Archive for the ‘Kinderland’ Category

All you can read, cu Marius Chivu

aprilie 16, 2018

http://urbansunsets.com/radio-shows/u-can-read/

Reclame

Prezentare de carte la „Serile Acasă la Ambasadă”

martie 7, 2018

Prezentare de carte la "Serile Acasă la Ambasadă" @ Ambasada României în Spania / Embajada de Rumanía en España, Madrid [9 de marzo]

 

http://madrid.carpediem.cd/events/6141944-prezentare-de-carte-la-serile-acas-la-ambasad-at-ambasada-rom-niei-n-spania-embajada-de-ruman-a-en-espa-a/

09
DE MARZO
19:00 – 21:00

 

Ambasada României în Regatul Spaniei şi Asociaţia “Freedom Smile” organizează, cu sprijinul Ministerului pentru Românii de Pretutindeni, evenimentului cultural “Serile Acasă la Ambasadă”, prilejuit de celebrarea Zilei Internaţionale a Femeii.
Trei scriitoare foarte apreciate — Doina Ruşti, Ioana Baetica Morpurgo, Liliana Corobca — vin la Madrid, vineri, 9 martie 2018, pentru a se întâlni cu cititorii, prilej cu care vor citi fragmente din cele mai recente romane, vor oferi autografe şi vor construi o punte literară între România şi diaspora din Spania.

Evenimentul cultural organizat vineri, 9 martie 2018, la sediul misiunii diplomatice, se înscrie în suita acţiunilor cu tema «Serile Acasă ale Ambasadei» care promovează întâlniri ale publicului românesc din Spania cu reprezentanţi ai culturii române.

Vă adresăm rugămintea de a confirma participarea la adresa de email: madrid.comunitate@mae.ro

Ultimul interviu din 2017

decembrie 14, 2017

http://haibun.md/liliana-corobca-noua-ni-se-spunea-ca-un-cercetator-se-formeaza-in-zece-ani-nu-cred-ca-un-scriitor-se-formeaza-mai-repede/

Liliana Corobca: „Nouă ni se spunea că un cercetător se formează în zece ani. Nu cred că un scriitor se formează mai repede”

 

 

 

Pe Liliana Corobca am descoperit-o la bibliotecă. Nu a fost o întâlnire în carne și oase, ci una livrească. I-am citit romanul Kinderland, apoi, după marea de sentimente contradictorii pe care le-am simțit în urma lecturii, mi-am zis că trebuie să discut și cu autoarea. Așa a apărut acest interviu.

Liliana Corobca este scriitoare și cercetătoare. Prima meserie este mai visătoare și, chiar dacă este ancorată în realitatea și în experiența scriitorului, oricum ține de imaginație. A doua meserie este mai operațională, ca să-i spunem așa, și rezidă în cumularea de date și fapte. O meserie… mai pământească. Cum se împacă scriitoarea și cercetătoarea? Iar aici nu mă refer la creație, cărțile dumneavoastră demonstrează că se împacă perfect, dar la momentele în care scriitoarea trebuie să cedeze în fața cercetătoarei și invers. Fac acestea două compromise? Ori nu le delimitați nici într-un fel?

Liliana Corobca: Cum să nu le delimitez! Sunt două activități diferite și care se condiționează reciproc, în cazul  meu. În prezent, sunt, oficial, expert la Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului și Memoria Exilului Românesc, iar proiectele la care lucrez nu sunt, în primul rând, de cercetare. Nu mai studiez cu lunile în arhive, ci stau la birou. De multe ori, interesul literar se întâlnește cu cel științific, cum a fost în cazul romanului Caiet de cenzor, când scriam un articol despre recrutarea cenzorilor pentru o publicație a IICCMER, iar, în paralel, mă documentam și pentru roman. Scrisul este pe locul al doilea, în primul rând îmi îndeplinesc obligațiile de serviciu. În afara programului, în week-enduri și în concedii scriu intens la romanele mele. Lipsa timpului liber mă mobilizează și am deja un reflex, când vin căldurile cele mari, prin iulie-august, și lumea pleacă în vacanță, eu stau cu un roman în față și nici nu simt căldura. Spre mirarea mea, scriitoarea și cercetătoarea se împacă, dar scriitoarea se împacă cu oricine și cu orice îi permite să-și vadă de cărțile sale.

Ați debutat, conform calculelor mele, la 28 de ani cu romanul Negrissimo, fiind deja cercetător științific la Institutul de Istorie și Teorie Literară „G. Călinescu” din București. Cum ați trecut de la cercetător al teoriei la obiectul teoretizării? Cum ați ajuns să scrieți ficțiune?

Liliana Corobca: Terminasem de scris romanul când m-am angajat la Călinescu. În 2001, mi-am susținut teza de doctorat, dar am scris-o în 2000, nu am vrut s-o predau înainte de termen ca să nu pierd bursa și cazarea (gratuită), iar în jumătatea de an ce-mi rămăsese am scris romanul. Aveam ambiții de prozator încă din adolescență și aceste treceri de care ziceți sunt, de fapt, niște etape care mă îndreptau spre cariera de scriitor. Titlul tezei de doctorat este: „Ipostaze ale personajului în romanul românesc interbelic” și, în afară de romanele interbelice, am citit despre construcția romanelor, despre teorii ale romanului, despre tipurile de personaje. Eram foarte tânără când m-am apucat de scris (13-14 ani, atunci am scris un „roman” de două caiete, fiecare a câte 12 pagini!) și am descoperit atunci că numai dorința de a scrie nu-i de-ajuns. Trebuie multă învățătură, așa cum, indiferent cât de mult ți-ar plăcea să cânți la o vioară, dacă nu faci școli speciale, scârțâi doar cu ea când o iei în mână. Mulți își imaginează că cel care scrie este automat și un scriitor. Nouă ni se spunea la Institutul G. Călinescu că un cercetător se formează în zece ani. Nu cred că un scriitor se formează mai repede.

Într-un interviu mărturiseați: „Pe o insulă m-aş duce să scriu, pentru că pot să citesc şi în Bucureşti şi oriunde, iar de scris nu pot oriunde…”. Unde obișnuiți atunci să scrieți acum?

Liliana Corobca: Acum am foarte puțin timp liber și, dacă am o carte în cap, scriu pe unde apuc. Prefer acasă, dar am scris și prin parcuri și în mijloacele de transport și pe la festivaluri… Nu știu dacă pot chiar oriunde să scriu, dar există idei atât de năvalnice, încât nu mai contează unde le aștern pe hârtie… Cred că ce am spus eu nu știu când nu este valabil o veșnicie, se mai schimbă lumea. Poate mi-aș lua acum cărți pe insula ceea pustie… De fapt, duc un mod de viață destul de retras și insulele pustii nu mă atrag acum. Mie mi-e dor de oameni.

În același interviu ați spus că „mă las greu sedusă de o nouă carte, dar dacă mă apuc de ea, scriu ca şi cum ar fi ultima”. De aici și întrebarea. Unde găsiți subiectele pentru romane? Le căutați sau vă găsesc ele pe dumneavoastră?

Liliana Corobca: Dacă mă gândesc mai bine, nicio carte nu are un subiect pe care l-am căutat eu cu lumânarea. Toate au venit spre mine, iar prima întâlnire n-a fost, de obicei, prea amiabilă. Găsesc o grămadă de argumente ca să alung subiectele, ca să fug și să nu mi le asum. Da și ele fuga din urma mea! Încep să le visez noaptea, încep să vorbească în mine, unele scene stăruie, insistă, până, în cele din urmă, îmi zic: Fie, n-o să-mi ia mult timp, n-o să fie prea greu. Dar îmi iau și mult timp, și e mult mai greu decât speram eu. Ajung întâmplător la subiecte, nu mă preocupă alegerea, atâta timp cât sunt multe în jurul meu, mișună și eu doar selectez, fie hai că mă apuc acum de acesta sau încă nu, mai așteptăm. Subiecte de romane se pot găsi peste tot.

