Archive for octombrie 2018

Destinul secret al cenzuri, cronică de Șerban Axinte

octombrie 29, 2018

https://axinteserban.wordpress.com/2018/10/29/destinul-secret-al-cenzuri/?fbclid=IwAR2qekFon6fUwgyDfux570ipK5uHxgDvOEMazLsapt1hK7Tl6cS7XbRZIqw

 

LC

 

Caiet de cenzor, romanul Lilianei Corobca, este una dintre puținele cărți postdecembriste care a reușit să surprindă morfologia totalitarismului în toate aspectele sale. Cum reușește acest lucru? Printr-un artificiu simplu și credibil. Scoaterea la lumină a însemnărilor unui cenzor, dar nu doar a acelor însemnări de lucru, de lectură, ci a unui adevărat jurnal ce consemnează în principal gândurile și , implicit, toate relațiile ce se stabilesc între cei care formează sistemul opresiv. Nu întâmplător este ales cenzorul să funcționeze ca un resoneur implicat al unei lumi de proporții inimaginabile. Tot ceea ce a fost numit controlul minții apare aici explicat și motivat în cele mai mici (initime) detalii. Modul în care vede lumea un cenzor, cum înțelege literatura în care se cufundă cu profesionalism pentru a-i îndepărta potențialul dușmănos apare foarte bine reprezentat în romanul Lilianei Corobca. Scrierea – în aproape toată întinderea sa – se confundă cu un caiet de cenzor recuperat și pus la dispoziția cercetătorilor care se ocupă de fenomenul cenzurii din perioada comunistă. Să ne amintim faptul că scriitoarea a publicat acum câțiva ani și Controlul cărții. Cenzura literaturii în regimul comunist din România  (Polirom, 2014) și mai multe culegeri de documente din această arie tematică, precum: Epurarea cărților în România. Documente (1944-1964) sau Instituția cenzurii comuniste în România (1949-1977).

Pactul cu autenticitatea se stabilește încă de la prima pagină a cărții. O fostă angajată a Direcției Generale a Presei și Tipăriturilor dorește să facă o donație pentru Muzeul Comunismului: „Stimată doamnă Liliana Corobca, Am aflat recent de proiectul înființării unui Muzeu al Comunismului, inițiat de institutul unde lucrați. Am găsit că de tema Cenzura în comunism vă ocupați dvs. și că institutul ar fi interesat, pentru desăvârșirea acestui proiect, de «bunuri materiale primite de la persoane fizice și juridice, din țară și străinătate, sub formă de donații, cu respectarea dispozițiilor legale în vigoare», care vor servi drept exponate pentru viitorul muzeu. […]. Aș dori să fac o donație viitorului muzeu, și anume un caiet de cenzor al unui lector DGPT din anul 1974, documentul se află în stare foarte bună”. Din Confesiunea unui hoț de caiet, cititorii află modalitatea și împrejurările prin care respectivul caiet a ajuns în posesia donatorului.

Lectura documentului este puțin spus captivantă. Din aproape fiecare paragraf reiese spectrul lumii totalitate, cu toate regulile ei absurde și rigide. Lucrul cu diverse cărți de literatură e un prilej pentru Filofteia Moldovean să-și mărturisească în scris propriile sale concepții despre literatură și viață. Fiecare carte de cenzurat este în felul ei o provocare. De multe ori lectura unor manuscrise (de 600 de pagini, de exemplu) este obositoare și nu are nici o relevanță prea mare pentru munca cenzorului. Cu toate acestea trebuie inspectat totul, pagină cu pagină. Și această activitate are un specific ca oricare alta. Autoarea înse4mnărilor face foarte des referire la condiția de cenzor: „Mă enervez când se joacă cu mine, când sunt pusă în situația de a mă face de râs că văd ceva subversiv acolo unde nu-i nimic. Mă enervează că autorul ignoră existența mea când scrie: «Sunt nori pe cer care călătoresc, sunt nori în sufletul meu și mă călătoresc». Poate el doar se uită pe cer și asta vede: norii care pleacă bătuți de vânt și – la cei 60 de ani împliniți – simte că îmbătrânește, e doar trist și atât. Dar cu același succes orice călătorie și încă una într-un context incert poate fi o aluzie periculoasă și dușmănoasă la adresa conducătorilor noștri atât de călători. Iar «se călătorește» poate fi aluzie la faptul că nu trebuie să uităm că și cei mari, cei nouă inaccesibili, puternicii zilei sunt și ei muritori, în fața morții toți egali, slabi și neajutorați. Dacă aceste observații le fac, nu în caietul meu, unde pot scrie tot ce-mi trece prin cap, ci într-un referat săptămânal sau lunar, de unde să știu eu daca iau premiu pentru vigilență sau mă fac de râs? Această incertitudine mă omoară. Vreau criterii! Vreau indicații ideologice clare!”.

