Archive for the ‘texte’ Category

Normalitatea din scaunul cu rotile (Cronică de Bogdan Crețu)

noiembrie 13, 2019

 

Normalitatea din scaunul cu rotile

 

Bogdan CREȚU

 

Mai toate romanele Lilianei Corobca propun convenția mărturiei unui personaj încercat. Kinderland e confesiunea unei fetițe de 12 ani, nevoită să-și asume rolul părinților, plecați la muncă în străinătate; în Imperiul fetelor bătrîne, Rafira își asumă cu orgoliu puritatea, refuzînd să își negocieze fecioria, într-o lume tranzacțională; Caiet de cenzor reprezintă tot un document fictiv, bazîndu-se pe corespondența dintre „autoare“ și şefa Biroului Docu­mente Secrete de la Cenzură; Capătul drumului reprezenta povestea unei bătrîne de 90 de ani, Ana Blajinschi, pe care familia vrea să o mute într-un azil de bătrîni, iar strănepoata care trebuie să ducă la îndeplinire misiunea află întreaga poveste a teribilei deportări în stepele Kazahstanului.

Buburuza, romanul abia apărut la Editura Polirom, continuă aventura documentării fictive a unor traume. De data aceasta, Vasilica Buburuz se înregistrează cu ajutorul unui reportofon, la rugămintea unei jurnaliste care vrea să obțină un banal interviu pentru o revistă. E, ca și în celelalte cărți, numai un pretext (care, din punct de vedere narativ, are și neajunsuri, nu insurmontabile), adevăratul roman fiind cel al „depoziției“. Firește, confesiunea se lungește și ajunge să joace rolul autobiografiei. Îmbrăcată în vorbe, viața începe să capete o formă; numai așa, mutată în narațiune, ea își dezvăluie sensul, coerența, conturul. „Nu pentru interviu îmi rememorez eu acum viața“, spune protagonista către final. Propria voce îi umple casa, așa se simte mai puțin singură. Și, mai ales, așa ajunge să se împace cu ceea ce i-a fost dat să trăiască. În plus, reportofonul e o fereastră deschisă către ceilalți, un simulacru al comunicării. Pe ultima pagină, aflăm că el îi înregistrează și moartea: „Vasiliță! Am venit, surioară, ce mai faci? De ce nu răspunzi? Oi fi ieșit la plimbare matale? Ah, aici erai, iar te joci cu telecomanda asta? Cu ea în mînă și cu televizorul stins. Of, toate bolile au dat peste tine și nu mai știi ce faci. Vasiliță, mă auzi? Dormi? Doar n-ai murit acum, sor-mea? N-ai spus tu că scrii casa pe numele meu, unde-i contractul? Scoală, Vasiliță! Hai, deschide ochii!“.

Teamă și repulsie

Romanul nu cuprinde o reconstituire liniară a biografiei personajului; narațiunea e sincopată, cu reveniri în buclă asupra acelorași evenimente și mai ales asupra iubirilor Vasiliței. Ea e o femeie cu handicap locomotor, o „persoană cu dizabilități“. E prizoniera unui scaun cu rotile și a unei garsoniere. Muncește mult, dă meditații, traduce, redactează cărți, colaborează la radio, are orgoliul de a nu depinde de alții. Și mai are sentimentul propriei demnități, mai acut decît alții. E lucidă și percepe modul în care e văzută de oamenii „normali“. Știe că stîrnește milă și, cel mai des, teamă și repulsie. Încearcă să facă numai bine celorlalți: îi ascultă, îi lasă să se plîngă de toate problemele posibile și imposibile, chiar dacă se simte apoi ca un tomberon; îi ajută cu bani pe ai ei, chiar dacă a fost tratată mereu ca o povară. Ascultă muzică, citește, vede filme. Și mai ales visează. Înțelege că una dintre sursele împăcării cu sine este calibrarea dorințelor, a idealurilor. Ce rost ar avea să viseze că dansează? La ce bun o asemenea dorință? Are momente cînd se simte împlinită: „Să îți extragi picioarele imaginare și perfecte din visele cele mai adînci, să evadezi din vis în realitate și să accepți. Să înțelegi că există ceva la care nu vei avea acces niciodată, ceva ce nu vei face niciodată, nu le avem pe toate, nu ajungem la toate și totuși Dumnezeu ne trimite un semn, avem ceva unic, fiecare în felul său. Ceva minunat la care putem ajunge fără picioare sau fără mîini, fără ochi, fără auz… Le poți avea pe toate la un loc și, cu toate astea, să fii nefericit și departe de semnul divin. Sînt un om întreg și sînt un om fericit, uneori mai mult decît cei cu picioare care aleargă mereu încolo și încoace fără nici un scop“. Sînt cîteva asemenea pasaje dense în carte, în care personajul își face bilanțul și își exercită seninătatea, împăcarea. Buburuza nu e înrăită, nu privește chiorîș către normalitatea celorlalți, nu invidiază, nu e plină de fiere. Și mai ales nu acuză pe nimeni pentru ceea ce este ea. Dar romanul e departe de a se fixa într-un registru patetic. Vasilița Buburuz e ironică, e critică, e sigură pe ea. Acceptă cu verticalitate ceea ce i s-a dat și știe să ierte. Și mai știe să nu se iluzioneze, să perceapă unde se sfîrșește iubirea și unde încep mila și interesul.

