din fașă, un copil crescut de fostul soț, după ce fusese abandonat de mamă la rude pentru a-și putea termina studiile…), apreciată la locul de muncă, dar care se revoltă sistematic împotriva rutinei:

„Literatura, în general, e repetitivă, dar se pare că cititorul poate citi la infinit aceleași lucruri. Există o mare nevoie de a te ascunde și de a te refugia în lecturi. Un noroc pentru profitorii oportuniști care dau din pix și se îmbogățesc din asta!” (p. 154)

Practic, lectura participativă aplicată de cea mai bună cenzoriță din Departamentul de Literatură și Artă este cea mai bună definiție care se poate da cenzurii, ca act necesar și suficient în toate momentele vieții, în viața publică, dar și în cea interioară, care se completează, adeseori fără să se mai poată distinge realitatea fizică, concretă de cea mentală, virtuală. Filofteia Moldovan asimilează, fără să realizeze conștient, sfatul șefului de departament, tovarășul Zukerman, de care este îndrăgostită iremediabil, ceea ce va contribui la afirmarea propriei sale identități sociale:

„Cine a zis că un cenzor trebuie să fie multilateral dezvoltat n-a fost un prost. Simț politic, limbi străine, studii interdisciplinare, conștiință comunistă, credeți că sunt vorbe goale? Dacă nu simțiți pe ce sârmă subțire înaintați și ce prăpăstii sunt sub voi, degeaba sunteți în Cenzură!” (p. 121)

Transferul temporar la departamentul Import-Export reprezintă o etapă necesară în procesul de maturizare, chiar dacă o scoate din zona de confort pe autoarea jurnalului, care, fără să conștientizeze propriu-zis, acceptă necesitatea cenzurii și autocenzurii ca metodă ideală de construcție a propriei identități, un proces care presupune un dialog interior dureros, cu întrebări incomode, care atrag răspunsuri-soluții surprinzătoare chiar și pentru cea care a identificat problema:

„Undeva, cineva se poticnește, se pierde și, pentru că nu are privilegiul de a urmări povestea așa cum doar un cenzor o poate face, ratează totul. … Sigur, arta nu se supune unor reguli stricte, dar construcția unui roman presupune niște reguli și autorii naivi ratează, simt asta cu toată fibra mea interioară! În poezie, când doi cu doi fac șase, poate fi minunat, original. Dar în proză e catastrofal! Matematica ar trebui predată obligatoriu celor care au de gând să ne bombardeze cu proze kilometrice. Câte un curs de matematică înainte de fiecare roman. Ca să știe că nu poate porni cu o poveste de dragoste petrecută în plin colectivism, ca să deraieze apoi cu întrebări esențiale despre scopul vieții. Se pierd pe drum, devin didactici și salvatori de națiune… Mai că-mi vine să le indic pe câmp unde exact o iau razna. Dar nu, nu am voie să las urme. Pot să notez, să sugerez ce pasaje sunt de tăiat. Romanul are arhitectură indescriptibilă…” (p. 203)

Lectura ajunge să reprezinte metoda ideală de a obține răspunsuri, de a asimila greșelile tinereții, de a înțelege dictatura, ca rezultat tocmai al lipsei de lectură, de a accepta dragostea, iubirea, care te transformă, te completează, te plasează la locul potrivit și la momentul potrivit în dialogul cu tine însuți, dar și în societate:

„Dragostea, iubirea, pasiunea, tandrețea! Sunt cuvinte pentru care ai nevoie de permis de înalt funcționar sau de cercetător în domeniu, documentarist sau arhivist. Cuvinte închise la Fondul Special, căruia i se mai zice și Fondul secret. Cutii acolo multe. Una e cutia închisă a Pandorei. Cine o va deschide va schimba ortodoxia. O revoluție și tot nu e de ajuns. Sunt cuvinte destinate spațiilor închise, perene, punitive, unde primești învățăminte și subțiri felii de pâine ca să uiți. Iar, în cazul fericit, să supraviețuiești. Dacă ieși de acolo, nimeni nu va angaja deținătorii umezi. Aproape de putrefacție, cu pânzele rănite. Pentru că dragostea e cu destinație specială și cu ștampilă.” (p. 62)

Cenzura, percepută inițial ca un cal troian, poate reprezenta soluția ideală ca libertate a libertății, dar numai prin asumarea lecturii conștiente, ca metodă definitorie a procesului de maturizare interioară, după cum ne-a demonstrat Liliana Corobca în cele 360 de pagini ale exercițiului de sinceritate pe care l-a rezolvat, după părerea noastră, cu succes, iar noi – cititori activi – vom găsi soluții diferite, uneori surprinzătoare, neașteptate la același exercițiu, în funcție de etapa vieții în care ne aflăm, astfel că Troia poate rezista tocmai prin acceptarea cenzurii, completată de o autocenzură dureroasă, dar cu atât mai frumoasă prin rezultatele obținute.

caiet-de-cenzor_1_fullsizeEditura: Polirom

Colecția: Ego. Proză

Anul apariției: 2017

Nr. pagini: 360

ISBN: 978-973-46-6614-0

Cartea este disponibilă pe elefant.ro, Libris.ro sau pe site-ul editurii.

„Caiet de cenzor” – o carte aparte

Martie 23, 2017

http://www.ziaruldeiasi.ro/stiri/a-caiet-de-cenzora-o-carte-aparte–155127.html#.WM-q0hkBe9g.facebook

„Caiet de cenzor” – o carte aparte

O Kinderlandu – v slovenščini, despre Kinderland în limba slovenă

Decembrie 8, 2016

Recenzija romana Kinderland Liliane Corobca: Moldavski paket presenečenja

Hrepenenje v Kinderlandu

Moldavija je najrevnejša država v Evropi. Njena prihodnost je, ob napovedih o bankrotu, velikem vplivu sosednje Rusije, ob razplastenem gospodarskem kriminalu in korupciji, v zares gosti megli. Številni Moldavci so tako nad svojo domovino obupali že pred leti. Približno štirideset odstotkov delovne sile se je odpravilo čez meje, najpogosteje po ilegalnih transverzalah do Italije, ki je v večini primerov njihova želena destinacija. Tam recimo Moldavke postanejo poceni vzvod za dobrobit ostarelih Italijanov, prispevajo k higienski ustreznosti njihovih gospodinjstev in lajšajo seksualne apetite moške populacije. Zlasti tiste, rojene na revnem podeželju, velikokrat postanejo plen trgovcev z belim blagom, ki potem dekleta razpošljejo v Turčijo, Združene Arabske Emirate, Albanijo, Italijo, Češko, Portugalsko itd. Tisoči izseljenih Moldavcev v svojo domovino pošiljajo denarne zneske, ki po podatkih Svetovne banke iz leta 2009 predstavljajo kar 38 % bruto domačega proizvoda njihove države.

Statistika in naštevanje dejstev sta pomembna za razumevanje razsežnosti problematike migracije v Moldaviji, ki pušča za seboj pričakovano globoke brazgotine v družbeni strukturi. Ko Moldavke in Moldavci s praznim trebuhom za kruhom zapustijo svoje domove, ustvarijo tragično družinsko konstelacijo, ki jo je v svojem pomenljivo naslovljenem romanu Kinderland tematizirala moldavska pisateljica Liliana Corobca. V njem izrisuje vsakdan v moldavski vasi Lăpuşna, kjer so osrednji protagonisti otroci, nekakšna kolateralna škoda finančnega cunamija. Njihovi starši so v tujini, oni pa so prepuščeni samim sebi: vodijo gospodinjstva, kuhajo, redijo prašiče, drgnejo tla in skrbijo za mlajše sorojence; včasih popolnoma sami, včasih ob pozornosti prej betežnega kot budnega očesa babice ali dedka. Fizično in delno psihološko se ti otroci prelevijo v podaljšek svojih staršev, parcialno pa so še vedno otroci z vsemi zanje značilnimi željami, ki pa jih s pomočjo obrambnega mehanizma vztrajno potlačujejo, da ne bi sebi in svojim bližnjim prizadejali še več bolečine.

Liliana Corobca je glavno vlogo v romanu dodelila deklici Cristini, ki je zaradi odsotnosti staršev prisiljena postati mati in oče mlajšima bratcema Danu in Marcelu. Njeni dnevi so razpeti med neskončno dolgimi hišnimi opravili in šolskimi obveznostmi. Čeprav je še otrok, jo okoliščine prisilijo, da (pre)hitro posvoji moralna načela in dikcijo svojih staršev, s čimer se trudi kar najbolje vzgojiti svoja brata. Cristina vseskozi preseneča s svojo premišljenostjo in pokončno držo, ki jo glede na razmere redko prelomi jok. Precej več solz pretakata njena bratca, največ mali Marcel, ki je večno na robu ihtenja, prepoln hrepenenja po bližini staršev. Cristina in Dan čutita podobno, vendar slednjega ne razkrijeta tako pogosto. Sestra brata skuša ohrabriti tako da s prstom kaže na okoliške primerke – može, ki so ostali v vasi ali prišli na obisk in katerih jezik je željan alkohola, roke pa udarcev. Takega očeta ne potrebujejo.

