Archive for the ‘Kinderland’ Category

Lumile diferite ale Lilianei Corobca (interviu cu Anda-Cristina Vahnovan)

octombrie 3, 2018

Corobca

 

Ne-am înțeles sa realizăm acest interviu cu Liliana pe când speram să ne întâlnim cumva la Cluj. Nu a fost să fie. Drumurile nu așteaptă. Nu am putut face decât să le presor cu cărți – Kinderland-uri, Imperii și Siberii. Lumi diferite. Lumi ale abandonului, ale singurătății și ale exilului. Dar și ale rezistenței. Sunt toate despre diverse forme ale supraviețuirii, dominate de personaje feminine puternice, bine conturate.

Liliana, toate personajele tale, de la fetița care își crește singură frații, pentru că părinții au plecat la muncă în Italia, de la Rafira, care, uite că trec anii și tot nemăritată e, dar nu cade în păcatul seducției,  până la Cuța, cea deportată în Siberia, sunt exemple de femei puternice. Femei cu credință. Am observat că această forță este o caracteristică necesară supraviețuirii și este liantul dintre aceste personaje.

Doar Ana din Capătul drumului este atât de credincioasă, altele fie nu sunt deloc (cenzorița din Caiet de cenzor), fie alta este miza cărții și nu mă refer la gradul lor de religiozitate. Nici nu cred că sunt toate femei puternice. Dar nu vreau să iau pâinea de la gura criticilor literari sau a cititorilor.

Păi fetița din Kinderland este o fire puternică, care își crește frații de una singura și care crede că într-o zi mama se va întoarce și tatăl se va răzbuna pentru toate nedreptățile. Sau Rafira, care este o fată cu principii adânci și care crede că într-o zi va apărea El, cel care îi va merita trupul și sufletul, în contextul în care toate colegele ei gustase deja mai mute relații. Oare nu sunt femei puternice? Eu așa le-am simțit, făcând legătura cu persoana ta, pe care o văd puternică și dârză.Ori nu asta trebuia să se înțeleagă?

Candoarea, tandrețea, puritatea, feminitatea, fragilitatea înseamnă la personajele mele mai mult decât puterea. Le-am pus în situații-limită și nu avut încotro, au trebuit să se descurce. Dar nu puterea lor contează în primul rând. Există la ele o forță spirituală, o încăpățânare de a rezista și aceasta se poate numi putere. O anume putere este ocolită, iar eu o disprețuiesc, ține de efemeritatea lumii și dacă m-aș exprima precum Cuța dinCapătul drumului, aș zice că acea putere smintește și putem încerca să ne ferim de ea.

Apropo de Cuța, supraviețuitoarea din Capătului drumului, m-a impresionat în mod deosebit datorită puterii ei – de a nu ceda, de a crede, de a ierta. Chiar și pe cea care i-a ”ucis” fata. Știind că ești și cercetătoare și că aceasta carte a implicat un studiu științific amplu, voiam sa te întreb dacă acest personaj a fost unul real, sau doar este un cumul de calități feminine adunate într-un singur personaj?

Cuța-străbunicuța este un personaj inventat. Din mărturii știam că va fi optimistă și foarte credincioasă, pentru că așa erau cam toți supraviețuitorii. Când am început s-o văd, când s-a conturat în mintea mea, nu gândeam în termeni „critici”, dar, da, este un cumul, sunt câteva bunici, câteva băbuțe pe care le-am cunoscut, bunătatea femeilor de la țară, a celor care au supraviețuit chinurilor de atunci. Dar cel mai mult este chipul bunicii mele Anastasia, mama mamei, de o blândețe excepțională.

P2060044

Detaliile teribile ale supraviețuirii descrise în carte, lipsa mâncării în tren, păstrarea morților pentru a beneficia de porția lor de pâine, lacrimile cu care își potoleau setea muribunzii sunt înfiorătoare. Tu, cât ai scris, cum le-ai putut îndura, mai ales că, bănuiesc că materialul brut includea o multitudine de alte grozăvenii de genul ăsta?

Omul poate îndura mai mult decât crede. Nu am avut certitudinea că voi rezista cu atâta tensiune, am combinat scenele tragice și dure cu povești (căutarea, selectarea, adaptarea lor), cu folclor, dar a mers repede și m-am descurcat bine. Erau niște pasaje la care am plâns și, după terminarea cărții, am vrut să uit tot, să mă distanțez, să fac altceva.

Este ceva ce nu ai putut include în carte și de ce?

Da, multe scene din viața deportaților, câteva povești asiatice, cu tigri și vrăjitori, scena finală în care Ana și Eugen se întâlnesc, conversația între cele două surori (Ana, studentă la Iași și mai mica Eugenia, care stă cu străbunica la țară). Devenea prea lung romanul și am renunțat.

Vorbele Cuței referitor la lumea modernă în care trăim, fără credință, fără comunicare directă între oameni, fără jocul copiilor în praf, ci doar pe calculator, pierderea credinței, a omeniei – este de fapt un semnal de alarmă. Ce consideri că este cel mai grav dintre toate astea?

Sunt legate toate, am spus în carte tot ce am avut de spus, nu-mi place să fac morală și să-mi explic romanele, banalizându-le. Viața merge înainte, așa cum e ea.

Trădarea aproapelui poate fi iertată? Sau trebuie?

Și poate, și trebuie, așa cred. Dar un preot ar fi mai indicat să răspundă.

Ar supraviețui omul modern, în condițiile actuale, unui astfel de drum lung? Sau, pe cât și-a mai păstrat omul din ziua de azi capacitatea de a se adapta oricăror împrejurări, da a supraviețui?

Unii ar supraviețui, alții nu, ca și atunci, de altfel. Nici în 1941 n-au supraviețuit foarte mulți. Întotdeauna cineva rezistă sau trebuie, în orice caz.

După Capătul drumului mi-e greu să mai vorbesc despre alte subiecte, părându-mi nesemnificative celelalte. Singurătatea din Imperiul fetelor bătrâne este, însă, un destin greu de dus. Sau te poți împăca cu el, totuși?

