Posts Tagged ‘Glavlit’

Propagandă şi agitaţie (cronică de Emanuel Modoc)

Septembrie 11, 2015

http://revistacultura.ro/nou/2015/07/propaganda-si-agitatie/

Propagandă şi agitaţie

UN ARTICOL DE EMANUEL MODOC

Liliana Corobca, Controlul cărţii. Cenzura literaturii în regimul comunist din România, Editura Cartea Românească, Bucureşti, 2014, 374 p.

 

„A book is a loaded gun in the house next door… Who knows who might be the target of the well-read man?“ – Ray Bradbury, Fahrenheit 451

Liliana Corobca, deopotrivă cercetătoare şi prozatoare (autoare a romanelor Negrissimo, Un an în paradis şi Kinderland), este, probabil, cel mai avizat exeget al cenzurii comuniste româneşti din momentul de faţă. Dovadă şi prezenţa, deloc modestă, în volume editate şi consacrate literaturii de exil (Alexandru Busuioceanu. Un roman epistolar al exilului românesc. Corespondenţa (1942-1961), Poezia românească din exil) sau cenzurii (Epurarea cărţilor din România. Documente (1944-1964), Instituţia cenzurii comuniste din România (1949-1977) etc.). Volumul de faţă, Controlul cărţii. Cenzura literaturii în regimul comunist din România, e o amplă monografie ce scoate la suprafaţă mecanismul complex şi, cel mai adesea, deconcertant, al cenzurii, în general, şi al organelor de cenzură comuniste, în particular. Meritul acestei cărţi rezidă în documentarea exhaustivă a fenomenului şi în scoaterea la iveală a unor documente până acum inedite, care demonstrează caracterul de maşinărie plurivalentă al cenzurii.
Cenzura şi directivele sovietice
Controlul cărţii… este, în primul rând, o lucrare comparativă, cu trimiteri la tot pasul către organele de cenzură sovietice, care ajută la crearea unei imagini complete a cenzurii în spaţiul românesc. Prin raportarea constantă la instituţia de cenzură sovietică (denumită Glavlit şi care a fost înfiinţată în 1922), ni se aminteşte faptul că organele româneşti de cenzură au fost mereu subordonate directivelor instituţiilor sovietice de cenzură, la fel cum organizarea statală a Republicii Populare România a fost subordonată URSS-ului. Lucrarea Lilianei Corobca este totodată şi una expozitivă, ce parcurge diacronic principalele structuri de cenzură prezente în spaţiul românesc, de la Cenzura Centrală Militară, înfiinţată în 1945 cu rolul de a controla presa, corespondenţa externă şi corespondenţa internă, până la Comisia Aliată de Control, ce avea să înlocuiască Cenzura Centrală Militară în 1946 şi care, potrivit autoarei, a constituit cea mai importantă etapă a cenzurii din perioada de început şi care a avut efecte drastice asupra schimbării mentalitare în regimul comunist. Spaţiul cel mai amplu al cărţii este dedicat Direcţiei Generale a Presei şi Tipăriturilor, instituţia românească de cenzură care a avut cea mai amplă activitate (1949-1977) şi al cărui model a fost preluat după Glavlit-ul sovietic. Abia în cadrul analizei structurii DGPT-ului putem observa complexitatea sistemului comunist de cenzură.
Revenind la componenta comparativă a studiului, un foarte bun exemplu al raportului de subordonare a statului român faţă de URSS în ceea ce priveşte cenzura şi totodată unul care ar putea stârni oarecare amuzament îl reprezintă scoaterea din circulaţie şi cenzurarea unei lucrări scrise de Gh. Gheorghiu-Dej, intitulată Despre alianţa dintre clasa muncitoare şi ţărănimea muncitoare (apărută în 1952). În contextul în care, în România, colectivizarea începuse deja în 1949, lucrarea pornea de pe o poziţie teoretică marxist-leninistă ce accepta coabitarea clasei muncitoare şi a ţărănimii şi care avea scopul de a câştiga susţinerea ţăranilor săraci. Fiind o poziţie politică acceptabilă în momentul apariţiei, această lucrare ajunge să fie „depăşită ideatic“ începând cu anul 1956, când a avut loc Congresul al II-lea al P.M.R (Partidul Muncitoresc Român), care preconiza o schimbare a formei de guvernământ. Astfel, putem sesiza că nici măcar dictatorii statelor comuniste nu erau scutiţi de mecanismul cenzurii şi că directivele sovietice reuşeau să se impună chiar şi în faţa liderilor statelor subordonate. În acelaşi timp, cu greu scapi de senzaţia că Liliana Corobca pare să deţină un control mult mai solid asupra componentei sovietice, pe care o tratează cu intervenţii exegetice superioare celor cu care discută spaţiul românesc. Acest fapt poate fi şi din cauza anvergurii studiilor consacrate cenzurii sovietice şi diferenţei frapante dintre cantitatea de exegeză dedicată fenomenului rusesc şi cea dedicată cenzurii în România. Pentru spaţiul autohton, autoarea optează însă pentru puterea exemplului, iar apelul la numeroasele resurse documentare salvează unele capitole ce tind spre sterilitate discursivă. Ajunge doar să alegem un exemplu al haosului instaurat de cenzura comunistă în primii ani: „Deşi primeau indicaţii să distrugă cărţi cu conţinut „duşmănos“ sau „fascist“ publicate între 1917-1944, consilierii regionali înţelegeau să ardă întreaga bibliotecă, iar cenzorii din Bucureşti, veniţi ulterior să vadă cum a decurs epurarea, descopereau că nu mai au ce controla: «În urma unei dispoziţii a C.C.M. s-au distrus toate cărţile editate înainte de 23 august 1944, fără niciun fel de criteriu». (Galaţi)“ pentru a putea conchide că orice comentariu suplimentar ar fi fastidios.