Autoarea însemnărilor face foarte des referire la munca cenzorului, la situația sa ingrată de a fi un creator absent, invizibil, care nu se poate bucura de roadele creației sale. Cenzura nu înseamnă doar eliminarea unor pasaje dușmănoase, ci și constituirea unui context de gândire, care să serveasacă nu doar unei ideologii limitate, ci și omului în dezvoltarea sa. Prin cenzură omul evoluează, face un salt în afara lui însuși. Când ajunge să fie de nerecunoscut, atunci misiunea cenzorului este împlinită. Filofteia Modovean își devoalează – în acest document secret – multe dintre trăirile sale ca persoană. Se vede clar cum ideologia comunistă s-a înfiripat în om. Până și în singurătate, individul gândește în șabloanele ideologice. Toată viața sa e marcată de răul ajuns să fie resimțit ca o banalitate. Nu are nici un fel de tresărire morală când este pusă în situația de a se confrunta cu o conjunctură de natură să-i pună sub semnul întrebării sistemul de acțiune și gândire. Se simte un personaj în afara lumii, pe o poziție foarte înaltă, incomodă social (nu poate spune nimănui unde lucrează), care reprezintă o rotiță fundamentală dintr-un mecanism uriaș fără de care viața nu mai poate să existe pe pâmânt. Rolul ei e maximal, are pâinea și cuțitul, cuiul și ciocanul, deci are în potențial drepturi foarte mari asupra operelor literare pe care le „aranjează”. După cum am spus deja, e un creator. Dar unul supravegeat de alți „creatori” și mai mari. Cenzorul se teme. Se teme de societate, se teme de superiori și de securitate. Dar frica cea mai mare vine dispre propriul trecut despre care vorbește cu un cinism de care nici nu e conștientă: abanarea unicului fiu.

Capitolul Loja este deosebit de important în economia cărții. Aici se văd foarte bine firele acestei puteri invizibile, dar corozive în ceea ce privește personalitatea umană. Dimensiunile răului nici nu pot fi bănuite. Practic nu există o finitudine a acestei caracatițe care-și plimbă tencaculele pretutindeni. În Lojă se pregătește educarea Cenzorului dinlăuntrul fiecărui om în parte. Omul trebuie să devină propriul său Cenzor, fără a bănui acest lucru. Cenzorul ideal trebuie să fie transparent și invizibil, pentru că, cenzura viitorului trebuie să fie cea invizibilă: „Ultimul, dar nu și cel din urmă scop al Lojei noastre este să asigure perpetuarea speciei. O direcție instituțională oarecare, la DGPT ma refer, se poate oricând desființa, dacă i se năzare cuiva ceva, la fel cum, în orice moment, se poate întâmpla ca orice structură care are de-a face cu genul nostru de activitate. Instituțiile mor, dar cenzura rămâne. Cei mai buni Cenzori trebuie să supraviețuiască, să ducă mai departe misiunea și să-și îndeplinească sarcinile. Să-i învețe meseria pe cei care vin din urmă”.