Singurătatea din Imperiul fetelor bătrâne mă preocupă acum la fel de puțin ca singurătățile din alte romane pe care le-am scris și le voi mai scrie. Dar e o temă cu mult potențial. Nu subiectele sunt sau nu nesemnificative, ci modul de a le privi și de a le aborda. Se pot scrie capodopere și despre muște. Poți rata sau nu orice. Există un decalaj între preocupările autorului într-un domeniu și receptarea cărții de către critici și cititori. Lucram de zor la Caiet de cenzor și atâtea aș fi avut de spus despre cenzură, dar aveam lecturi cu Kinderland și trebuia să vorbesc numai despre emigrație. Recunosc, am multe proiecte diferite între ele care mă solicită mult și nu-mi place să mă împrăștii, să trișez.

Realitatea crudă a depopulării Moldovei, a plecării tinerilor și a copiilor rămași pe la bunici și mătuși, sau, mai rău, de unii singur, este iarăși un subiect pe cât de dureros pe atât de actual. Și an de an parcă e tot mai rău. Ce remediu consideri că există, Liliana?

Acum, un remediu nu cred că există, dacă ar fi existat, s-ar fi pus în aplicare. Când nu era valul de migrație, omul nu putea să opteze, îi era interzis să iasă din țara sa, era obligat să stea într-un loc. Dacă obligația s-a anulat, odată cu căderea regimului comunist, oamenii tot pleacă. Să le oferi condiții mai bune decât acolo unde pleacă nu este real, să le interzici să plece nu este democratic.

Cartea Kinderland a fost tradusă în limba germană și a avut un real succes. Consideri că nemții au reușit să înțeleagă problema reală sau au considerat-o o ficțiune? Ai discutat referitor la feedback-ul cărții din partea publicului german cu editorii nemți?

Nu știu cât au reușit, dar au încercat să înțeleagă problema reală și aspectul social i-a interesat foarte mult. Editorul austriac mi-a trimis, la un moment dat, toate cronicile scrise, neașteptat de multe, la carte. În toate se amintea despre Moldova și despre problema migrației, pe care o au și ei, dar sub alte forme.

Povestește-mi, te rog, despre celelalte cărți ale tale, care, din câte știu, implică mai multă cercetare, de fapt?

Doar un singur roman a implicat cercetare în sensul primar și științific, Caiet de cenzor. Pentru altele, „documentare” e mai potrivit. E mai greu să scrii roman istoric bazat pe fapte reale, decât să stai cu ochii în pod și să-ți imaginezi tu ceva. Pretenția de a descrie realitatea limitează, îmi dau seama că anumite scene n-ar fi posibile sau verosimile și atunci trebuie să renunț la ele. Altfel, temele abordate au fost și vor fi diferite. Primul,Negrissimo e despre scrisul la negru, despre plagiat; Un an în Paradis – trafic de ființe umane; Kinderland – copii abandonați, efectele migrației; Cenzura pentru începători, o introducere; Imperiul fetelor bătrâne – singurătate, nebunie și război, Caiet de cenzor – instituția cenzurii; Capătul drumului – deportări. Am mai răspuns la această întrebare. Această diversitate mă ajută și pe mine mult. E una să citești ceva într-un domeniu și cu totul altceva să scrii, să te implici, să simți din „interior”.

”O basarabeancă realizată la București” – mai funcționează sintagma? Pentru că în anii, 96, pe când venisem și eu la Cluj, abia ne înfiletam în societatea română de dincolo de Prut. În cazul tău, cum a fost? Te mai consideri un personaj, autor, diferit de cei din România?

Din fericire pentru mine, nu cred că e cazul să dorm pe lauri. Uneori îmi pare rău că nu am mers mai departe, că nu am încercat să scriu într-o altă limbă decât româna. Am crezut că pot mai mult, de multe ori am fost nemulțumită de ceea ce trebuia să fac sau de ce am făcut. Această nemulțumire, reală sau exagerată, mă motivează însă tot timpul. Să fii diferit e un atu și e foarte bine ca scriitorii să fie diferiți între ei. Am ajuns la București în 1997 și îmi amintesc despre basarabeni că păreau încă destul de exotici. Eu am aterizat direct în bibliotecă, la doctorat. Studenții au putut altfel socializa, altfel comunica și vedea lucrurile, dar doctoranzii, singuratici prin definiție, nu-și doreau decât să lucreze la doctorat și să-l susțină (cazul meu). Îmi amintesc de întâlnirea cu domnul Nicolae Mătcaș de la Ministerul Educației din București care mi-a spus, așa, printre altele, când am trecut pe acolo, că „până acum (era în 1997) doar 4 moldoveni și-au susținut doctoratul din sute care vin aici cu burse”. Am tăcut, nu i-am răspuns, dar în gând am hotărât că voi fi a cincea care-și susține doctoratul (ca să măresc statistica de la minister).

Aici te las să zici ce consideri tu. Așa fac de obicei. Ceva ce nu ai mai fost întrebată de nimeni.

Mulțumesc pentru întrebări. Chiar dacă răspund în grabă, sunt provocări care pot influența viitoarele mele cărți. Dacă ar fi existat asemenea interes sau acel „ feedback” la Golgota românească. Mărturiile bucovinenilor deportați în Siberia, în 2009, dacă s-ar fi scris vreo cronică despre acea antologie editată de mine, eu aș fi închis subiectul și n-aș fi scris niciodată Capătul drumului. Dar am considerat o nedreptate pentru Golgota…această tăcere și am revenit, ca să fac dreptate și cărții, și bucovinenilor ignorați. Există atâta imprevizibil în a alege un subiect, încât nu știi niciodată cum va fi mâine și ce-ți va veni să scrii.

Poate că așa au trebuit să se așeze lucrurile, ca această minunată carte Capătul drumului să apară totuși, iar prin ea și interesul pentru Golgota Românească care presimt că este la fel de valoroasă. Îți mulțumim pentru interviu și suntem curioși să vedem cu ce altceva va veni nou Liliana Corobcă și, de ce nu, poate că vom avea parte de o o carte scrisă într-o altă limbă.