„Bun de tipar“
Însă aspectul cel mai interesant al volumului Controlul cărţii… este reprezentat de felul în care Liliana Corobca urmăreşte evoluţia Direcţiei Generale a Presei şi Tipăriturilor. Dacă înainte de înfiinţarea DGPT-ului criteriul unic de epurare a cărţilor era „defascizarea“, înlăturarea cărţilor considerate „duşmănoase“, criteriile de cenzurare au fost treptat modificate pe măsură ce România comunistă îşi modifica relaţiile cu alte state sau în funcţie de noile directive primite din partea URSS-ului. Evoluţia DGPT-ului a fost una vertiginoasă, astfel încât, în 1952, atribuţiile acestei instituţii însumau atât controlul cărţilor şi a publicaţiilor periodice, cât şi a radioului, cinematografiei, muzeelor şi expoziţiilor. Criteriile de selecţie ale cărţilor şi publicaţiilor „periculoase“ dovedesc arbitrariul acestui sistem de cenzură. De pildă, în 1956, în urma aceluiaşi Congres al II-lea al P.M.R., un nou document, numit „Propuneri pentru decongestionarea reţelei de difuzare şi a bibliotecilor“, a fost diseminat, care, pe lângă criteriile de retragere a unor cărţi/lucrări cu subiecte „depăşite“ sau cu subiecte ce intrau în directă contradicţie cu tezele expuse la acel congres, conţinea şi o secţiune dedicată cărţilor „depăşite de actualitatea politică internaţională“. Erau scoase din circulaţie „materiale care conţin injurii la adresa conducătorilor Iugoslaviei“, „rapoarte, articole şi cuvântări care conţin aprecieri şi date inactuale cu privire la situaţia din diferite ţări“, „lucrări despre ţările capitaliste şi personalităţi politice din aceste ţări scrise pe un ton injurios“. La capitolul beletristică, erau considerate ca fiind nerecomandabile cărţi scrise „în chip artificial, nelegate de realitate“, cărţile „sentimentale“ („Dacă sunt demoralizante, se scot din circulaţie“), romane erotice („Dacă e dragoste sănătoasă, optimistă, legată de viaţă sunt recomandabile. Cele ce urmăresc aţâţarea simţurilor, maladive, sunt nedifuzabile şi se vor scoate din biblioteci“) etc. Toate aceste documente sunt atent culese de către autoare atât pentru a reda în mod fidel caracterul arbitrar, chiar absurd, al cenzurii comuniste, cât şi pentru a explica exhaustiv fenomenul cenzurii româneşti ca mecanism de mutilare culturală. Literatura (a se citi în sensul larg, ce acoperă toate domeniile cunoaşterii) acelei epoci, aşa cum e prezentată în Controlul cărţii…, e dominată de haos, de biblioteci întregi date „la topit“ şi de cărţi cenzurate „peste noapte“.
O altă componentă a mecanismului Direcţiei Generale a Presei şi Tipăriturilor care constituie un subiect de larg interes în carte e legată de existenţa unui „fond special“, unde se găseau exemplare ale cărţilor interzise, salvate, în mod ironic, de acţiunile de epurare. Păstrate pentru utilizarea lor în scopul unor eventuale cercetări ştiinţifice, care puteau fi întreprinse doar de oameni de încredere ai sistemului comunist sau pentru cercetări desfăşurate de parchet în cazul în care erau anchetaţi scriitori sau ziarişti, cărţile din „fondul special“ constituie, în prezent, o sursă nepreţuită pentru studierea fenomenului cenzurii în România.
Sinteza Lilianei Corobca se încheie cu o subtilă analiză a „desfiinţării cenzurii“ din 1977. Autoarea operează cu ghilimelele de rigoare, întrucât această „desfiinţare“ a fost doar o stratagemă folosită de Ceauşescu pentru a intra în graţiile Occidentului. Realitatea era alta, căci presiunile Securităţii ceauşiste nu au făcut decât să dea naştere unor noi forme de cenzură: autocenzura, complicitatea, limbajul esopic, cenzura represivă. Dispărea, aşadar, doar instituţia specializată, nu şi… specializarea, iar autoarea apreciază: „cazul României după 1977 este elocvent pentru a demonstra eficienţa cenzurii fără o instituţie specializată“. Cartea Lilianei Corobca poate fi considerată un studiu de referinţă în domeniu, cu atât mai mult cu cât, fiind o lucrare abundent documentată, re-creează, printr-un proces remarcabil de inginerie inversă, mecanismul cenzurii comuniste în cultura românească.

Anunțuri

Invitație

Februarie 23, 2015

Editura Ratio et Revelatio, în colaborare cu Institutul de Investigare a Crimelor
Comunismului și Memoria Exilului Românesc (IICCMER) vă invită la lansarea cărții:
Instituția cenzurii comuniste în România (1949-1977), vol. I și II, de Liliana Corobca.
Invitați: Radu Preda (președinte executiv IICCMER), Florian Banu, Cristian Vasile
Lansarea va avea loc joi, 26 februarie 2015, de la ora 18.00, la Librăria Humanitas
Kretzulescu, Calea Victoriei 45.
Vă așteptăm cu drag!

