Posts Tagged ‘Instituţia cenzurii comuniste în România’

Propagandă şi agitaţie (cronică de Emanuel Modoc)

septembrie 11, 2015

http://revistacultura.ro/nou/2015/07/propaganda-si-agitatie/

Propagandă şi agitaţie

UN ARTICOL DE EMANUEL MODOC

Liliana Corobca, Controlul cărţii. Cenzura literaturii în regimul comunist din România, Editura Cartea Românească, Bucureşti, 2014, 374 p.

 

„A book is a loaded gun in the house next door… Who knows who might be the target of the well-read man?“ – Ray Bradbury, Fahrenheit 451

Liliana Corobca, deopotrivă cercetătoare şi prozatoare (autoare a romanelor Negrissimo, Un an în paradis şi Kinderland), este, probabil, cel mai avizat exeget al cenzurii comuniste româneşti din momentul de faţă. Dovadă şi prezenţa, deloc modestă, în volume editate şi consacrate literaturii de exil (Alexandru Busuioceanu. Un roman epistolar al exilului românesc. Corespondenţa (1942-1961), Poezia românească din exil) sau cenzurii (Epurarea cărţilor din România. Documente (1944-1964), Instituţia cenzurii comuniste din România (1949-1977) etc.). Volumul de faţă, Controlul cărţii. Cenzura literaturii în regimul comunist din România, e o amplă monografie ce scoate la suprafaţă mecanismul complex şi, cel mai adesea, deconcertant, al cenzurii, în general, şi al organelor de cenzură comuniste, în particular. Meritul acestei cărţi rezidă în documentarea exhaustivă a fenomenului şi în scoaterea la iveală a unor documente până acum inedite, care demonstrează caracterul de maşinărie plurivalentă al cenzurii.
Cenzura şi directivele sovietice
Controlul cărţii… este, în primul rând, o lucrare comparativă, cu trimiteri la tot pasul către organele de cenzură sovietice, care ajută la crearea unei imagini complete a cenzurii în spaţiul românesc. Prin raportarea constantă la instituţia de cenzură sovietică (denumită Glavlit şi care a fost înfiinţată în 1922), ni se aminteşte faptul că organele româneşti de cenzură au fost mereu subordonate directivelor instituţiilor sovietice de cenzură, la fel cum organizarea statală a Republicii Populare România a fost subordonată URSS-ului. Lucrarea Lilianei Corobca este totodată şi una expozitivă, ce parcurge diacronic principalele structuri de cenzură prezente în spaţiul românesc, de la Cenzura Centrală Militară, înfiinţată în 1945 cu rolul de a controla presa, corespondenţa externă şi corespondenţa internă, până la Comisia Aliată de Control, ce avea să înlocuiască Cenzura Centrală Militară în 1946 şi care, potrivit autoarei, a constituit cea mai importantă etapă a cenzurii din perioada de început şi care a avut efecte drastice asupra schimbării mentalitare în regimul comunist. Spaţiul cel mai amplu al cărţii este dedicat Direcţiei Generale a Presei şi Tipăriturilor, instituţia românească de cenzură care a avut cea mai amplă activitate (1949-1977) şi al cărui model a fost preluat după Glavlit-ul sovietic. Abia în cadrul analizei structurii DGPT-ului putem observa complexitatea sistemului comunist de cenzură.
Revenind la componenta comparativă a studiului, un foarte bun exemplu al raportului de subordonare a statului român faţă de URSS în ceea ce priveşte cenzura şi totodată unul care ar putea stârni oarecare amuzament îl reprezintă scoaterea din circulaţie şi cenzurarea unei lucrări scrise de Gh. Gheorghiu-Dej, intitulată Despre alianţa dintre clasa muncitoare şi ţărănimea muncitoare (apărută în 1952). În contextul în care, în România, colectivizarea începuse deja în 1949, lucrarea pornea de pe o poziţie teoretică marxist-leninistă ce accepta coabitarea clasei muncitoare şi a ţărănimii şi care avea scopul de a câştiga susţinerea ţăranilor săraci. Fiind o poziţie politică acceptabilă în momentul apariţiei, această lucrare ajunge să fie „depăşită ideatic“ începând cu anul 1956, când a avut loc Congresul al II-lea al P.M.R (Partidul Muncitoresc Român), care preconiza o schimbare a formei de guvernământ. Astfel, putem sesiza că nici măcar dictatorii statelor comuniste nu erau scutiţi de mecanismul cenzurii şi că directivele sovietice reuşeau să se impună chiar şi în faţa liderilor statelor subordonate. În acelaşi timp, cu greu scapi de senzaţia că Liliana Corobca pare să deţină un control mult mai solid asupra componentei sovietice, pe care o tratează cu intervenţii exegetice superioare celor cu care discută spaţiul românesc. Acest fapt poate fi şi din cauza anvergurii studiilor consacrate cenzurii sovietice şi diferenţei frapante dintre cantitatea de exegeză dedicată fenomenului rusesc şi cea dedicată cenzurii în România. Pentru spaţiul autohton, autoarea optează însă pentru puterea exemplului, iar apelul la numeroasele resurse documentare salvează unele capitole ce tind spre sterilitate discursivă. Ajunge doar să alegem un exemplu al haosului instaurat de cenzura comunistă în primii ani: „Deşi primeau indicaţii să distrugă cărţi cu conţinut „duşmănos“ sau „fascist“ publicate între 1917-1944, consilierii regionali înţelegeau să ardă întreaga bibliotecă, iar cenzorii din Bucureşti, veniţi ulterior să vadă cum a decurs epurarea, descopereau că nu mai au ce controla: «În urma unei dispoziţii a C.C.M. s-au distrus toate cărţile editate înainte de 23 august 1944, fără niciun fel de criteriu». (Galaţi)“ pentru a putea conchide că orice comentariu suplimentar ar fi fastidios.