17855186_1529911843688209_3204968396990435104_o 28422993_1897597870252936_1598693752446901757_o

18121971_1547631865249540_3074169415607994333_o18358859_1565781273434599_190135762956355041_o18738399_1582447498434643_865853488749106743_o

 

Lumile diferite ale Lilianei Corobcă

Reclame

Bitter Things

septembrie 6, 2018

With contributions by Ayşe Akalın, Liliana Corobca, Ok-Hee Jeong, Halyna Kruk, Georg Matzouranis, Maria Papoulias, Stefano Polis, Janka Vogel, Gülcin Wilhelm.

Labor migration is worldwide creating new models of the transnational family, which despite geographical distances strives to maintain contact between the separated family members. But, how is the relationship between parents and children to be redefined whenever gifts and material support take the place of shared experience? When physical closeness has to take second place to communication programs like Skype and WhatsApp? How does this changing family landscape impact children and their parents? Bitter Things retraces positions on this topic from the 1960s right up to present day perspectives.

Edited by Malve Lippmann, Can Sungu, and Maike Suhr
Published by bi’bak in cooperation with Archive Books
Softcover
184 pages
ISBN 978-3-943620-79-5
Euros 15,00

All you can read, cu Marius Chivu

aprilie 16, 2018

http://urbansunsets.com/radio-shows/u-can-read/

Prezentare de carte la „Serile Acasă la Ambasadă”

martie 7, 2018

Prezentare de carte la "Serile Acasă la Ambasadă" @ Ambasada României în Spania / Embajada de Rumanía en España, Madrid [9 de marzo]

 

http://madrid.carpediem.cd/events/6141944-prezentare-de-carte-la-serile-acas-la-ambasad-at-ambasada-rom-niei-n-spania-embajada-de-ruman-a-en-espa-a/

09
DE MARZO
19:00 – 21:00

 

Ambasada României în Regatul Spaniei şi Asociaţia “Freedom Smile” organizează, cu sprijinul Ministerului pentru Românii de Pretutindeni, evenimentului cultural “Serile Acasă la Ambasadă”, prilejuit de celebrarea Zilei Internaţionale a Femeii.
Trei scriitoare foarte apreciate — Doina Ruşti, Ioana Baetica Morpurgo, Liliana Corobca — vin la Madrid, vineri, 9 martie 2018, pentru a se întâlni cu cititorii, prilej cu care vor citi fragmente din cele mai recente romane, vor oferi autografe şi vor construi o punte literară între România şi diaspora din Spania.

Evenimentul cultural organizat vineri, 9 martie 2018, la sediul misiunii diplomatice, se înscrie în suita acţiunilor cu tema «Serile Acasă ale Ambasadei» care promovează întâlniri ale publicului românesc din Spania cu reprezentanţi ai culturii române.

Vă adresăm rugămintea de a confirma participarea la adresa de email: madrid.comunitate@mae.ro

Ultimul interviu din 2017

decembrie 14, 2017

http://haibun.md/liliana-corobca-noua-ni-se-spunea-ca-un-cercetator-se-formeaza-in-zece-ani-nu-cred-ca-un-scriitor-se-formeaza-mai-repede/

Liliana Corobca: „Nouă ni se spunea că un cercetător se formează în zece ani. Nu cred că un scriitor se formează mai repede”

 

 

 

Pe Liliana Corobca am descoperit-o la bibliotecă. Nu a fost o întâlnire în carne și oase, ci una livrească. I-am citit romanul Kinderland, apoi, după marea de sentimente contradictorii pe care le-am simțit în urma lecturii, mi-am zis că trebuie să discut și cu autoarea. Așa a apărut acest interviu.

Liliana Corobca este scriitoare și cercetătoare. Prima meserie este mai visătoare și, chiar dacă este ancorată în realitatea și în experiența scriitorului, oricum ține de imaginație. A doua meserie este mai operațională, ca să-i spunem așa, și rezidă în cumularea de date și fapte. O meserie… mai pământească. Cum se împacă scriitoarea și cercetătoarea? Iar aici nu mă refer la creație, cărțile dumneavoastră demonstrează că se împacă perfect, dar la momentele în care scriitoarea trebuie să cedeze în fața cercetătoarei și invers. Fac acestea două compromise? Ori nu le delimitați nici într-un fel?

Liliana Corobca: Cum să nu le delimitez! Sunt două activități diferite și care se condiționează reciproc, în cazul  meu. În prezent, sunt, oficial, expert la Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului și Memoria Exilului Românesc, iar proiectele la care lucrez nu sunt, în primul rând, de cercetare. Nu mai studiez cu lunile în arhive, ci stau la birou. De multe ori, interesul literar se întâlnește cu cel științific, cum a fost în cazul romanului Caiet de cenzor, când scriam un articol despre recrutarea cenzorilor pentru o publicație a IICCMER, iar, în paralel, mă documentam și pentru roman. Scrisul este pe locul al doilea, în primul rând îmi îndeplinesc obligațiile de serviciu. În afara programului, în week-enduri și în concedii scriu intens la romanele mele. Lipsa timpului liber mă mobilizează și am deja un reflex, când vin căldurile cele mari, prin iulie-august, și lumea pleacă în vacanță, eu stau cu un roman în față și nici nu simt căldura. Spre mirarea mea, scriitoarea și cercetătoarea se împacă, dar scriitoarea se împacă cu oricine și cu orice îi permite să-și vadă de cărțile sale.

Ați debutat, conform calculelor mele, la 28 de ani cu romanul Negrissimo, fiind deja cercetător științific la Institutul de Istorie și Teorie Literară „G. Călinescu” din București. Cum ați trecut de la cercetător al teoriei la obiectul teoretizării? Cum ați ajuns să scrieți ficțiune?