„Eu cred că autorul, indirect, propune o soluție (n.r. a problemei abordate în roman). Când abordezi o realitate, cred că oferi, fără să vrei, și niște soluții.” Fraza dumneavoastră m-a dus cu gândul la orele de limbă română, când ni se impuneau remarcile despre „ce a vrut să spună autorul” și eram nevoiți să le memorăm ca pe o rugăciune. Cel puțin, asta se mai practică prin școlile din Republica Moldova. În acest context, care este părerea dumneavoastră vizavi de libera interpretare a textului? De multe ori criticii își asumă această interpretare, când autorii poate nici măcar n-au căutat să comunice un mesaj sau altul. Ar trebui fiecare să scoată dintr-un text ceea ce se pliază pe experiența lui individuală?

Liliana Corobca: Aici e o întrebare sau cinci deodată, toate diferite? În școala de azi, problema e să atragi copiii spre lectură, se citește din ce în ce mai puțin. Iar lecturile clasice, cu care am crescut noi, devin neatrăgătoare pentru tinerii de azi, mai ales, cum spuneați, la capitolul „interpretare”. Într-adevăr, experiența noastră individuală, dar și cea colectivă se modifică de-a lungul anilor și ar trebui să evolueze și metodele de predare a literaturii. În contextul menționat, libera interpretare nu se încurajează deloc, spiritul critic este înăbușit, din start, elevii fiind puși să învețe comentariile ca niște papagali. Și nu doar în școli, din păcate. N-aș fi ajuns scriitor niciodată, dacă nu citeam sute de cărți care nu erau în programa școlară și care nu trebuiau comentate în vreun fel. Există desigur și situații când textul unui autor este interpretat așa cum autorul nu s-ar fi gândit nici în cel mai ascuns vis sau coșmar. Dar autorul știe ce face, de obicei. Iar criticului nu poți să-i reproșezi prea multe, el are dreptul să vadă în text și ceea ce nu a văzut autorul când a scris.

Cum obișnuiți să construiți narațiunea unui text? Aveți un plan bine gândit de la început? Ori gândiți detaliile pe parcurs?

Liliana Corobca: Diferit, am crezut că se poate într-un fel sau două, dar fiecare subiect cere o abordare nouă. Planuri am, dar socoteala de acasă nu coincide cu aceea din târg. Una din metodele care nu dau greș este să mă las dusă de val. Să am încredere în cartea care mă bântuie și în mine, că voi scoate-o la capăt. Romanul este o construcție lungă și ramificată, cu care conviețuiești luni sau ani, e normal ca unele detalii să apară pe parcurs, ca planul inițial (acesta există întotdeauna) să sufere schimbări, de obicei, substanțiale, să renunți la unele scene sau personaje în favoarea altora care îți par mai bune sau mai adecvate. Pun începutul pe o foaie, o singură foaie. Nu poate să încapă totul aici.

Kinderland, unul dintre cele mai apreciate romane ale dumneavoastră. Cât de greu a fost să intrați în pielea naratorului minor? Ați simțit cumva o responsabilitate mai mare, povestind din prisma unui copil?

Liliana Corobca: Da, responsabilitate e un cuvânt potrivit. A trebuit de mică să fiu responsabilă și simt că port așa ceva pe umeri la fiecare carte și nu numai. Nu-mi este greu să intru în pielea unui personaj, greu este să rămân acolo cât durează romanul. Mai ales în cazul unor scene dramatice, chinuitoare, iar tu stai prins acolo și trăiești viața personajului tău. Trebuie să recunosc, personajul cenzor a fost mai dificil decât personajul copil. În comparație cu spurcăciunea de cenzoriță, a fi copil, chiar dacă unul părăsit de părinți, a fost o încântare.

Kinderland a fost jucat într-un teatru din Ljubljana. Cum a ajuns să fie pus în scenă acolo? De ce nu și în România?

Liliana Corobca: Întâi am fost la festivalul internațional de literatură de la Vilenica din Slovenia, în 2014, unde am luat premiul Cristal pentru autorii tineri. Cred că numai participarea la festival a fost un argument în favoarea publicării romanului, iar premiul luat a contat și mai mult. Încă atunci, la festival, traducătorul cărții, Aleš Muștar mi-a spus că va propune romanul unei edituri. Nu știu cui i-a aparținut ideea dramatizării, dar am primit un mesaj de la Teatrul de Stat din Ljubljana, în care am fost informată asupra faptului împlinit. Nu am insistat să merg la premieră, lucram de zor la altă carte și a scrie mi-a părut mai important decât a merge acolo și a vărsa lacrimi. De ce nu și în România? De ce nu și în Republica Moldova? Nu-i treaba mea să-mi pun astfel de întrebări. Nu îmi promovez destul cărțile și ele nu ajung, probabil, în grupuri care ar avea astfel de inițiative.

Ce este mai greu? Să scrii romanul sau să răspunzi la interviuri și să-l promovezi ulterior? S-a întâmplat vreodată să refuzați vreun interviu pe motiv că ați obosit să povestiți despre una sau altă carte care vă aparține?

Liliana Corobca: Să răspunzi la interviuri este mai ușor, pentru că ai de scris două trei pagini, nu două trei sute de pagini. Fizic, romanul este foarte solicitant și pentru că intri în pielea unor personaje extraordinare, suferinde și suferi în pielea lor, și psihic este foarte solicitant. Interviurile nu mă solicită nici fizic, nici psihic, dar nici mulțumirea nu este pe măsură, de obicei. Trebuie să fiu mai banală decât sunt, rar mă ridic deasupra cărților și asta mă nemulțumește. Dar au și întrebările meritul lor. Pe mine atâta m-au întrebat dacă din preocupările despre cenzură nu va ieși un roman, încât am stat și m-am gândit: chiar, de ce nu? Nu cred că-mi dădea în cap fără aceste insistențe. Nu, nu am spus nimănui: nu răspund c-am obosit. Nici nu cred că se va întâmpla. Dar mă simt uneori incapabilă să inventez un răspuns nou la întrebarea care mi se pune de mai multe ori. În adâncul sufletului meu, aș refuza câte o dată să răspund la atâtea întrebări, dar înțeleg că oamenii care îmi pun întrebări se străduiesc să mă prezinte cât mai atrăgător cititorului, să mă promoveze, atunci când eu prefer să stau în umbră… Ideal ar fi să răspund și eu tot cu întrebări. De pildă: ce fel de scriitoare sunteți, Doina Fikman? Care este întrebarea la care ați răspunde cu cea mai mare plăcere? O puteți alege și din acestea puse mie. Da, vă rog să răspundeți.

Urmează chestionarul lui Proust într-o variantă adaptată. Ce înseamnă fericirea pentru Liliana Corobca?

Liliana Corobca: Văd fericirea ca pe o armonie între pacea lumii și pacea mea interioară. Simplă, după atâta scris și înțepeneală, fericire e să ieși la soare și să mergi prin parc. Pasul ușor, ca o plutire și senzația de gol și de plin, când termini un roman. Și atunci când primești mai multă dragoste decât dai. Parcă dai mult, dar primești și mai mult.

Imaginați-vă că aveți șansa să-l întâlniți pe Dumnezeu și puteți să-i puneți o singură întrebare, care ar fi aceasta?

Liliana Corobca: Dacă eu vreodată voi avea șansa să îl întâlnesc pe Dumnezeu, aceasta va însemna că primesc răspunsul la toate întrebările.

Care dintre scriitorii români contemporani, în opinia dumneavoastră, merită Nobelul?

Liliana Corobca: După căderea comunismului, cele mai multe șanse le-au avut Paul Goma și Mircea Cărtărescu.

Recomandați-ne 3 dintre autorii dumneavoastră preferați.