Instituția cenzurii. 1949-1977.

Instituția cenzurii. 1949-1977.

lansare bucuresti

Controlul cartii. Coperta.

Martie 13, 2014
Controlul cartii. Cenzura literaturii in regimul comunist din Romania.

Controlul cartii. Cenzura literaturii in regimul comunist din Romania.

Un articol despre cenzura

Octombrie 23, 2013

http://www.revista22.ro/institutiile-cenzurii-n-regimul-comunist-32615.html

Aşadar, cenzura nu este efectuată de o sin­gură instituţie, ci de câteva, coordonate, de obicei, de partid (prima treaptă a „ie­rarhiei cenzurii“ fiind considerată auto­cenzura, care nici măcar nu este o ins­ti­tuţie, urmată de activitatea redactorilor, a unor consilii culturale, a uni­unilor de creaţie, a Se­curităţii). În ţările în care Glavlit şi structurile si­mi­lare au avut o activitate in­tensă, a existat tendinţa de a atribui funcţiile între­gu­lui sistem cenzorial unei singure structuri. De pildă, în România comunistă, prin cenzură se avea în ve­dere Direcţia Presei (DGPT), fă­ră a se lua în considerare pe­rioada cea mai cruntă, din anii 1944-1949, când cenzura era efectuată în cadrul Comisiei Aliate de Control, Cenzurii Centrale Militare, Mi­nis­terului Propagandei Naţionale, cu asen­timentul sau participarea directă a unor organe de partid. Atunci când, din di­verse motive, aceste instituţii au fost des­fiinţate, s-a vehiculat ideea de „des­fiin­ţare a cenzurii“ în Bulgaria (1956), Ce­hoslovacia (1968) şi în România (1977). În Ungaria şi în Republica Democrată Ger­mană nu au existat instituţii ale cenzurii, dar specialiştii analizează cenzura edi­to­rială şi cea de partid.

MECANISMELE CENZURII COMUNISTE. GLAVLIT (III)

Martie 19, 2012

Activitatea cenzurii poate fi urmărită din rapoartele pe care le făcea Glavlitul sau din notele comisiilor de partid care controlau şi analizau (uneori foarte critic) intervenţiile făcute de cenzori. Într-o notă în care Glavlitul  încerca să convingă CC de necesitatea controlului editurilor (prealabil şi postcontrol) de către organele sale, se menţionează că în anul 1925: „cu îndreptări ale Glavlitului au apărut 683 de cărţi, 1215 din aceste îndreptăti aveau caracter politico-ideologic.”[1].

În raportul de activitate a Glavlitului pe anul 1939[2] se enumeră cele mai frecvente erori din presă (unele le întâlnim şi în presa românească):

trebuia tipărit                                    a fost tipărit

istoric                                                 isteric

socialism                                            capitalism

de clasă                                              de casă

besstraşnâi (neînfricat)                      straşnâi (straşnic, fioros)

porocinosti (depravare, viciu)           procinosti (tărie, rezistenţă)

predsedateli (preşedinte)                   predateli (trădător)

prevraşcenie (transformare)              prekraşcenie (încetare)

La 29 iulie 1944, în „Nota AGITPROP-ului către secretarul CC VKP (b) A. S. Şcerbakov despre rezultatul verificării Glavlitului[3]  este analizată activitatea Glavlitului. Direcţia propagandei a controlat activitatea cenzurii la efectuarea controlului prealabil al literaturii tipărite. La început, sunt aduse două exemple de activitate pozitivă a instituţiei, când s-au scos unele materiale pe bună dreptate, după părerea autorului notei. „Dar, în acelaşi timp, şeful Glavlitului şi funcţionarii aparatului Glavlit au comis unele exagerări serioase în aprecierea unor lucrări”[4]: e dat drept exemplu articolul academicianului Vavilov „Lenin şi fizica contemporană”, interzis de Glavlit pentru „greşeli grosolane de ordin idealist şi empiriocriticism”. Şi autorul note explică demersul lui Vavilov, care prezintă în mod adecvat analiza leninistă privind „criza fizicii” şi pune în valoare importanţa lucrării lui Lenin „Materialism şi empiriocriticism”… deci nu era cazul să fie interzis… Sunt citate şi alte lucrări, considerare de cenzori „dăunătoare politic” în mod nejustificat: „Uneori cenzura descoperă greşeli de redactare, considerându-le politice. De pildă, într-o poezie din antologia «Poezia tinerilor poeţi ucraineni» , se află fraza: «Şi neamţul a zbierat: Să taci, bătrâne!». Cenzorul a subliniat fraza considerând-o greşeală politică, pentru că expresia «Să taci, bătrâne» e politicoasă şi nu trebuia atribuită unui neamţ.”[5] În urma controlului, se constată că „cenzorii nu poartă destulă responsabilitate pentru materialul vizat”, părerea cenzorului „i se aduce la cunoştinţă şefului Glavlitului în mod oral, ceea ce duce la lipsa de responsabilitate”. Propuneri: „Să se instituie o strictă răspundere faţă de materialul cenzurat. Concluziile privind intervenţiile cenzorilor să fie scrise.[…] Să se introducă prezentarea în fiecare zi la Direcţia Propagandei CC a datelor despre ediţiile care nu primesc bun de tipar, cu indicarea exactă a motivului interzicerii”[6].