„Bun de tipar“
Însă aspectul cel mai interesant al volumului Controlul cărţii… este reprezentat de felul în care Liliana Corobca urmăreşte evoluţia Direcţiei Generale a Presei şi Tipăriturilor. Dacă înainte de înfiinţarea DGPT-ului criteriul unic de epurare a cărţilor era „defascizarea“, înlăturarea cărţilor considerate „duşmănoase“, criteriile de cenzurare au fost treptat modificate pe măsură ce România comunistă îşi modifica relaţiile cu alte state sau în funcţie de noile directive primite din partea URSS-ului. Evoluţia DGPT-ului a fost una vertiginoasă, astfel încât, în 1952, atribuţiile acestei instituţii însumau atât controlul cărţilor şi a publicaţiilor periodice, cât şi a radioului, cinematografiei, muzeelor şi expoziţiilor. Criteriile de selecţie ale cărţilor şi publicaţiilor „periculoase“ dovedesc arbitrariul acestui sistem de cenzură. De pildă, în 1956, în urma aceluiaşi Congres al II-lea al P.M.R., un nou document, numit „Propuneri pentru decongestionarea reţelei de difuzare şi a bibliotecilor“, a fost diseminat, care, pe lângă criteriile de retragere a unor cărţi/lucrări cu subiecte „depăşite“ sau cu subiecte ce intrau în directă contradicţie cu tezele expuse la acel congres, conţinea şi o secţiune dedicată cărţilor „depăşite de actualitatea politică internaţională“. Erau scoase din circulaţie „materiale care conţin injurii la adresa conducătorilor Iugoslaviei“, „rapoarte, articole şi cuvântări care conţin aprecieri şi date inactuale cu privire la situaţia din diferite ţări“, „lucrări despre ţările capitaliste şi personalităţi politice din aceste ţări scrise pe un ton injurios“. La capitolul beletristică, erau considerate ca fiind nerecomandabile cărţi scrise „în chip artificial, nelegate de realitate“, cărţile „sentimentale“ („Dacă sunt demoralizante, se scot din circulaţie“), romane erotice („Dacă e dragoste sănătoasă, optimistă, legată de viaţă sunt recomandabile. Cele ce urmăresc aţâţarea simţurilor, maladive, sunt nedifuzabile şi se vor scoate din biblioteci“) etc. Toate aceste documente sunt atent culese de către autoare atât pentru a reda în mod fidel caracterul arbitrar, chiar absurd, al cenzurii comuniste, cât şi pentru a explica exhaustiv fenomenul cenzurii româneşti ca mecanism de mutilare culturală. Literatura (a se citi în sensul larg, ce acoperă toate domeniile cunoaşterii) acelei epoci, aşa cum e prezentată în Controlul cărţii…, e dominată de haos, de biblioteci întregi date „la topit“ şi de cărţi cenzurate „peste noapte“.
O altă componentă a mecanismului Direcţiei Generale a Presei şi Tipăriturilor care constituie un subiect de larg interes în carte e legată de existenţa unui „fond special“, unde se găseau exemplare ale cărţilor interzise, salvate, în mod ironic, de acţiunile de epurare. Păstrate pentru utilizarea lor în scopul unor eventuale cercetări ştiinţifice, care puteau fi întreprinse doar de oameni de încredere ai sistemului comunist sau pentru cercetări desfăşurate de parchet în cazul în care erau anchetaţi scriitori sau ziarişti, cărţile din „fondul special“ constituie, în prezent, o sursă nepreţuită pentru studierea fenomenului cenzurii în România.
Sinteza Lilianei Corobca se încheie cu o subtilă analiză a „desfiinţării cenzurii“ din 1977. Autoarea operează cu ghilimelele de rigoare, întrucât această „desfiinţare“ a fost doar o stratagemă folosită de Ceauşescu pentru a intra în graţiile Occidentului. Realitatea era alta, căci presiunile Securităţii ceauşiste nu au făcut decât să dea naştere unor noi forme de cenzură: autocenzura, complicitatea, limbajul esopic, cenzura represivă. Dispărea, aşadar, doar instituţia specializată, nu şi… specializarea, iar autoarea apreciază: „cazul României după 1977 este elocvent pentru a demonstra eficienţa cenzurii fără o instituţie specializată“. Cartea Lilianei Corobca poate fi considerată un studiu de referinţă în domeniu, cu atât mai mult cu cât, fiind o lucrare abundent documentată, re-creează, printr-un proces remarcabil de inginerie inversă, mecanismul cenzurii comuniste în cultura românească.