Liliana Corobca: Îmi place aproape tot ce citesc. Dar pe foarte puțini i-aș reciti. Ca filolog, am parcurs toată literatura universală, am susținut și examen. Citesc câte un roman, mă minunez, mă delectez, apoi uit totul. Totuși, în momentele grele, aș reciti cu plăcere, aș reveni la: Miguel de Cervantes, François  Rabelais, Anton Pavlovici Cehov. Iar Cartea cărților, cea mai actuală și cea mai genială din toate timpurile, rămâne Biblia, să nu uităm.

Kinderland – receptare

noiembrie 30, 2017

 

Care a fost ultimul „mare roman” pe care l-ai citit?
Ce anume te-a dat pe spate?
Ai putea găsi un echivalent în literatura română, avem noi un astfel de roman?

 

http://www.revista-astra.ro/literatura/files/2017/10/8.Bogdan-Co%C8%99a-Anchet%C4%83.pdf

 

Florin DUMITRESCU
Întrebarea conține două subînțelesuri: unul, că „marile
romane” nu pot veni decât din afara literaturii române; și
doi, că literatura română funcționează în sistem de imitație
sau, cel mult, de adaptare a mode(le)lor de afară: un soi
de franciză sau, mai bine zis, un raport de vasalitate față
de literaturile mari, hegemonice. Știu că asta e realitatea,
știu că încă facem eforturi lovinesciene de sincronizare.
Știu că, cel puțin de la optzeciști încoace, modelul dominant,
în proză, dar și în poezie, vine dinspre literatura de
limbă engleză, predominant cea americană. Sunt conștient
că asta e realitatea,că e o realitate deloc măgulitoare pentru
orgoliul creativ al mediului literar românesc. De asemenea,
sunt conștient că a te revolta împotriva acestei situații
e un act zadarnic, futil. Dar, de dragul acestei futilități, de
amorul artei, cum se spune, am să încerc un răspuns subiectiv
și polemic.
Ultimul mare roman pe care l-am citit – Femeile lui
Lazăr de Marina Stepnova (Curtea Veche, 2014, trad.
Antoaneta Olteanu). Ultimul mare roman românesc –
Kinderland de Liliana Corobca (Cartea Românească/
Polirom, 2013).
Dacă aș fi îndrăzneț cu adevărat, aș propune Kinderland
la ambele categorii. E o carte care prezintă cazul dramatic,
devenit fenomen național în Republica Moldova (dar și
dincoace de Prut) al copiilor abandonați de părinții care
lucrează în străinătate. E o scriere de actualitate, o „comandă
socială”, cu miză politică (în sensul de politici publice). E
o carte care dă glas celor tăcuți și oprimați și tocmai în asta
constă grandoarea ei, superioritatea în fața romanelor bovarice,
scrise doar de dragul experimentului literar sau al
simulării unui model literar de import. Deși are titlul ăsta
derutant alogen, Kinderland iese din sistemul de vasalitate
față de modelele hegemonice „de afară” (sau, cel puțin, eu
nu detectez nicio astfel de filieră).
Ca să revin la Lazăr-ul scriitoarei ruse, e o carte încadrabilă
oarecum în genul saga de familie, cum s-au mai scris
la noicu decenii în urmă. Inevitabil îți vineîn minte Război
și pace, dar Stepnova introduce subtilități, îndrăzneli stilistice
și rafinamente de construcție care o plasează în contemporaneitate.
Dareși o cartecaldă, sensibilă (aici amintește
de Ulițkaia). Un parti-pris pentru Stepnova ar veni din
aceea că este o cunoscătoare a limbii și literaturii române,
traducătoare în rusă a lui Mihail Sebastian. Sunt prieten
cu ea pe facebook, ocazional mă străduiesc să îi scriu în
rusă, din prețuire, și ea îmi răspunde în română fără cusur!
Nu există o subordonare între Kinderland și Femeile lui
Lazăr, poate că amândouă consună în pasajele de trăire
magică, tipice copilăriei.
Aș încheia spunând că, dinspre scriitorii basarabeni,
precum Corobca, ne vine o influență vitală, energică și o
anumită sensibilitate, decare, parcă, duceam lipsă. Poatecă
influența nu e o literatură mare, ci o mare literatură mică.

 

 

Un eveniment editorial. ”Literatura din Basarabia. Început de secol XXI”

octombrie 20, 2017

 

 

Fotografia postată de Iulian Ciocan.

 

Seria de antologii ”Literatura din Basarabia. Început de secol XXI” valorifică literatura scrisă în limba română de autori basarabeni de la 2000 încoace. Proiectul reprezintă o nouă față a literaturii române din Basarabia și  reunește șase volume, apărute de curând la editurile ARC și Știința:

Roman. Vol.1 și vol. 2;

Proză scurtă;

Dramaturgie;

Poezie;

Eseu. Critică literară.

La categoria ROMAN, din cele mai bine de o sută de titluri publicate de scriitori care locuiesc ori au locuit și s-au lansat în spațiul basarabean, doamna Maria Șleahtițchi, antologatorul volumului dedicat romanului a selectat 12 texte reprezentative. Acestea aparțin autorilor din generații diferite și care ilustrează tehnici narative variate: Aureliu Busuioc, Vladimir Beșleagă, Serafim Saka, Val Butnaru, Nicolae Popa, Ghenadie Postolache, Emilian Galaicu-Păun, Dumitru Crudu, Iulian Ciocan, Liliana Corobca, Ștefan Baștovoi, Tatiana Țîbuleac.

Volumul  dedicat prozei scurte adună mai multe schițe, povestiri și nuvele scrise de cei mai buni 20 de autori din această perioadă: Victor Dumbrăveanu, Nicolae Rusu, Leo Butnaru, Claudia Partole, Lucreția Bârlădeanu, Mihaela Perciun, Anatol Moraru, Nicolae Popa, Grigore Chiper, Nicolae Spătaru, Iurie Bodrug, Dumitru Crudu, Igor Guzun, Alexandru Vakulovski, Emanuela Iurkin, Maria Pilchin, Virgil Botnaru, Ecaterina Bargan, Felicia Nedzelschi. O incursiune incitantă într-un univers ficțional a cărui trambulină este însă realitatea tranziției moldovenești.

Mai multe informații pe www.edituraarc.md și www.pronoi.md

LILIANA COROBCA: Mai devreme sau mai tarziu, omul va descoperi cartea ca simbol triumfator al umanitatii sale.

aprilie 9, 2017

 

Liliana Corobca

 

http://blog.libris.ro/2017/03/08/autorul-lunii-martie-liliana-corobca/

LIBRIS.RO: Sunteţi bibliofilă? Cum arată biblioteca dumneavoastră? Câte volume conţine? Care este cea mai valoroasă carte pe care o aveţi în bibliotecă? Care este cartea, din biblioteca personală, pe care o îndrăgiţi cel mai mult? De ce?

LILIANA COROBCA: Da, sunt bibiofilă și cred că puțini scriitori nu sunt. Spre deosebire de multe alte biblioteci, a mea are uși din sticlă, pentru a proteja cărțile. E adevărat, sticla fiind transparentă, dacă las una deschisă, risc să n-o văd și să mă lovesc cu capul de ea. Cu  mine țin vreo două mii de cărți și alte cam peste o mie se află în Moldova, la părinții mei. Am locuit, în anii doctoratului, prin cămine, a trebuit să mă mut de cîteva ori de an și să car cărțile după mine, la multe, am renunțat.  Cea mai scumpă carte pe care o am e Encyclopedia of Censorship (Jonathon Green,Nicholas J. Karolides, reviser), ediția 2005, valoroase pentru mine sunt mai multe, istorii literare, de artă, istorii universale, enciclopedii, dicționare, autori preferați. Cum să iubesc doar o carte?  Nu m-am gândit niciodată, mă uit peste cărțile mele să aleg una și nu pot. Prima carte pe care am iubit-o a fost Valembek, prietenul celor mici, scrisă de un autor cu nume baltic, e acasă, în Moldova, ultima pe care am iubit-o a fost Lavr, de Evgheni Vodolazkin, pe care tocmai am terminat-o de citit, în limba rusă, și am hotărât că, dacă nu pot scrie, până una alta, o carte mai bună decât asta, voi scrie una la fel de bună. Istoria artei de Gombrich este o carte la care țin mult și pe care o răsfoiesc din când în când, pentru a mă bucura de frumusețile lumii.