 

Un rebut

Handicapul pe care îl are i se trage din copilărie. În urma unui accident, a rămas cu un picior mai scurt, iar părinții ei, săraci și senzuali, trăind cu mama tatălui în casă, au avut de ales între a plăti operația copilului sau a construi o casă proprie. Și au ales a doua variantă. Copii mai aveau. „Nu mă țin minte mergînd“, spune ea. Copilăria a fost mai curînd dură, umbrită de neatenția mamei și de brutalitatea vinovată a tatălui. Pînă tîrziu, cînd a plecat de acasă la oraș, la școală, nimeni nu i-a adresat o vorbă blîndă. „Mult timp, chiar și astăzi, un gest de afecțiune față de mine mă emoționează cumplit. Probabil că datorez omenirii multă tandrețe.“ Părinții se rușinează cu ea, o simt ca pe un blestem, o ascund mereu de ochii altora. Locul ei e pe cuptor, nu numai cînd e copil, dar și la maturitate (acolo e părăsită la nunta surorii); e percepută nu ca un copil, ci ca un rebut. I se dă mereu mîncarea cea mai proastă (macaroane cu brînză), e culcată în locul cel mai rece. Ea se simte în schimb vinovată că le pricinuiește atîtea necazuri și simte milă față de mama ei. Pe tată îl urăște instinctiv din cauza violenței lui. E singura care îl înfruntă, oricum nu are ce pierde. „În ochii lui cruzi și nebuni îmi vedeam de fiecare dată moartea.“ Cînd furia se domolește, răsuflă ușurată, dar calmă: „Am învins, am învins moartea”. La final, și pe el ajunge să-l înțeleagă. Și chiar să-l căineze. Că e greu să trăiești cu vinovăția în suflet…

Curajul mărturisirii

Ceea ce impresionează însă în povestea Buburuzei nu e numai modul în care vedea, de pe cuptorul unde e abandonată sau din scaunul cu rotile, lumea năvălind peste ea. Confesiunea ei nu e o lamentație. Principala sa calitate e curajul mărturisirii, modul tranșant în care își contemplă viața. Fără să se socotească o victimă, fără să pretindă milă sau înțelegere. Și fără rușine. Fără să decupeze din narațiune sordidul. Și fără să se teamă de splendoare. Cînd termină școala din sat, are norocul să îl cunoască pe Inochentie, care e, ca și ea, prizonier al unui scaun cu rotile, dar motorizat. E un tînăr frumos și viguros, dar mai ales un om bun, generos. E primul care o tratează ca pe un om normal. Primul sentiment în preajma sa e cel de siguranță: „În ciuda handicapului, emana putere și îmi părea un personaj antic, un fel de satir sau faun, cu jumătate de corp de om și cealaltă nu de cal sau țap, ci de cărucior. Apoi urma senzația de siguranță, care e mai puternică decît capacitatea de a vedea frumusețea“. În astfel de pasaje, Liliana Corobca e at her best! Buburuza descoperă alături de Inochentie și erotismul. Sînt pagini extraordinare, cu o tensiune care iese din dorința explozivă cenzurată de posibilitățile fizice atît de limitate.

 

Vasilița devine însă o femeie cu mult șarm. Îi place, cum spune de mai multe ori, să fie femeie și să se îngrijească. Posedă arta cosmeticii, experimentează, se informează, se machiază îndelung, deține multe oglinzi. Cochetăria e forma ei de demnitate. Îl cunoaște apoi pe Leonid, coleg de facultate, care o iubește și o îngrijește, care intră în trupul ei, dar îi cară și oala. E un amestec de amant și infirmier care nu are cum să nu cadă în repetitiv. Victor va fi marea ei iubire, pasiunea ei, pentru că e frumos, dar mai ales pentru că e lipsit de prejudecăți. Pentru că o tratează ca pe un om normal. Pentru că o iubește ca pe un om normal. Fizic mai ales. Victor e iubirea pasională, dar fără responsabilități, care nu se angajează cu nimic.

Avem trei paradigme masculine, la care protagonista revine obsesiv, analizîndu-le, sucindu-le pe toate fețele, înțelegînd, iertînd, bucurîndu-se de ceea ce i s-a dat. Inochentie e primul iubit, cel care îi dă încredere în sine și o îndeamnă să părăsească satul, ca să devină om întreg. El a trezit în ea primii fiori erotici, i‑a dat curajul să se perceapă ca un om întreg, care are dreptul la dorințe. Leonid e bărbatul sărac, umil, care o îngrijește din interes și care nu îi acceptă normalitatea. Vasilița revine adesea asupra amănuntului că Leonid o spală întotdeauna înainte de a face dragoste cu ea, ceea ce o face să se simtă umilită, de parcă ar fi fost murdară. Alături de el se simte folosită, gesturile lui sînt brutale, lipsite de subtilitate. Romanul cîștigă prin îndrăzneala de a detabuiza aspectul fizic al erosului: Buburuza e perfect conștientă de feminitatea ei, neajunsul fizic nu i-a sufocat-o, ci i-a întețit-o. Sensibilitatea ei e mai mare decît a altora, de aceea percepe tot ce e în plus ca un act de vandalizare. „Nu am spus nimănui, n-a fost cazul, că nu-mi plăcea să-mi atingă cineva pieptul, cineva, adică Leonid, care avea de undeva niște idei fixe, ca o rețetă de tort, că trebuie să-mi frămînte țîțele ca pe un aluat, ceea ce trezea în mine agresivitate și iritare, dorința de a-l zgîria, că mai mult nu puteam, făceam tot posibilul să evit această etapă, de cîte ori puteam… Iar Victor… cînd mi-a atins, ca din întîmplare, pieptul, s-a oprit să-mi mai maseze mîinile. Pieptul e clar o altă etapă. Și aștepta ceva, de parcă vorbea mîna lui, doar ea, cu sînul meu. De parcă întrebase ceva și aștepta răspuns.“ Prin astfel de scene și de confesiuni directe, care nu fug în lateral, în metaforic, romanul depășește convenționalul tematic: e mult mai mult decît o carte despre o persoană cu handicap locomotor. E o carte despre curajul asumării acestei condiții, despre normalitatea din scaunul cu rotile.