Reclame

Premiul „Dimitre Onciul” pentru „Institutia cenzurii comuniste in Romania”

mai 3, 2015
conferită de  Fundatia Culturală Magazin istoric

Medalie conferită de Fundatia Culturală Magazin istoric

P2010107

Premiul "Dimitre Onciul" pentru "Institutia cenzurii comuniste in Romania" din partea Fundatiei Culturale Magazin istoric si o medalie de la Banca Nationala.

Premiul „Dimitre Onciul” pentru „Institutia cenzurii comuniste in Romania” din partea Fundatiei Culturale Magazin istoric si o medalie de la Banca Nationala.

Momente de la lansări

martie 6, 2015
Instituția cenzurii la Oradea.

Instituția cenzurii la Oradea.

Oradea, Sala Mare a Primăriei

Oradea, Sala Mare a Primăriei

Sala Mare a Primăriei din Oradea.

Sala Mare a Primăriei din Oradea.

Ovidiu Pecican, Alexandru Laszlo, Radu Preda

Ovidiu Pecican, Alexandru Laszlo, Radu Preda, Cluj-Napoca.

București

București, Cristian Vasile, Florian Banu.

10984286_10206181765129142_6302422172875460991_n[1]

10986928_10202890763384983_3238100775450246049_n[1]

10988931_10202890781585438_2136451429674522376_n[1]

10991118_10206181758368973_2754875798084993692_n[2]

10991263_10206181767409199_4173222191001009122_n[2]

10994249_10206181767849210_5788452158935328725_n[1]

Invitație

februarie 23, 2015

Editura Ratio et Revelatio, în colaborare cu Institutul de Investigare a Crimelor
Comunismului și Memoria Exilului Românesc (IICCMER) vă invită la lansarea cărții:
Instituția cenzurii comuniste în România (1949-1977), vol. I și II, de Liliana Corobca.
Invitați: Radu Preda (președinte executiv IICCMER), Florian Banu, Cristian Vasile
Lansarea va avea loc joi, 26 februarie 2015, de la ora 18.00, la Librăria Humanitas
Kretzulescu, Calea Victoriei 45.
Vă așteptăm cu drag!

Instituția cenzurii. 1949-1977.

Instituția cenzurii. 1949-1977.

lansare bucuresti

Invitatie

mai 28, 2014

doua cenzuri

Dragi prieteni,
M-aş bucura să fiţi alături de mine şi de invitaţii mei la cele două lansări la Targul de carte Bookfest.

VINERI, 30 mai, ora 17.30:
„Controlul cărţii. Cenzura literaturii în regimul comunist din România”.
Invitaţi: Magda Cârneci, George Neagoe.
Moderator: Daniel Cristea-Enache.
Pavilion C2 la standul editurii Polirom.

SÂMBĂTĂ, 31 mai, ora 14.00 :
„Instituţia cenzurii comuniste în România, Documente. 1949-1977”, Vol. I.
Invitaţi: Flori Bălănescu, Cristian Vasile, Cosmin Budeancă.
Pavilionul C4, Cafeneaua literara Julius Meinl

Vă aşteptăm cu drag ! Lansarea volumului „Controlul cărții”

Bookfest, 1 iunie 2014

 

Instituţia cenzurii comuniste în România – Lansarea volumului la Bookfest 2014:

Un articol despre cenzura

octombrie 23, 2013

http://www.revista22.ro/institutiile-cenzurii-n-regimul-comunist-32615.html

Aşadar, cenzura nu este efectuată de o sin­gură instituţie, ci de câteva, coordonate, de obicei, de partid (prima treaptă a „ie­rarhiei cenzurii“ fiind considerată auto­cenzura, care nici măcar nu este o ins­ti­tuţie, urmată de activitatea redactorilor, a unor consilii culturale, a uni­unilor de creaţie, a Se­curităţii). În ţările în care Glavlit şi structurile si­mi­lare au avut o activitate in­tensă, a existat tendinţa de a atribui funcţiile între­gu­lui sistem cenzorial unei singure structuri. De pildă, în România comunistă, prin cenzură se avea în ve­dere Direcţia Presei (DGPT), fă­ră a se lua în considerare pe­rioada cea mai cruntă, din anii 1944-1949, când cenzura era efectuată în cadrul Comisiei Aliate de Control, Cenzurii Centrale Militare, Mi­nis­terului Propagandei Naţionale, cu asen­timentul sau participarea directă a unor organe de partid. Atunci când, din di­verse motive, aceste instituţii au fost des­fiinţate, s-a vehiculat ideea de „des­fiin­ţare a cenzurii“ în Bulgaria (1956), Ce­hoslovacia (1968) şi în România (1977). În Ungaria şi în Republica Democrată Ger­mană nu au existat instituţii ale cenzurii, dar specialiştii analizează cenzura edi­to­rială şi cea de partid.

Serviciul Ştiinţă şi Tehnică

septembrie 22, 2013

Un capitol din volumul la care lucrez se referă la departamentele DGPT care controlau producţia editorială. Fragmentul de mai jos ilustrează activitatea serviciului Ştiinţă şi Tehnică.

….Pe aceeaşi tematică, o notă la Ghidul – Bucureşti oraşul nostru, care „evoca istoria trecută şi prezentă a Bucureştiului, frumuseţile naturale şi monumentele mai importante”.
Volumul ridică o serie de probleme prin accea că „spre deosebire de alte ghiduri apărute, ghidul de faţă evocă şi istoria monumentelor dispărute, de o deosebită însemnătate pentru înţelegerea prezentului, consemnate în plăci comemorative, opere sculpturale, gravuri etc.”, „cu ocazia prezentării institu¬ţiilor administrative de cultura şi artă etc. şi a celor mai reprezentative clădiri din Bucureşti se face şi un istoric al acestor construcţii, în care se arată cui aparţineau terenuri¬le respective, ce construcţii au existat înainte pe aceste terenuri, precum şi evoluţia proprietarilor clădirilor respec¬tive pină in zilele noastre. În acest context se prezintă şi evoluţia proprietă¬ţilor ce au aparţinut unor domnitori ca: Constantin Brâncoveanu, Ion Vodă Caragea, Grigore Dimitrie Ghica, Alexandru Suţu, Alexandru Ghica, Serban Cantacuzino etc.”
Cităm câteva fragmente pe care le semnalează cenzorii:
„În faţa parcului pe partea stânga a Căii Victoriei, se află un bloc în roşu unde sunt birourile unui institut de proiectări, iar dincolo de str. Grigore Alexandrescu, unde este un spaţiu verde, a fost, până în timpul celui de-al doilea război mondial, un han, mai nou, din veacul trecut, de mai mică însemnătate. Se numea hanul Neculescu. Iar în perete cu el spre piaţa Victoriei, bineînţeles, este o veche casă boierească. A aparţinut lui Grigore Olănescu, căsătorit cu nepoata scriitoarei Dora D’Istria. Apoi, pe aceeaşi parte a Căii Victoriei, unde începe Piaţa Victoriei este casa familiei Caribol în care trăgea ori de cîte ori venea la Bucureşti, Elena Văcarescu. Când se termină parcul casei cu depozitul Muzeului de istorie a oraşului Bucureşti, se înalţă calcanul unor case de la nr. 149 unde azi este o facultate. Casele au aparţinut lui Grigore Filipescu Pomadin” (pag. 47) ;
„Dincolo de parcul Academiei, tot pe Calea Victo¬riei, unde se află un spaţiu verde şi in fund o scenă, a fost o veche şi însemnată casă boierească, casa Moruzi, care a adăpostit, din 1929, de la înfiinţare până în 1942, până la darmarea casei, Muzeul Municipal.
Casa a fost construită de Ioniţă Creţulescu la sfârşitul sec. al XVIII-lea…” (pag. 54);
„La colţul Căii Victoriei cu Calea Griviţel se află vasta clădire care azi adăposteşte birourile Institutului în Proiectări în Construcţii şi Materiale de Construcţii.
A fost ridicată din temelii la începutul sec. Al XIX-lea de către boierul Costache Pacea, autorul unor comedii de moravuri «Franţuzitele». Murind fără a termina casa, moştenitorii au vândut-o lui Grigore Romanit…….
În timpul domniei lui Grigore IV Ghica (1822-28) a servit pentru recepţiile şi balurile curţii. În 1934, după moartea lui Romanit a fost închiriat noului domnitor Alex. Dimitrie Ghica. În 1936 a fost cumpărată de stat de la surorile lui Românit, fiind instalată acolo curtea administra¬tivă.” (pag. 55);
„Nu departe de Grădina Icoanei, având intrarea şi prin str. Polonă şi prin Bdul Dacia, se afla un loc de recre¬are, Parcul loanid, fost proprietate a unui Pană Breslea” (pag. 103);
„În faţa acestei clădiri, unde sunt pasajele Macca şi Vilacros, care adăpostesc azi magazinele consignaţiei, sa afla la sfârşitul sec. al XVIII-lea un mic han cunoscut cu numele de hanul Filipescu. Din 1713 a trecut în proprietatea lui Iordache Creţulescu, de când este consemnat şi în docu¬mente… La începutul secolului trecut acesta locuri precum şi nanul erau proprietatea unui oarecare Petre Serafim, un grec aventurier care luptase în armatele napoleoniene” (pag. 121)…..