LIBRIS.RO: Cât timp alocaţi zilnic lecturii? Ce vă place să citiţi? Ce cărţi v-aţi propus să citiţi în perioada următoare?

LILIANA COROBCA: Citesc seara, de obicei, vreo două ore, dar dacă lectura mă pasionează, citesc și mai mult. Îmi plac foarte mult romanele, le „consum” pe nerăsuflate, citesc însă și cărți care mă ajută în cunoașterea exilului, a cenzurii, domenile mele științifice. Am citit, nu demult, și jurnalalele Evgheniei Ghinsburg,  Insula canibalilor de Nicolas Werth și O istorie a lumii moderne de Paul Johnson și am rămas impresionată. În perioada imediat următoare vreau să citesc Revoluția rusă de Orlando Figes.

LIBRIS.RO: Ce le putem transmite tinerilor care nu citesc, şi nu numai tinerilor, pentru a-i face să prindă drag de carte, de lectură?

LILIANA COROBCA: Mai devreme sau mai târziu, omul va descoperi cartea ca simbol triumfător al umanității sale. Și scrisul, și cititul îl apropie de om de Divinitate, de Dumnezeu, chiar și atunci când drumul spre el e înconjurat de ispite diabolice. Pentru că toți murim, va trebui toți să punem mâna pe carte, ca să murim oameni, nu animale.

LIBRIS.RO: Cum vedeţi autorii români în contextul literaturii universale?

LILIANA COROBCA: Depinde cât de larg e acest context. Dacă noi am auzit doar de Homer, Dante, Tolstoi, Balzac, Thomas Mann, atunci ni se va părea că nu e loc în acest canon sever și pentru scriitorii români. Dacă însă vom înainta și vom săpa mai adânc, atunci vom vedea că fiecare epocă literară a fiecărei țări are scriitori demni de a fi incluși în cel mai pretențios canon universal. Astăzi, expresia „contextul literaturii universale” mi se pare depășită.

LIBRIS.RO: Ce autori români aveți în bibliotecă? Ce autori români vă place să citiți?

LILIANA COROBCA: Teza mea de doctorat a fost despre  personajul în romanul interbelic, am deci mult roman interbelic, apoi m-am ocupat de exil, am tot felul de volume ale scriitorilor din exil, necunoscuți publicului larg, apoi primesc cărți de la amici, prieteni scriitori, apoi am câțiva poeți poeți români de care am fost îndrăgostită, la un moment dat, am autori pe care mi-i cumpăr eu.

LIBRIS.RO: Ce s-a schimbat, din punct de vedere cultural, în România, în ultimii 25 de ani?

LILIANA COROBCA: Nu m-am născut în România și mi-ar fi greu să fac niște comparații. Pot spune ce mi-ar plăcea să se schimbe. Am avut multe lecturi de autor în Austria și Germania. Visez și sper ca interesul pentru lectură al publicului român să se apropie de cel al nemților și austriecilor. Visez ca autorii să poată trăi din scrisul lor.


Kinderland – Liliana CorobcaLIBRIS.RO: Pentru cititorii care încă nu v-au descoperit, ce le puteţi spune pentru a-i determina să vă lectureze cărţile? Cum o recomandă Liliana Corobca pe Liliana Corobca?

LILIANA COROBCA: Există lumi care nu ni se arată la prima vedere, există lucruri frumoase sau dramatice la care nu ne gândim, există probleme mai grave decât ale noastre, există povești pe care le citești râzând printre lacrimi. Undeva o femeie nu mai vrea să scrie la negru, ea e Antonia (din romanul Negrissimo), există o tânără studentă, Sonia, care a petrecut un an într-un bar de prostituate, numit Paradis (Un an în Paradis), iar trei copii dintr-un sat părăsit își așteaptă părinții, plecați după bani lungi (Kinderland), Rafira Sic își propune cu încăpățânare să moară fată virgină (Imperiul fetelor bătrâne), iar Filofteia Moldovean e cel mai bun cenzor din DGPT (Caiet de cenzor). Liliana Corobca a editat documente despre epurarea cărților, instituția cenzurii, a alcătuit și o antologie a poeziei din exil, harnică fată…

LIBRIS.RO: Dacă nu aţi scrie, cum altfel v-aţi elibera de “chemarea muzelor”?

LILIANA COROBCA: Înainte de a scrie, am vrut să compun muzică și să pictez, dar în satul meu nu am putut învăța așa ceva. La bătrânețe, m-aș apuca totuși de pictat, pentru mine și prietenii mei.

 

Interviu realizat de Sever Gulea, pentru Libris.ro.

AUTOAREA LUNII MARTIE LA LIBRIS.RO. CĂRȚI CU AUTOGRAF ȘI 20% REDUCERE!

martie 9, 2017

Liliana Corobca

https://www.bookuria.info/liliana-corobca-autoarea-lunii-martie-carti-cu-autograf-si-20-reducere/

http://blog.libris.ro/2017/03/08/autorul-lunii-martie-liliana-corobca/

LIBRIS.RO: Ce le putem transmite tinerilor care nu citesc, şi nu numai tinerilor, pentru a-i face să prindă drag de carte, de lectură?

LILIANA COROBCA: Mai devreme sau mai târziu, omul va descoperi cartea ca simbol triumfător al umanității sale. Și scrisul, și cititul îl apropie de om de Divinitate, de Dumnezeu, chiar și atunci când drumul spre el e înconjurat de ispite diabolice. Pentru că toți murim, va trebui toți să punem mâna pe carte, ca să murim oameni, nu animale.

LIBRIS.RO: Cum vedeţi autorii români în contextul literaturii universale?

LILIANA COROBCA: Depinde cât de larg e acest context. Dacă noi am auzit doar de Homer, Dante, Tolstoi, Balzac, Thomas Mann, atunci ni se va părea că nu e loc în acest canon sever și pentru scriitorii români. Dacă însă vom înainta și vom săpa mai adânc, atunci vom vedea că fiecare epocă literară a fiecărei țări are scriitori demni de a fi incluși în cel mai pretențios canon universal. Astăzi, expresia „contextul literaturii universale” mi se pare depășită.

LIBRIS.RO: Ce autori români aveți în bibliotecă? Ce autori români vă place să citiți?

LILIANA COROBCA: Teza mea de doctorat a fost despre  personajul în romanul interbelic, am deci mult roman interbelic, apoi m-am ocupat de exil, am tot felul de volume ale scriitorilor din exil, necunoscuți publicului larg, apoi primesc cărți de la amici, prieteni scriitori, apoi am câțiva poeți poeți români de care am fost îndrăgostită, la un moment dat, am autori pe care mi-i cumpăr eu.

LIBRIS.RO: Ce s-a schimbat, din punct de vedere cultural, în România, în ultimii 25 de ani?

LILIANA COROBCA: Nu m-am născut în România și mi-ar fi greu să fac niște comparații. Pot spune ce mi-ar plăcea să se schimbe. Am avut multe lecturi de autor în Austria și Germania. Visez și sper ca interesul pentru lectură al publicului român să se apropie de cel al nemților și austriecilor. Visez ca autorii să poată trăi din scrisul lor.