Atmosfera Kinderlanda je torej vse prej kot otroško nedolžna. Corobca stilizirano portretira svojo domovino, ki med drugim slovi po pridelavi vin. Z lastne izkušnje pa vemo, da kjer je ponos, je gotovo tudi določen del degradacije – torej alkoholizma –, ta odstotek pa se še poveča, ko je okolje zaznamovano z revščino. Največja atrakcija v vasi Lăpuşna je tako na primer pijani sosed, ki s sekiro ali nožem lovi svojo ženo; družinsko dramo pa, opiraje se na ograjo, z veseljem spremljajo okoliški otroci. Pisateljica prikazuje še druge absurdne segmente življenja na moldavskem podeželju, na primer trk modernosti v obliki mobilnih telefonov in računalnikov ob starodavno vraževerje in razne poganske običaje.

Če odmislimo kruto tematsko posodo, iz katere roman Kinderland zajema, ne predstavlja težavnega literarnega zalogaja. Bralca nagovarja s preprosto strukturo in jezikom, ki pa se navsezadnje podata konceptu romana, v katerem je pozornost skoraj izključno namenjena otrokom. Pripoved tako presune predvsem z vsebino, z ubeseditvijo občutij hrepenenja in pogrešanja, ki se razraščata v drobnih, občutljivih otroških srcih, prisiljenih delno okamneti.

Potrditev kvalitete romana je lani Liliana Corobca dobila v obliki kristala Vilenice, leto poprej pa v romunski nagradi kritikov Prometheus za najboljši knjižni prvenec.

Maja Žvokelj

Liliana Corobca: Kinderland. Ljubljana: Modrijan, 2015. 192 strani; 12,70 €.

http://www.airbeletrina.si/clanek/hrepenenje-v-kinderlandu

 

 

 

Recenzija knjige: Otroški vitalizem

Liliana Corobca: Kinderland. Založba Modrijan, Ljubljana 2015, prevod Aleš Mustar.

sre, 30.09.2015, 20:00

Kinderland

Liliana Corobca, Kinderland. Foto: Arhiv Založbe Modrijan

 

 

Na naslovnicah časopisov in v udarnih terminih elektronskih medijev zdaj prevladujejo podobe beguncev in migrantov, to pa še bolj postavlja na margino stiske ljudi, katerim že do zdaj nismo posvečali posebne pozornosti. Seveda je treba prednostno reševati akutne probleme, vendar je težava v tem, da smo se na deprivilegirane in od vseh pozabljene v našem okolju že navadili in da jih sploh več ne opazimo.

Knjiga Kinderland Liliane Corobca nas spomni nanje na najboljši mogoč način. Delo, zastavljeno kot opazovanje sveta skozi oči dvanajstletne deklice, je napisano tako domiselno, tankočutno in očarljivo, da je pravzaprav kar težko najti knjigo, ki bi bila relevantna primerjava.

Corobca skozi otroško optiko analizira intimne, družinske, lokalne pa tudi širše družbene in politične fenomene, kar sicer ni nekaj posebej novega, vendar je v tem avtentična, saj zelo spretno ubira pot med otroško naivnostjo – ki nikakor ni izumetničeno potencirana ali karikirana – ter resnim odpiranjem vseh vitalnih vprašanj sodobne družbe.

Res bi lahko bil deloma upravičen pomislek, ali lahko dvanajstletno dekletce s takšno senzibilnostjo opazuje različne pojave, kar pomeni, da je takšno izhodišče pisateljica seveda spretno uporabila kot orodje za lasten »obračun« z izpostavljeno tematiko, vendar se »velike« teme tako gladko in brez opaznih šivov prepletajo z vsakdanjimi, da se takšni pomisleki razblinijo.

Pisateljica posega tudi na področje zgodovine, predvsem dediščine komunističnega režima (Corobca je tudi avtorica številnih monografij in člankov o romunskem protikomunističnem izseljenskem gibanju in komunistični cenzuri), pa o tranzicijskih odpustkih nekdanjim funkcionarjem, vendar je v ospredju predvsem intimna pripoved zapuščenih otrok, kjer mora najstarejši otrok ob odsotnosti staršev, ki sta si poiskala delo v tujini, skrbeti sam zase in še za dva mlajša otroka.

Najbolj dragocen element knjige je pristen, topel in sugestiven oris karakterjev, dogodkov in predvsem odnosov v neki pozabljeni moldavski vasici na koncu sveta, pri čemer ne gre pozabiti na sijajen prevod Aleša Mustarja. Naj so preizkušnje še tako hude, naj se osrednji protagonisti počutijo še tako zapostavljene in zavržene, vedno je v ozadju otroški vitalizem, ki z magičnim, pogosto pišmeuhovskim pristopom razlaga in reflektira neprizanesljivo stvarnost. To ni artificialen, skonstruiran optimizem, ki bi sugeriral, da težave niso tako hude, kot se zdijo, temveč zgolj pozitivno intonirana naracija, ki je veliko bolj zgovorna od suhoparnega lamentiranja ali sentimentalne tožbe.

Predvsem pa je v ozadju intenca, da je z blago ironijo, otroško občutljivostjo in na kratkočasen način mogoče veliko bolj prepričljivo opozoriti na problematiko samim sebi prepuščenih otrok. Te ni mogoče reševati zgolj s tako imenovanimi »sistemskimi rešitvami«, ki so vse prepogosto izgovor, da se ničesar ne stori, prav toliko ali še več je mogoče narediti zgolj z naklonjenostjo in ljubeznijo.

In takšno naj bi bilo tudi eno od temeljnih poslanstev literature in umetnosti nasploh, kar v danes prevladujočem egotripu številni avtorji pozabljajo ali pa v zasledovanju kvazi bolj sofisticiranih ciljev ignorirajo.

http://www.delo.si/kultura/ocene/recenzija-knjige-otroski-vitalizem.html

 

Recenzija romana Kinderland Liliane Corobca: Moldavski paket presenečenja

Naslov Kinderland utegne bralca sprva napeljati na misel, da bo vsebina romana ene največkrat nagrajenih moldavskih avtoric Liliane Corobca polna naivne brezskrbnosti. A avtoričina grenko-sladka navezava na srečno otroštvo, ki ga za mnoge generacije simbolizira jajce kinder z igračko presenečenja, je premišljena. Ko namreč glavna junakinja, deklica Christina, odpre svoj paket humanitarne pomoči, v njem ni čokoladnega jajčka, saj je nekdo škatle poprej že oropal boljših vsebin, kot se nemara kdaj zgodi tudi z življenjem. Namesto sladkanja se Christina nauči igrico kinderland, pri igri pa sodelujejo vsi otroci v njeni moldavski vasici, saj so pravila na moč vsakdanja – otroci se v njej igrajo odrasle, denimo eden prevzame vlogo profesorja, drugi Obamovega svetovalca…

Kinderland tako v romanu nastopi kot dejanska, sila preprosta otroška igra, a je obenem metafora za junakinjino življenje, v katerem ni prostora za igrarije. Pri dvanajstih letih je namreč Christina primorana skrbeti za mlajša brata Dana in Marcela, saj sta se oče in mati v iskanju boljšega zaslužka odpravila s trebuhom za kruhom, ponovno jih bosta obiskala šele, ko bo njihova babica, ki je že bolna, umrla (kar bo razlog za veselje?). Medtem ko torej njihova mati gospodinji v Italiji, gospodinji Christina doma, in čeprav sta navihana, a pogosto neutolažljiva brata že skoraj pozabila, kaj pomeni imeti družino, uteleša starejša sestra zanju materinsko ljubezen.Da se je dekličino otroštvo po sili razmer prehitro končalo, je ne nazadnje jasno iz resnosti, ki veje iz Christininih izjav, saj obenem nastopa tudi kot prvoosebna pripovedovalka. Razmišlja, da zaradi skrbi za brata enostavno nima časa za ljubezen kot druga dekleta, jasna je tudi glede strogih vzgojnih načel, a njena psihologija se takim življenjskim okoliščinam kljub vsemu upira – protagonistka si pogosto zgolj potrpežljivo želi, da bi se iz suhljatega, a pogumnega otroka razvila v privlačno dekle z oblinami, predvsem pa z močjo otroške želje obupano čaka na trenutek, ko se bodo po večmesečni odsotnosti domov vrnili starši.Christinina, torej otroška perspektiva, skozi katero spremljamo pripoved, je očitna prednost tega romana, avtorica namreč vzdušje gradi na odnosu med nedolžnostjo igre in grozo moldavske realnosti, na tragičnosti, iz katere veje (ne)moč že skoraj odrasle, a še otroško naivne junakinje. A ker ne gre zgolj za nesrečno usodo ene moldavske družine, temveč za življenje vse Christinine vasi, v kateri so ostali le še otroci in starci, se družbenokritična, mestoma ironična ost romana še zaostri. Liliana Corobca namreč v romanu opisuje kruto resničnost ene najrevnejših evropskih držav, v kateri se po romanu sodeč ohranjajo tradicionalistične vloge moškega in ženske, le družinska tradicija ne more več temeljiti na varnosti, državna pa ne na optimizmu. »Gradimo svetlo prihodnost za naše otroke. Drži, le da jo gradimo v Španiji, Italiji, Rusiji, ker smo na Češkem že vse zgradili in zidarjev ne potrebujemo več. V Španiji je zavladala kriza. Otroci, ki imajo starše v Španiji, so je bili veseli. Kriza – magična beseda, ki pomeni vrnitev staršev domov, k otrokom, le da se ni vrnil nobeden,« brezkompromisno zapiše avtorica v presunljivem romanu.

https://www.dnevnik.si/1042728932/kultura/knjiga/recenzija-romana-kinderland-liliane-corobca-moldavski-paket-presenecenja

Fata bătrână sunt eu! (Cronică de Ioana Revnic)

Martie 6, 2016

liliana

Fata bătrână sunt eu!

nd vine vorba despre legăturile dintre bărbați și femei, discuțiile sunt interminabile. Încrâncenate. De-o inutilitate sublimă.

