Archive for August 2016

Inima lui Danko

August 10, 2016

„Demult odată sălășluiau pe lume niște oameni. Păduri neumblate le împrejmuiau din trei laturi sălașele, iar în  patra se așternea largul unei câmpii. Erau oameni voinici, neînfricați și plini de voie bună. Dar iată că vremuri de urgie se abătură asupra lor: năvăliră niște neamuri străine și-i izgoniră în afundul codrilor negri și împânziți de smârcuri.

Codrii erau bătrâni și pletoși și printre crengile lor îngemănate nu se zărea seninul cerului. Soarele abia își croia calea prin frunza lor deasă, iar când razele lui răzbeau până în cele din urmă la fața smârcurilor, se iscau miasme otrăvitoare și oamenii mureau pe capete. […]

Nimic nu vlăguiește mai aprig trupul și sufletul omului ca gândurile negre. Și oamenii prinseră a se moleși, măcinați de gândurile cele mai rele. Spaima se cuibări într-înșii, încătușindu-le mâinile vânjoase, iar bocetele femeilor ce-și jeleau morții și soarta celor vii, încătușați de spaimă, trezeau fiori. Glasuri mișelești se iscară în pădure, mai întâi sfioase și slabe, apoi din ce în ce mai puternice… Erau cât pe ce să facă drum întors și să se închine dușmanului, căci frica morții îi făcea să uite până și de robie. Și atunci apăru Danko și el unul îi scoase pe toți din impas.

Danko era unul din feciorii poporului pribegit, un Făt-Frumos tânăr și viteaz, ca orice Făt-Frumos. Și astfel le vorbi el semenilor săi:

  • Piatra din drum n-o urnești numai cu gândul. Cine nu cutează, nu izbutește! Ce ne stoarcem noi de puteri cu gândurile și cu jalea! Sculați, să străbatem codrul și să-i dăm de capăt, căci trebuie să aibă și el un capăt, precum toate pe lumea asta! Să mergem! La drum!

Se uitară cu toții la dânsul și se încredințară că e cel mai vrednic dintre ei. În ochii lui scăpăra cu flacără vie o putere nespusă.

  • Călăuzește-ne! îl rugară ei atunci.

Și Danko se puse în fruntea lor. Îl urmară cu toții, căci își puseseră toată nădejdea într-însul. A fost un drum nespus de anevoios. În bezna înfricoșată smârcurile își căscau la tot pasul gurile putrede și lacome, înghițind oameni, iar copacii clădeau în cale un zid de nestrăbătut. Stăteau cu crengile strâns împletite și cu rădăcinile răsucite în pământ ca niște șerpi și fiece pas îi costa pe oameni multă sudoare și sânge. Lungă vreme au tot mers ei așa…

Codrul creștea în desime, iar puterile lor se iroseau pe nesimțite. Și oamenii au prins a cârti și a-l învinovăți că, tânăr și nechibzuit fiind, nu trebia să se încumete a-i călăuzi cine mai știe unde. Ci el pășa în fruntea lor, pășa  senin și neobosit.

Dar iată că se stârni o cumplită vijelie și pădurea răscolită prinse să geamă adânc și fioros. Peste codru se întinse un întuneric negru, de parcă toate nopțile pământului, câte vor fi fost ele din începututrile lui, se năpustiseră asupra-Ie de-a valma. Oamenii mici mergeau pe sub copacii falnici, în zvâcnetul amenințător al fulgerelor. Copacii uriași se tălăzuiau, scârțâind și hăulind mânioși, iar fulgerele scăpărau, luminând pe-o frântură de clipă cu sclipetul lor albastru și rece creștetul codrului și se mistuiau îndată, înfiorând inimile. În lumina lor rece copacii păreau să prindă viață și-și încolăceau brațele lungi și răsucite în jurul oamenilor ce răzbeau prin beznă, împletindu-le într-o mreajă deasă, spre a-i opri din cale. Din hăul adânc al desișului părea că îi privește o arătare înfricoșătoare, cu ochi negri și înghețați.

Drumul era  nespus de anevoios și, sfârșiți de atâta cale, oamenii cădeau cu duhul. Dar, neavând curajul să-și recunoască neputința, își descărcară toată mânia și ura asupra lui Danko, asupra celui ce mergea în fruntea lor, învinovățindu-l că nu se pricepe să-i îndrume, auzit-ați de una ca asta?

Se opriră cu toții și, în mugetul triumfător al pădurii, în bezna răscolită dimprejur, vlaguiți și învrăjbiți, prinseră să-l osândească pe Danko.