Liliana Corobca: Terminasem de scris romanul când m-am angajat la Călinescu. În 2001, mi-am susținut teza de doctorat, dar am scris-o în 2000, nu am vrut s-o predau înainte de termen ca să nu pierd bursa și cazarea (gratuită), iar în jumătatea de an ce-mi rămăsese am scris romanul. Aveam ambiții de prozator încă din adolescență și aceste treceri de care ziceți sunt, de fapt, niște etape care mă îndreptau spre cariera de scriitor. Titlul tezei de doctorat este: „Ipostaze ale personajului în romanul românesc interbelic” și, în afară de romanele interbelice, am citit despre construcția romanelor, despre teorii ale romanului, despre tipurile de personaje. Eram foarte tânără când m-am apucat de scris (13-14 ani, atunci am scris un „roman” de două caiete, fiecare a câte 12 pagini!) și am descoperit atunci că numai dorința de a scrie nu-i de-ajuns. Trebuie multă învățătură, așa cum, indiferent cât de mult ți-ar plăcea să cânți la o vioară, dacă nu faci școli speciale, scârțâi doar cu ea când o iei în mână. Mulți își imaginează că cel care scrie este automat și un scriitor. Nouă ni se spunea la Institutul G. Călinescu că un cercetător se formează în zece ani. Nu cred că un scriitor se formează mai repede.

Într-un interviu mărturiseați: „Pe o insulă m-aş duce să scriu, pentru că pot să citesc şi în Bucureşti şi oriunde, iar de scris nu pot oriunde…”. Unde obișnuiți atunci să scrieți acum?

Liliana Corobca: Acum am foarte puțin timp liber și, dacă am o carte în cap, scriu pe unde apuc. Prefer acasă, dar am scris și prin parcuri și în mijloacele de transport și pe la festivaluri… Nu știu dacă pot chiar oriunde să scriu, dar există idei atât de năvalnice, încât nu mai contează unde le aștern pe hârtie… Cred că ce am spus eu nu știu când nu este valabil o veșnicie, se mai schimbă lumea. Poate mi-aș lua acum cărți pe insula ceea pustie… De fapt, duc un mod de viață destul de retras și insulele pustii nu mă atrag acum. Mie mi-e dor de oameni.

În același interviu ați spus că „mă las greu sedusă de o nouă carte, dar dacă mă apuc de ea, scriu ca şi cum ar fi ultima”. De aici și întrebarea. Unde găsiți subiectele pentru romane? Le căutați sau vă găsesc ele pe dumneavoastră?

Liliana Corobca: Dacă mă gândesc mai bine, nicio carte nu are un subiect pe care l-am căutat eu cu lumânarea. Toate au venit spre mine, iar prima întâlnire n-a fost, de obicei, prea amiabilă. Găsesc o grămadă de argumente ca să alung subiectele, ca să fug și să nu mi le asum. Da și ele fuga din urma mea! Încep să le visez noaptea, încep să vorbească în mine, unele scene stăruie, insistă, până, în cele din urmă, îmi zic: Fie, n-o să-mi ia mult timp, n-o să fie prea greu. Dar îmi iau și mult timp, și e mult mai greu decât speram eu. Ajung întâmplător la subiecte, nu mă preocupă alegerea, atâta timp cât sunt multe în jurul meu, mișună și eu doar selectez, fie hai că mă apuc acum de acesta sau încă nu, mai așteptăm. Subiecte de romane se pot găsi peste tot.

„Eu cred că autorul, indirect, propune o soluție (n.r. a problemei abordate în roman). Când abordezi o realitate, cred că oferi, fără să vrei, și niște soluții.” Fraza dumneavoastră m-a dus cu gândul la orele de limbă română, când ni se impuneau remarcile despre „ce a vrut să spună autorul” și eram nevoiți să le memorăm ca pe o rugăciune. Cel puțin, asta se mai practică prin școlile din Republica Moldova. În acest context, care este părerea dumneavoastră vizavi de libera interpretare a textului? De multe ori criticii își asumă această interpretare, când autorii poate nici măcar n-au căutat să comunice un mesaj sau altul. Ar trebui fiecare să scoată dintr-un text ceea ce se pliază pe experiența lui individuală?

Liliana Corobca: Aici e o întrebare sau cinci deodată, toate diferite? În școala de azi, problema e să atragi copiii spre lectură, se citește din ce în ce mai puțin. Iar lecturile clasice, cu care am crescut noi, devin neatrăgătoare pentru tinerii de azi, mai ales, cum spuneați, la capitolul „interpretare”. Într-adevăr, experiența noastră individuală, dar și cea colectivă se modifică de-a lungul anilor și ar trebui să evolueze și metodele de predare a literaturii. În contextul menționat, libera interpretare nu se încurajează deloc, spiritul critic este înăbușit, din start, elevii fiind puși să învețe comentariile ca niște papagali. Și nu doar în școli, din păcate. N-aș fi ajuns scriitor niciodată, dacă nu citeam sute de cărți care nu erau în programa școlară și care nu trebuiau comentate în vreun fel. Există desigur și situații când textul unui autor este interpretat așa cum autorul nu s-ar fi gândit nici în cel mai ascuns vis sau coșmar. Dar autorul știe ce face, de obicei. Iar criticului nu poți să-i reproșezi prea multe, el are dreptul să vadă în text și ceea ce nu a văzut autorul când a scris.

Cum obișnuiți să construiți narațiunea unui text? Aveți un plan bine gândit de la început? Ori gândiți detaliile pe parcurs?

Liliana Corobca: Diferit, am crezut că se poate într-un fel sau două, dar fiecare subiect cere o abordare nouă. Planuri am, dar socoteala de acasă nu coincide cu aceea din târg. Una din metodele care nu dau greș este să mă las dusă de val. Să am încredere în cartea care mă bântuie și în mine, că voi scoate-o la capăt. Romanul este o construcție lungă și ramificată, cu care conviețuiești luni sau ani, e normal ca unele detalii să apară pe parcurs, ca planul inițial (acesta există întotdeauna) să sufere schimbări, de obicei, substanțiale, să renunți la unele scene sau personaje în favoarea altora care îți par mai bune sau mai adecvate. Pun începutul pe o foaie, o singură foaie. Nu poate să încapă totul aici.