 

Un om bun

Buburuza nu își dă aere de femeie fatală, dar nici nu se acceptă ca o victimă în eros. Percepe nu doar cu acuitate, ci și cu ironie ezitarea bărbaților, confuzia lor atunci cînd observă că e țintuită în scaun, stîngăcia, spaima. Și le dă dreptate! Nu are dreptul să fie geloasă, își asumă și asta. Aici stă marea trăsătură a caracterului ei: în generozitate, în bunătate. Marea ei nenorocire nu acoperă suferințele celorlalți. Da, e greu să iubești un om cu atîtea defecte. Da, e greu să crești un copil nevolnic. Da, e greu să trăiești cu vinovăția că, în loc să îi dai o șansă la normalitate plătindu-i operația, ai ales să-ți construiești o casă. Erai sărac. De aceea își înțelege tatăl, care răbufnește violent pentru a nu-și da pe față vinovăția. Și care niciodată nu o privește în ochi. Așa cum înțelege și interesul surorii, Gherghina, care îi vînează garsoniera. E săracă, casele s-au scumpit, e normal să fie așa. Vasilica e un om bun, fundamental bun. Ajută cît poate, cum poate. Nu se încarcă de ură, chiar dacă uneori suferă din pricina unor gesturi nu rău intenționate, dar prostești sau nepricepute. De pildă, o rănește atunci cînd preotul nu o spovedește, considerînd că, dacă e în scaunul cu rotile, nu are păcate. Sau cînd un copil vrea să îi dea bani în parc. Dar toate astea nu o înrăiesc. Nu pretinde ca oamenii să știe cum să se poarte cu ea.

O învingătoare

Vasilica Buburuz e o învingătoare. Odată, pentru că a rămas un om altruist, bun. I-o datorează, crede ea, lui Inochentie, care a știut să se sacrifice și să o îndepărteze de el, trimițînd-o la oraș, unde avea șansa unei vieți „normale“. Și mai e o învingătoare pentru că se bucură de viață. Îi place să fie femeie. Îi place să citească, să asculte muzică, să ajute oamenii, să se bucure de soare. Vasilița e împăcată, nu se teme de moarte. „Asist domol la leneșa și lenta mea moarte. Nimic excepțional.“ Boala a înțelepțit-o. A transformat-o într-o stoică veritabilă.

Liliana Corobca a reușit să creeze în Buburuza un personaj autentic, viu, ieșit din propria convenție. Romanul are nu numai dramatism, dar și curajul trecerii dincolo de pojghița clișeului. Ceea ce face mereu, obligatoriu, literatura adevărată!

Iluzia cristalizării. Comunism, exil, destine

septembrie 10, 2019

 

Un nou volum apărut cu sprijinul IICCMER: Iluzia cristalizării. Comunism, exil, destine

 

București, 6 septembrie 2019. La editura Corint a apărut, cu sprijinul Institutului de Investigare a Crimelor Comunismului şi Memoria Exilului Românesc (IICCMER), volumul Iluzia cristalizării. Comunism, exil, destine, Liliana Corobca în dialog cu Radu Negrescu‑Suțu.

Radu Negrescu‑Suțu s‑a născut la 28 august 1950, în Bucureşti, în familia colonelului Aurel‑Mihai Negrescu, deblocat din armată în 1947, și a principesei Georgeta Rudolf Suțu, stră‑strănepoata domnitorului Alexandru Nicolae Suţu și fiica scriitorului Rudolf Suţu. În 1977 semnează un protest împotriva nerespectării Drepturilor omului în România, împreună cu Ioan Marinescu, Dan Iosif Niță, Raymond Păunescu și Nicolae Windisch, fiind arestat și condamnat la un an de muncă forțată la Canalul Dunăre‑Marea Neagră. Este expulzat din țară la sfârșitul aceluiași an, obține azil politic în Franța, la Paris, petrecând în exil doisprezece ani. Publică versuri, eseuri, nuvele, dar și articole sau interviuri în publicații românești din țară și exil, precum și studii de genealogie, dintre care remarcăm Cartea de aur a Familiei Suţu (2015)

Liliana Corobca, coautorCartea de față nu este un roman, nici pe departe, cu toate acestea, chiar și cea mai banală viață a unui om, îmbrăcată în cuvinte, se poate transforma într‑o minune literară, iar cea a personajului nostru nu‑i deloc banală, ci complexă, cu urcușuri și coborâșuri, cu aventuri și mistere, cu idealuri romantice și satisfacții creatoare. Mi‑am zis: de ce să‑mi imaginez viața unui asemenea om, nu‑i mai bine să-l pun chiar pe el să scrie? Din fericire pentru toată lumea, are și talent literar, așa că spor la lectură!

Flori Bălănescu, istoricCei doi autori, moldoveni de-a dreapta ș­i de-a stânga Prutului, se fălesc nevoie-mare, se provoacă, se completeaă ­și se lasă purtați de gânduri într-un dialog de-a dreptul cople­șitor. Experiența domnului Radu Negrescu-Suțu, aceea a unui om care a contribuit la facerea istoriei (familia ilustră, implicarea personală), cultura sa ­și, în egală măsură, cea a Lilianei Corobca, prin prisma preocupărilor pentru exilul românesc și a talentului său literar, sunt remarcabile. Cei doi literați flanează cu eleganță ­și cu ușurință cunoscătorilor de calibru prin istorie, inclusiv prin cea literară și, în special, prin cea recentă, cu toate ale sale: traumele comunismului, ale exilului, bucuriile și tristețile mărunte ș­i mari ale omului silit la dezrădăcinare, adaptările ș­i (re)întoarcerile acasă. Cei doi se oglindesc în aceea­și apă, amândoi au trecut malurile înspre ș­i dinspre acasă. Exilul – trăit sau studiat – i-a adunat în aceeaș­i pagina.