Unii pretind că feminitatea – în plenitudinea ei – se manifestă numai și numai în prezența unui purtător de cromozom y. Pe susținătorii acestei teze ți i-ai putea imagina recitând:

Ce triste sunt femeile fără bărbați!

Cât de prăpădit, cât de puricos, un bărbățel

acolo, mucos și tăcut:

Și toate femeile învie,

Ochii strălucesc,

Gurile vorbesc…

Alții spun că femeile tânjesc toate după împlinirea domestică, mai abitir decât după prestigiul pe care li l-ar putea aduce – de pildă – câștigarea Premiului Nobel. Iar așteptarea Alesului e primul scop important al vieții lor. Surprinzător sau nu, această idee are foarte multe suportere. Penelope perpetue, respectivele ar putea să recite jinduind după așa-zisul bărbat al vieții lor:

Bărbatul nostru imaginar nu are chip.

Bărbatul, mai mult ca o sugestie.

Este ca și cum îți sugerezi că nu te doare dintele și nu te mai doare dintele.

Îți sugerezi că nu mai ești singură și nu mai ești singură.

Îl privești enigmatic în ochi, îi răspunzi cu dulceață la mângâieri.

Dacă nu îl vezi, nu înseamnă că nu există. Nici pe Dumnezeu nu-L vezi. E doar prea departe, dincolo de vedere, dincolo de zid, dincolo de orizont, dar o să apară la momentul potrivit.

Mai există apoi și o castă a solitarelor învederate, (aparent) castrate afectiv, care, în ciuda investițiilor emoționale considerabile, au avut parte de experiențe amoroase eșuate.

Visăm la bărbați inexistenți. – le-auzi declamând…

Nu ne legăm afectiv de nimeni, că doare.

Nu merită proștii înconjurători.

Cu care dintre soiurile de femei pomenite până acum se aseamănă Rafira Sic – protagonista ultimului roman al Lilianei Corobca?

*

Dacă citești Imperiul fetelor bătrâne de Liliana Corobca, spui că Rafira e în toate felurile. Și singuratică. Și revoltată. Și visătoare fără leac. Și o fată care înflorește doar în prezența bărbaților reali sau imaginari care i se perindă prin viață. Dar Rafira ar putea să fie și urmașa unor femei care au schimbat istoria unui ținut misterios. Sau descendenta unei strămoașe mitice.

*

Imperiul fetelor bătrâne are două părți fundamental diferite, legate între ele într-un mod căutat. Prima este despre viața într-un cămin studențesc de fete. Pentru acestea, anul al treilea de facultate devine un prag al vetusteții. Ce au junele în comun?! Faptul că vânează bărbați buni de însurătoare, deoarece idealul lor este să ajungă neveste. Că le cheamă Rafira, Aurica, Virginia, Mariana sau oricum altcumva, aceste fete bătrâne viețuiesc ca niște organisme autotrofe. Așteptările resemnate și reveriile sunt hrana lor.

imperiul

A doua parte e o distopie despre un alt imperiu al fetelor bătrâne. Detaliile stranii despre (aparent) autosuficienta, (în mod cert) impenetrabila, inexpugnabila Rafira Sic – personajul principal – sunt ascunse în ambele capitole și sunt menite să asigure coerența cărții.

Aceste ,,ancore” – cum le numește autoarea într-un interviu recent – dovedesc: a) ingeniozitate scriitoricească; b) capacitatea romancierei de a nu scăpa din mână firele narațiunii.

Și totuși, alăturarea celor două jumătăți de roman pare artificială.

Iar acest lucru cred că nu se datorează evidentelor diferențe de stil și de viziune. Ci faptului că a doua parte a volumului e încifrată excesiv. Liliana Corobca nu face nicio concesie cititorului. Construiește – ca pentru sine – parabole ale căror înțelesuri se decantează greu. Sunt povești alegorice despre războaie: războiul de la granița Basarabiei (între Histria și Transhistria); conflictele din interiorul granițelor țării; lupta milenară dintre bărbați și femei, a căror apropiere înseamnă devorare reciprocă. Parabole despre cruzimea, intoleranța, conformismul lumii de azi. Despre iubirea care dăruiește viață – singura iubire adevărată.

Pe lângă romanul realist (din partea întâi), în volum există – așadar –un roman parabolic. Dar și unul fantastic. Acesta din urmă reface istoria teritoriului numit în titlu. Autoarea îi scornește o mitologie: imperiul are o o legendă întemeietoare: se zice că s-ar fi ridicat pe la 1311, pe locurile în care ar fi viețuit o Sfântă – Galhira. (Tulburătoare istoria acesteia, consemnată de hagiograf!) Rafira Sic e o Galhirie dintr-alte vremuri.

În mod previzibil, Imperiul fetelor bătrâne este și o carte despre feminitate, singurătate și marginalizare. Inserțiile poetice, pe oricare dintr-aceste teme, (amintind de primul roman al autoarei – Negrissimo) sunt memorabile. Pe câteva dintre acestea le-am folosit în preambulul textului de față.

*

Liliana Corobca și-a construit brandul personal cu perseverență, muncind cu seriozitate și ca autoare de ficțiune, și în calitate de cercetătoare a istoriei recente (a scris cărți despre cenzura comunistă, a editat volume despre exilul literar sau despre bucovinenii deportați în Siberia).

Cărțile ei sunt citite și comentate – în genere, favorabil, puținele obiecții la adresa acestora fiind formulate cu respect și delicatețe. Numele ei a devenit o garanție a rentabilității literare: romanele-i sunt traduse, ajung în topuri europene și devin bestseller-uri la târgurile de carte autohtone.

Așa s-a întâmplat și cu Imperiul fetelor bătrâne, cea mai vândută carte a editurii Cartea Românească la Gaudeamus-ul din 2015.

Care este secretul Lilianei Corobca?

În primul rând, scrie cărți și le publică.

Apoi, mânuiește cu dezinvoltură registre diverse.

În sfârșit, nu se sfiește să experimenteze – pe aceleași spații epice – formule literare eterogene.

Și crede în destinul său de scriitoare.

*

Imperiul fetelor bătrâne. Umor. (Auto)ironie. Spirit ludic. Gravitate. Cruzime. Violență. Candoare. Istorii. Poezie. Coerență. Fragmentarism.

Stilul ,,fusion” – în literatura Lilianei Corobca.

*

Carte-hibrid, Imperiul fetelor bătrâne încheie – după spusele autoarei – un ciclu.

Eu cred că printre temele ori printre personajele (prea) înghesuite în cea de-a doua parte a cărții s-ar putea afla – totuși – măcar un erou sau poate unul din subiectele viitoarelor sale romane.

Eine Stimme für die verlassenen Kinder Moldawiens, von Jan Koneffke

Ianuarie 30, 2016

Kinder spielen auf einem Spielplatz in einer Plattenbausiedlung in Ribniza, Transnistrien. (dpa / Robert B. Fishman)

Mal in Briefen an die Eltern, mal im Selbstgespräch, berichtet die Romanheldin Cristina, klug und altklug, naiv und frühreif, komisch und poetisch von den Ängsten, Sorgen und Mühen des Alltags, den sie und die Brüder bestehen müssen. (dpa / Robert B. Fishman)

Liliana Corobca: „Der erste Horizont meines Lebens”Eine Stimme für die verlassenen Kinder Moldawiens

In den osteuropäischen Ländern leben viele tausend Kinder, deren Eltern als Arbeitsemigranten durch Europa ziehen. Die moldawische Schriftstellerin Liliana Corobca hat sich in ihrem Roman „Der erste Horizont meines Lebens” dem Schicksal dieser verlassenen Kinder gewidmet und ihnen so eine Stimme verliehen.

Von Jan Koneffke

http://www.deutschlandfunk.de/liliana-corobca-der-erste-horizont-meines-lebens-eine.700.de.html?dram:article_id=343814

Bald nach dem blutigen Sturz Nicolae Ceausescus gingen grausige Bilder aus den Waisenhäusern Rumäniens um die Welt: Das Anstaltspersonal hatte die eltern- und schutzlosen Kinder nicht nur aufs Abscheulichste misshandelt, sondern auch beinahe verhungern lassen. Im Verlauf der 90er-Jahre wiederum war oft von den Straßenkindern Bukarests die Rede, die in der Kanalisation lebten und Klebstoff schnüffelten.