Desigur, erau nenumărate cazuri de exagerare a cenzorilor, care ajungeau să facă parte din folclorul comunist, circulând mai ales în mediul scriitoricesc. În antologia Copiii sovietici,  o poezie nevinovată a celebrului poet pentru copii, S. Marşak, Bagaj (despre  călătoria unei doamne cu căţelul), este interzisă pe motiv că ar sugera unele deficienţe ale Ministerului Transportului. Cenzorul citează, în raportul său, strofa următoare:

O doamnă a depus pentru bagaj

Divanul, geanta şi un sac de voiaj.

O cutie, un coş şi-ncă o cutiuţă

Şi o căţeluţă micuţă.

apoi comentează:

„Mai departe, în scopul reprezentării Comisariatului Popular al Căilor Ferate[7], versurile transmit, în aceeaşi manieră, felul cum căţelul a crescut pe drum. […] Pentru copiii proletari antologia nu este adecvată. În general, nu se simte în ea tendinţa de a face din copil un activist pe tărâm social.”[8]

Primul şef (oficial) al Glavlitului, Nikolai Meşceriakov, unul dintre conducătorii Direcţiei Agitprop a CC (despre care se spune că ar fi condus de facto cenzura până în 1927[9]) „după ce a fost numit în funcţie (formal), a fost trimis în concediu şi, la întoarcere, postul era ocupat de Lebedev-Poleanski”[10], în unele surse numele lui Meşceriakov nici nu este menţionat, primul şef al cenzurii fiind considerat P. I. Lebedev-Poleanski[11], comunist de încredere, personaj destul de erudit, inteligent, atent; i se datoreşte faptul că a făcut tot posibilul ca Glavlit să-şi lărgească sfera de influenţă şi să deţină cât mai multă putere[12]. În 1931, conducătorul Glavlitului este numit Boris Volin, care era adeptul unificării tututor tipurilor de cenzură, precum şi a subordonării instituţiilor republicane, id est crearea pe baza Glavlit RSFS Ruse a Glavlit URSS. O scurtă perioadă de timp, directorul cenzurii a fost S. B. Ingulov, care pe mulţi i-a trimis la moarte sau prin puşcării, sfârşind şi el la fel, fiind împuşcat (considerat duşman al poporului, care „nu inspiră încredere din punct de vedere politic”[13]).  Primii conducători ai Glavlitului mai aveau oarecare veleităţi literare sau publicistice, scriseseră câte o carte în tinereţe,  dar următorii  şefi ai cenzurii erau activişti obedienţi, care puteau cu succes îndeplini orice altă funcţie în aparatul de partid. În perioada războiului, şeful Glavlit este N. G. Sadcikov, după  urmează C. C. Omelcenko. Cel mai longeviv conducător al Glavlitului este Pavel Romanov, care a deţinut această funcţie, cu câteva scurte întreruperi, din 1957-1986; „Romanov a reprezentat funcţionarul tipic de partid care nu se distingea printr-o intelegenţă specială, dar conducea cu fermitate conform liniei partidului”[14].


[1] Цензура в Советском Союзе..., ed. cit., p. 97. Traducerile din limbi străine ne aparţin.

[2] История советской политической цензуры…, ed. cit., p. 323. Referatul are 6 părţi: I. Cantitatea muncii şi personalul organelor cenzurii; II. Calitatea muncii organelor cenzurii; III. Greşelile scăpate de organele cenzurii; IV. Controlul literaturii străine care spseşte din străinătate; V. Activitatea de epurare a literaturii dăunătoare din p. de vedere politic; VI. Concluzii.

[3] История советской политической цензуры…, ed. cit.,  pp. 86-89.

[4] Ibidem, p. 87.

[5] Ibid., p. 88.

[6] Ib., p. 89.

[7] „Narkomputi”, în text (Наро́дный комиссариа́т путе́й сообще́ния).

[8] Цензура в Советском Союзе…  ,ed. cit.,  p. 108. „Pretenţia faţă de această poezie îndrăgită de copii e de-a dreptul anecdotică;  asemenea anecdote, adevărate şi uneori exagerate, circulau mereu în mediul literar”, notează V. Volovnikov.

[9] „Zensur in der Sowjetunion“, http://de.wikipedia.org/wiki/Zensur_in_der_Sowjetunion, accesat la 12 februarie 2011.

[10] M. V. Zelenov, op. şi sursa citată.

[11] Conducătorii Glavlitului: Lebedev-Poleanski P.I. (1922-1931),Volin B.M. (1931-1935), Ingulov S.B. (1935-1938), Sadcikov N.G. (1938-1957), Romanov P.K. (1957-1965, 1965-1986), Ohotnikov A.N. (1965-1966), Boldâriov V.A. (1986-1991) în Цензура в Советском Союзе. 1917-1991, ed. cit., p. 575.

[12] M. V. Zelenov, op. şi sursa citată.

[13] Цензура в Советском Союзе.., ed. cit., p. 72.

[14] V. A. Solodin, op. cit., p. 318.

fragment din „Instituţia cenzurii comuniste în România. 1949-1977”, ediţie, prefaţă şi note de Liliana Corobca, in curs de apariţie…

 

MECANISMELE CENZURII COMUNISTE. Glavlit (II).

Martie 19, 2012

Perioada anilor 1917-1922, prima etapă a cenzurii comuniste, este foarte importantă şi i-am acordat mai multă atenţie în prefaţa volumului Epurarea cărţilor în România[1]. .