Volumul Iluzia cristalizării. Comunism, exil, destine este disponibil online și în librării.

 

Pentru informaţii suplimentare, vă rugăm să ne contactaţi la adresa de e- mail office@iiccmer.ro sau la numărul de telefon 021 316 7565.

*** Despre IICCMER

Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului şi Memoria Exilului Românesc (IICCMER) este o structură guvernamentală înfiinţată în 2005 şi aflată în coordonarea Primului Ministru. Rolul său rezidă, înainte de toate, în gestionarea şi analizarea din punct de vedere ştiinţific a perioadei totalitare şi a consecinţelor sale. În al doilea rând, IICCMER sprijină crearea şi implementarea unor instrumente educaţionale cu finalitate memorială, contribuind astfel la articularea contextului în care valorile şi drepturile fundamentale să fie receptate de societatea noastră post-totalitară. Nu în ultimul rând, IICCMER are rolul de a aduna, arhiva şi publica documente referitoare la memoria exilului românesc.

Mai multe detalii despre activitatea IICCMER: http://www.iiccmer.ro/ sau https://www.facebook.com/InstitutuldeInvestigareaCrimelorComunismului.

 

Pagini despre satul românesc. Kinderland, de Liliana Corobca

iunie 26, 2019

Alles Europa / Toate Europele

mai 6, 2019

Este posibil ca imaginea să conţină: text

Europa : Projekt : Kommentare

von 10 Autorinnen und Autoren aus 10 EU‐Ländern

 

Für die einen ist Europa ein Bürokratieapparat, ein zutiefst gespaltener Kontinent, für die anderen ein Sehnsuchtsort, eine Utopie. In welchem Europa leben wir heute? Was bedeutet es heute, Europäer, Europäerin zu sein? Welche Hoffnungen, Träume  und Erwartungen sind damit verbunden?

Das Literaturhaus am Inn hat im Hinblick auf die EU‐Wahl vom 23. bis 25. Mai 10 Autorinnen und Autoren aus 10 EU‐Ländern eingeladen, kommentierend, literarisch, poetisch, kritisch über Europa nachzudenken.

Ab heute finden Sie online die Texte von Liliana Corobca (RO), Cécile Wajsbrot (FR), Noémi Kiss (HU), Ingo Schulze (DE), Stefano Zangrando (IT).

Ab 13. Mai können Sie die Gedanken zu Europa von Han Smith (GB), Friederike Gösweiner (AT), Christos Chryssopoulos (GR), Natalia Malek (POL), Aleš Steger (SI) lesen.

In Zusammenarbeit mit der Tiroler Tageszeitung

Alles Europa / Toate Europele

Ich glaube, es gibt nicht nur ein Europa.
Es gibt mehrere, ständig, zur gleichen Zeit.
Für manche ist Europa das Land der Illusionen und Träume, für andere, jenes derber Enttäuschungen.
Das Land der Widersprüche und Paradoxe.
Der Identitäten, Minderheiten, Demokratien, Bürokratien, aller möglichen Theorien.
Ehrlich und heuchlerisch. Idealistisch und pragmatisch. Verletzlich und stark.
Der Ort, an dem die hellsten und fortschrittlichsten Ideen geboren wurden, genau so aber die destruktivsten totalitären Utopien.
Faschismus, Nationalsozialismus, Kommunismus. Zensur und Freiheit. Die Menschenrechte und andere Rechte.
Das Heimatland humanistischer Werte. Aber auch jenes der grausamsten Weltkriege.
Konservativ oder avantgardistisch.
Korruption, Gleichgültigkeit gegenüber Großzügigkeit, Solidarität.
Osteuropa, Westeuropa, Zentraleuropa,  Ober-Europa , Unter-Europa.
Ein Europa, durch einen Eisernen Vorhang getrennt und wiedervereint durch die Gefahr zahlreicher Invasoren.
Ein Europa der Weisheit und der Oberflächlichkeit, selbstzerstörerisch und konstruktiv.
Ein Europa der meisten, vielfältigsten Meisterwerke pro Quadratmeter.
Der Migration, mit einem „E” oder „I“ davor, ein Europa, aus dem viele gehen und in das viele kommen.
Ein Europa der Hoffnungen und der Gleichgültigkeit.
Der großen und der kleinen Probleme. Aber auch aller möglichen Lösungen.
Intelligent, unschuldig, verstaubt, poetisch, tolerant.
Menschlich, fantastisch, dramatisch, tiefgründig, mutig, monumental demütig, raffiniert, armselig, deprimiert, optimistisch.

Europa bleibt aber in ihren schweren Momenten wie in ihren glücklichen immer noch unglaublich schön, in ihrem großen Zentrum oder in den unbekannten Peripherien, – die Schönheit findet in einem gemeinsamen Punkt zusammen, in dem alle Europas aufeinander treffen, aus allen Zeiten, aus allen Glaubensrichtungen und Umständen.
Die europäische Kultur ist dabei die wertvollste Visitenkarte dieses Raumes.
Mit einem Buch in der Hand wird auch ein Außerirdischer zum Europäer.