Kinderland – Mestno gledališče ljubljansko

ianuarie 26, 2017

kinderland-teatru

 

Fotografia postată de Liliana Corobca.
Liliana Corobca
Kinderland,
Krstna uprizoritev dramatizacije
Premiera: 8 martie  2017
  • avtor dramatizacije   Andrej Jaklič
  • prevajalec romana    Aleš Mustar
  • režiser    Daniel  Day Škufcakinderland kinderland_actors

Liliana Corobca se je rodila leta 1975 v kraju Săseni (Călăraşi) v Moldaviji. Po študiju na Fakulteti za filologijo Moldavske državne univerze v Kišinjovu je leta 2001 doktorirala iz humanistike na Univerzi v Bukarešti. Kot avtorica in urednica se je ukvarjala z medvojnim romunskim romanom, protikomunističnim izseljenskim gibanjem in komunistično cenzuro. Napisala je romane Negrissimo (2003, moldavska in romunska nagrada za najboljši knjižni prvenec), Un an în Paradis (Leto v raju, 2005) in Kinderland (2013). Za odlomek iz Kinderlanda je leta 2014 prejela kristal Vilenice, leto kasneje pa je tej ugledni mednarodni nagradi sledila slovenska izdaja romana, ki je v prevodu Aleša Mustra izšla pri založbi Modrijan. Tako je Liliana Corobca postala znana tudi med slovenskimi bralci.

Moldavija, ki leži med Romunijo in Ukrajino, velja za najrevnejšo evropsko državo. Njeni prebivalci množično zapuščajo svoje domove in odhajajo v tujino za boljšim zaslužkom, doma pa ostajajo njihovi otroci, ki odraščajo prepuščeni sorodnikom, sosedom in samim sebi. Z romanom Kinderland, ki je postavljen na moldavsko podeželje in govori o treh prav takšnih otrocih, je Liliana Corobca vznemirljivo popisala ta pereči problem moldavske družbe. Pripovedovalka zgodbe, dvanajstletna Cristina, mora postati mama sebi in bratoma, potem ko sta starša odšla s trebuhom za kruhom v tujino.

Odrska priredba romana, ki jo je po romanu Liliane Corobca napisal Andrej Jaklič, stavi na igriv in odrsko poraben dogajalni okvir. V življenje Cristine in njenih bratcev, osemletnega Dana in štiriletnega Marcela, namreč vstopamo skozi igro iz naslova romana, ki v gledališkem kontekstu dobi povsem nove razsežnosti. »Mislila sem, da Kinder pomeni ›jajce‹,« razmišlja sestra in »mama« Cristina. »Potem nam je neki otrok iz tujine povedal, da pomeni ›otrok‹, in nas naučil igrico Kinderland, v kateri imajo otroci vloge starejših.« Dramatizacija sledi toku romana, vendar njegova poglavja zgošča in prepleta, jih prevaja v dialog in prilagaja pravilom igre v igri. Na ta način vzpostavi zanimivo odrsko zgodbo o treh otrocih, ki v vlogah odraslih delijo vsakdanje radosti in skrbi, skrbijo drug za drugega, premoščajo pasti odraščanja in hrepenijo po vrnitvi svojih staršev.

„10 cărți din literatura română contemporană pe care merită să le citești”

decembrie 18, 2016

http://greatnews.ro/10-carti-literatura-romana-contemporana/

 

10 cărți literatura română contemporană

 

1. “Manuscrisul fanariot”, Doina Ruști, Polirom, 2015: un roman care ne duce în mijlocul Bucureștiului de la sfârșitul secolului al XVIII-lea, cu oamenii, vestimentația, obiceiurile și limba acestuia. Cuvinte de mult uitate, dintre care unele nici măcar nu se găsesc în DEX, sunt înviate pentru a clădi o lume unde cruzimea se întâlnește la tot pasul, dar în același timp este ascunsă sub mantia frumuseții stilului.

Fraze scurte și directe, comparații de o noutate absolută și de o capacitate a asocierii ieșită din comun ne însoțesc în desfășurarea poveștii de dragoste dintre Leun, un vlah plecat din Săruna ca să ajungă în orașul după care suspina tot imperiul turcilor, și Maiorca, o țigancă roabă, ambii adolescenți. Povestea celor doi a fost imaginată de scriitoare pornind de la un manuscris, se pare, real, fotocopiat la sfârșitul romanului. De altfel, nu numai Leun și Maiorca sunt nume ce vor fi reținute, ci și altele, deoarece personajele sunt atît de vii încît ai impresia că își desfășoară acțiunile și își rostesc vorbele în fața ta.

2. “Zilele regelui”, Filip Florian, Polirom, 2008: romanul spune pe de o parte povestea domnitorului Carol I de la venirea în România până la războiul de independență împotriva turcilor, adică pînă la momentul în care devine
rege, și pe de alta pe aceea a dentistului Joseph Strauss, chemat la București chiar de Carol. Prin urmare, este o împletire de istorie mare cu istorie mică, în care tocmai ultima joacă rolul cel mai important din punct de vedere al întinderii narative și al ponderii pe care o are în poveste.

Joseph Strauss locuiește pe strada Lipscani nr. 18, unde își deschide și un cabinet dentar, se căsătorește cu o sârboaică (cei doi au împreună un copil botezat ortodox), învață limba română, se împrietenește cu alți nemți de pe strada lui, începe să iubească centrul Bucureștiului și ajunge să considere România a doua țară.

De asemenea, sensibil la slăbiciunile omenești ale domnitorul Carol, îl ajută pe acesta să-și găsească o femeie, un fel de țiitoare de taină, care, după întâlnirile repetate dintre ea și conducător, rămâne însărcinată și naște un băiat. Detaliul va fi știut numai de Joseph – în cele din urmă el are mult dorita întrevedere cu domnitorul, însă nu-și găsește curajul să i-l aducă acestuia din urmă la cunoștință. Femeia oarbă și fiul ei nelegitim, care seamănă din ce în ce mai mult cu Carol, creează la un moment dat o furtună în căsnicia lui Joseph, soția lui fiind convinsă inițial că băiatul e de fapt al dentisului.

Stilul e foarte frumos, cu fraze suficient de lungi încât să nu fie sacadat, dar suficient de scurte încât volumul să nu devină plictisitor. Și, nu uitați, când parcurgeți romanul, fiți atenți la epistolele lui Siegfried, motanul dentistului, către stăpânul său!

3. “Matei Brunul”, Lucian Dan Teodorovici, Polirom, 2011: romanul spune povestea unui păpușar român după tată, italian după mamă, născut și crescut în România, care trăiește o perioadă în Italia și apoi se întoarce în
țara natală, unde începe să lucreze pe la sfârșitul anilor ’40. El este arestat abuziv și acuzat de trădare pentru că fusese ajutat să-și găsească locul de muncă de soția lui Lucrețiu Pătrășcanu, politician care nu mai era în grațiile regimului. Pentru Matei Brunul, un om fără niciun fel de legătură cu aparatul de conducere a statului, interesat numai de teatru și cufundat până la izolare de restul lumii în munca lui, începe un traseu de coșmar: arestarea, tortura, procesul trucat, munca la canal și în alte închisori.

În toată această traiectorie, se remarcă două întâmplări: împrietenirea cu paznicul nea Gheorghe, aparent de partea regimului, alături de care face o păpușă de lemn, și accidentul suferit când vrea să evadeze. Matei cade și se lovește la cap, ceea ce are ca rezultat o amnezie de care nu scapă până la finalul romanului.

După terminarea lungii pedepse, îl întâlnește pe tovarășul Bojin, un securist care trebuia să-l ajute să se integreze în societatea comunistă, și face cunoștință cu o femeie pe nume Eliza. Aceasta îi dă

impresia că îl găsește atrăgător ca bărbat, însă în cele din urmă se dovedește că și ea lucra tot la Securitate și că s-a apropiat de el pentru legătura lui cu Italia, o țară din Occidentul unde ea voia să fugă. Cei doi ajung în cele din urmă până la granița cu Serbia, pe care Matei refuză să o treacă, fiind găsit și arestat a doua zi. Pentru el urmează, fără îndoială, încă un alt lung arest.

Ceea ce impresionează în acest roman este personajul, prin frumusețea lui interioară și capacitatea de a rămâne un om bun și onest în ciuda ororilor prin care trece. Narațiunea este organizată prin alternarea de capitole în care se vorbește despre Matei Brunul din prezent, care nu își poate regăsi memoria, și cel din trecut, dinaintea și din timpul perioadei arestului, cu memoria intactă.