Glavlit  s-a descifrat „Direcţia Generală pentru Literatură şi Tipărituri” până în 1933, fiind în subordinea Narkompross-ului (Comisariatul Popular al Educaţiei). Ulterior se va numi „Direcţia Comisarilor Poporului pentru apărarea secretelor militare şi de stat în presă”. Iar din 1946 se va subordona Consiliului de Miniştri. Până în 1991 instituţia şi-a schimbat de 11 ori denumirea[2], toate titlurile păstrând sintagma „apărarea secretului de stat”.

Prima operaţie de mare anvergură a cenzurii sovietice a fost epurarea cărţilor. La început cărţile se distrugeau pur şi simplu, iar din 1926 în marile biblioteci se formează „fondurile speciale” – unde, la ordinul cenzurii, se păstrau cărţile şi publicaţiile periodice care puteau fi consultate numai pe baza unor aprobări speciale. Primele depozite s-au format pe baza unor fonduri secrete existente încă înainte de revoluţie. În perioada sovietică aceste fonduri au atins cifre gigantice: în anul 1987, în unele biblioteci cu depozit secret se aflau un milion şi jumătate de cărţi şi publicaţii periodice. Arlen Blium, cercetător al cenzurii comuniste, se referă la „Bibliocidul total” din perioada comunistă, când descrie procesul de epurare a cărţilor[4]. Distrugerea în masă a patrimoniului a avut un efect devastator asupra noilor generaţii. Cenzura a urmărit „crearea omului nou”, afectând, de fapt, identitatea naţională şi personală. Unii specialişti, urmărind fenomenul cenzurii în raport cu identitatea, consideră  că „cenzurarea conduce, de fapt, la negarea într-o anumită măsură, a identităţii celuilalt”[5]. Distrugerea susţinută a culturii, a patrimoniului naţional, reprimarea autorilor din primii ani de instaurare a cenzurii comuniste a contribuit  la „modificarea genetică” a noilor generaţii, cu repercusiuni profunde în societăţile post-totalitare.

În 1922 Glavlitul avea două secţii[6]:

1) „Literatură”: care făcea cenzura politică şi militară a tuturor tipăriturilor; alcătuia lista cărţilor interzise ruseşti şi străine (care sosesc în ţară).

2) „Secţia administraţie-instructaj”: care avea funcţii de control a editurilor, tipografiilor, librăriilor, bibliotecilor, instruirea secţiilor din provincie; urmărea activitatea personalului din tipografii, edituri etc., fiind în strânsă legătură cu GPU; trimitea oamenii pentru controlul pe teren; trimitea ordine şi note în provincie, solicitând rapoarte de activitate (mai existau şi unităţile „Secretariat” şi „Bibliotecă şi arhivă”).

În decretul despre înfiinţarea instituţiei, atribuţiile Glavlitului erau: controlul prealabil al tipăriturilor periodice şi neperiodice, al desenelor, fotografiilor, hărţilor etc., eliberarea permiselor (vizelor) de tipărire, alcătuirea listelor cu publicaţii interzise pentru vânzare şi difuzare etc;  Glavlitul şi organele sale interzic publicarea şi difuzarea operelor: a) care fac agitaţie contra puterii sovietice, b) care divulgă secretele de stat ale Republicii, c) care tulbură opinia publică prin comunicarea informaţiilor false, d) care au caracter pornografic.” [7]

Iată cum au evoluat atribuţiile Glavlitului în doar câţiva ani (în 1927): autorizarea apariţiei şi desfiinţării edituror şi publicaţiilor periodice; aprobarea editorilor şi a redactorilor (dacă erau comunişti, aceasat se făcea de comun acord cu Secţile de Presă şi Cadre al C.C.);  aprobarea planurilor editoriale şi ale publicaţiilor periodice (din 1927, împreună cu Secţia Presei a C.C.); controlul prealabil şi postcontrolul literaturii, coorodnarea şi controlul îndeplinirii planului editorial şi de producţie al editurilor; evidenţa statistică a importului şi exportului literaturii; acordarea permisiuniii de organizare a conferinţelor, dezbaterilor etc.; controlul asupra radiodifuziunii, epurarea de pe piaţa cărţii şi din biblioteci a literaturii dăunătoare (examinarea şi evaluarea acestei literaturi); analiza politico-ideologică a literaturii în curs de apariţie.[8]

În 1938, în perioada de apogeu a activităţii,  în componenţa Glavlitului intrau următoarele (15) sectoare:

„a) sectorul de apărarea secretelor militare şi de stat;

 b)    „   ”         controlul literaturii străine

 v)    „    ”        controlul spectacolelor şi al radiodifuziunii

 g)    „   ”          controlul lit. social-politice

 d)    „   ”         controlul lit. artistice

 e)     „   ”         controlul lit. tehnico- ştiinţifice

 j)      „   ”        controlul lit. pe teme agricole şi rurale

 z) controlul ziarelor

 i) sectorul epurării operelor interzise

 k) sectorul planificării şi al finanţelor

 l) direcţia economică

 m) secţia de cadre

 n) secţia specială

 o) inspecţia generală

 p) secretariatul pentru probleme generale şi juridice”[9].

În anul 1947 în componenţa Glavlitului intrau şapte sectoare, dintre care (doar) unul se ocupa de păstrarea secretelor de stat şi militare, încă unul controla informaţia corespondenţilor străini trimisă din URSS, iar celelalte cinci se ocupau cu cenzura ideologică[10].