Übersetzung: Ilinca Florian

 

Cred că nu există doar o singură Europă.
Există mai multe, mereu, în același timp.
Pentru unii, Europa e țara tuturor iluziilor și visurilor, pentru alții, a cruntelor dezamăgiri.
A contradicțiilor și a paradoxurilor.
A identităților, minorităților, democrațiilor, birocrațiilor, a tuturor teoriilor.
Sinceră și fățarnică. Idealistă și pragmatică. Vulnerabilă și puternică.
Locul unde s-au născut ideile cele mai luminoase și mai progresiste, dar și cele mai nimicitoare utopii totalitariste. Fascism, națism, comunism. Cenzură și libertate. Drepturile omului și alte drepturi.
Patria valorilor umaniste. Dar și a celor mai crunte războaie mondiale.
Conservatoare sau avangardistă.
Corupție, indiferență versus generozitate, solidaritate.
Europa de Est, de Vest, de Centru, de sus, de jos.
O Europă despărțită de o Cortină de fier și unită de primejdia invadatorilor numeroși.
A înțelepciunii și a superficialității, autodistructivă și constructivă.
Europa celor mai multe capodopere de tot felul pe metru pătrat.
A migrației cu „e” și cu „i” înainte,  Europa de unde mulți pleacă și în care mulți vin.
A speranțeor și a blazării.
A problemelor mari și mici. Dar și a tuturor soluțiilor.
Inteligentă, inocentă, vetustă, poetică, tolerantă.
Umană, fantastică, dramatică, profundă, curajoasă, monumentală, umilă, rafinată, sărăcăcioasă, deprimată, optimistă.

Dar și în momentele ei grele, și în acelea fericite, Europa rămâne la fel de incredibil de frumoasă, în marele centru sau în necunoscutele periferii, frumusețea ar fi punctul comun, în care se întâlnesc toate Europele, din toate timpurile, de toate credințele și condițiile.
Iar cultura europeană este cea mai valoroasă carte de vizită a acestui spațiu.
Cu o carte în mână, și un extraterestru este european.

 

test

Unde va fi capătul drumului? Liliana Corobca la Iași (lansare de carte)

decembrie 12, 2018

https://filme-carti.ro/stiri/editorial/unde-va-fi-capatul-drumului-liliana-corobca-la-iasi-lansare-de-carte-75772/?fbclid=IwAR22Ci77q3uK8jfXFVJPrdb8AT-GWAcQLsZMcJHjpUVIxakteYOi8tmJeKg

Fotografia postată de Liliana Corobca.

 

Fotografia postată de Liliana Corobca.

 

Fotografia postată de Liliana Corobca.

 

 

Destinul secret al cenzuri, cronică de Șerban Axinte

octombrie 29, 2018

https://axinteserban.wordpress.com/2018/10/29/destinul-secret-al-cenzuri/?fbclid=IwAR2qekFon6fUwgyDfux570ipK5uHxgDvOEMazLsapt1hK7Tl6cS7XbRZIqw

 

LC

 

Caiet de cenzor, romanul Lilianei Corobca, este una dintre puținele cărți postdecembriste care a reușit să surprindă morfologia totalitarismului în toate aspectele sale. Cum reușește acest lucru? Printr-un artificiu simplu și credibil. Scoaterea la lumină a însemnărilor unui cenzor, dar nu doar a acelor însemnări de lucru, de lectură, ci a unui adevărat jurnal ce consemnează în principal gândurile și , implicit, toate relațiile ce se stabilesc între cei care formează sistemul opresiv. Nu întâmplător este ales cenzorul să funcționeze ca un resoneur implicat al unei lumi de proporții inimaginabile. Tot ceea ce a fost numit controlul minții apare aici explicat și motivat în cele mai mici (initime) detalii. Modul în care vede lumea un cenzor, cum înțelege literatura în care se cufundă cu profesionalism pentru a-i îndepărta potențialul dușmănos apare foarte bine reprezentat în romanul Lilianei Corobca. Scrierea – în aproape toată întinderea sa – se confundă cu un caiet de cenzor recuperat și pus la dispoziția cercetătorilor care se ocupă de fenomenul cenzurii din perioada comunistă. Să ne amintim faptul că scriitoarea a publicat acum câțiva ani și Controlul cărții. Cenzura literaturii în regimul comunist din România  (Polirom, 2014) și mai multe culegeri de documente din această arie tematică, precum: Epurarea cărților în România. Documente (1944-1964) sau Instituția cenzurii comuniste în România (1949-1977).

Pactul cu autenticitatea se stabilește încă de la prima pagină a cărții. O fostă angajată a Direcției Generale a Presei și Tipăriturilor dorește să facă o donație pentru Muzeul Comunismului: „Stimată doamnă Liliana Corobca, Am aflat recent de proiectul înființării unui Muzeu al Comunismului, inițiat de institutul unde lucrați. Am găsit că de tema Cenzura în comunism vă ocupați dvs. și că institutul ar fi interesat, pentru desăvârșirea acestui proiect, de «bunuri materiale primite de la persoane fizice și juridice, din țară și străinătate, sub formă de donații, cu respectarea dispozițiilor legale în vigoare», care vor servi drept exponate pentru viitorul muzeu. […]. Aș dori să fac o donație viitorului muzeu, și anume un caiet de cenzor al unui lector DGPT din anul 1974, documentul se află în stare foarte bună”. Din Confesiunea unui hoț de caiet, cititorii află modalitatea și împrejurările prin care respectivul caiet a ajuns în posesia donatorului.