Vorba de Cultură şi cenzura

iunie 3, 2013

Un document care ar putea să o inspire mâine pe Ema Stere.

Emisiunea „Vorba de cultură” se transmite pe Radio România Cultural în fiecare zi, de luni până vineri, între orele 12 și 13.

Emisiunea are o pagină de net, nu foarte la zi, aici:
http://www.culturalazi.ro/emisiuni/vorba-de-cultura/ 

 Frecvența pentru București a postului Radio România Cultural este 101,3 FM. Se poate asculta și online, cu tot cu transmisiune video live, la

www.radioromaniacultural.ro
www.radiocultura.ro
www.srr.ro – aici trebuie să alegeți Radio România Cultural.

***

SERVICIUL RADIOTELEVIZIUNE AL DGPT

 

N O T Ă

privind sistemul de relaţii cu redacţiile

Sistemul de relaţii cu redacţiile al serviciului nostru este diferit atât în funcţie de specificul emisiunilor, cât şi de forma de organizare a redacţiilor.

1. Intervenţiile şi semnalările sunt comunicate către re­dacţii în cea mai mare parte de către lectori. Numai în cazurile emisiunilor din nomenclatorul conducerii, când sunt probleme mai im­portante sau materiale semnate de personalităţi, atunci ele se co­munică de către conducerea unităţii.

2. Această problemă este reglementată în proiectul privind atribuţiile şi răspunderile salariaţilor, în sensul că lectorii comunică intervenţiile către redacţii după ce solicită avizul con­ducerii serviciului.

3, 4, 5. În acest fel conducerea serviciului poate să cunoas­că majoritatea intervenţiilor înainte de a fi comunicate redacţiilor. Pentru cazurile când nu se mai poate cere avizul conducerii servi­ciului asupra unor intervenţii, aceasta ia cunoştinţă de ele din registrul de intervenţii. O evidenţă precisă a celor care au făcut comunicările către redacţii nu există, deşi sunt cazuri legate de munca în tură sau de plecarea la cabine, când unele intervenţii sunt comunicate de alţi lectori decât cei care le-au efectuat. Nu există o reglementare în această situaţie.

6. Serviciul nostru nu face comunicări scrise către redacţii.

7, 8. De regulă, intervenţiile sunt comunicate vizelor (sic) poli­tice redacţionale sau redactorilor responsabili ai emisiei, iar în cazul materialelor şi intervenţiilor mai deosebite, şefilor redactori sau chiar vicepreşedinţilor Comitetului de Radiodifuziune şi Tele­viziune. Această problemă nu este reglementată prin acte normative.

 9. Nu avem o evidenţă a persoanelor din redacţii cărora li s-au comunicat intervenţii.

10, 11. Sunt cazuri când la diferite vizionări, în special la televiziune, trebuie să ne comunicăm observaţiile de faţă cu toţi cei care, unii dintre ei fără contigenţă cu sectorul ideologic, au luat parte la vizionare. În aceste cazuri noi am cerut redacţii­lor să fim prezentaţi ca făcând parte din redacţia respectivă.

12,13. Relaţiile cu exteriorul decurg în general mulţumi­tor. Avem însă şi unele greutăţi în sensul că nu întotdeauna ni se aduc materialele din timp, în două exemplare, vizate de viza poli­tică. În astfel de cazuri respingerea lor înseamnă scoaterea din emisie, ceea ce ar avea consecinţe grave. Sunt cazuri, la televiziune, când nu suntem chemaţi la unele vizionări şi, dacă nu am urmări noi activitatea redactorilor, unele emisiuni ar risca să intre fără avi­zul nostru. Uneori suntem chemaţi în cabine să ascultăm emisii ne­finisate sau care după observaţiile vizelor politice suferă mari modificări, ceea ce presupune o a doua ascultare etc. Pentru îmbună­tăţirea pe mai departe a relaţiilor de muncă cu Radioteleviziunea, pentru reglementarea prin norme a unor probleme ivite după aplica­rea Ordinului D.G.P.T. nr. 52 şi după schimbările din conducerea Radioteleviziunii, propunem să se revadă şi să se actualizeze ordinul 173 din 3 martie 1961 al preşedintelui Comitetului de Radiodifuziune şi Televiziune privind controlul care se exercită de organele Direcţiei Generale a Presei şi Tipăriturilor.