În 1991, „Agenţia pentru apărarea secretelor de stat în presă”,  urmaşa Glavlitului, în pragul desfiinţării, avea (iarăşi) două secţii principale:

Direcţia tipăriturilor şi instituţiilor editoriale 

Sectorul lit. tehnico-ştiinţifice

Sectorul lit. economice şi social-politice

Secţia postcontrolul tipăriturilor

Sectorul pentru activitatea cu întreprinderile poligrafice

 

Direcţia Literatură străină

Sectorul SUA, Anglia şi ţările limbilor orientale

Sectorul limbilor romano-germanice

Sectoul pregătirii documentelor normative

Secţia coordonării inter-republicane

Sectorul ziare, radio şi televiziune

Sectorul pentru studierea tipăriturilor destinate exportului

Sectorul consultativ al legii presei şi al altor mijloace de informare în masă a URSS.[11]

Chiar dacă structura Glavlitului a suferit diverse transformări de-a lungul anilor, principiul de organizare a rămas acelaşi: sectoarele erau împartite în subsectoare sau secţii (unităţi), în care lucrau funcţionarii specializaţi în anumite domenii: tehnică, ştiinţe naturale, agricultură etc. Structurile subordonate (cenzura republicană, regională) imitau structura instituţiei centrale. Constituirea Glavlitului şi a instituţiilor similare din blocul comunist a avut loc în preajma sau imediat după un război (primul război mondial şi războiul civil în Rusia, al doilea război mondial), structura instituţiei a imitat structura militară (şi în România secţiile cenzurii se numeau unităţi). În timpul celui de-al doilea război mondial toţi cenzorii (din Glavlit, republici unionale, regiuni şi raioane) au fost consideraţi în servicu militar activ (conform unui decret din 2 iunie 1942)[12]. Militarizarea structurilor de stat nu a fost legată doar de conflictele armate, ci şi de visul conducătorilor de a-şi întări puterea (în special pe vremea lui Stalin, când nomenklaturiştilor li se atribuiau titluri militare, destul de înalte[13]).


[1] Liliana Corobca, „O privire cronologică asupra procesului de epurare a cărţilor în URSS” în Epurarea cărţilor în România. Documente (1944-1964), Bucureşti, Ed. Tritonic, 2010, pp. 15-36.

[2] Цензура в Советском Союзе, ed. cit., p. 575.

[3] Am analizat fenomenul epurării cărţilor în Uniunea Sovietică şi în România comunistă în vol. Epurarea cărţilor , ed. prefaţă, note de Liliana Corobca, Buc., Ed. Tritonic, 2010.

[4] A.V. Blium, op. şi sursa citată.

[5] Jean-Louis Guereňa, „Pout une histoire de la censure. Censures, censeurs, censuré(e)s” în Figures de la censure dans les mondes hispanique et hispano-américain / dir. Juan Carlos Garrot, Jean-Louis Guereňa et Monica Zapata; avec la participation de José Manuel Munoz, Ricardo Saez, Hélène Rabaey et al., Paris, Editions INDIGO & Côté-femmes, 2009, p. 92.

[6] История советской политической цензуры, ed. cit., pp. 257-261.

[7] Ibidem, pp. 35-36.

[8] M. V. Zelenov, op. şi sursa cit.

[9] История советской политической цензуры…, ed. cit., p. 270.

[10] A.V. Blium, op. şi sursa citată.

[11] История советской политической цензуры…, ed. cit., pp. 400-401.

[12] Ibidem, p. 85.

[13] Al. Iakovlev., op. cit., pp. 126-127.

 

(fragment din prefata culegerii de documente  „Instituţia cenzurii comuniste în România. 1949-1977”, vol. I, in cursa de apariţie…)

MECANISMELE CENZURII COMUNISTE. Glavlit (I).

Martie 19, 2012

Treptat, se pregătea terenul pentru centralizarea sistemului cenzorial. Motivul principal al constituirii Glavlit-ului nu consta în calitatea îndoielnică a cenzorilor sau a muncii lor, căci toate instituţiile făceau, în general, exces de zel, ci că, fiind prea multe – Cenzura Militară, Tribunalul Revoluţionar, Editura de Stat şi alte structuri subordonate acestora – erau greu de coordonat şi de controlat, la rândul lor. Sarcina dificilă a unificării cenzurii i-a revenit lui Troţki, care a întocmit o serie de rapoarte, referate, propuneri despre organizarea cenzurii, care vor duce, pe data de 6 iunie 1922, la apariţia Glavlit-ului. La 4 mai 1921, Troţki prezintă un referat despre activitatea Comisiei pentru tipărituri, după audierea căruia Biroului Politic hotărăşte elaborarea unor proiecte privind difuzarea cărţilor şi ziarelor etc.[1]  La 22 martie 1922, un grup de înalţi funcţionari de stat: Unşliht, Meşceriakov, Lunaciarski, Iakovlev[2] au prezentat rapoarte „Despre cenzura politico-militară a Direcţiei Politice de Stat”. În cadrul acelei şedinţe s-a stabilit:

„a) a se considera necesară unirea tuturor tipurilor de cenzură într-un singur centru (Narkompros[3]), iar conducerea tipografiilor să rămână sub controlul GPU[4].

b) în fruntea cenzurii să fie numită o persoană de către Narkompros, cu consilieri de la oficiul militar şi GPU.”[5]

Tot în cadrul acestei şedinţe s-a hotărât „aprobarea propunerii lui Meşceriacov de a elibera de obligaţia de a cenzura Editura de Stat, Presa sovietică de partid, Direcţia Generală a educaţiei politice, CC al PCRus.[6] şi Cominternul”[7] (adică toate instituţiile care deţineau controlul în diverse domenii legate de tipărituri).