Lectura documentului este puțin spus captivantă. Din aproape fiecare paragraf reiese spectrul lumii totalitate, cu toate regulile ei absurde și rigide. Lucrul cu diverse cărți de literatură e un prilej pentru Filofteia Moldovean să-și mărturisească în scris propriile sale concepții despre literatură și viață. Fiecare carte de cenzurat este în felul ei o provocare. De multe ori lectura unor manuscrise (de 600 de pagini, de exemplu) este obositoare și nu are nici o relevanță prea mare pentru munca cenzorului. Cu toate acestea trebuie inspectat totul, pagină cu pagină. Și această activitate are un specific ca oricare alta. Autoarea înse4mnărilor face foarte des referire la condiția de cenzor: „Mă enervez când se joacă cu mine, când sunt pusă în situația de a mă face de râs că văd ceva subversiv acolo unde nu-i nimic. Mă enervează că autorul ignoră existența mea când scrie: «Sunt nori pe cer care călătoresc, sunt nori în sufletul meu și mă călătoresc». Poate el doar se uită pe cer și asta vede: norii care pleacă bătuți de vânt și – la cei 60 de ani împliniți – simte că îmbătrânește, e doar trist și atât. Dar cu același succes orice călătorie și încă una într-un context incert poate fi o aluzie periculoasă și dușmănoasă la adresa conducătorilor noștri atât de călători. Iar «se călătorește» poate fi aluzie la faptul că nu trebuie să uităm că și cei mari, cei nouă inaccesibili, puternicii zilei sunt și ei muritori, în fața morții toți egali, slabi și neajutorați. Dacă aceste observații le fac, nu în caietul meu, unde pot scrie tot ce-mi trece prin cap, ci într-un referat săptămânal sau lunar, de unde să știu eu daca iau premiu pentru vigilență sau mă fac de râs? Această incertitudine mă omoară. Vreau criterii! Vreau indicații ideologice clare!”.

Autoarea însemnărilor face foarte des referire la munca cenzorului, la situația sa ingrată de a fi un creator absent, invizibil, care nu se poate bucura de roadele creației sale. Cenzura nu înseamnă doar eliminarea unor pasaje dușmănoase, ci și constituirea unui context de gândire, care să serveasacă nu doar unei ideologii limitate, ci și omului în dezvoltarea sa. Prin cenzură omul evoluează, face un salt în afara lui însuși. Când ajunge să fie de nerecunoscut, atunci misiunea cenzorului este împlinită. Filofteia Modovean își devoalează – în acest document secret – multe dintre trăirile sale ca persoană. Se vede clar cum ideologia comunistă s-a înfiripat în om. Până și în singurătate, individul gândește în șabloanele ideologice. Toată viața sa e marcată de răul ajuns să fie resimțit ca o banalitate. Nu are nici un fel de tresărire morală când este pusă în situația de a se confrunta cu o conjunctură de natură să-i pună sub semnul întrebării sistemul de acțiune și gândire. Se simte un personaj în afara lumii, pe o poziție foarte înaltă, incomodă social (nu poate spune nimănui unde lucrează), care reprezintă o rotiță fundamentală dintr-un mecanism uriaș fără de care viața nu mai poate să existe pe pâmânt. Rolul ei e maximal, are pâinea și cuțitul, cuiul și ciocanul, deci are în potențial drepturi foarte mari asupra operelor literare pe care le „aranjează”. După cum am spus deja, e un creator. Dar unul supravegeat de alți „creatori” și mai mari. Cenzorul se teme. Se teme de societate, se teme de superiori și de securitate. Dar frica cea mai mare vine dispre propriul trecut despre care vorbește cu un cinism de care nici nu e conștientă: abanarea unicului fiu.

Capitolul Loja este deosebit de important în economia cărții. Aici se văd foarte bine firele acestei puteri invizibile, dar corozive în ceea ce privește personalitatea umană. Dimensiunile răului nici nu pot fi bănuite. Practic nu există o finitudine a acestei caracatițe care-și plimbă tencaculele pretutindeni. În Lojă se pregătește educarea Cenzorului dinlăuntrul fiecărui om în parte. Omul trebuie să devină propriul său Cenzor, fără a bănui acest lucru. Cenzorul ideal trebuie să fie transparent și invizibil, pentru că, cenzura viitorului trebuie să fie cea invizibilă: „Ultimul, dar nu și cel din urmă scop al Lojei noastre este să asigure perpetuarea speciei. O direcție instituțională oarecare, la DGPT ma refer, se poate oricând desființa, dacă i se năzare cuiva ceva, la fel cum, în orice moment, se poate întâmpla ca orice structură care are de-a face cu genul nostru de activitate. Instituțiile mor, dar cenzura rămâne. Cei mai buni Cenzori trebuie să supraviețuiască, să ducă mai departe misiunea și să-și îndeplinească sarcinile. Să-i învețe meseria pe cei care vin din urmă”.

Ființa abrutizată se dovedește sinistră și defunctă moral. Acest lucru se deduce din unele gânduri răzlețe notate „cu inocență” în caiet. Uneori avem de-a face cu adevărate expozee despre această nouă și ubicuă religie care trebuie profețită peste tot pe pământ, pentru că nu vorbește doar despre un sistem, ci despre o sumă de sisteme interconectate. Apopogia cenzurii se face la fiecare pas: „Dacă aș fi nebună, aș zice: în fața unui manuscris, eu sunt Dumnezeu! Dar nu sunt nebună și afirm că în fața unui manuscris sunt aproape un dumnezeu. Unul de care depinde soarta manuscrisului, soarta autorului și soarta multor oameni care au citit cartea până ca ea să ajungă la Cenzură și a tuturor care o vor citi de acum înainte. Nimeni nu va înțelege vreodată câtă satisfacție îmi produc lectura și cenzura unui manuscris, depistarea greșelilor, îndreptarea lor. Mă îmbată această ocupație de un inegalabil sentiment al victoriei! Al luptei și al triumfului. Sunt deasupra toturor, undeva sus de tot, măreață, învingătoare! Am această stare euforică, de fiecare dată când ghicesc tot ce i se poate reproșa unei cărți, nu doar greșeala, ci și intenția ei”.