Von einem anderen skandalösen Phänomen der jüngeren Zeit hört man hingegen wenig bis gar nichts, sei es, weil es zwar massenhaft, aber wesentlich unauffälliger auftritt, sei es, weil es das wirtschaftliche Ungleichgewicht und die Armut in der Europäischen Union selbst betrifft und keinem kommunistischen oder postkommunistischen Regime in die Schuhe geschoben werden kann:

In den osteuropäischen Ländern leben abertausende von Kindern ohne ihre Eltern, die als Arbeitsemigranten kreuz und quer durch Europa ziehen. Diese verlassenen Kinder werden teils von den Großeltern versorgt, teils bleiben sie völlig allein und der Willkür der Erwachsenenwelt ausgeliefert.
Es ist das Verdienst Liliana Corobcas, den verlassenen Kindern eine Stimme verliehen zu haben.

Individuelle Stimme der kleinen Heldin Cristina

Das Buch der Schriftstellerin und Literaturwissenschaftlerin, die schon mehrere Forschungsarbeiten über die Zensur im kommunistischen Rumänien veröffentlicht hat, erfüllt aber keineswegs nur eine soziale Funktion, indem es auf ein so krudes, wie unbeachtetes Phänomen aufmerksam macht. Corobcas Roman überzeugt auch literarisch durch die ganz und gar individuelle Stimme ihrer kleinen Heldin Cristina.

Auf Rumänisch hatte das Buch übrigens einen deutschen Titel: „Kinderland”, den der österreichische Verlag, wenig plausibel, durch „Der erste Horizont meines Lebens” ersetzt hat. Doch gibt es zum Originaltitel eine Geschichte. In den frühen 90er-Jahren erhielten moldawische Kinder humanitäre Hilfe aus dem Westen, in Form von Schokoladeneiern – Kinderschokolade.

Liliana Corobca: „Daran erinnere ich mich noch, ich war Schülerin, nicht mehr wirklich ein Kind, ich besuchte die letzten Klassen des Gymnasiums, und sogar ich glaubte, dass ‘Kinder’ ‘Eier’ bedeutet. Von diesem Missverständnis bin ich ausgegangen. Vermutlich denken viele in Moldawien, dass dieser deutsche Titel eigentlich ‘Eierland’ bedeutet.”

„Kinderland” passt aber auch deshalb besser, weil die Kinder im Buch fast unter sich bleiben. Angesiedelt ist die Geschichte in einem Dorf der ehemaligen Sowjetrepublik und heutigen Republik Moldawien am äußersten Rand Südosteuropas, dem einstigen Bessarabien, das bis 1940 Teil Großrumäniens war und in dem, trotz Stalinscher Umsiedlungspolitik, die Mehrheit der Bevölkerung noch immer Rumänisch spricht – doch könnte sie ebenso gut in einem Dorf der EU-Länder Rumänien oder Bulgarien spielen.

Liliana Corobca, die vor einigen Jahren im heimischen Moldawien an einem Forschungsprojekt arbeitete, kam durch eine Beobachtung zu ihrem Stoff:

„Normalerweise ging ich zu meinen Eltern nach Hause. Eines Abends kam ein Handwerker mit einem kleinen Jungen, der ein sonderbares Verhalten an den Tag legte, nicht spielen und nicht kommunizieren wollte, wir gaben ihm einen Ball, aber er schaute immer nur zu seinem Vater, das schien mir völlig unnatürlich für einen kleinen, normalen Jungen, er war auch sehr ängstlich, konzentriert blickte er seinen Vater an, und dann meinte meine Mutter zu mir, dass dieses Kind das Ergebnis der letzten Auswanderungswelle sei.”

Die Geschichte handelt von der zwölfjährigen Cristina und ihren kleinen Brüdern Dan und Marcel. Nach einem Romananfang, der wie ein Film anhebt und den weinenden Dan in der Weite des öden und halbleeren Dorfes zeigt, während seine Schwester auf der Suche nach einem Erwachsenen ist, der die Zecke entfernen könnte, die sich in seinen Bauch bohrt, wechselt die Erzählung bald in die erste Person.

„Da es Zehntausende von diesen Kindern gibt, wird eine andere Generation heranwachsen”

Mal in Briefen an die Eltern, mal im Selbstgespräch, berichtet Cristina, klug und altklug, zärtlich und voller Sehnsucht, naiv und frühreif, komisch und poetisch von den Ängsten, Sorgen und Mühen des Alltags, den sie und die Brüder bestehen müssen. Die Mutter der Kinder arbeitet in Italien, wo sie fremde Kinder betreut, der Vater hingegen in Russland. Beide kommunizieren mit den Kindern per Telefon, schicken Geld, Kleidung und Lebensmittel.

Und Cristina, die naiv und trotzig darauf beharrt, dass es im heimischen Moldawien noch immer am „allerschönsten” sei, tröstet den Bettnässer Marcel, der sich auf einen Schemel vors Haus hockt und diesen Platz nicht mehr verlassen will, bis der Vater heimkehrt, mit den vielen Beispielen der von ihren Säufervätern verprügelten Kinder:

„Siehst du, Dummerchen, was ein Vater tut? Und du jammerst Tag und Nacht. Ein Vater fehlt dir, damit du mit eingeschlagenem Kopf rumlaufen kannst, Blut in der Nase, hungrig und verdroschen, und dich bei den Nachbarn verstecken musst? Siehst du, alle Kinder kommen zu uns, weil es ohne Väter besser ist.”

Liliana Corobca (Deutschlandradio / Jana Demnitz)

Die moldawische Autorin Liliana Corobca (Deutschlandradio / Jana Demnitz)
Liliana Corobca: „Ich habe mich in die Figur hinein versetzt, und dachte dabei, da es Zehntausende von diesen Kindern gibt, wird eine andere Generation heranwachsen, die eines Tages erwachsene Mitbürger sein werden, und mich hat die Entwicklung dieser Kinder interessiert, und so habe ich versucht, mir jede Etappe dieser Entwicklung vorzustellen, all die kleinen Ereignisse, die diese Kinder erleben.”

Cristina wird der anderen Kinder kaum Herr, die aus den umgebenden Straßen ins Haus kommen, um Schutz zu suchen und vor Hunger sogar „trockenes Brot mit einem solchen Appetit” verzehren, „als wäre es mit schwarzem Kaviar bestrichen” – und beschließt, wenn sie einmal Kinder haben werde, sie im „Geist der Sanftmut” zu erziehen. Sie dringt bei den Brüdern darauf auf Programm, nämlich erst um 8 Uhr abends, zu weinen, denn es gäbe einfach zu viel zu tun.

„Ich habe es wieder vergessen, aber Marcel kam eines Abends mit den Fotografien von Vater und Mutter und sagte: Lasst uns weinen, es ist acht Uhr!” Von anrührender Komik ist es auch, wenn Cristina mit der Hilfe unerfahrener und umso ängstlicherer Kinder eine Ziege melken muss, die das Tier anschauen, „als wäre es ein Krokodil.” Überhaupt ist die Angst in diesem Kinderkosmos stets präsent und wird von der jungen und sich selbst zur Vernunft erziehenden Erzählerin kurzerhand zur „Krankheit” erklärt.

Liliana Corobca hat einen so kindlichen, wie vor der Zeit erwachsen gewordenen Charakter erschaffen, mit dem man nicht anders als mitleiden kann. Darüber hinaus verleiht ihre Sprache dem rückständigen Dorfleben die größte Anschaulichkeit.

„Ohne, dass ich mir dies zunächst vorgenommen hätte, aber durch die Augen von Kindern ist es leichter, bestimmte Wahrheiten auszusprechen, Kinder reden sehr aufrichtig, ohne vorgefasste Meinungen oder Verurteilungen, sie spielen mit dem, was um sie herum geschieht, und das hat mir erlaubt, die gegenwärtige Welt eines moldawischen Dorfes darzustellen, eines Dorfes im Niedergang, sei es ökonomisch, sei es geistig.”

Aus Sicht der kleinen Heldin ist das von der Katze bedrohte Schwalbennest im Hühnerstall ebenso bedeutsam wie der die Kinder bestehlende Nachbar – denn in dieser Welt ist arm, wer zu Hause bleibt und nicht nach dem „langen Geld” in die Fremde aufbricht. Krude wiederum liest sich die Geschichte um den Hundequäler Ștefănel. Als das gepeinigte Tier stirbt, wird der sadistische Junge verrückt. Mit dem magischen Denken ihrer Welt vertraut, stellt sich Cristina vor, der gequälte Hund sei in sein Herrchen gefahren.

„Das Lachen eine Erlösung, auch für den Leser”

Dann wieder macht sie sich über die Behauptung der Mädchen lustig, dass Brüste durch schwere Arbeit wachsen: „So viel wie ich arbeite, müsste ich schon zwei Kanister haben … Ich will keine Kanister bis zum Nabel.” „Ich bin eine erfüllte Person und beinahe schon ein großes Mädchen”, meint die Zwölfjährige, die sich, als sei sie eine Alte, Gedanken über die nachfolgenden Generationen macht: „Nun wachsen diese jungen Generationen heran, die sich erst küssen und dann laufen lernen.” Aus der Komik, die das tragische Geschehen dieses Buches begleitet, hat Liliana Corobca ein ästhetisches Programm gemacht.