Kinderland, unul dintre cele mai apreciate romane ale dumneavoastră. Cât de greu a fost să intrați în pielea naratorului minor? Ați simțit cumva o responsabilitate mai mare, povestind din prisma unui copil?

Liliana Corobca: Da, responsabilitate e un cuvânt potrivit. A trebuit de mică să fiu responsabilă și simt că port așa ceva pe umeri la fiecare carte și nu numai. Nu-mi este greu să intru în pielea unui personaj, greu este să rămân acolo cât durează romanul. Mai ales în cazul unor scene dramatice, chinuitoare, iar tu stai prins acolo și trăiești viața personajului tău. Trebuie să recunosc, personajul cenzor a fost mai dificil decât personajul copil. În comparație cu spurcăciunea de cenzoriță, a fi copil, chiar dacă unul părăsit de părinți, a fost o încântare.

Kinderland a fost jucat într-un teatru din Ljubljana. Cum a ajuns să fie pus în scenă acolo? De ce nu și în România?

Liliana Corobca: Întâi am fost la festivalul internațional de literatură de la Vilenica din Slovenia, în 2014, unde am luat premiul Cristal pentru autorii tineri. Cred că numai participarea la festival a fost un argument în favoarea publicării romanului, iar premiul luat a contat și mai mult. Încă atunci, la festival, traducătorul cărții, Aleš Muștar mi-a spus că va propune romanul unei edituri. Nu știu cui i-a aparținut ideea dramatizării, dar am primit un mesaj de la Teatrul de Stat din Ljubljana, în care am fost informată asupra faptului împlinit. Nu am insistat să merg la premieră, lucram de zor la altă carte și a scrie mi-a părut mai important decât a merge acolo și a vărsa lacrimi. De ce nu și în România? De ce nu și în Republica Moldova? Nu-i treaba mea să-mi pun astfel de întrebări. Nu îmi promovez destul cărțile și ele nu ajung, probabil, în grupuri care ar avea astfel de inițiative.

Ce este mai greu? Să scrii romanul sau să răspunzi la interviuri și să-l promovezi ulterior? S-a întâmplat vreodată să refuzați vreun interviu pe motiv că ați obosit să povestiți despre una sau altă carte care vă aparține?

Liliana Corobca: Să răspunzi la interviuri este mai ușor, pentru că ai de scris două trei pagini, nu două trei sute de pagini. Fizic, romanul este foarte solicitant și pentru că intri în pielea unor personaje extraordinare, suferinde și suferi în pielea lor, și psihic este foarte solicitant. Interviurile nu mă solicită nici fizic, nici psihic, dar nici mulțumirea nu este pe măsură, de obicei. Trebuie să fiu mai banală decât sunt, rar mă ridic deasupra cărților și asta mă nemulțumește. Dar au și întrebările meritul lor. Pe mine atâta m-au întrebat dacă din preocupările despre cenzură nu va ieși un roman, încât am stat și m-am gândit: chiar, de ce nu? Nu cred că-mi dădea în cap fără aceste insistențe. Nu, nu am spus nimănui: nu răspund c-am obosit. Nici nu cred că se va întâmpla. Dar mă simt uneori incapabilă să inventez un răspuns nou la întrebarea care mi se pune de mai multe ori. În adâncul sufletului meu, aș refuza câte o dată să răspund la atâtea întrebări, dar înțeleg că oamenii care îmi pun întrebări se străduiesc să mă prezinte cât mai atrăgător cititorului, să mă promoveze, atunci când eu prefer să stau în umbră… Ideal ar fi să răspund și eu tot cu întrebări. De pildă: ce fel de scriitoare sunteți, Doina Fikman? Care este întrebarea la care ați răspunde cu cea mai mare plăcere? O puteți alege și din acestea puse mie. Da, vă rog să răspundeți.

Urmează chestionarul lui Proust într-o variantă adaptată. Ce înseamnă fericirea pentru Liliana Corobca?

Liliana Corobca: Văd fericirea ca pe o armonie între pacea lumii și pacea mea interioară. Simplă, după atâta scris și înțepeneală, fericire e să ieși la soare și să mergi prin parc. Pasul ușor, ca o plutire și senzația de gol și de plin, când termini un roman. Și atunci când primești mai multă dragoste decât dai. Parcă dai mult, dar primești și mai mult.

Imaginați-vă că aveți șansa să-l întâlniți pe Dumnezeu și puteți să-i puneți o singură întrebare, care ar fi aceasta?

Liliana Corobca: Dacă eu vreodată voi avea șansa să îl întâlnesc pe Dumnezeu, aceasta va însemna că primesc răspunsul la toate întrebările.

Care dintre scriitorii români contemporani, în opinia dumneavoastră, merită Nobelul?

Liliana Corobca: După căderea comunismului, cele mai multe șanse le-au avut Paul Goma și Mircea Cărtărescu.

Recomandați-ne 3 dintre autorii dumneavoastră preferați.

Liliana Corobca: Îmi place aproape tot ce citesc. Dar pe foarte puțini i-aș reciti. Ca filolog, am parcurs toată literatura universală, am susținut și examen. Citesc câte un roman, mă minunez, mă delectez, apoi uit totul. Totuși, în momentele grele, aș reciti cu plăcere, aș reveni la: Miguel de Cervantes, François  Rabelais, Anton Pavlovici Cehov. Iar Cartea cărților, cea mai actuală și cea mai genială din toate timpurile, rămâne Biblia, să nu uităm.

Kinderland – receptare

noiembrie 30, 2017

 

Care a fost ultimul „mare roman” pe care l-ai citit?
Ce anume te-a dat pe spate?
Ai putea găsi un echivalent în literatura română, avem noi un astfel de roman?