Ființa abrutizată se dovedește sinistră și defunctă moral. Acest lucru se deduce din unele gânduri răzlețe notate „cu inocență” în caiet. Uneori avem de-a face cu adevărate expozee despre această nouă și ubicuă religie care trebuie profețită peste tot pe pământ, pentru că nu vorbește doar despre un sistem, ci despre o sumă de sisteme interconectate. Apopogia cenzurii se face la fiecare pas: „Dacă aș fi nebună, aș zice: în fața unui manuscris, eu sunt Dumnezeu! Dar nu sunt nebună și afirm că în fața unui manuscris sunt aproape un dumnezeu. Unul de care depinde soarta manuscrisului, soarta autorului și soarta multor oameni care au citit cartea până ca ea să ajungă la Cenzură și a tuturor care o vor citi de acum înainte. Nimeni nu va înțelege vreodată câtă satisfacție îmi produc lectura și cenzura unui manuscris, depistarea greșelilor, îndreptarea lor. Mă îmbată această ocupație de un inegalabil sentiment al victoriei! Al luptei și al triumfului. Sunt deasupra toturor, undeva sus de tot, măreață, învingătoare! Am această stare euforică, de fiecare dată când ghicesc tot ce i se poate reproșa unei cărți, nu doar greșeala, ci și intenția ei”.

Cenzorul se află într-o permanentă dispută cu scriitorul. Foarte multe paseje din carte fac referire la acest lucru. Important este însă că, nu doar cenzorul influențează munca scriitorului, ci și invers. În timp, tot citind atâta literatură, cenzorul deprinde arta de a scrie, începe să se exprime frumos, elegant, poetic, cu profunzime. Chiar și această filosofare continuă capătă în timp o oarecare creștere în substanță. Capitolul Calul troian apare ca o parabola în sine a cărții. Aceasta este o armă deosebit de eficientă în lupta cu gândirea captivă. Chiar și în viziunea unui cenzor, nu există instrument mai greu de controlat decât cartea. Dar cartea și controlul se află într-o relație de iubire de-a dreptul pătimașă: „Cartea ! O deschid și o posed. Este a mea. Este darul meu mare, jertfa, iubirea, viața și moartea. Nu trișez. Nici cu primul și unicul meu bărbat nu cred c-am trișat. Sunt onestă până-n măduva oaselor. Ii dau totul, îi aparțin cu totul. O conving. Îi cânt serenade la fereastră. […]. Îmi deschide paginile ei, inima, secretele, locurile intime, limbajul criptat, simbolurile, misterele și eu profit, cotrobăiesc prin toate ungherele candidului roman, caut eventualele pericole. […]. Le găsesc, le extrag, atent și blând să nu doară. Scriu referat, consemnez totul și pa. […]. E rândul altei fecioare în patul meu înmiresmat”. Dar Cartea e Calul troian. Îl schimbă în timp până și pe cenzor. Îl face să viseze, să nu mai suporte încorsetarea sistemului. Cel mai mare dușman al cenzorului este cartea. Victima devine călău, posedatul posedă. În final, cenzura nu mai înseamnă cuvântul scos din carte, ci acela pus în carte. Cartea este cea care modelează totul, imprimă definitiv semnele neîncrederii în adevărurile absolute. Ea este cea care deschide orizonturile imposibilității de a rămâne marionetă. Sensurile tulbură, mușcă, rup din carne, provoacă. Adevăratul Cenzor este Scriitorul, cel care a trasat liniile definitorii ale unei lumi imposibil de distrus și de controlat.

 

Liliana Corobca, Caiet de cenzor, Editura Polirom, 2017.

Text publicat în revista „Astra”, nr. 3/4, 2017

Invitație

octombrie 27, 2018

 

          CONFERINȚELE ACADEMIEI ROMÂNE
Limba română și relațiile ei cu istoria și cultura românilor
                                    2018-2019

1 noiembrie 2018 – Iulia Mărgărit, Limba română din spațiul pruto-nistrean reflectată în
romanul „Capătul drumului” de Liliana Corobca.