„Und so ist das Lachen, auch im Roman, eine Hilfe, um nicht zu verzweifeln und sein seelisches Gleichgewicht zu bewahren, denn manchmal ist alles sehr schwer, sehr traumatisch, und so ist das Lachen eine Erlösung, auch für den Leser, der versucht, nachzuempfinden, was ich geschrieben habe, aber ich habe das tatsächlich aus der Perspektive jener gemacht, die diese Dinge durchleben und durchleiden.”

Tragikomisch ist auch der Schluss des Romans: Mitfühlend wie sie ist, will die vor Sehnsucht vergehende Cristina gar nicht daran denken, sich den Tod der Großmutter zu wünschen, „damit Mutter und Vater sogleich nach Hause kommen.” Doch genau damit endet das von Ernest Wichner blendend übersetzte Buch: mit dem Tod der Großmutter und Cristinas Tränen – vor Kummer und vor Freude.

Liliana Corobca: „Der erste Horizont meines Lebens”
Roman. Aus dem Rumänischen von Ernest Wichner.
Zsolnay Verlag, Wien 2015, 192 Seiten, 18,90 Euro.

 

Năpârlire – o cronică la „Imperiul fetelor bătrâne”

Ianuarie 19, 2016

Năpârlire

Constantin Piștea

Publicat la: 18-01-2016

http://revistatimpul.ro/view-article/2932

 

Liliana Corobca, Imperiul fetelor bătrâne (Editura Cartea Românească, 2015)

Despre cartea sa, Imperiul fetelor bătrâne, Liliana Corobca a vorbit ca despre o piele fermecată de care s-a desprins odată cu publicarea ei. S-a identificat cu ea multă vreme, dar venise vremea desprinderii. A schimbării pielii. A năpârlirii. Așa am interpretat-o eu, ca pe o năpârlire, mai ales datorită faptului că, deși primele pagini te introduc într-o serie de portrete și situații amuzant-ironice, cu ritm de povestire, romanul se transformă surprinzător în altceva, cu totul diferit. De fapt, cred că prima parte a acestui „roman sentimental”, după cum este subintitulată cartea (doar pe pagina de titlu, nu și pe copertă), te poate induce ușor în eroare, și nu neapărat înspre folosul autoarei.

Suntem într-un soi de cămin studențesc, o colectivitate exclusiv feminină, în care se gătește într-o bucătărie comună, iar fetele fură din când în când din oalele colegelor. Naratoarea, Rafira Sic, se delimitează de la bun început ca o ființă specială, mai ales că, atunci când colegele nu se încumetă să gătească o curcă („Ele au principii și nu vor să gătească!”), ea este cea care o pune la fiert, iar când vine vorba despre ghicitul ursitei cu ajutorul picăturilor de ceară, numai la ea picăturile respective nu rămân la suprafață, căutându-se reciproc, precum jumătățile încă nedescoperite, ci se duc la fund, fără explicație. Rafira e, chiar prin numele ei, o tânără deosebită. Termenul apropiat din ebraică ar însemna „capră”, ceea ce – și ea este conștientă de asta – e chiar o potrivire interesantă. „Perfect nume pentru o fată bătrână! Potrivit pentru mine și animalul! Și înainte îmi erau simpatice caprele, de acum înainte însă vor fi preferatele mele. De asta nu mă mărit. Bărbații vor oi supuse, nu capre îndărătnice care merg împotriva turmei și nu recunosc nici o autoritate. Niciuna, stimabililor!”

Liliana Corobca revine la motivul caprei, după ce în romanul său precedent, Kinderland, naratoarea compara sosirea mamelor acasă cu întoarcerea caprelor din povești: „tremurând de emoție și de teamă, le așteaptă iezii acasă, nu i-a mâncat lupul?”. Tot despre singurătate și așteptare este vorba și aici, doar că mobilul golului nu e mama, ci bărbatul, a cărui lipsă devine chiar o anormalitate, ceva de ordin patologic. În căminul duduind de feminitate, orice prezență masculină este binevenită, căutată, urmărită, bârfită, invidiată, chiar cerșită. Printre poveștile ușor amuzante, dar mai degrabă ironice din prima parte, se strecoară durerea provenită nu neapărat dintr-o nevoie intimă, ci mai degrabă din teama de marginalizare socială.

Ulterior, fără avertisment, povestea se liricizează și se fragmentează și mai tare decât la început. Nu mai sunt povești de cămin, ci gânduri, „note, stări, zile”. Proza realistă, cu inserturi simbolice lasă locul istoriei spațiului delimitat de autoare ca „imperiul fetelor bătrâne”. Aici am găsit că statutul nu mai este condamnabil, ci chiar o alternativă de luat în seamă, că virginitatea n-ar fi chiar o pacoste, ci un lucru asumat, până la urmă, o virtute. Puține sunt cele alese să îmbrace o astfel de piele. Puține ajung atât de sus în materie de curățenie interioară. „Sus de tot, fetele nici nu s-au sărutat în viața lor. Ați văzut vreodată ce privire au acele ființe? De-ați ști și ce puteri au ele! Nu subestimați puritatea apei cristaline.”

Până la urmă, cred că frumusețea acestei cărți stă tocmai în schimbarea de registru. De la „simpla” proză la note emoționale, poetice, la istorie („Imperiul fetelor bătrâne a fost înregistrat pentru prima dată în catastiful imperiilor în anul 1311…”) și, în final, la vise, Liliana Corobca pare să fi căutat explicații în fiecare zonă exploatabilă literar. A suferit la despărțirea de o pisică mângâiată pe stradă, după care și-a personificat suferința ca pe o cățelușă care o urmărește dintr-o stație de autobuz. A definit în fel și chip fata bătrână și a conjugat singurătatea cum numai un suflet de poet ar putea (ori unul de fată bătrână). A clasat, declasat, ironizat („Bărbatul ideal al intelectualelor nici nu are chip. În aerul învăluitor al camerei secrete plutesc doar cuvinte, replici, argumente dure, întrebări demne de un Sfinx implacabil, la care ele răspund și merg mai departe. Așa iubesc ele. Clientele cele mai fidele ale camerei enigmatice și ale Imperiului”), așadar s-a tot întins, încercând să atingă limitele spațiului nu chiar imaginar al fetelor bătrâne. Iar la final a spus că a ieșit din această experiență îndelungată „mai puternică, mai optimistă, mai veselă”. Cu o piele nouă, cu o carte nouă, ca o femeie nouă.

 

Buchpräsentation: Liliana Corobca „Der erste Horizont meines Lebens”, 13.11., MUSA, Wien

Octombrie 30, 2015

Liebe Kolleginnen und Kollegen,

 

wir laden Sie herzlich zur Buchpräsentation im MUSA ein:

Liliana Corobca präsentiert ihren neuen Roman Der erste Horizont meines Lebens

im Gespräch mit Elke Schmitter (Der Spiegel).

Übersetzung und deutsche Lesung von Ernest Wichner.

 

 cid:image001.jpg@01D10D7D.AD6EFC20 Freitag, 13.11.2015

18:00 Uhr

 

MUSA

Museum Startgalerie Artothek

Feldererstraße 6-8

1080 Wien

 

 

Gebunden, 192 Seiten

ISBN 978-3-552-05732-6

Preis: 19,50 € (A)

Übersetzt aus dem Rumänischen

von Ernest Wichner

Zsolnay Verlag

 

„Liliana Corobca gelingt es mit

ihrem beharrlichen Blick aufs Detail,

der fast schon an die

emotionale Schmerzgrenze reicht,

die kosmische Einsamkeit dieser

Kinder in Worte zu fassen.“

 

Dirk Schümer, Die Welt

 

 

Weitere Termine:

 

12.11.: Graz

14.11.: BUCH WIEN

16.11.: Salzburg

27.11.: Berlin

28.11.: Bad Saarow

29.11.: Heidelberg

02.12.: Langenau

03.12:  Ulm

 

Weitere Informationen finden Sie hier.

 

Die harte Realität eines moldawischen Mädchens – geschildert von einer beeindruckenden neuen literarischen Stimme.

Die zwölfjährige Cristina kümmert sich um alles: Sie kocht, putzt, füttert die Hühner und Schweine und ist Elternersatz für ihre jüngeren Brüder. Die Geschwister leben in einem Dorf in Moldawien, während die Mutter in Italien fremde Kinder hüten muss und der Vater in Sibirien arbeitet. Dabei ist Cristina eigentlich in Cousin Lucian verliebt, träumt vom ersten Kuss und einer besseren Zukunft. „Das Warten ist wie ein kleines Tier, weder ein Haustier noch ein wildes Tier, mal brav und schläfrig, mal böse und entfesselt.“

Eine einprägsame Geschichte in starken Bildern, geschildert aus der Sicht von Kindern, die am Rande von Mitteleuropa alleine zurückbleiben.

 

Liliana Corobca, geboren 1975 in Saseni-Calarasi / Moldawien, ist Literaturwissenschaftlerin und Schriftstellerin und lebt in Bukarest. Sie hat mehrere Bücher über die Zensur der Literatur im kommunistischen Rumänien veröffentlicht. 2010 erschien ihr Roman Ein Jahr im Paradies (Edition Merz / Solitude) auf Deutsch.