Direcţia Generală pentru literatură şi tipărituri, Glavlit-ul[8], s-a înfiinţat pe data de 6 iunie 1922, denumirea instituţiei fiind preluată de la vechea instituţie ţaristă: „Glavnoje upravlenie po delam pechjati”– „Direcţia Generală pentru treburile presei”[9]; este interesant că şi instituţia identică din România preia o veche direcţie care exista şi înainte, „Direcţia presei” (nu e preluat doar titlul, ci şi funcţionarii).

Printre atribuţiile instituţiei (Glavlit), la înfiinţare, erau incluse: controlul prealabil al tipăriturilor periodice şi neperiodice, al desenelor, fotografiilor, hărţilor etc., eliberarea permiselor (vizelor) de tipărire, alcătuirea listelor de tipărituri interzise pentru vânzare şi difuzare etc. Unul din capitolele decretului de constituire a cenzurii prevede:

Glavlitul şi organele sale interzic publicarea şi difuzarea operelor:

a) care fac agitaţie contra puterii sovietice,

b) care divulgă secretele de stat ale Republicii,

c) care tulbură opinia publică prin comunicarea informaţiilor false,

d) care au caracter pornografic.” [10]

La 25 iunie 1922, Troţki îi trimite (în regim „strict-secret”) lui Meşceriakov o notă „despre politica editorială”. După ce afirmă că „literatura artistica are astăzi o enormă semnificaţie”, critică vehement „literatura burgheză care influenţează tineretul muncitor şi îl otrăveşte”, ajungând la concluzia: „Trebuie să edităm în cantităţi mari şi cât mai repede acele opere literare , care sunt pătrunse de spiritul nostru.”[11]

Politica cenzurii în privinţa editurilor era să le desfiinţeze fie cu forţa, fie pe calea convingerii.[12]. O circulară a Glavlit-ului din 22. XII. 1922[13] cerea înregistrarea tuturor editurilor pentru a vedea „care este fizionomia fiecărei edituri”, cine o sponsorizează, ce legături are cu străinătatea (dacă are), cine face parte din comitetul de redacţie, dacă nu sunt elemente dubioase din punct de vedere politic, antisovietice. Desfiinţarea nu s-a făcut imediat, ci pe parcursul câtorva ani, invocându-se motive „serioase” (cu cât editurile erau mai bune, cu atât era mai rău, după cum observă A. V. Bljum[14]), deşi soarta lor a fost de la bun început pecetluită. Procesul de desfiinţare al editurilor a durat din 1922 până în 1929.


[1] Bolshaja cenzura. Pisateli i jurnalisty v Strane Sovetov.  1917-1956 gg., Dokumenty, sostavitel: L. V. Maximenkov, Izd. Materik, S. Petersburg, 2005 [Marea cenzură. Scriitorii şi jurnaliştii în Ţara Sovietelor], p. 26. Referatul nu este inclus, doar procesul-verbal.

[2] Unşliht Iosif Stanislavovici (1879-1938) – activist de partid şi de stat. Din 1921 – vice director al VCK (strămoşul NKVD) şi GPU, 1925-1930 – vice preşedintele Comisariatului Forţelor Revoluţionare ale URSS, 1933-1935 – şeful Direcţiei Generale a flotei aeriene civile.

    Meşceriakov Nicolai Leonidovici (1865-1942) – conducătorul Direcţiei Agitprop a CC al URSS.

     Lunaciarski Anatol Vasilievici (1875-1933) – conducătorul Comisariatului Popular al Educaţiei (Narkompros); acestuia i se va subordona Glavlit-ul până în 1933.

     Iakovlev (Epştein) Iakov Arkadievici (1896-1938) – activist de partid şi de stat, conducătorul Comisariatului Popular al Agriculturii.

[3] Narodnyi Komissariat Prosveshchenija – Comisariatul Popular al Educaţiei.

[4] Gossudarstvennoje Politicheskoje Upravlenie – Direcţia Politică de Stat.

[5] Bolshaja cenzura……, ed. cit., p. 42.

[6] RKP – Rossijskaja Kommunisticheskaja Partija – Partidul Comunist Rusesc; Comintern – Internaţionala Comunistă.

[7] Bolshaja cenzura……., idem.

[8] În anii 1922-1933 Glavlit-ul se subordona Narkompros-ului RSSR, o scurtă perioadă a anului 1953 (din martie până în octombrie) – Ministerului Afacerilor Interne al URSS, fiind Direcţia Generală II şi, din 1934 până la desfiinţare, în 1991 – Consiliului de Miniştri al URSS.

[9] Cenzura v Sovetskom Sojuze…, ed. cit., p. 33. În l. rusă „pechjati” înseamnă 1) presă, 2) tipărire, imprimare, tipar şi 3) ştampilă, pecete.

[10] Istorija sovetskoj politicheskoj cenzury , ed. cit., pp. 35-36, republicat în Cenzura v Sovetskom Sojuze…, ed. cit.,  pp. 32-33. Primele atestări privind epurarea cărţilor, înainte de constituirea Glavlit-ului, se găsesc într-un document din 13 septembrie 1921 despre vânzarea cărţilor în Moscova. Printre primele categorii de cărţi epurate au fost cele „pornografice şi cărţile cu conţinut spiritual.” („Din Protocolul nr. 59 al Şedinţei Biroului Politic al PC Rus.”, în Istorija sovetskoj politicheskoj cenzury, ed. cit., p. 34).