Conferinţa va avea loc la Academia Română, Calea Victoriei 125, Sala de Consiliu, ora 18.00.

https://www.lingv.ro/index.php?option=com_content&view=article&id=83&Itemid=111

https://www.lingv.ro/images/Conferintele%20Academiei%20Romane%20-%202018-2019.pdf

Lumile diferite ale Lilianei Corobca (interviu cu Anda-Cristina Vahnovan)

octombrie 3, 2018

Corobca

 

Ne-am înțeles sa realizăm acest interviu cu Liliana pe când speram să ne întâlnim cumva la Cluj. Nu a fost să fie. Drumurile nu așteaptă. Nu am putut face decât să le presor cu cărți – Kinderland-uri, Imperii și Siberii. Lumi diferite. Lumi ale abandonului, ale singurătății și ale exilului. Dar și ale rezistenței. Sunt toate despre diverse forme ale supraviețuirii, dominate de personaje feminine puternice, bine conturate.

Liliana, toate personajele tale, de la fetița care își crește singură frații, pentru că părinții au plecat la muncă în Italia, de la Rafira, care, uite că trec anii și tot nemăritată e, dar nu cade în păcatul seducției,  până la Cuța, cea deportată în Siberia, sunt exemple de femei puternice. Femei cu credință. Am observat că această forță este o caracteristică necesară supraviețuirii și este liantul dintre aceste personaje.

Doar Ana din Capătul drumului este atât de credincioasă, altele fie nu sunt deloc (cenzorița din Caiet de cenzor), fie alta este miza cărții și nu mă refer la gradul lor de religiozitate. Nici nu cred că sunt toate femei puternice. Dar nu vreau să iau pâinea de la gura criticilor literari sau a cititorilor.

Păi fetița din Kinderland este o fire puternică, care își crește frații de una singura și care crede că într-o zi mama se va întoarce și tatăl se va răzbuna pentru toate nedreptățile. Sau Rafira, care este o fată cu principii adânci și care crede că într-o zi va apărea El, cel care îi va merita trupul și sufletul, în contextul în care toate colegele ei gustase deja mai mute relații. Oare nu sunt femei puternice? Eu așa le-am simțit, făcând legătura cu persoana ta, pe care o văd puternică și dârză.Ori nu asta trebuia să se înțeleagă?

Candoarea, tandrețea, puritatea, feminitatea, fragilitatea înseamnă la personajele mele mai mult decât puterea. Le-am pus în situații-limită și nu avut încotro, au trebuit să se descurce. Dar nu puterea lor contează în primul rând. Există la ele o forță spirituală, o încăpățânare de a rezista și aceasta se poate numi putere. O anume putere este ocolită, iar eu o disprețuiesc, ține de efemeritatea lumii și dacă m-aș exprima precum Cuța dinCapătul drumului, aș zice că acea putere smintește și putem încerca să ne ferim de ea.

Apropo de Cuța, supraviețuitoarea din Capătului drumului, m-a impresionat în mod deosebit datorită puterii ei – de a nu ceda, de a crede, de a ierta. Chiar și pe cea care i-a ”ucis” fata. Știind că ești și cercetătoare și că aceasta carte a implicat un studiu științific amplu, voiam sa te întreb dacă acest personaj a fost unul real, sau doar este un cumul de calități feminine adunate într-un singur personaj?

Cuța-străbunicuța este un personaj inventat. Din mărturii știam că va fi optimistă și foarte credincioasă, pentru că așa erau cam toți supraviețuitorii. Când am început s-o văd, când s-a conturat în mintea mea, nu gândeam în termeni „critici”, dar, da, este un cumul, sunt câteva bunici, câteva băbuțe pe care le-am cunoscut, bunătatea femeilor de la țară, a celor care au supraviețuit chinurilor de atunci. Dar cel mai mult este chipul bunicii mele Anastasia, mama mamei, de o blândețe excepțională.

P2060044

Detaliile teribile ale supraviețuirii descrise în carte, lipsa mâncării în tren, păstrarea morților pentru a beneficia de porția lor de pâine, lacrimile cu care își potoleau setea muribunzii sunt înfiorătoare. Tu, cât ai scris, cum le-ai putut îndura, mai ales că, bănuiesc că materialul brut includea o multitudine de alte grozăvenii de genul ăsta?

Omul poate îndura mai mult decât crede. Nu am avut certitudinea că voi rezista cu atâta tensiune, am combinat scenele tragice și dure cu povești (căutarea, selectarea, adaptarea lor), cu folclor, dar a mers repede și m-am descurcat bine. Erau niște pasaje la care am plâns și, după terminarea cărții, am vrut să uit tot, să mă distanțez, să fac altceva.