Cenzorul se află într-o permanentă dispută cu scriitorul. Foarte multe paseje din carte fac referire la acest lucru. Important este însă că, nu doar cenzorul influențează munca scriitorului, ci și invers. În timp, tot citind atâta literatură, cenzorul deprinde arta de a scrie, începe să se exprime frumos, elegant, poetic, cu profunzime. Chiar și această filosofare continuă capătă în timp o oarecare creștere în substanță. Capitolul Calul troian apare ca o parabola în sine a cărții. Aceasta este o armă deosebit de eficientă în lupta cu gândirea captivă. Chiar și în viziunea unui cenzor, nu există instrument mai greu de controlat decât cartea. Dar cartea și controlul se află într-o relație de iubire de-a dreptul pătimașă: „Cartea ! O deschid și o posed. Este a mea. Este darul meu mare, jertfa, iubirea, viața și moartea. Nu trișez. Nici cu primul și unicul meu bărbat nu cred c-am trișat. Sunt onestă până-n măduva oaselor. Ii dau totul, îi aparțin cu totul. O conving. Îi cânt serenade la fereastră. […]. Îmi deschide paginile ei, inima, secretele, locurile intime, limbajul criptat, simbolurile, misterele și eu profit, cotrobăiesc prin toate ungherele candidului roman, caut eventualele pericole. […]. Le găsesc, le extrag, atent și blând să nu doară. Scriu referat, consemnez totul și pa. […]. E rândul altei fecioare în patul meu înmiresmat”. Dar Cartea e Calul troian. Îl schimbă în timp până și pe cenzor. Îl face să viseze, să nu mai suporte încorsetarea sistemului. Cel mai mare dușman al cenzorului este cartea. Victima devine călău, posedatul posedă. În final, cenzura nu mai înseamnă cuvântul scos din carte, ci acela pus în carte. Cartea este cea care modelează totul, imprimă definitiv semnele neîncrederii în adevărurile absolute. Ea este cea care deschide orizonturile imposibilității de a rămâne marionetă. Sensurile tulbură, mușcă, rup din carne, provoacă. Adevăratul Cenzor este Scriitorul, cel care a trasat liniile definitorii ale unei lumi imposibil de distrus și de controlat.

 

Liliana Corobca, Caiet de cenzor, Editura Polirom, 2017.

Text publicat în revista „Astra”, nr. 3/4, 2017

Capătul drumului. Roman.

februarie 20, 2018

Un drum nou a început odată cu povestea mea. Simțeam că trebuie să scap de povara poveștii mele, că ceva se va schimba, credeam că sfârșitul vieții este sfârșitul poveștii, dar orice sfârșit este precum capătul drumului, doar un episod și după el urmează un nou început. Iar la capătul drumului nostru, Îngerul Domnului ne cheamă și ne îndrumă tot cu o poveste. Iar capătul poveștii nu există, când ieșim din una, intrăm în alta, aici printre oameni sau pe ceea lume, alături de Dumnezeu. Fiecare primește povestea pe care o merită. Pe unele abia le purtăm pe umeri, grele ca pedepsele, altele, ușoare, le apuci de primul cuvânt și plutești cu ele în ceriurile de azur.

 

Ultimele 24 de ore: Gabriela Adameșteanu, Răzvan Petrescu, Liliana Corobca

decembrie 12, 2017

http://blog.goethe.de/dlite/archives/391-Ultimele-24-de-ore-Gabriela-Adameteanu,-Rzvan-Petrescu,-Liliana-Corobca.html

Într-o poveste aș vrea să fiu, frumoasă și cu happy end. Tocmai am oferit această șansă unui personaj de 87 de ani, tocmai l-am pus în fața ultimelor sale clipe. După ce toată viața lui a fost cum a fost, mi-am zis: hai să-i pun în față atâta fericire cât nu poate duce. Probabil că m-am gândit și la mine atunci, mi-am imaginat că așa aș vrea să-mi trăiesc și eu ultimele clipe. Altfel, cele 24 de ore se pot lungi și lăți cât o viață de om, încât sunt sigură că ele stau mereu în preajmă și adulmecă. Dar dacă e să judec realist și pragmatic, dacă aș afla cu exactitate când vor fi acele ore, m-aș grăbi spre o pădure, mi-aș căuta un loc printre copaci, aș întinde brațele în părți și aș aștepta cuminte să mă transform într-un copac. Cine, mângâind un arbore sau doar admirându-l, vede în el materia primă pentru cărțile noastre? Cine se gândește când își vede tipărit următorul volum genial câți copaci au fost sacrificați pentru asta? Așadar, mi se pare corect, după atâtea cărți scrise, să fiu și eu un copac. Am doar pretenția să fiu materie primă pentru cărți și povești mai bune decât cele scrise de mine, dacă se poate.

Un eveniment editorial. ”Literatura din Basarabia. Început de secol XXI”

octombrie 20, 2017

 

 

Fotografia postată de Iulian Ciocan.