[11] Bolshaja cenzura……., ed. cit., p. 50.

[12] A.V. Bljum, Za kulisami «Ministerstva pravdy». Tajnaya istorija sovetskoj cenzury. 1917-1929. Sankt Petersburg, 1994

[În culisele «Ministerului adevărului». Istoria secretă a cenzurii sovietice]. Desfiinţarea editurilor particulare este analizată în Partea II, Cap.II: „Glavlit-ul şi editurile particulare”.

[13] Bolshaja cenzura…, ed. cit., p. 37.

[14] A.V. Bljum, Za kulisami «Ministerstva pravdy»…, ed. cit., p. 150.

„O privire cronologica asupra procesului de epurare a cartilor in URSS” , Epurarea cărţilor în România. Documente (1944-1964), ediţie, prefaţă şi note de Liliana Corobca, Bucureşti, Ed. Tritonic, 2010, p. 19-21.

MECANISMELE CENZURII COMUNISTE – fragment din Instituţia cenzurii comuniste în România. 1949-1977. Documente. vol. I .Ediţie, prefaţă, şi note de Liliana Corobca

Martie 16, 2012

…….
. În România, instituţia cenzurii – DGPT (Direcţia Generală a Presei şi Tipăriturilor) s-a înfiinţat în 1949, după modelul instituţiei similare sovietice, Glavlit, care a apărut în 1922. În timp ce existenţa unei astfel de structuri instituţionale a fost posibilă doar în cadrul regimului comunist (nici naziştii, nici guvernele democratice nu au cunoscut instituţii precum Glavlitul), sistemul comunist din unele ţări (ale blocului sovietic) s-a putut dispensa de serviciile acestei instituţii, funcţionând fără fisuri. Ungaria şi Republica Democrată Germană nu au avut asemenea instituţii, iar desfiiinţarea Glavlitului din Bulgaria (1956) şi a DGPT din România (1977) nu a coincis nici măcar cu liberalizarea sistemului (sau cu căderea lui). Deci nu vom confunda noţiunea de „cenzură comunistă” cu instituţia cenzurii comuniste.
După părerea unui specialist rus al cenzurii (sovietice), D. Babicenko, ierarhia controlului ideologic de stat arăta în felul următor : „secretarul responsabil sau redactorul ediţiei – Glavlit – Direcţia propagandei – secretarul sau secretarii CC pentru ideologie – conducătorul suprem. Desigur, de întregul sistem era nevoie doar în cazuri rare. De obicei, activau doar câteva elemente ale acestui lung şir.” La această ierarhie, Arlen Blium adaugă autocenzura (menţionând că acest sistem s-a impus ăncepând cu anii 30). Nu doar instituţiile oficiale exersau cenzura: „Cenzura instituţională a fost doar o parte din suprimarea ideologică; o mare parte din ea a fost condusă direct de Partid, Ministerul Afacerilor Interne, poliţia secretă şi instanţele judecătoreşti.” . Tatiana Goreaeva, autoarea mai multor volume dedicate cenzurii comuniste, analizează complexitatea sistemului, care domina prin diverse mijloace – materiale şi morale, folosind metode rafinate de restricţie şi control. „Lipsa unei baze juduciare legitime, dictatura organelor de partid, birocraţia care domnea în toate sferele şi altele au dus la aceea că orice operă putea fi declarată dăunătoare din punct de vedere ideologic pe baza unor agumente fabricate în mod tendenţios.” Cenzura sovietică a presupus de la bun început crearea unui sistem dublu de înfăptuire a cenzurii politice: pe de o parte, cenzura mai mult ori mai puţin legitimă, incluzând urmărirea administrativ-judecătorească a persoanelor şi instituţiilor care încalcă listele secrete limitative, pe de alta, a folosit calea „constrângerii şi influenţării ideologice iscusite”, a provocării şi a crimei împotriva personalităţii. „Iată de ce, conchide autoarea, încercările de a limita noţiunea de cenzură sovietică doar la activitatea instituţiilor de stat destinate acestui scop, fără a lua în consideraţie metodele şi formele subtile ale diverselor tipuri de presiune şi influenţare este puţin productivă.” De aceea, în continuare, vom prezenta, pe scurt, principalele elemente ale ierarhiei cenzurii care nu se reduce, aşadar, doar la instituţia pe care o prezentăm în culegerea de faţă.
……….

Invitatie

Aprilie 10, 2011

ACADEMIA ROMÂNĂ
INSTITUTUL NAŢIONAL PENTRU STUDIUL TOTALITARISMULUI
Centrul de Studii Ruse şi Sovietice

Vă adresează invitaţia de a participa la conferinţa
“ INCURSIUNE ÎN CENZURA SOVIETICĂ (GLAVLIT). 1922-1991”
susţinută de Dr. LILIANA COROBCA, cercetător la Institutul de Istorie şi Teorie Literară “George Călinescu” al Academiei Române

Manifestarea ştiinţifică va avea loc MIERCURI, 13 APRILIE 2011, orele 11.00-13.00, la sediul Institutului Naţional pentru Studiul Totalitarismului, Strada Arhitect Grigore Cerchez nr.16 (lângă Piaţa Dorobanţi, prin Str.Muzeul Zambaccian).
Mai multe informaţii la tel. 230 69 92