Este ceva ce nu ai putut include în carte și de ce?

Da, multe scene din viața deportaților, câteva povești asiatice, cu tigri și vrăjitori, scena finală în care Ana și Eugen se întâlnesc, conversația între cele două surori (Ana, studentă la Iași și mai mica Eugenia, care stă cu străbunica la țară). Devenea prea lung romanul și am renunțat.

Vorbele Cuței referitor la lumea modernă în care trăim, fără credință, fără comunicare directă între oameni, fără jocul copiilor în praf, ci doar pe calculator, pierderea credinței, a omeniei – este de fapt un semnal de alarmă. Ce consideri că este cel mai grav dintre toate astea?

Sunt legate toate, am spus în carte tot ce am avut de spus, nu-mi place să fac morală și să-mi explic romanele, banalizându-le. Viața merge înainte, așa cum e ea.

Trădarea aproapelui poate fi iertată? Sau trebuie?

Și poate, și trebuie, așa cred. Dar un preot ar fi mai indicat să răspundă.

Ar supraviețui omul modern, în condițiile actuale, unui astfel de drum lung? Sau, pe cât și-a mai păstrat omul din ziua de azi capacitatea de a se adapta oricăror împrejurări, da a supraviețui?

Unii ar supraviețui, alții nu, ca și atunci, de altfel. Nici în 1941 n-au supraviețuit foarte mulți. Întotdeauna cineva rezistă sau trebuie, în orice caz.

După Capătul drumului mi-e greu să mai vorbesc despre alte subiecte, părându-mi nesemnificative celelalte. Singurătatea din Imperiul fetelor bătrâne este, însă, un destin greu de dus. Sau te poți împăca cu el, totuși?

Singurătatea din Imperiul fetelor bătrâne mă preocupă acum la fel de puțin ca singurătățile din alte romane pe care le-am scris și le voi mai scrie. Dar e o temă cu mult potențial. Nu subiectele sunt sau nu nesemnificative, ci modul de a le privi și de a le aborda. Se pot scrie capodopere și despre muște. Poți rata sau nu orice. Există un decalaj între preocupările autorului într-un domeniu și receptarea cărții de către critici și cititori. Lucram de zor la Caiet de cenzor și atâtea aș fi avut de spus despre cenzură, dar aveam lecturi cu Kinderland și trebuia să vorbesc numai despre emigrație. Recunosc, am multe proiecte diferite între ele care mă solicită mult și nu-mi place să mă împrăștii, să trișez.

Realitatea crudă a depopulării Moldovei, a plecării tinerilor și a copiilor rămași pe la bunici și mătuși, sau, mai rău, de unii singur, este iarăși un subiect pe cât de dureros pe atât de actual. Și an de an parcă e tot mai rău. Ce remediu consideri că există, Liliana?

Acum, un remediu nu cred că există, dacă ar fi existat, s-ar fi pus în aplicare. Când nu era valul de migrație, omul nu putea să opteze, îi era interzis să iasă din țara sa, era obligat să stea într-un loc. Dacă obligația s-a anulat, odată cu căderea regimului comunist, oamenii tot pleacă. Să le oferi condiții mai bune decât acolo unde pleacă nu este real, să le interzici să plece nu este democratic.

Cartea Kinderland a fost tradusă în limba germană și a avut un real succes. Consideri că nemții au reușit să înțeleagă problema reală sau au considerat-o o ficțiune? Ai discutat referitor la feedback-ul cărții din partea publicului german cu editorii nemți?

Nu știu cât au reușit, dar au încercat să înțeleagă problema reală și aspectul social i-a interesat foarte mult. Editorul austriac mi-a trimis, la un moment dat, toate cronicile scrise, neașteptat de multe, la carte. În toate se amintea despre Moldova și despre problema migrației, pe care o au și ei, dar sub alte forme.

Povestește-mi, te rog, despre celelalte cărți ale tale, care, din câte știu, implică mai multă cercetare, de fapt?