 

In Zusammenarbeit mit:

 

     

 

Propagandă şi agitaţie (cronică de Emanuel Modoc)

Septembrie 11, 2015

http://revistacultura.ro/nou/2015/07/propaganda-si-agitatie/

Propagandă şi agitaţie

UN ARTICOL DE EMANUEL MODOC

Liliana Corobca, Controlul cărţii. Cenzura literaturii în regimul comunist din România, Editura Cartea Românească, Bucureşti, 2014, 374 p.

 

„A book is a loaded gun in the house next door… Who knows who might be the target of the well-read man?“ – Ray Bradbury, Fahrenheit 451

Liliana Corobca, deopotrivă cercetătoare şi prozatoare (autoare a romanelor Negrissimo, Un an în paradis şi Kinderland), este, probabil, cel mai avizat exeget al cenzurii comuniste româneşti din momentul de faţă. Dovadă şi prezenţa, deloc modestă, în volume editate şi consacrate literaturii de exil (Alexandru Busuioceanu. Un roman epistolar al exilului românesc. Corespondenţa (1942-1961), Poezia românească din exil) sau cenzurii (Epurarea cărţilor din România. Documente (1944-1964), Instituţia cenzurii comuniste din România (1949-1977) etc.). Volumul de faţă, Controlul cărţii. Cenzura literaturii în regimul comunist din România, e o amplă monografie ce scoate la suprafaţă mecanismul complex şi, cel mai adesea, deconcertant, al cenzurii, în general, şi al organelor de cenzură comuniste, în particular. Meritul acestei cărţi rezidă în documentarea exhaustivă a fenomenului şi în scoaterea la iveală a unor documente până acum inedite, care demonstrează caracterul de maşinărie plurivalentă al cenzurii.
Cenzura şi directivele sovietice
Controlul cărţii… este, în primul rând, o lucrare comparativă, cu trimiteri la tot pasul către organele de cenzură sovietice, care ajută la crearea unei imagini complete a cenzurii în spaţiul românesc. Prin raportarea constantă la instituţia de cenzură sovietică (denumită Glavlit şi care a fost înfiinţată în 1922), ni se aminteşte faptul că organele româneşti de cenzură au fost mereu subordonate directivelor instituţiilor sovietice de cenzură, la fel cum organizarea statală a Republicii Populare România a fost subordonată URSS-ului. Lucrarea Lilianei Corobca este totodată şi una expozitivă, ce parcurge diacronic principalele structuri de cenzură prezente în spaţiul românesc, de la Cenzura Centrală Militară, înfiinţată în 1945 cu rolul de a controla presa, corespondenţa externă şi corespondenţa internă, până la Comisia Aliată de Control, ce avea să înlocuiască Cenzura Centrală Militară în 1946 şi care, potrivit autoarei, a constituit cea mai importantă etapă a cenzurii din perioada de început şi care a avut efecte drastice asupra schimbării mentalitare în regimul comunist. Spaţiul cel mai amplu al cărţii este dedicat Direcţiei Generale a Presei şi Tipăriturilor, instituţia românească de cenzură care a avut cea mai amplă activitate (1949-1977) şi al cărui model a fost preluat după Glavlit-ul sovietic. Abia în cadrul analizei structurii DGPT-ului putem observa complexitatea sistemului comunist de cenzură.
Revenind la componenta comparativă a studiului, un foarte bun exemplu al raportului de subordonare a statului român faţă de URSS în ceea ce priveşte cenzura şi totodată unul care ar putea stârni oarecare amuzament îl reprezintă scoaterea din circulaţie şi cenzurarea unei lucrări scrise de Gh. Gheorghiu-Dej, intitulată Despre alianţa dintre clasa muncitoare şi ţărănimea muncitoare (apărută în 1952). În contextul în care, în România, colectivizarea începuse deja în 1949, lucrarea pornea de pe o poziţie teoretică marxist-leninistă ce accepta coabitarea clasei muncitoare şi a ţărănimii şi care avea scopul de a câştiga susţinerea ţăranilor săraci. Fiind o poziţie politică acceptabilă în momentul apariţiei, această lucrare ajunge să fie „depăşită ideatic“ începând cu anul 1956, când a avut loc Congresul al II-lea al P.M.R (Partidul Muncitoresc Român), care preconiza o schimbare a formei de guvernământ. Astfel, putem sesiza că nici măcar dictatorii statelor comuniste nu erau scutiţi de mecanismul cenzurii şi că directivele sovietice reuşeau să se impună chiar şi în faţa liderilor statelor subordonate. În acelaşi timp, cu greu scapi de senzaţia că Liliana Corobca pare să deţină un control mult mai solid asupra componentei sovietice, pe care o tratează cu intervenţii exegetice superioare celor cu care discută spaţiul românesc. Acest fapt poate fi şi din cauza anvergurii studiilor consacrate cenzurii sovietice şi diferenţei frapante dintre cantitatea de exegeză dedicată fenomenului rusesc şi cea dedicată cenzurii în România. Pentru spaţiul autohton, autoarea optează însă pentru puterea exemplului, iar apelul la numeroasele resurse documentare salvează unele capitole ce tind spre sterilitate discursivă. Ajunge doar să alegem un exemplu al haosului instaurat de cenzura comunistă în primii ani: „Deşi primeau indicaţii să distrugă cărţi cu conţinut „duşmănos“ sau „fascist“ publicate între 1917-1944, consilierii regionali înţelegeau să ardă întreaga bibliotecă, iar cenzorii din Bucureşti, veniţi ulterior să vadă cum a decurs epurarea, descopereau că nu mai au ce controla: «În urma unei dispoziţii a C.C.M. s-au distrus toate cărţile editate înainte de 23 august 1944, fără niciun fel de criteriu». (Galaţi)“ pentru a putea conchide că orice comentariu suplimentar ar fi fastidios.
„Bun de tipar“
Însă aspectul cel mai interesant al volumului Controlul cărţii… este reprezentat de felul în care Liliana Corobca urmăreşte evoluţia Direcţiei Generale a Presei şi Tipăriturilor. Dacă înainte de înfiinţarea DGPT-ului criteriul unic de epurare a cărţilor era „defascizarea“, înlăturarea cărţilor considerate „duşmănoase“, criteriile de cenzurare au fost treptat modificate pe măsură ce România comunistă îşi modifica relaţiile cu alte state sau în funcţie de noile directive primite din partea URSS-ului. Evoluţia DGPT-ului a fost una vertiginoasă, astfel încât, în 1952, atribuţiile acestei instituţii însumau atât controlul cărţilor şi a publicaţiilor periodice, cât şi a radioului, cinematografiei, muzeelor şi expoziţiilor. Criteriile de selecţie ale cărţilor şi publicaţiilor „periculoase“ dovedesc arbitrariul acestui sistem de cenzură. De pildă, în 1956, în urma aceluiaşi Congres al II-lea al P.M.R., un nou document, numit „Propuneri pentru decongestionarea reţelei de difuzare şi a bibliotecilor“, a fost diseminat, care, pe lângă criteriile de retragere a unor cărţi/lucrări cu subiecte „depăşite“ sau cu subiecte ce intrau în directă contradicţie cu tezele expuse la acel congres, conţinea şi o secţiune dedicată cărţilor „depăşite de actualitatea politică internaţională“. Erau scoase din circulaţie „materiale care conţin injurii la adresa conducătorilor Iugoslaviei“, „rapoarte, articole şi cuvântări care conţin aprecieri şi date inactuale cu privire la situaţia din diferite ţări“, „lucrări despre ţările capitaliste şi personalităţi politice din aceste ţări scrise pe un ton injurios“. La capitolul beletristică, erau considerate ca fiind nerecomandabile cărţi scrise „în chip artificial, nelegate de realitate“, cărţile „sentimentale“ („Dacă sunt demoralizante, se scot din circulaţie“), romane erotice („Dacă e dragoste sănătoasă, optimistă, legată de viaţă sunt recomandabile. Cele ce urmăresc aţâţarea simţurilor, maladive, sunt nedifuzabile şi se vor scoate din biblioteci“) etc. Toate aceste documente sunt atent culese de către autoare atât pentru a reda în mod fidel caracterul arbitrar, chiar absurd, al cenzurii comuniste, cât şi pentru a explica exhaustiv fenomenul cenzurii româneşti ca mecanism de mutilare culturală. Literatura (a se citi în sensul larg, ce acoperă toate domeniile cunoaşterii) acelei epoci, aşa cum e prezentată în Controlul cărţii…, e dominată de haos, de biblioteci întregi date „la topit“ şi de cărţi cenzurate „peste noapte“.
O altă componentă a mecanismului Direcţiei Generale a Presei şi Tipăriturilor care constituie un subiect de larg interes în carte e legată de existenţa unui „fond special“, unde se găseau exemplare ale cărţilor interzise, salvate, în mod ironic, de acţiunile de epurare. Păstrate pentru utilizarea lor în scopul unor eventuale cercetări ştiinţifice, care puteau fi întreprinse doar de oameni de încredere ai sistemului comunist sau pentru cercetări desfăşurate de parchet în cazul în care erau anchetaţi scriitori sau ziarişti, cărţile din „fondul special“ constituie, în prezent, o sursă nepreţuită pentru studierea fenomenului cenzurii în România.
Sinteza Lilianei Corobca se încheie cu o subtilă analiză a „desfiinţării cenzurii“ din 1977. Autoarea operează cu ghilimelele de rigoare, întrucât această „desfiinţare“ a fost doar o stratagemă folosită de Ceauşescu pentru a intra în graţiile Occidentului. Realitatea era alta, căci presiunile Securităţii ceauşiste nu au făcut decât să dea naştere unor noi forme de cenzură: autocenzura, complicitatea, limbajul esopic, cenzura represivă. Dispărea, aşadar, doar instituţia specializată, nu şi… specializarea, iar autoarea apreciază: „cazul României după 1977 este elocvent pentru a demonstra eficienţa cenzurii fără o instituţie specializată“. Cartea Lilianei Corobca poate fi considerată un studiu de referinţă în domeniu, cu atât mai mult cu cât, fiind o lucrare abundent documentată, re-creează, printr-un proces remarcabil de inginerie inversă, mecanismul cenzurii comuniste în cultura românească.