 

http://www.revista-astra.ro/literatura/files/2017/10/8.Bogdan-Co%C8%99a-Anchet%C4%83.pdf

 

Florin DUMITRESCU
Întrebarea conține două subînțelesuri: unul, că „marile
romane” nu pot veni decât din afara literaturii române; și
doi, că literatura română funcționează în sistem de imitație
sau, cel mult, de adaptare a mode(le)lor de afară: un soi
de franciză sau, mai bine zis, un raport de vasalitate față
de literaturile mari, hegemonice. Știu că asta e realitatea,
știu că încă facem eforturi lovinesciene de sincronizare.
Știu că, cel puțin de la optzeciști încoace, modelul dominant,
în proză, dar și în poezie, vine dinspre literatura de
limbă engleză, predominant cea americană. Sunt conștient
că asta e realitatea,că e o realitate deloc măgulitoare pentru
orgoliul creativ al mediului literar românesc. De asemenea,
sunt conștient că a te revolta împotriva acestei situații
e un act zadarnic, futil. Dar, de dragul acestei futilități, de
amorul artei, cum se spune, am să încerc un răspuns subiectiv
și polemic.
Ultimul mare roman pe care l-am citit – Femeile lui
Lazăr de Marina Stepnova (Curtea Veche, 2014, trad.
Antoaneta Olteanu). Ultimul mare roman românesc –
Kinderland de Liliana Corobca (Cartea Românească/
Polirom, 2013).
Dacă aș fi îndrăzneț cu adevărat, aș propune Kinderland
la ambele categorii. E o carte care prezintă cazul dramatic,
devenit fenomen național în Republica Moldova (dar și
dincoace de Prut) al copiilor abandonați de părinții care
lucrează în străinătate. E o scriere de actualitate, o „comandă
socială”, cu miză politică (în sensul de politici publice). E
o carte care dă glas celor tăcuți și oprimați și tocmai în asta
constă grandoarea ei, superioritatea în fața romanelor bovarice,
scrise doar de dragul experimentului literar sau al
simulării unui model literar de import. Deși are titlul ăsta
derutant alogen, Kinderland iese din sistemul de vasalitate
față de modelele hegemonice „de afară” (sau, cel puțin, eu
nu detectez nicio astfel de filieră).
Ca să revin la Lazăr-ul scriitoarei ruse, e o carte încadrabilă
oarecum în genul saga de familie, cum s-au mai scris
la noicu decenii în urmă. Inevitabil îți vineîn minte Război
și pace, dar Stepnova introduce subtilități, îndrăzneli stilistice
și rafinamente de construcție care o plasează în contemporaneitate.
Dareși o cartecaldă, sensibilă (aici amintește
de Ulițkaia). Un parti-pris pentru Stepnova ar veni din
aceea că este o cunoscătoare a limbii și literaturii române,
traducătoare în rusă a lui Mihail Sebastian. Sunt prieten
cu ea pe facebook, ocazional mă străduiesc să îi scriu în
rusă, din prețuire, și ea îmi răspunde în română fără cusur!
Nu există o subordonare între Kinderland și Femeile lui
Lazăr, poate că amândouă consună în pasajele de trăire
magică, tipice copilăriei.
Aș încheia spunând că, dinspre scriitorii basarabeni,
precum Corobca, ne vine o influență vitală, energică și o
anumită sensibilitate, decare, parcă, duceam lipsă. Poatecă
influența nu e o literatură mare, ci o mare literatură mică.

 

 

Un eveniment editorial. ”Literatura din Basarabia. Început de secol XXI”

octombrie 20, 2017

 

 

Fotografia postată de Iulian Ciocan.

 

Seria de antologii ”Literatura din Basarabia. Început de secol XXI” valorifică literatura scrisă în limba română de autori basarabeni de la 2000 încoace. Proiectul reprezintă o nouă față a literaturii române din Basarabia și  reunește șase volume, apărute de curând la editurile ARC și Știința:

Roman. Vol.1 și vol. 2;

Proză scurtă;

Dramaturgie;

Poezie;

Eseu. Critică literară.

La categoria ROMAN, din cele mai bine de o sută de titluri publicate de scriitori care locuiesc ori au locuit și s-au lansat în spațiul basarabean, doamna Maria Șleahtițchi, antologatorul volumului dedicat romanului a selectat 12 texte reprezentative. Acestea aparțin autorilor din generații diferite și care ilustrează tehnici narative variate: Aureliu Busuioc, Vladimir Beșleagă, Serafim Saka, Val Butnaru, Nicolae Popa, Ghenadie Postolache, Emilian Galaicu-Păun, Dumitru Crudu, Iulian Ciocan, Liliana Corobca, Ștefan Baștovoi, Tatiana Țîbuleac.

Volumul  dedicat prozei scurte adună mai multe schițe, povestiri și nuvele scrise de cei mai buni 20 de autori din această perioadă: Victor Dumbrăveanu, Nicolae Rusu, Leo Butnaru, Claudia Partole, Lucreția Bârlădeanu, Mihaela Perciun, Anatol Moraru, Nicolae Popa, Grigore Chiper, Nicolae Spătaru, Iurie Bodrug, Dumitru Crudu, Igor Guzun, Alexandru Vakulovski, Emanuela Iurkin, Maria Pilchin, Virgil Botnaru, Ecaterina Bargan, Felicia Nedzelschi. O incursiune incitantă într-un univers ficțional a cărui trambulină este însă realitatea tranziției moldovenești.

Mai multe informații pe www.edituraarc.md și www.pronoi.md

LILIANA COROBCA: Mai devreme sau mai tarziu, omul va descoperi cartea ca simbol triumfator al umanitatii sale.

aprilie 9, 2017

 

Liliana Corobca

 

http://blog.libris.ro/2017/03/08/autorul-lunii-martie-liliana-corobca/

LIBRIS.RO: Sunteţi bibliofilă? Cum arată biblioteca dumneavoastră? Câte volume conţine? Care este cea mai valoroasă carte pe care o aveţi în bibliotecă? Care este cartea, din biblioteca personală, pe care o îndrăgiţi cel mai mult? De ce?