4. “Fantoma din moară”, Doina Ruști, Polirom, 2008: de data aceasta, lumea prezentată de scriitoare nu mai este una din îndepărtatul secol fanariot, ci aparține
trecutului recent al României, înfățișînd societatea comunistă a anilor ’80. Desigur, poate că subiectul nu este unul atrăgător în opinia multora dintre noi, cu siguranță se găsesc destui care să spună “O, nu, încă o carte despre mizeria deceniului 8! Ne-am săturat!”, dar urâțenia și cruzimea lumii respective devin suportabile, din nou, cu ajutorul frumuseții stilului. Poate că acesta nu este atât de pregnant, de “vrăjit” ca în “Manuscrisul fanariot”, dar este, în orice caz, frumos.

Prezentarea lumii se face prin intermediul unei combinații de realism și fantastic (sau ceva ce seamănă cu el, în cea mai mare parte întâmplările așa-zis fantastice pot fi explicate realist) și prin intermediul unui număr mare de personaje. Toți cei portretizați în roman au dorințele lor refulate, acele fantome personale pe care le întîlnesc cel mai adesea în moara nefuncțională a satului, o clădire care devine astfel simbolul societății descrise. Din nou, toate personajele sunt valide și vii, par semenii noștri din viața de zi cu zi, nu doar oameni din paginile unei cărți, însă cel care va rămâne cel mai bine conturat în memoria cititorului va fi cu siguranță milițianul Grigore.

5. “Fetița care se juca de-a Dumnezeu”, Dan Lungu, Polirom, 2014: romanul spune povestea unei familii obișnuite din România, care se confruntă cu problema imigrației temporare, prelungită nu se știe cât. Mama (Letiția), tatăl (Vali), și cele două fete ale lor (Mălina și Rădița), sunt nevoiți, în urma pierderii locului de muncă al
tatălui, să plece din apartamentul în care locuiau și să se mute în casa părinților mamei. Cum însă relațiile dintre Vali și socrul lui erau foarte proaste și nu se întrevedea o șansă a schimbării situației financiare a familiei, Letiția pleacă la muncă în Italia. Această realitate o face să sufere acut pe Rădița, mezina, care avea cea mai mare nevoie de mama ei.

De altfel experiența imigrației este descrisă din două perspective principale, cea a Rădiței, care ajunge să creadă că tatăl, sora și bunicul nu doresc întoarcerea acasă a mamei, obișnuindu-se cu viața (mai) bună cumpărată de banii ei, și cea a Letiției, prin intermediul căreia aflăm tratamentul nedrept și umilitor la care sunt supuși românii din Italia, chiar atunci când sunt cinstiți și își fac excelent treaba. Gândurile acestor două personaje care furnizează perspectivele înainte menționate nu sunt totuși redate la persoana I, ci la a III-a, de către narator. “Fetița care se juca de-a Dumnezeu” este un roman foarte bun, care prezintă într-un mod complex, din multe unghiuri de vedere, problema imigrației.

6. “Kinderland”, Liliana Corobca, Cartea Românească, 2013: la fel ca romanul lui Dan Lungu, și acesta abordează problema imigrației temporare, de data aceasta din Republica Moldova, din perspectiva Cristinei, o fată
de 12 ani. Rămasă singură acasă împreună cu cei cei doi frați mai mici, Dan și Marcel, deoarece părinții îi erau plecați la muncă – mama în Italia și tatăl în Rusia -, fata este nevoită să se maturizeze înainte de vreme, asumându-și rolul de cap al familiei.

Astfel, cititorul observă cum o preadolescentă preia responsabilități de adult: gătește, spală, face curat, se ocupă de frații mai mici și ajunge să-și pună problema apărării lor fizice în cazul în care cineva ar intra noaptea peste ei. Toate acestea se adaugă celor specifice vârstei, legate în principal de școală, pentru care fata mărturisește că nu îi rămâne prea mult timp. Deși copiii au o bunică în același sat, aceasta nu-și poate asuma un rol în creșterea lor, precum bunica din romanul lui Dan Lungu, deoarece este prea bătrână și bolnavă. Cu toate acestea, personajul principal feminin își păstrează inocența și curiozitatea față de lume, farmecul lecturii provenind tocmai din marcarea perspectivei ei – redată deopotrivă la persoana I și a III-a – de aceste trăsături.

 

7. “Cum mi-am petrecut vacanța de vară”, T.O. Bobe, Polirom, 2004: romanul folosește o perspectivă rară în literatura română, aceea a unui băiețel de zece ani, care scrie într-un caiet ce i s-a întîmplat de-a lungul celor trei luni
dintre sfârșitul clasei a IV-a și începutul celei de-a V-a. Fără a intenționa, Luca surprinde multe aspecte legate de familia din care face parte și de societatea românească în general, percepute la nivelul vârstei lui.

Astfel, el este influențat de infidelitatea tatălui și de lipsa de implicare a acestuia în viața soției și a fiului, dar și de moartea bunicii, al cărei rol în echilibrarea familiei era foarte important, deși nerecunoscut. De asemenea, mai sunt surprinse inadecvarea comportamentului adulților fată de copii, pe care de multe ori îi tratează de parcă ar fi egalii lor în vârstă, agresivitatea verbală și de atitudine cu care părinții își cresc copiii, cruzimea presei, care nu mai vede oameni în poveștile pe care le spune, ci numai știri

tratate senzaționalist. Băiatul trece printr-un episod diagnosticabil psihiatric, el având, desigur, o legătură cu decesele care au loc în familia sa: a bunicii, a verișoarei Kitty și a mamei. Un roman complex, stratificat, cu teme și subteme și cu o voce naratorială foarte credibilă.

8. “Lizoanca la 11 ani”, Doina Ruști, Trei, 2009: romanul spune povestea unei fetițe care se prostituează de la 9 ani, situație la care s-a ajuns dintr-o serie de fapte și situații ascunse una într-alta ca păpușile Matrioșka, foarte bine surprinse de scriitoare. Primul element din acest șir este abuzul fizic și emoțional la care fata a fost supusă de
tată, pe nume Tinel, dimpreună cu ceilalți membri ai familiei: mama, fratele mai mare și fratele mai mic.

Aflăm mai târziu că acest comportament abuziv al lui Tinel vine din felul în care fost tratat de Tori, mama lui, adică cu nepăsare în cel mai bun caz, din umilințele pe care le-a suportat ca urmare a libertinajului ei, toate acestea reprezentând al doilea element al șirului.

Și mai târziu aflăm că Tori s-a purtat astfel pentru că a fost violată la 14 ani de un bărbat matur și căsătorit, relație din care s-a născut chiar Tinel, unicul ei copil, acest detaliu fiind cel de-al treilea element al șirului.

Prin urmare, se deduce din povestea spusă de Doina Ruști, abuzul naște abuz. Bineînțeles, acela pe care l-a suportat Lizoanca în familia ei, de unde fuge și se împrietenește cu un grup de copii care se prostituează și o introduc și pe ea în branșă, n-ar fi fost posibil fără lipsa de implicare a instituțiilor: poliția, protecția copilului, justiția. Ca și în primele două romane ale Doinei Ruști amintite mai sus, personajele sunt vii și foarte bine construite. Judecarea vinovaților de abuzuri nu se face prin comentarii de natură morală la adresa lor, ci rezultă din prezentarea faptelor în sine. Printre temele dezvoltate în “Lizoanca la 11 ani” se numără misoginismul extrem al societății rurale din România și cruzimea de care dă dovadă presa în tratarea unor subiecte foarte grave.

9. ”Cruciada copiilor”, Florina Iliș, Cartea Românească, 2005: romanul spune povestea unor copii aflați în trenul dinspre Cluj înspre litoralul românesc, care, mobilizați de Calman, “un țigan cu pielea albă”, se răzvrătesc
împotriva profesorilor. Cei din urmă sunt închiși într-un compartiment, iar copiii preiau conducerea trenului, după ce conducătorul lor îl amenință cu cuțitul pe mecanic. Astfel, ceea ce inițial părea o joacă relativ inofensivă, o dorință benignă de persiflare a profesorilor, având loc mai mult în imaginația elevilor decât în realitate,

ajunge să se transforme într-o situație tensionată. Aceasta devine și mai dificilă după ce copiii găsesc arme adevărate pe care se hotărăsc să le folosească: dintr-o joacă, unul dintre gemeni, fiii profesoarei de istorie, moare.