14, 15, 16. În serviciul nostru se lecturează revista „Îndrumătorul centrelor de radioficare”, programele de seară ale for­maţiilor muzicale ale Radioteleviziunii, afişe, invitaţii. Aceste imprimate vin la „bun de tipar” în două exemplare, fără a mai fi însoţite de adrese sau alte documente şi se controlează în şpalt. Considerăm că acest procedeu este corespunzător.

17. Materialele trimise pentru viză se înregistrează în registru pe redacţii şi emisiuni pentru a cunoaşte cine a lecturat sau ascultat emisiunea respectivă şi dacă redacţia ne-a prezentat copia conformă după acele materiale care au avut text. În afară de aceste rubrici, registrul mai cuprinde şi o rubrică cu numărul de pagini sau durata emisiunii. Ca mijloc de evidenţă intern şi operativ, registrele respective sunt corespunzătoare.

18. Materialele sunt prezentate pentru control de către redactorii responsabili de emisie, de către secretariatele redacţio­nale şi de către curieri. După rezolvarea lor, materialele sunt ridicate în general de aceleaşi persoane care le-au adus, fără niciun document sau înscris, procedeu pe care de asemenea îl considerăm corespunzător situaţiei de la noi.

29. X. 1965

(Instituţia cenzurii comuniste în România, 1949-1977, vol. I, ediţie, note, prefaţă de Liliana Corobca, pp. 300-302, in  curs de aparitie)

Communist Censorship Institution in Romania

iulie 6, 2012

ABSTRACT

 

In 1944, with the advance of the Soviet troops to the west,  Soviet officers began to implement the Soviet system of censorship in all „liberated” countries. As a rule, this process has been made taking into account specific peculiarities of each country or the Soviet interest and this did not involved, as binding, the establishment everywhere of  the Glavlit institutions. While existence of such state structure was possible only in the Communist regime (Nazis and democratic regimes have not known institutions like Glavlit), Communist system in some countries of the Soviet bloc has dispensed by services of this institutions, operating generally without cracks. Hungary, Yugoslavia and the German Democratic Republic, for example, did not have such institutions. But everything that is being published in these countries was supervised by special departments of the Central Committee and „all cultural institutions throughout the country, from the editorial offices of political journals to the publishing houses of children’s books, theatre managements, scientific as well as artistic institutions have the prime duty of exercising censorship. And those in leading posts at all levels know this and comply”[1]. The abolition of censorship institution inBulgaria (1956) andRomania (1977)  not coincided with the liberalization of their communist (censorship) system.

Romanian censorship began its existence repeating or imitating the stages of Soviet censorship formation: banning and blocking the press (non-communist, opposition, ie nearly all media), purge of books, closure of the private bookstores or their nationalization, punitive measures against public figures etc. As in the Union of Soviet Socialist Republics, the books and media purge started in Romania before the official establishment of the institution of censorship, DGPT – General Department for Press and Publications (Romanian equivalent of the Soviet’s Glavlit). In 1949, when this institution was founded, it was already reaching the third wave of purges. What the USSR developed over decades (eg books purge), was made in only a few years in Romania. Soviet indications were very accurate because of their vast experience. The period of 1944-1949 is little known and it is almost inaccessible due to the total or partial lack of documents (there is not in Romania any archival background about the Allied Control Commission, par example). Therefore, we paid particular attention to this time period.[2]

The first major action of censorship was the purge of books and effective controls of all publications. But these tasks were performed either in the early years or have been  passed into the responsibility of other institutions (the advance control of publications will be conducted by the publishers and editors, for example). In the Soviet Union, censorship, as an independent organization,  was formed on 6 June 1922, having been called „General Department of Literature and Publications” (Glavlit), a subordinate institution of the People’s Committee of Education (Narkompros). In 1933, when the Glavlit evolved, it was subordinate directly to the Council of Ministers of the Soviet Union and changed their name  „Main Administration for Safeguarding State Secret in the Press”.

The complex system of laws on protection of state secrets that was adopted inRomaniasince 1945-1949 can be attributed to two reasons:

1. Romanian Communist Party, with an old tradition of conspiracy, illegal activity, maintained and developed a real „mania for secrecy”[3]. This is explained by communist ideology itself which put in the center of human existence the class struggle, confrontation between the proletariat and its multiple class enemies. The appeal for „revolutionary vigilance” against „inside and outside” enemies was ubiquitous in the speeches of communist party leaders.