Doar un singur roman a implicat cercetare în sensul primar și științific, Caiet de cenzor. Pentru altele, „documentare” e mai potrivit. E mai greu să scrii roman istoric bazat pe fapte reale, decât să stai cu ochii în pod și să-ți imaginezi tu ceva. Pretenția de a descrie realitatea limitează, îmi dau seama că anumite scene n-ar fi posibile sau verosimile și atunci trebuie să renunț la ele. Altfel, temele abordate au fost și vor fi diferite. Primul,Negrissimo e despre scrisul la negru, despre plagiat; Un an în Paradis – trafic de ființe umane; Kinderland – copii abandonați, efectele migrației; Cenzura pentru începători, o introducere; Imperiul fetelor bătrâne – singurătate, nebunie și război, Caiet de cenzor – instituția cenzurii; Capătul drumului – deportări. Am mai răspuns la această întrebare. Această diversitate mă ajută și pe mine mult. E una să citești ceva într-un domeniu și cu totul altceva să scrii, să te implici, să simți din „interior”.

”O basarabeancă realizată la București” – mai funcționează sintagma? Pentru că în anii, 96, pe când venisem și eu la Cluj, abia ne înfiletam în societatea română de dincolo de Prut. În cazul tău, cum a fost? Te mai consideri un personaj, autor, diferit de cei din România?

Din fericire pentru mine, nu cred că e cazul să dorm pe lauri. Uneori îmi pare rău că nu am mers mai departe, că nu am încercat să scriu într-o altă limbă decât româna. Am crezut că pot mai mult, de multe ori am fost nemulțumită de ceea ce trebuia să fac sau de ce am făcut. Această nemulțumire, reală sau exagerată, mă motivează însă tot timpul. Să fii diferit e un atu și e foarte bine ca scriitorii să fie diferiți între ei. Am ajuns la București în 1997 și îmi amintesc despre basarabeni că păreau încă destul de exotici. Eu am aterizat direct în bibliotecă, la doctorat. Studenții au putut altfel socializa, altfel comunica și vedea lucrurile, dar doctoranzii, singuratici prin definiție, nu-și doreau decât să lucreze la doctorat și să-l susțină (cazul meu). Îmi amintesc de întâlnirea cu domnul Nicolae Mătcaș de la Ministerul Educației din București care mi-a spus, așa, printre altele, când am trecut pe acolo, că „până acum (era în 1997) doar 4 moldoveni și-au susținut doctoratul din sute care vin aici cu burse”. Am tăcut, nu i-am răspuns, dar în gând am hotărât că voi fi a cincea care-și susține doctoratul (ca să măresc statistica de la minister).

Aici te las să zici ce consideri tu. Așa fac de obicei. Ceva ce nu ai mai fost întrebată de nimeni.

Mulțumesc pentru întrebări. Chiar dacă răspund în grabă, sunt provocări care pot influența viitoarele mele cărți. Dacă ar fi existat asemenea interes sau acel „ feedback” la Golgota românească. Mărturiile bucovinenilor deportați în Siberia, în 2009, dacă s-ar fi scris vreo cronică despre acea antologie editată de mine, eu aș fi închis subiectul și n-aș fi scris niciodată Capătul drumului. Dar am considerat o nedreptate pentru Golgota…această tăcere și am revenit, ca să fac dreptate și cărții, și bucovinenilor ignorați. Există atâta imprevizibil în a alege un subiect, încât nu știi niciodată cum va fi mâine și ce-ți va veni să scrii.

Poate că așa au trebuit să se așeze lucrurile, ca această minunată carte Capătul drumului să apară totuși, iar prin ea și interesul pentru Golgota Românească care presimt că este la fel de valoroasă. Îți mulțumim pentru interviu și suntem curioși să vedem cu ce altceva va veni nou Liliana Corobcă și, de ce nu, poate că vom avea parte de o o carte scrisă într-o altă limbă.

17855186_1529911843688209_3204968396990435104_o 28422993_1897597870252936_1598693752446901757_o

18121971_1547631865249540_3074169415607994333_o18358859_1565781273434599_190135762956355041_o18738399_1582447498434643_865853488749106743_o

 

Lumile diferite ale Lilianei Corobcă