Instituția cenzurii comuniste (Cronică de Florian Banu)

Iunie 1, 2015

http://www.cnsas.ro/documente/caiete/Caiete_CNSAS_nr_14_2014.pdf

 

Liliana Corobca, Instituţia cenzurii comuniste în România. 1949-1977, ediţie, prefaţă şi note de Liliana Corobca, Editura Ratio et Revelatio, Oradea, 2014, vol. I – 383 p., vol. II – 398 p.

 

„Ce vreu eu, domnilor? Vreu libertatea cea mai nemărginită a presei, pentru ca să pot batgiocori când îmi place şi pe cine-mi place!”. Cu aceste cuvinte ironiza Vasile Alecsandri, la 1860, în cântecelul său comic Clevetici, ultra-demagogul, pe „liber-schimbiştii” vremii, semnalând faptul că libertatea presei, atât de mult clamată în programele revoluţionare de la 1848, incumbă şi o responsabilitate personală şi, uneori, chiar… o cenzură!

Probabil că astăzi, într-o lume marcată mai mult ca oricând de dispute fierbinţi cu privire la libertatea de expresie, dispute în care, uneori, argumentele sunt înlocuite cu gloanţe şi bombe, ar fi greu de identificat o arie de investigaţie mai interesantă decât istoria instituţiei cenzurii dintr-un regim totalitar, precum cel existent în România între anii 1948-1989.

În acest context, Liliana Corobca, cercetătoare cu „antecedente” în domeniu  (1) , ne propune o lucrare în două volume care acoperă perioada 1949-1977, interval de timp în care cenzura era personificată de Direcţia Generală a Presei şi Tipăriturilor (D.G.P.T.).

Lucrarea, beneficiind de o ţinută grafică de excepţie (2), se deschide printr-o prefaţă („Mecanismele cenzurii comuniste”) consistentă, de nu mai puţin de 50 de pagini, care se constituie într-o foarte utilă punere în temă a cititorului cu universul atât de complex al cenzurii comuniste. Prin amploarea şi minuţiozitatea documentării, prefaţa îşi depăşeşte statutul îndeobşte acceptat, transformându-se într-un studiu istoric valoros, care aduce în atenţia cititorului nu doar instituţiile şi practicile româneşti, ci şi pe cele din celelalte state socialiste din estul şi centrul Europei, cu o privire aparte asupra Glavlit-ului sovietic.

Nu mai puţin interesantă este postfaţa volumului, în fapt un studiu de sinestătător despre secretul de stat, de 38 de pagini, care detaliază evoluţia conceptului în timp, dar îi urmăreşte tribulaţiile şi în diversele state cu regim comunist.

Se cuvine remarcat, apoi, rezumatul în limba engleză şi cele „câteva repere bibliografice”, în fapt o listă a unor lucrări fundamentale asupra subiectului cenzurii, selectate din bibliografia de specialitate din limba engleză, rusă, germană, franceză şi, evident, română.

În ceea ce priveşte documentele, în număr de 106 în volumul I şi 191 în volumul II, acestea aparţin fondului „Comitetul pentru Presă şi Tipărituri”, al Arhivelor Naţionale Istorice Centrale, şi au fost grupate cronologic şi tematic. Astfel, documentele din vol. I sunt grupate în două părţi principale:

  1. Structură, atribuţii (cele mai importante momente de activitate, transformări, evoluţii, disoluţii, regimul vizelor, precum şi câteva documente despre secretul de stat);
  2. Activitatea departamentelor cenzurii, mai puţin Direcţia Instructaj-Control;

În cazul documentelor din volumul II, avem de-a face cu trei părţi:

  1. Relaţia D.G.P.T. cu alte instituţii;
  2. Direcţia Instructaj-Control. Relaţia Centru – Provincie;
  3. Personaj principal.

Ambele volume beneficiază de un indice de nume, foarte util în identificarea unor „eroi ai foarfecii”, unii dintre ei încă activi în presa românească de astăzi, evident, din postura de apărători ai libertăţii depline de exprimare.

Revenind la tematica volumului, se cuvine să remarcăm faptul că originile cenzurii de tip comunist se regăsesc în prevederile art. 16 al Convenţiei de Armistiţiu din 12 septembrie 1944. Este adevărat însă că, la fel ca şi în cazul regimului politic, a fost nevoie de o „perioadă de tranziţie”, astfel că instituţionalizarea deplină a cenzurii sa petrecut abia prin Decretul nr. 218, din 20 mai 1949, prin care era înfiinţată Direcţia Generală pentru Presă şi Tipărituri (D.G.P.T.).

Parcurgând documentele selectate de Liliana Corobca, nu se poate să nu remarci faptul că posibilităţile de informare ale românilor au fost cantonate, pe întreaga perioadă a existenţei regimului comunist, în ceea ce Piotr Wierzbicki considera a fi „principiul esenţial de informare” în ţările socialismului real, principiu conform căruia Puterea avea dreptul de a decide „ce trebuie să ştie poporul” şi „ce nu trebuie să ştie poporul” (3)

Acest principiu este perfect ilustrat de un document din 15 august 1964, care împărţea informaţiile în „Restrictive publicităţii” şi „Se pot populariza” (cu trei subcategorii: „cu aprobare de la D.G.P.T.”, cu aprobarea Sfaturilor Populare Regionale”, „fără consultarea D.G.P.T. Bucureşti”) (vol. II, p. 55-57).

Ceea ce frapează este faptul că, într-un anume fel, cenzorii aveau conştiinţa faptului că îndeplinesc o misiune ilegală, clandestină şi nedemnă, în contradicţie cu libertatea deplină a creatorilor, proclamată oficial. De exemplu, potrivit „normelor de  muncă”, atunci când textele cenzurate erau citite în emisiunile de televiziune de „persoane străine de redacţie (muncitori, ţărani, intelectuali, membri ai corpurilor diplomatice”), se preciza că „ştampila va fi aplicată doar după emisie, aceasta pentru a nu se deconspira munca noastră” – (vol. I, p. 262).

Socotim nu lipsit de importanţă să reamintim faptul că toate cele trei constituţii adoptate în perioada regimului comunist din România fac referire la libertatea de exprimare. Astfel, În Constituţia R.P.R. din aprilie 1948, art. 31 stipula:

Libertatea presei, a cuvântului, a întrunirilor, meetingurilor, cortegiilor şi manifestaţiilor este garantată. Exercitarea acestor drepturi este asigurată prin faptul că mijloacele de tipărire, hârtia şi locurile de întrunire sunt puse la dispoziţia celor ce muncesc.

În Constituţia din 1952, art. 85 prevedea:

În conformitate cu interesele celor ce muncesc şi în vederea întăririi regimului de democraţie populară, cetăţenilor R.P.R. li se garantează prin lege: a) libertatea cuvântului; b) libertatea presei; c) libertatea întrunirilor şi a mitingurilor; d) libertatea cortegiilor şi a demonstraţiilor de stradă. Aceste drepturi sunt asigurate punându-se la dispoziţia maselor muncitoare şi organizaţiilor lor tipografiile, depozitele de hârtie, clădirile publice, străzile, mijloacele de comunicaţii şi alte condiţii materiale necesare exercitării acestor drepturi.

Mai oneste erau prevederile Constituţiei din 1965: Art. 28 – Cetăţenilor RSR li se garantează libertatea cuvântului, a presei, a întrunirilor, a mitingurilor şi a demonstraţiilor.

Dar, art. 29 preciza limitele acestor libertăţi: Art. 29 – Libertatea cuvântului, presei, a întrunirilor, a mitingurilor şi demonstraţiilor nu pot fi folosite în scopuri potrivnice orânduirii socialiste şi intereselor celor ce muncesc.