            2. Soviet Union’s influence is not at all negligible: „Soviet officials were the main factors that have established data constituting state secrets for all Eastern bloc”[4]. The main state structures, formed after the Soviet model and with the help of the Soviet specialists, have inherited also the Soviet  system for safeguarding the secrecy. Since its establishment in 1948,  the mission of „Securitatea” (romanian security organs)  was: „the defense of democratic gains and assurance of security in Romanian People’s Republic against the conspiracy of internal and external enemies.”[5] In Bulgaria, for example, „The List of state secrets has been elaborated by a commission consisting of El. Gavrilova[6], V. Katishev, officials of the State Security, and of the Ministry of National Defense”, Viktor Katishev being the deputy director of Soviet Glavlit [7].

Initially, protection of State Secrets does not enter into censorship duties inRomania. According to Decree no. 218 (Given in Bucharest on the 20th of May, 1949), for organizing D.G.P.T., subordinated to the Council of Ministers Council of Ministers of the Romanian People’s Republic, the institution has the following obligations:

„a) to edit Official Buletin of Romanian People’s Republic;

             b) to authorize the occurrence of any publications: newspapers, magazines, programs, posters, etc.., taking measures to meet legal requirements for printing;

             c) to authorize the printing of  all kinds of books, in Capital and Province;

             d) to authorize the distribution and  promotion of books, newspapers, and any other publications, as well the import or export of newspapers, books or art objects;

             e) to regulate the work conditions for bookstores, secondhand bookshops, public libraries, newspapers depositories, books depositories etc.;

            f) to prepare and distribute for press official communications of the Council of Ministers and to coordinate the work of press services of ministries, public departments and institutions. „[8]

The situation changed very quickly. Already since November 1951, „this problem has become very important”[9], as stated in a report „about tasks execution for safeguarding state secrets by censorship and media”. Based on documents from the archives, we can see how Romanian officials DGPT  regularly completed the statistics and tables about state secrets entered in the press. In “Statistics of censorship during the month February 1952”, it states that the total number of performed censorships was 642, of which 328 are „censorships of state secrets”[10]. After the Council of Ministers Decision No. 267 (February 23, 1954) about establishing and organizing tasks of censorship institution, he main task of DGPT consists in exercising state control in order to protect state secrets and in terms of political content, of all material with nature of propaganda, agitation and of any publications, prints, to be disseminated in public.[11] From this period, in censorship documents we will find, quite often, statements such as: „General task of the delegates D.G.P.T., and of instructors and lecturers is to defend state security on the ideological plan, strict preservation of the state and party secrets, defence of the party line purity.” [12]

In the communist regime, the censorship was not exercised only by DGPT- the censorship institution. There were “editorial censorship”, effectuated by employees of magazines, publishing houses, radios and televisions, etc.; the “repressive censorship” executed by the political department (political control) of the security organizations; ideological censorship, effectuated by party leadership, which had the first and last word in  why and how it should appear or be banned (The party gave indications to the DGPT); the „inside” censorship which caused authors to guess the ideological,  aesthetic, political regulations of his work over numerous stages of the control. But the main institution of censorship exercised the most important and the largest operations of censorship and control. An army of censors was actually in charge of the whole process of banning, discovering the authors, information, „anti-Soviet” and harmful works. In Soviet Union, Glavlit disappeared with the collapse of the communist regime. The abolition of that institution decided by Nicolae Ceauşescu in 1977 is an essential moment in the evolution of the censorship inRomania and we found documents regarding the last years of this institution.

I tried to reconstruct the activity of censorship institution, step by step, looking for documents in the fund “Committee for Press and Publications”, of the Central Historical National Archives. A timeline of the documents was irrelevant because there are years in which the important documents about the funding of censorship are poor. Therefore, I propose a thematic classification of the fund.

Like pieces in a comprehensive puzzle, the 106 documents from volume I are arranged, chronologically, into two thematic chapters: 1. Structure, attributions; 2. The activity of censorship departments. Volume II contains three parts: 1. Relations DGPT (CPT) with other institutions; 2. Direction Control-Training. Centre-Province relation; 3. The censor. Main character (191 documents). Some important issues are discussed in the foreword „Censorship mechanisms in the communist regime in Romania” (vol. I) and afterword „State secret and censorship institution” (vol. II).

 


[1] Pierre Kende, Censorship in Hungary, Dušan Havliček, Public information in the soviet political systems, Research project, Crises in Soviet-type systems, Study No. 9, Koeln, 1985, p. 44.

[2] We’ve put together a volume of documents refering the activity of censorship during the first period: Epurarea cărţilor în România. Documente (1944-1964), (The Purge of books in Romania), edition, preface and notes by Liliana Corobca, Bucureşti, Ed. Tritonic, Bucureşti, 2010.

[3] Florian Banu, „Secretul de stat în România populară sau despre societatea ermetică” (The state secret in popular Romania or about the hermetic society), in Dosarele Istoriei, no. 10(86)/2003, („Buletin C.N.S.A.S.”, no. 4), p. 52.

[4]  Vesela Chichovska, „Glavlit (1952-1956). Izgrazhdane na edinna cenzurna sistema v Bulgarija” (Establishment of unique system of censorship in Bulgaria) in Istoricheski pregled, 1991, knizhka 10, p. 52.