Temele abordate sunt vulnerabilitatea psihică a copiilor (mulți dintre ei nu fac prea mult diferența dintre poveștile fantasy pe care le citesc/desenele animate la care se uită și lumea reală în care trăiesc); diferitele vulnerabilități ale copiilor din medii sociale defavorizate, precum cei aparținând etniei rome, reprezentată de Calman, Margareta, Ciungu și Rada (sărăcia, nefrecventarea școlii, abuzul sexual la care sunt supuși
de adulți); cruzimea presei, interesată să ofere privitorilor știri ale dezastrelor din viețile oamenilor, uitând de oameni; misoginismul și patriarhalitatea României. Umorul – naratoarea este implicată, uneori descrie personajele și faptele cu un umor lejer, alteori cu un umor mușcător – alternează cu viziunea neagră asupra societății. Personajele-copii sunt pregnant conturate, valide, psihologia lor fiind surprinsă foarte bine.


10. “Felii de lămîie”, Anca Vieru
, Polirom, 2015: un volum de proza scurtă cu povești care se rețin, cu personaje relevante pentru societatea românească contemporană (corporatistul), cu prezența noilor mijloace de comunicare (Facebook-ul e menționat de mai multe ori, iar într-una din povești, “Pașaportul de pe pian”, devine o unealtă prin care se desfășoară și se țese narațiunea), cu realizarea legăturii dintre trecut și prezent (“A zecea parte” și “Pașaportul de pe pian” sunt povești ale unor cupluri care s-au destrămat în comunism din cauza fugii unuia dintre parteneri în Vest), cu personaje de la marginea societății (femeia nebună din “Felii de lămâie”, prostituata din “Nimic despre Olimpia”), cu întâmplări din viața cuplurilor (“Zâni și iubi”, “Din Veneția cu drag”, “Centura de siguranță”, “Zi liberă”). Prozele sunt proaspete și se parcurg cu plăcere, personajele sînt vii, ai impresia că ies din hârtie și se întrupează în fața ta.

 

by Diana IonescuDec 7, 2016

O Kinderlandu – v slovenščini, despre Kinderland în limba slovenă

decembrie 8, 2016

Recenzija romana Kinderland Liliane Corobca: Moldavski paket presenečenja

Hrepenenje v Kinderlandu

Moldavija je najrevnejša država v Evropi. Njena prihodnost je, ob napovedih o bankrotu, velikem vplivu sosednje Rusije, ob razplastenem gospodarskem kriminalu in korupciji, v zares gosti megli. Številni Moldavci so tako nad svojo domovino obupali že pred leti. Približno štirideset odstotkov delovne sile se je odpravilo čez meje, najpogosteje po ilegalnih transverzalah do Italije, ki je v večini primerov njihova želena destinacija. Tam recimo Moldavke postanejo poceni vzvod za dobrobit ostarelih Italijanov, prispevajo k higienski ustreznosti njihovih gospodinjstev in lajšajo seksualne apetite moške populacije. Zlasti tiste, rojene na revnem podeželju, velikokrat postanejo plen trgovcev z belim blagom, ki potem dekleta razpošljejo v Turčijo, Združene Arabske Emirate, Albanijo, Italijo, Češko, Portugalsko itd. Tisoči izseljenih Moldavcev v svojo domovino pošiljajo denarne zneske, ki po podatkih Svetovne banke iz leta 2009 predstavljajo kar 38 % bruto domačega proizvoda njihove države.

Statistika in naštevanje dejstev sta pomembna za razumevanje razsežnosti problematike migracije v Moldaviji, ki pušča za seboj pričakovano globoke brazgotine v družbeni strukturi. Ko Moldavke in Moldavci s praznim trebuhom za kruhom zapustijo svoje domove, ustvarijo tragično družinsko konstelacijo, ki jo je v svojem pomenljivo naslovljenem romanu Kinderland tematizirala moldavska pisateljica Liliana Corobca. V njem izrisuje vsakdan v moldavski vasi Lăpuşna, kjer so osrednji protagonisti otroci, nekakšna kolateralna škoda finančnega cunamija. Njihovi starši so v tujini, oni pa so prepuščeni samim sebi: vodijo gospodinjstva, kuhajo, redijo prašiče, drgnejo tla in skrbijo za mlajše sorojence; včasih popolnoma sami, včasih ob pozornosti prej betežnega kot budnega očesa babice ali dedka. Fizično in delno psihološko se ti otroci prelevijo v podaljšek svojih staršev, parcialno pa so še vedno otroci z vsemi zanje značilnimi željami, ki pa jih s pomočjo obrambnega mehanizma vztrajno potlačujejo, da ne bi sebi in svojim bližnjim prizadejali še več bolečine.

Liliana Corobca je glavno vlogo v romanu dodelila deklici Cristini, ki je zaradi odsotnosti staršev prisiljena postati mati in oče mlajšima bratcema Danu in Marcelu. Njeni dnevi so razpeti med neskončno dolgimi hišnimi opravili in šolskimi obveznostmi. Čeprav je še otrok, jo okoliščine prisilijo, da (pre)hitro posvoji moralna načela in dikcijo svojih staršev, s čimer se trudi kar najbolje vzgojiti svoja brata. Cristina vseskozi preseneča s svojo premišljenostjo in pokončno držo, ki jo glede na razmere redko prelomi jok. Precej več solz pretakata njena bratca, največ mali Marcel, ki je večno na robu ihtenja, prepoln hrepenenja po bližini staršev. Cristina in Dan čutita podobno, vendar slednjega ne razkrijeta tako pogosto. Sestra brata skuša ohrabriti tako da s prstom kaže na okoliške primerke – može, ki so ostali v vasi ali prišli na obisk in katerih jezik je željan alkohola, roke pa udarcev. Takega očeta ne potrebujejo.

Atmosfera Kinderlanda je torej vse prej kot otroško nedolžna. Corobca stilizirano portretira svojo domovino, ki med drugim slovi po pridelavi vin. Z lastne izkušnje pa vemo, da kjer je ponos, je gotovo tudi določen del degradacije – torej alkoholizma –, ta odstotek pa se še poveča, ko je okolje zaznamovano z revščino. Največja atrakcija v vasi Lăpuşna je tako na primer pijani sosed, ki s sekiro ali nožem lovi svojo ženo; družinsko dramo pa, opiraje se na ograjo, z veseljem spremljajo okoliški otroci. Pisateljica prikazuje še druge absurdne segmente življenja na moldavskem podeželju, na primer trk modernosti v obliki mobilnih telefonov in računalnikov ob starodavno vraževerje in razne poganske običaje.

Če odmislimo kruto tematsko posodo, iz katere roman Kinderland zajema, ne predstavlja težavnega literarnega zalogaja. Bralca nagovarja s preprosto strukturo in jezikom, ki pa se navsezadnje podata konceptu romana, v katerem je pozornost skoraj izključno namenjena otrokom. Pripoved tako presune predvsem z vsebino, z ubeseditvijo občutij hrepenenja in pogrešanja, ki se razraščata v drobnih, občutljivih otroških srcih, prisiljenih delno okamneti.

Potrditev kvalitete romana je lani Liliana Corobca dobila v obliki kristala Vilenice, leto poprej pa v romunski nagradi kritikov Prometheus za najboljši knjižni prvenec.