  • Nevdrednicule, îi spuneau ei, ne-ai făcut să pătimim atâta! Ne-ai silit să pribegim zadarnic, ne-ai irosit puterile și pentru asta vei plăti cu viața!
  • Mi-ați spus să vă călăuzesc și v-am îndrumat, strigă Danko, înfruntându-i. Am cutezat și v-am îndrumat. Dar voi? Ce-ați făcut voi spre a vă înlesni pașii? Nu v-ați priceput să vă cruțați puterile pentru o cale lungă. Ați mers ca o turmă de oi!

Dar cuvintele lui Danko îi îndârjiră și mai aprig.

  • Moarte ție! Moarte ție, urlau ei.

Pădurea tălăzuia neostoită, îngânându-i, și fulgerele sfâșiau bezna neagră. Danko privea la oamenii de dragul cărora îndurase atâta și care păreau acum niște fiare turbate. În jurul lui se îmbulzise o mulțime deasă, iar ochii ei lipsiți de omenie nu arătau nici urmă de îndurare. Inima lui clocoti mânioasă, dar se potoli numaidecât, înduioșată. Danko iubea oamenii și se temea ca ei să nu piară cumva fără dânsul. Și iată, mări că în inima lui se aprinse o dorință arzătoare de a-i scoate din impas, de a-i scoate la un liman și în ochii lui scăpărară razele acelui foc aprig. Dar oamenii, crezând că ochii lui scapărără de furie nebună, se tupilară ca niște lupi, așteptând să se repadă asupra lui și-l împresurară, strâmtorându-l, spre a le fi mai ușor să-l prindă și să-l răpună. Danko le ghici pe dată gândul și inima lui se înflăcără și mai aprig, căci gândul lor îl umplu de amărăciune.

Pădurea tălăzuia mohorâtă și bubuia tunetul, și ploaia cădea năvalnic…

  • Ce-aș putea eu săvârși pentru oameni?! strigă Danko mai tare ca tunetul.

Și deodată își sfâșie pieptul cu mâinile, își zmulse inima cu putere și o înălță sus deasupra capului.

Inima ardea ca soarele, ardea mai aprig decât soarele. Pădurea amuți fără veste, luminată de făclia nemărginitei lui dragoste de oameni, iar bezna alungată în fundul pădurii fremătă și se prăbuși în gura căscată a smârcurilor. Uluiți, oamenii încremeniră locului.

  • Urmați-mă! Strigă Danko și se repezi iarăși în frunte, ținând sus, deasupra capului, inima sa arzătoare și luminând cu ea calea oamenilor.

Toți îl urmară ca în puterea unui farmec și purceseră din nou la drum. Pădurea se tălăzui iar, clătinându-și uimită pletele, dar tropotul pașilor iuți îi inăbușea glasul. Alergau acum zoriți cu toții, ademeniți de priveliștea măiastră a inimii lui arzătoare. Cădeau și acum, dar fără plânset și văicăreli. Danko pășea în frunte și inima lui ardea fără istov.

Și iată mări că pădurea se desfăcu fără veste și rămase în urmă, nepătrunsă și mută, iar Danko și toți acei oameni se cufundară într-o mare de lumină însorită și aer proaspt, scăldat de ploaie. Furtuna bântuia undeva peste codru, în timp ce aici scăpăra soarele, câmpia sufla din tot plinul pieptului, iarba licărea, presărată cu diamante de ploaie și o apă mare sclipea, muiată în aur… Era în amurg și unda se împurpura în razele soarelui-scapătă și se făcea roșie ca sângele ce izvora fierbinte din pieptul sfâșiat al lui Danko.

Semețul Danko cuprinse cu ochii largul câmpiei, învălui cu o privire fericită tărâmul volnic dinaintea lui și râse cu mândrie. Apoi se prăbuși la pământ și-și dădu sufletul.

Iar oamenii, copleșiți de bucurie și nădejde, nu-i simțiră moartea  și nu-i văzură inima semeață ce tot mai ardea încă alături. O zări doar unul din ei mai slab de înger și, cuprins de o teamă nelămurită, călcă în picioare semeața inimă… Ea se spulberă în scântei și se stinse…”

Maxim Gorki, „Danko, inimă arzătoare”, trad.  de  Igor Crețu, în „Băiatul trezit de privighetori, antologia prozei ruse pentru copii”, selecție și cuvânt înainte de Spiridon Vangheli, Ed. Literatura artistică, Chișinău, 1985,  pp. 70-74.

„Inima lui Danko” face parte din ciclul de povestiri „Bătrâna Izerghil”, publicat prima oară în „Samarskaia gazeta”, 1895.

Anunțuri