[5] Florian Banu, op. cit., p. 52.

[6] The leader of Bulgarian Glavlit.

[7] Vesela Chichovska, op. cit. p. 52.

[8] Romanian Central Historical National Archives (ANIC), Fund „Press and Publications Committee” (CPT), file 13.1950, tab 57.

[9] ANIC, CPT, file 22.1952, tabs 38-40.

[10] Ibidem, tabs 61-62.

[11] ANIC, CPT, f. 10.1949, t. 18.

[12] Ibidem, f.  4.1955, t. 45.

 

●  Instituţia cenzurii comuniste în România, 1949-1977. Documente. Vol. I-II (Communist Censorship Institution in Romania), forthcoming.       

Nazism versus comunism: instituţia cenzurii.

iulie 2, 2012

Desigur, multe comparaţii se fac între cele două regimuri totalitare, comunist şi nazist. La nivel structural, sistemele cenzurii se deosebesc însă, chiar dacă unele etape coincid, de pildă, epurarea cărţilor, naţionalizarea editurilor, îndrumarea şi manipularea scriitorilor. Perioada nazistă a cenzurii începe cu arderea cărţilor  din 10 mai 1933, simbol al barbariei culturale şi al instaurării unei noi epoci. La fel ca în regimul comunist, şi naziştii aveau „Liste ale literaturii dăunătoare şi indezirabile”. De pildă, în anul 1934 au fost interzise 6834 titluri,  aparţinând unui număr de  2293 autori[1] . Cenzura cărţii nu s-a mărginit doar la autorii germani (sau de limbă germană), începând din 1933, în listele indexate se aflau mulţi autori sovietici, dar şi americani, britanici, francezi.  Chiar şi opere de Balzac, Boccacio, Diderot şi Zola au fost clasificate ca fiind «periculoase şi indezirabile»[2]

Ministerele (al Propagandei, al Ştiinţei şi Educaţiei), Camera de Cultură a Reichului, care avea aproximativ 200.000 de membri, Biroul Federal de Externe, pe de o parte, alături de poliţia secretă de stat şi serviciul de securitate, precum şi departamentele speciale ale biroului de partid, pe de altă parte, erau instituţiile principale care coordonau, controlau şi dominau politica literară în regimul nazist. La 1 octombrie 1934 se înfiinţează şi departamentul pentru literatură în cadrul Ministerului Propagandei. Activitatea şi atribuţiile acestora sunt pe larg prezentate în volumul lui Jan-Pieter Barbian, Politica literară în statul nazist (capitolul II,  „Înfiinţarea instituţională a dictaturii media şi puterea ei asupra cărţilor”[3]).  

Un rol cheie l-a avut Joseph Goebbels, în calitate de ministru al Instruirii Populare şi al Propagandei şi preşedinte al Reichskulturkammer (RKK – Camera de Cultură a Reichului[4]), înfiinţată tot de el. Tot ce urma să fie publicat în acea perioadă, trebuia supus aprobării lui. Pentru Goebbels, „propaganda nu este o dogmă, ci o artă a elasticităţii”[5] . RKK a fost infiinţată la 22 septembrie 1933, cu scopul de a controla toată producţia culturală şi de a promova cultura ariană de partid. Toate tipăriturile aveau nevoie de avizul RKK, fără de care nu se putea publica nimic. Această instituţie, care a dus cea mai intensă activitate de control şi cenzură din regimul nazist, avea următoarele departamente: muzică, literatură, presă, teatru, radiodifuziune, arte vizuale, cinematografie. N-a fost o instituţie secretă; un echivalent aproximativ al acesteia ar fi Uniunile de creaţie din regimul comunist.


[1] Jan-Pieter Barbian , Literaturpolitik im NS-Staat. Von der “Gleichschaltung” bis zum Ruin, Frankfurt am Main, Fischer Taschenbuch Verlag, 2010, pp. 254-255.

[2] Ibidem, p. 270.

[3] Ibidem, pp. 81-193.

[4] Hans Hinkel, Handbuch der Reichskulturkammer. Berlin, Deutscher Verlag für Politik und Wirtschaft 1937; Hans Schmidt-Leonhardt, Die Reichskulturkammer. Berlin/Wien, 1936. Din păcate, textele se citesc cu dificultate, fiind scrise în „Frakturschrift“ , o specie a scrisului gotic, preferată de nazişti până în 1941.

[5] Jan-Pieter Barbian, op. cit.,  p. 16.

 

fragment din MECANISMELE CENZURII COMUNISTE (prefaţă), INSTITUŢIA CENZURII COMUNISTE ÎN ROMÂNIA, 1949-1977
VOL. I, Ediţie, prefaţă şi note de Liliana COROBCA,
în curs de apariţie