LILIANA COROBCA: Da, sunt bibiofilă și cred că puțini scriitori nu sunt. Spre deosebire de multe alte biblioteci, a mea are uși din sticlă, pentru a proteja cărțile. E adevărat, sticla fiind transparentă, dacă las una deschisă, risc să n-o văd și să mă lovesc cu capul de ea. Cu  mine țin vreo două mii de cărți și alte cam peste o mie se află în Moldova, la părinții mei. Am locuit, în anii doctoratului, prin cămine, a trebuit să mă mut de cîteva ori de an și să car cărțile după mine, la multe, am renunțat.  Cea mai scumpă carte pe care o am e Encyclopedia of Censorship (Jonathon Green,Nicholas J. Karolides, reviser), ediția 2005, valoroase pentru mine sunt mai multe, istorii literare, de artă, istorii universale, enciclopedii, dicționare, autori preferați. Cum să iubesc doar o carte?  Nu m-am gândit niciodată, mă uit peste cărțile mele să aleg una și nu pot. Prima carte pe care am iubit-o a fost Valembek, prietenul celor mici, scrisă de un autor cu nume baltic, e acasă, în Moldova, ultima pe care am iubit-o a fost Lavr, de Evgheni Vodolazkin, pe care tocmai am terminat-o de citit, în limba rusă, și am hotărât că, dacă nu pot scrie, până una alta, o carte mai bună decât asta, voi scrie una la fel de bună. Istoria artei de Gombrich este o carte la care țin mult și pe care o răsfoiesc din când în când, pentru a mă bucura de frumusețile lumii.

LIBRIS.RO: Cât timp alocaţi zilnic lecturii? Ce vă place să citiţi? Ce cărţi v-aţi propus să citiţi în perioada următoare?

LILIANA COROBCA: Citesc seara, de obicei, vreo două ore, dar dacă lectura mă pasionează, citesc și mai mult. Îmi plac foarte mult romanele, le „consum” pe nerăsuflate, citesc însă și cărți care mă ajută în cunoașterea exilului, a cenzurii, domenile mele științifice. Am citit, nu demult, și jurnalalele Evgheniei Ghinsburg,  Insula canibalilor de Nicolas Werth și O istorie a lumii moderne de Paul Johnson și am rămas impresionată. În perioada imediat următoare vreau să citesc Revoluția rusă de Orlando Figes.

LIBRIS.RO: Ce le putem transmite tinerilor care nu citesc, şi nu numai tinerilor, pentru a-i face să prindă drag de carte, de lectură?

LILIANA COROBCA: Mai devreme sau mai târziu, omul va descoperi cartea ca simbol triumfător al umanității sale. Și scrisul, și cititul îl apropie de om de Divinitate, de Dumnezeu, chiar și atunci când drumul spre el e înconjurat de ispite diabolice. Pentru că toți murim, va trebui toți să punem mâna pe carte, ca să murim oameni, nu animale.

LIBRIS.RO: Cum vedeţi autorii români în contextul literaturii universale?

LILIANA COROBCA: Depinde cât de larg e acest context. Dacă noi am auzit doar de Homer, Dante, Tolstoi, Balzac, Thomas Mann, atunci ni se va părea că nu e loc în acest canon sever și pentru scriitorii români. Dacă însă vom înainta și vom săpa mai adânc, atunci vom vedea că fiecare epocă literară a fiecărei țări are scriitori demni de a fi incluși în cel mai pretențios canon universal. Astăzi, expresia „contextul literaturii universale” mi se pare depășită.

LIBRIS.RO: Ce autori români aveți în bibliotecă? Ce autori români vă place să citiți?

LILIANA COROBCA: Teza mea de doctorat a fost despre  personajul în romanul interbelic, am deci mult roman interbelic, apoi m-am ocupat de exil, am tot felul de volume ale scriitorilor din exil, necunoscuți publicului larg, apoi primesc cărți de la amici, prieteni scriitori, apoi am câțiva poeți poeți români de care am fost îndrăgostită, la un moment dat, am autori pe care mi-i cumpăr eu.

LIBRIS.RO: Ce s-a schimbat, din punct de vedere cultural, în România, în ultimii 25 de ani?

LILIANA COROBCA: Nu m-am născut în România și mi-ar fi greu să fac niște comparații. Pot spune ce mi-ar plăcea să se schimbe. Am avut multe lecturi de autor în Austria și Germania. Visez și sper ca interesul pentru lectură al publicului român să se apropie de cel al nemților și austriecilor. Visez ca autorii să poată trăi din scrisul lor.


Kinderland – Liliana CorobcaLIBRIS.RO: Pentru cititorii care încă nu v-au descoperit, ce le puteţi spune pentru a-i determina să vă lectureze cărţile? Cum o recomandă Liliana Corobca pe Liliana Corobca?

LILIANA COROBCA: Există lumi care nu ni se arată la prima vedere, există lucruri frumoase sau dramatice la care nu ne gândim, există probleme mai grave decât ale noastre, există povești pe care le citești râzând printre lacrimi. Undeva o femeie nu mai vrea să scrie la negru, ea e Antonia (din romanul Negrissimo), există o tânără studentă, Sonia, care a petrecut un an într-un bar de prostituate, numit Paradis (Un an în Paradis), iar trei copii dintr-un sat părăsit își așteaptă părinții, plecați după bani lungi (Kinderland), Rafira Sic își propune cu încăpățânare să moară fată virgină (Imperiul fetelor bătrâne), iar Filofteia Moldovean e cel mai bun cenzor din DGPT (Caiet de cenzor). Liliana Corobca a editat documente despre epurarea cărților, instituția cenzurii, a alcătuit și o antologie a poeziei din exil, harnică fată…

LIBRIS.RO: Dacă nu aţi scrie, cum altfel v-aţi elibera de “chemarea muzelor”?