Aşadar, pe parcursul întregii lor activităţi, cenzorii veneau în directă coliziune cu prevederile constituţionale, aflându-se, practic, tot timpul în ilegalitate. Din această cauză, cenzorii trebuia să fie convinşi că fac parte dintr-o „elită”, însărcinată cu o muncă ce reclama, în primul rând, „simţ politic”, dar şi stăpânirea unor „secrete ale meseriei” („tov. x a pătruns uşor în secretele muncii noastre” vol. I, p. 275). Ca în orice ritual iniţiatic, existau simboluri ale puterii, care, odată dobândite, reclamau responsabilitate maximă: „tov. Luca şi Neamţu au primit ştampile recent. Trebuie să depună în continuare efort pentru a face faţă cu cinste muncii noastre”, vol. I, p. 275)

Odată acceptaţi în rândul „iniţiaţilor”, angajaţii D.G.P.T. erau obligaţi să-şi asume o conduită conspirativă, beneficiind de „legende de acoperire”, identităţi fictive, asemenea ofiţerilor de informaţii. În acest sens, în „normele de comportare”, elaborate în mai 1970, se preciza că, în cazul participării la diferite recepţii, întâlniri oficiale, cocteiluri la care participau şi cetăţeni străini sau când se deplasau în străinătate, angajatul D.G.P.T. „nu trebuie să fie prezentat persoanelor străine şi nici nu trebuie să lase să se înţeleagă că reprezintă D.G.P.T.”. Conducătorul care îi încredinţa o astfel de însărcinare „riscantă” era obligat ca, „pentru a preveni dezvăluirea calităţii sale”, să-i precizeze clar „în ce calitate va fi prezentat şi cu cine va ţine legătura” (vol. II, p. 283).

Demn de remarcat este şi faptul că nimeni nu era la adăpost de cenzură, chiar tratarea unor teme prin excelenţă apolitice fiind susceptibilă de a „păcătui” faţă de „corectitudinea politică” a vremii. Un exemplu concludent îl reprezintă cursul „Metodica predării matematicii”, care, „în ceea ce priveşte documentele de partid citate, se oprea la Congresul al II-lea al P.M.R.”, dând în schimb citate din „Congresul al XXlea al P.C.U.S.” (vol. I, p. 283).

În mod oarecum surprinzător, cenzorilor nu le lipsea simţul umorului, ca dovadă că sesizau echivocul interpretării sau posibilele calambururi din textele pe care le examinau. Astfel, în indicele alfabetic de titluri editat de Biblioteca Centrală de Stat pentru cărţile publicate între anii 1955-1957, cenzorii sesizau următoarele succesiuni de titluri „ce pot da naştere la interpretări duşmănoase”:

-Deputatul Sfatului popular şi formele activităţii sale

-Derbedeii (Nicuţă Tănase)

-Începutul răspândirii marxismului în România o Începutul sfârşitului (Mircea Zaciu)

-Planul tehnic, industrial şi financiar al întreprinderilor socialiste

-Planuri sortite eşecului (M. Lascu)

-Salariul groazei (Georges Armand)

-Salariul în socialism (I.N. Cigvinţev).

Asocieri cu potenţial ilar erau depistate de cenzori şi în cazul programului cinematografelor din Capitală, reprodus în „Viaţa Culturală a Capitalei” sau pe afişe:

-Cinematograful „Vasile Roaită” – filmul „Bufonul regelui”

-„Al. Sahia” – „Omul cu două feţe”

-„23 August” – „O aventură în Marea Caraibelor”

– „Al. Sahia şi I.C. Frimu” – „Escrocii”

– Sala Palatului – „Trecerea interzisă”.

Faptul că a scrie şi a cenzura reprezentau în perioada comunistă acţiuni cât se poate de riscante se poate observa şi din imprevizibilul situaţiilor create de „rigurozitatea ideologică”. Astfel, documentele surprind dificultăţi pentru autori, dar şi pentru cenzori, în „demascarea”:

-imperialismului: „vrând să demaşte uneltirile militariştilor vestgermani şi pregătirile lor războinice, în articol se dădeau foarte multe date din care reieşea că R.F.G. este o mare putere economică şi militară” (vol. I, p. 265)

-naţionalismului: un cenzor confunda o poezie „profund patriotică” cu „poezia naţionalistă” (vol. I, p. 280).

Aşadar, riscurile unei interpretări „duşmănoase” erau la tot pasul. În acest context, pericolele venind din producţiile trecutului „capitalist”, dar şi ale celui socialist (desele schimbări din conducerea şi din „linia” partidului”), impuneau, în mod natural, o vigilenţă sporită: „filmele primite de la Arh. Naţ. de Filme se vizionează integral” (vol. I, p. 263).

La rândul lor, evocările istorice trebuia puse în acord cu agenda politică a prezentului, într-un proces asemănător cu cel imaginat de Orwell în cadrul Ministerului Adevărului. De exemplu, în 30 iunie 1966 era cenzurat din reportajul „Epopeea Oltului”, de Al. Mitru, pasajul referitor la luptele lui Mircea cel Bătrân „în faţa încercărilor otomane de a transforma acest colţ de ţară în paşalâc turcesc”, „considerându-se inoportună amintirea lor în timpul vizitei tov. I. Gh. Maurer în Turcia” (vol. I, p. 303). Aceste aspecte justifică aprecierea Lilianei Corobca, conform căreia „cine merge în arhiva cenzurii să caute fie opere anticomuniste, fie articole de presă cu critici vehemente la adresa sistemului, va rămâne decepţionat” (vol. I, p. 17).

Pe de altă parte, trebuie remarcat că exista o adevărată scală a gradului de potenţial pericol. Astfel, dacă sportul era socotit, în general, benign („transmisiile sportive nu vor fi controlate de organele D.G.P.T.”, p. 263), emisiunile de satiră şi umor reprezentau o ameninţare de prim-ordin, astfel încât însăşi „conducerea unităţii va face supra-control pe text” (vol. I, p. 263).

Interesantă este şi preocuparea constantă de stimulare a cenzorilor, prin instituirea unui sistem de premiere (în general 300-400 lei), pentru depistarea greşelilor („un stimulent important în muncă este premierea”, vol. I, p. 139), şefii vremii dovedindu-se buni manageri din acest punct de vedere şi buni cunoscători ai modalităţilor de stimulare extrinsecă şi intrinsecă a angajaţilor. Astfel, în „Carnetul Agitatorului”, nr. 1/ianuarie 1961, al Comitetului Regional Suceava, se scria: „Echipele artistice trebuie să prezinte programe la Căminele Culturale cu ocazia adunărilor de demascare (de fapt, desemnare – n. ns.) a candidaţilor F.D.P.”. Cenzorul vigilent care a sesizat greşeala a fost premiat cu 300 de lei (vol. II, p. 237). Într-un alt caz, în şpaltul numărului din 22 octombrie 1961 al ziarului „Drapelul Roşu” s-a depistat următoarea propoziţie: „Poporul sovietic urmăreşte cu deosebit interes lucrările istericului Congres”. Cenzorul a primit un premiu de 400 lei. (vol. II, p. 249).

Evident, aspectele grăitoare asupra libertăţii de exprimare şi a cenzurii surprinse în documentele selectate de Liliana Corobca sunt mult mai numeroase, dar nu vom mai insista asupra lor, răpind astfel cititorului plăcerea de a le descoperi singur. Ne vom mulţumi să remarcăm doar că sistemul de informare a publicului, ca şi o bună parte a creaţiilor literare, grafice, muzicale, cinematografice din perioada regimului comunist par să se fi ghidat după o axiomă formulată în următorii termeni: „Dacă vrei ca un om să fie fericit politiceşte, nu-i înfăţişa două laturi ale unei probleme, căci s-ar frământa, prezintă-i o singură latură, sau chiar nici una, e şi mai bine” (Ray Bradbury, Fahrenheit 451, 1953).

Acest mod de prezentare unilaterală a lumii a fost, de altfel, cel care a avut efectele cele mai perverse, remanenţele acestei optici viciind din plin şi societatea actuală, gata oricând să se plieze pe noi comandamente ideologice schiţate în alb şi negru. Necesitatea politică a promovării unei astfel de viziuni maniheiste şi eliminarea alternativelor justifică aserţiunea Lilianei Corobca: „nici nu se ştie prea bine dacă unii autori talentaţi erau remuneraţi pentru ceea ce au scris ori pentru ce ar fi putut să scrie, dar nu au făcut-o” (vol. I, p. 18).

Pentru a concluziona, suntem de părere că intenţia autoarei, enunţată explicit sub forma „cu minimum de texte să ofer maximum de informaţii şi idei”, a fost realizată pe deplin. Volumul prezentat în paginile de faţă se constituie într-o lectură obligatorie pentru orice studios preocupat de o analiză temeinică a regimului comunist din România. Florian Banu

Note:

  1. Liliana Corobca (ed.), Epurarea cărţilor în România. Documente (1944-1964), Bucureşti, Editura Tritonic, 2010; Liliana Corobca, Controlul cărţii. Cenzura literaturii în regimul comunist din România, Bucureşti, Editura Cartea Românească, 2014; Idem, Cenzura pentru începători, Editura Tannhäuser, 2014.
  2. Se cuvine remarcată, în mod deosebit, coperta volumului, ilustraţia fiind Spirala duplicităţii, de Michael Astner, o metaforă mai mult decât elocventă pentru cenzura fără de început şi fără de sfârşit în care omenirea pare condamnată să trăiască, indiferent de timp, loc şi regim politic!
  3. Piotr Wierzbicki, Structura minciunii, traducere şi notă asupra ediţiei de Constantin Geambaşu, cu un cuvânt înainte al autorului, postfaţă de Bogdan Ficeac, Bucureşti, Editura Nemira, 1996, p. 72-73.