Maja Žvokelj

Liliana Corobca: Kinderland. Ljubljana: Modrijan, 2015. 192 strani; 12,70 €.

http://www.airbeletrina.si/clanek/hrepenenje-v-kinderlandu

 

 

 

Recenzija knjige: Otroški vitalizem

Liliana Corobca: Kinderland. Založba Modrijan, Ljubljana 2015, prevod Aleš Mustar.

sre, 30.09.2015, 20:00

Kinderland

Liliana Corobca, Kinderland. Foto: Arhiv Založbe Modrijan

 

 

Na naslovnicah časopisov in v udarnih terminih elektronskih medijev zdaj prevladujejo podobe beguncev in migrantov, to pa še bolj postavlja na margino stiske ljudi, katerim že do zdaj nismo posvečali posebne pozornosti. Seveda je treba prednostno reševati akutne probleme, vendar je težava v tem, da smo se na deprivilegirane in od vseh pozabljene v našem okolju že navadili in da jih sploh več ne opazimo.

Knjiga Kinderland Liliane Corobca nas spomni nanje na najboljši mogoč način. Delo, zastavljeno kot opazovanje sveta skozi oči dvanajstletne deklice, je napisano tako domiselno, tankočutno in očarljivo, da je pravzaprav kar težko najti knjigo, ki bi bila relevantna primerjava.

Corobca skozi otroško optiko analizira intimne, družinske, lokalne pa tudi širše družbene in politične fenomene, kar sicer ni nekaj posebej novega, vendar je v tem avtentična, saj zelo spretno ubira pot med otroško naivnostjo – ki nikakor ni izumetničeno potencirana ali karikirana – ter resnim odpiranjem vseh vitalnih vprašanj sodobne družbe.

Res bi lahko bil deloma upravičen pomislek, ali lahko dvanajstletno dekletce s takšno senzibilnostjo opazuje različne pojave, kar pomeni, da je takšno izhodišče pisateljica seveda spretno uporabila kot orodje za lasten »obračun« z izpostavljeno tematiko, vendar se »velike« teme tako gladko in brez opaznih šivov prepletajo z vsakdanjimi, da se takšni pomisleki razblinijo.

Pisateljica posega tudi na področje zgodovine, predvsem dediščine komunističnega režima (Corobca je tudi avtorica številnih monografij in člankov o romunskem protikomunističnem izseljenskem gibanju in komunistični cenzuri), pa o tranzicijskih odpustkih nekdanjim funkcionarjem, vendar je v ospredju predvsem intimna pripoved zapuščenih otrok, kjer mora najstarejši otrok ob odsotnosti staršev, ki sta si poiskala delo v tujini, skrbeti sam zase in še za dva mlajša otroka.

Najbolj dragocen element knjige je pristen, topel in sugestiven oris karakterjev, dogodkov in predvsem odnosov v neki pozabljeni moldavski vasici na koncu sveta, pri čemer ne gre pozabiti na sijajen prevod Aleša Mustarja. Naj so preizkušnje še tako hude, naj se osrednji protagonisti počutijo še tako zapostavljene in zavržene, vedno je v ozadju otroški vitalizem, ki z magičnim, pogosto pišmeuhovskim pristopom razlaga in reflektira neprizanesljivo stvarnost. To ni artificialen, skonstruiran optimizem, ki bi sugeriral, da težave niso tako hude, kot se zdijo, temveč zgolj pozitivno intonirana naracija, ki je veliko bolj zgovorna od suhoparnega lamentiranja ali sentimentalne tožbe.

Predvsem pa je v ozadju intenca, da je z blago ironijo, otroško občutljivostjo in na kratkočasen način mogoče veliko bolj prepričljivo opozoriti na problematiko samim sebi prepuščenih otrok. Te ni mogoče reševati zgolj s tako imenovanimi »sistemskimi rešitvami«, ki so vse prepogosto izgovor, da se ničesar ne stori, prav toliko ali še več je mogoče narediti zgolj z naklonjenostjo in ljubeznijo.

In takšno naj bi bilo tudi eno od temeljnih poslanstev literature in umetnosti nasploh, kar v danes prevladujočem egotripu številni avtorji pozabljajo ali pa v zasledovanju kvazi bolj sofisticiranih ciljev ignorirajo.

http://www.delo.si/kultura/ocene/recenzija-knjige-otroski-vitalizem.html

 

Recenzija romana Kinderland Liliane Corobca: Moldavski paket presenečenja

Naslov Kinderland utegne bralca sprva napeljati na misel, da bo vsebina romana ene največkrat nagrajenih moldavskih avtoric Liliane Corobca polna naivne brezskrbnosti. A avtoričina grenko-sladka navezava na srečno otroštvo, ki ga za mnoge generacije simbolizira jajce kinder z igračko presenečenja, je premišljena. Ko namreč glavna junakinja, deklica Christina, odpre svoj paket humanitarne pomoči, v njem ni čokoladnega jajčka, saj je nekdo škatle poprej že oropal boljših vsebin, kot se nemara kdaj zgodi tudi z življenjem. Namesto sladkanja se Christina nauči igrico kinderland, pri igri pa sodelujejo vsi otroci v njeni moldavski vasici, saj so pravila na moč vsakdanja – otroci se v njej igrajo odrasle, denimo eden prevzame vlogo profesorja, drugi Obamovega svetovalca…

Kinderland tako v romanu nastopi kot dejanska, sila preprosta otroška igra, a je obenem metafora za junakinjino življenje, v katerem ni prostora za igrarije. Pri dvanajstih letih je namreč Christina primorana skrbeti za mlajša brata Dana in Marcela, saj sta se oče in mati v iskanju boljšega zaslužka odpravila s trebuhom za kruhom, ponovno jih bosta obiskala šele, ko bo njihova babica, ki je že bolna, umrla (kar bo razlog za veselje?). Medtem ko torej njihova mati gospodinji v Italiji, gospodinji Christina doma, in čeprav sta navihana, a pogosto neutolažljiva brata že skoraj pozabila, kaj pomeni imeti družino, uteleša starejša sestra zanju materinsko ljubezen.Da se je dekličino otroštvo po sili razmer prehitro končalo, je ne nazadnje jasno iz resnosti, ki veje iz Christininih izjav, saj obenem nastopa tudi kot prvoosebna pripovedovalka. Razmišlja, da zaradi skrbi za brata enostavno nima časa za ljubezen kot druga dekleta, jasna je tudi glede strogih vzgojnih načel, a njena psihologija se takim življenjskim okoliščinam kljub vsemu upira – protagonistka si pogosto zgolj potrpežljivo želi, da bi se iz suhljatega, a pogumnega otroka razvila v privlačno dekle z oblinami, predvsem pa z močjo otroške želje obupano čaka na trenutek, ko se bodo po večmesečni odsotnosti domov vrnili starši.Christinina, torej otroška perspektiva, skozi katero spremljamo pripoved, je očitna prednost tega romana, avtorica namreč vzdušje gradi na odnosu med nedolžnostjo igre in grozo moldavske realnosti, na tragičnosti, iz katere veje (ne)moč že skoraj odrasle, a še otroško naivne junakinje. A ker ne gre zgolj za nesrečno usodo ene moldavske družine, temveč za življenje vse Christinine vasi, v kateri so ostali le še otroci in starci, se družbenokritična, mestoma ironična ost romana še zaostri. Liliana Corobca namreč v romanu opisuje kruto resničnost ene najrevnejših evropskih držav, v kateri se po romanu sodeč ohranjajo tradicionalistične vloge moškega in ženske, le družinska tradicija ne more več temeljiti na varnosti, državna pa ne na optimizmu. »Gradimo svetlo prihodnost za naše otroke. Drži, le da jo gradimo v Španiji, Italiji, Rusiji, ker smo na Češkem že vse zgradili in zidarjev ne potrebujemo več. V Španiji je zavladala kriza. Otroci, ki imajo starše v Španiji, so je bili veseli. Kriza – magična beseda, ki pomeni vrnitev staršev domov, k otrokom, le da se ni vrnil nobeden,« brezkompromisno zapiše avtorica v presunljivem romanu.

https://www.dnevnik.si/1042728932/kultura/knjiga/recenzija-romana-kinderland-liliane-corobca-moldavski-paket-presenecenja