LILIANA COROBCA: Înainte de a scrie, am vrut să compun muzică și să pictez, dar în satul meu nu am putut învăța așa ceva. La bătrânețe, m-aș apuca totuși de pictat, pentru mine și prietenii mei.

 

Interviu realizat de Sever Gulea, pentru Libris.ro.

AUTOAREA LUNII MARTIE LA LIBRIS.RO. CĂRȚI CU AUTOGRAF ȘI 20% REDUCERE!

martie 9, 2017

Liliana Corobca

https://www.bookuria.info/liliana-corobca-autoarea-lunii-martie-carti-cu-autograf-si-20-reducere/

http://blog.libris.ro/2017/03/08/autorul-lunii-martie-liliana-corobca/

LIBRIS.RO: Ce le putem transmite tinerilor care nu citesc, şi nu numai tinerilor, pentru a-i face să prindă drag de carte, de lectură?

LILIANA COROBCA: Mai devreme sau mai târziu, omul va descoperi cartea ca simbol triumfător al umanității sale. Și scrisul, și cititul îl apropie de om de Divinitate, de Dumnezeu, chiar și atunci când drumul spre el e înconjurat de ispite diabolice. Pentru că toți murim, va trebui toți să punem mâna pe carte, ca să murim oameni, nu animale.

LIBRIS.RO: Cum vedeţi autorii români în contextul literaturii universale?

LILIANA COROBCA: Depinde cât de larg e acest context. Dacă noi am auzit doar de Homer, Dante, Tolstoi, Balzac, Thomas Mann, atunci ni se va părea că nu e loc în acest canon sever și pentru scriitorii români. Dacă însă vom înainta și vom săpa mai adânc, atunci vom vedea că fiecare epocă literară a fiecărei țări are scriitori demni de a fi incluși în cel mai pretențios canon universal. Astăzi, expresia „contextul literaturii universale” mi se pare depășită.

LIBRIS.RO: Ce autori români aveți în bibliotecă? Ce autori români vă place să citiți?

LILIANA COROBCA: Teza mea de doctorat a fost despre  personajul în romanul interbelic, am deci mult roman interbelic, apoi m-am ocupat de exil, am tot felul de volume ale scriitorilor din exil, necunoscuți publicului larg, apoi primesc cărți de la amici, prieteni scriitori, apoi am câțiva poeți poeți români de care am fost îndrăgostită, la un moment dat, am autori pe care mi-i cumpăr eu.

LIBRIS.RO: Ce s-a schimbat, din punct de vedere cultural, în România, în ultimii 25 de ani?

LILIANA COROBCA: Nu m-am născut în România și mi-ar fi greu să fac niște comparații. Pot spune ce mi-ar plăcea să se schimbe. Am avut multe lecturi de autor în Austria și Germania. Visez și sper ca interesul pentru lectură al publicului român să se apropie de cel al nemților și austriecilor. Visez ca autorii să poată trăi din scrisul lor.

Kinderland – Mestno gledališče ljubljansko

ianuarie 26, 2017

kinderland-teatru

 

Fotografia postată de Liliana Corobca.
Liliana Corobca
Kinderland,
Krstna uprizoritev dramatizacije
Premiera: 8 martie  2017
  • avtor dramatizacije   Andrej Jaklič
  • prevajalec romana    Aleš Mustar
  • režiser    Daniel  Day Škufcakinderland kinderland_actors

Liliana Corobca se je rodila leta 1975 v kraju Săseni (Călăraşi) v Moldaviji. Po študiju na Fakulteti za filologijo Moldavske državne univerze v Kišinjovu je leta 2001 doktorirala iz humanistike na Univerzi v Bukarešti. Kot avtorica in urednica se je ukvarjala z medvojnim romunskim romanom, protikomunističnim izseljenskim gibanjem in komunistično cenzuro. Napisala je romane Negrissimo (2003, moldavska in romunska nagrada za najboljši knjižni prvenec), Un an în Paradis (Leto v raju, 2005) in Kinderland (2013). Za odlomek iz Kinderlanda je leta 2014 prejela kristal Vilenice, leto kasneje pa je tej ugledni mednarodni nagradi sledila slovenska izdaja romana, ki je v prevodu Aleša Mustra izšla pri založbi Modrijan. Tako je Liliana Corobca postala znana tudi med slovenskimi bralci.

Moldavija, ki leži med Romunijo in Ukrajino, velja za najrevnejšo evropsko državo. Njeni prebivalci množično zapuščajo svoje domove in odhajajo v tujino za boljšim zaslužkom, doma pa ostajajo njihovi otroci, ki odraščajo prepuščeni sorodnikom, sosedom in samim sebi. Z romanom Kinderland, ki je postavljen na moldavsko podeželje in govori o treh prav takšnih otrocih, je Liliana Corobca vznemirljivo popisala ta pereči problem moldavske družbe. Pripovedovalka zgodbe, dvanajstletna Cristina, mora postati mama sebi in bratoma, potem ko sta starša odšla s trebuhom za kruhom v tujino.

Odrska priredba romana, ki jo je po romanu Liliane Corobca napisal Andrej Jaklič, stavi na igriv in odrsko poraben dogajalni okvir. V življenje Cristine in njenih bratcev, osemletnega Dana in štiriletnega Marcela, namreč vstopamo skozi igro iz naslova romana, ki v gledališkem kontekstu dobi povsem nove razsežnosti. »Mislila sem, da Kinder pomeni ›jajce‹,« razmišlja sestra in »mama« Cristina. »Potem nam je neki otrok iz tujine povedal, da pomeni ›otrok‹, in nas naučil igrico Kinderland, v kateri imajo otroci vloge starejših.« Dramatizacija sledi toku romana, vendar njegova poglavja zgošča in prepleta, jih prevaja v dialog in prilagaja pravilom igre v igri. Na ta način vzpostavi zanimivo odrsko zgodbo o treh otrocih, ki v vlogah odraslih delijo vsakdanje radosti in skrbi, skrbijo drug za drugega, premoščajo pasti odraščanja in hrepenijo po vrnitvi svojih staršev.