 

Seria de antologii ”Literatura din Basarabia. Început de secol XXI” valorifică literatura scrisă în limba română de autori basarabeni de la 2000 încoace. Proiectul reprezintă o nouă față a literaturii române din Basarabia și  reunește șase volume, apărute de curând la editurile ARC și Știința:

Roman. Vol.1 și vol. 2;

Proză scurtă;

Dramaturgie;

Poezie;

Eseu. Critică literară.

La categoria ROMAN, din cele mai bine de o sută de titluri publicate de scriitori care locuiesc ori au locuit și s-au lansat în spațiul basarabean, doamna Maria Șleahtițchi, antologatorul volumului dedicat romanului a selectat 12 texte reprezentative. Acestea aparțin autorilor din generații diferite și care ilustrează tehnici narative variate: Aureliu Busuioc, Vladimir Beșleagă, Serafim Saka, Val Butnaru, Nicolae Popa, Ghenadie Postolache, Emilian Galaicu-Păun, Dumitru Crudu, Iulian Ciocan, Liliana Corobca, Ștefan Baștovoi, Tatiana Țîbuleac.

Volumul  dedicat prozei scurte adună mai multe schițe, povestiri și nuvele scrise de cei mai buni 20 de autori din această perioadă: Victor Dumbrăveanu, Nicolae Rusu, Leo Butnaru, Claudia Partole, Lucreția Bârlădeanu, Mihaela Perciun, Anatol Moraru, Nicolae Popa, Grigore Chiper, Nicolae Spătaru, Iurie Bodrug, Dumitru Crudu, Igor Guzun, Alexandru Vakulovski, Emanuela Iurkin, Maria Pilchin, Virgil Botnaru, Ecaterina Bargan, Felicia Nedzelschi. O incursiune incitantă într-un univers ficțional a cărui trambulină este însă realitatea tranziției moldovenești.

Mai multe informații pe www.edituraarc.md și www.pronoi.md

Două mesaje la Simpozionul Mișcarea Paul Goma -40 de ani

octombrie 4, 2017

 

 

Am avut onoarea, ieri, la Simpozion, de a transmite două minunate mesaje, pe care le reproduc și aici:

I

           Stimați prieteni ai lui Paul Goma,

 

Deși nu suntem prezenți fizic alături de Dumneavoastră, vă transmitem felicitări și calde mulțumiri pentru organizarea unui Simpozion în onoarea ilustrului nostru compatriot, al pământeanului  nostru Paul Goma.

Acest eveniment este unul din puținele gesturi de exprimare a prețuirii pe care i-o datorăm marelui scriitor și luptător anticomunist, care ne-a dus cu demnitate numele în lume și a fost decenii al rând cel mai vertical și mai onorabil purtător de cuvânt a idealurilor noastre de libertate și adevăr.

Paul Goma este o personalitate modelatoare. Demnitatea cu care a înfruntat dictatura face din el o instanţă supremă de conştiinţă şi de morală. Ideile lui călăuzitoare au fost neuitarea şi exprimarea răspicată a adevărului. Memoriile, scrisorile, jurnalele, articolele de presă şi studiile sale istorice și chiar romanele sale, produse ale ficţiunii artistice, sunt unice în sine prin adevărul spus tranşant, fără nici un fel de cedări.

Opera lui Paul Goma, dramatică și plină de zbucium, ilustrează tragica istorie a Basarabiei aflate mereu „sub vremi”, reprezintă în esența ei umană și în latura cuprinderii istorice o radiografie artistică profundă și originală a destinului desțăratului, a omului fără așezare rupt cu brutalitate de baștină și silit a suporta vitregiile și ingratitudinea unui perpetuu refugiu. E destinul pe care personajele romanelor sale, aidoma autorului lor, l-au împărțit cu sute de mii de români basarabeni și cu milioane de cetățeni ai altor țări ale Europei, fracturate ori dezmembrate în urma încheierii, la 23 august 1939, a pactului dintre cele două mari totalitarisme ale momentului, comunismul și nazismul.

Îi urăm, iubitului nostru pământean, cu drag și prețuire, La mulți ani! Iar Dumneavoastră succese în desfășurarea Simpozionului!

                     Andrei Țurcanu, Aliona Grati, Nina Corcinschi, Ecaterina Deleu

 

II

Cu ocazia comemorării a patru decenii de la Mişcarea Goma din anul ,,Cutremurului oamenilor’’ şi al conştiinţelor, cei cinci membri ai Grupului CANAL 77, semnatari ai Scrisorii lui Paul Goma şi condamnaţi la un an de muncă silnică la Canal, îşi exprimă încă o dată gratitudinea faţă de exemplul pe care l-a dat atunci acţiunea curajosului scriitor şi opozant.

 

Aceştia am fost: Dan Niţă, Raymond Păunescu, Nicolae Windisch, Ion Marinescu şi eu, Radu Negrescu-Suţu, ultimul supravieţuitor al acestui grup. I-am rămas cu toţii profund recunoscători toată viaţa, atât noi cât şi familiile noastre.

 

Graţie acţiunii şi determinării sale, românii au redescoperit în acel an demnitatea de Om, noţiune pierdută în comunism, vindecându-se de frică. Ogorul semănat de Goma dăduse roade-n toată ţara.

 

Astăzi, la împlinirea venerabilei vârste de 82 de ani, îi exprimăm încă o dată întreaga gratitudine, aducându-i omagiul nostru şi urându-i din inimă, cu afectuoasă prietenie şi respectuoasă admiraţie:

 

LA MULȚI ANI, PAUL GOMA !

 

Radu Negrescu-Suţu, Paris,

Gabriela Niţă, Los Angeles,

2 octombrie 2017

****

Îi mulțumesc lui Oleg Brega pentru înregistrarea video.