Archive for the ‘deportari’ Category

Unde va fi capătul drumului? Liliana Corobca la Iași (lansare de carte)

decembrie 12, 2018

https://filme-carti.ro/stiri/editorial/unde-va-fi-capatul-drumului-liliana-corobca-la-iasi-lansare-de-carte-75772/?fbclid=IwAR22Ci77q3uK8jfXFVJPrdb8AT-GWAcQLsZMcJHjpUVIxakteYOi8tmJeKg

Fotografia postată de Liliana Corobca.

 

Fotografia postată de Liliana Corobca.

 

Fotografia postată de Liliana Corobca.

 

 

Reclame

DACĂ NU AUZI DECÂT TĂCEREA ÎNSEAMNĂ CĂ SUNETELE NICI NU EXISTĂ. LA CAPĂTUL DRUMULUI: CERUL

decembrie 12, 2018

 

https://alecart.ro/daca-nu-auzi-decat-tacerea/

Dacă respiri înseamnă că exiști. Că încă trăiești. Dar cum ar fi ca într-o zi respirația ta să nu-ți mai aparțină? Gândește-te că cineva, dacă ar putea, ți-ar lua inclusiv dreptul de a inspira și de a expira, te-ar privi – indiferent și gol – cum te sufoci și nu ar schița nici cel mai mic gest de a te salva, deși poate ați crescut împreună, ați ascultat aceleași cântece, v-ați îndrăgostit, aveți o mamă, un frate, o soră, v-a durut când v-ați împiedicat sau v-ați bucurat când vi s-a întins un colțuc de pâine – tu și ei, în spații diferite, dar împărțind aceeași realitate umană. Cine sunt ei? Nu soldații care păzesc convoaiele de deținuți, nici kirghizii sau kazahii, nu vecinii, ci ei, oamenii. Oamenii care l-au uitat pe Dumnezeu închinându-se la idoli străini: la ideologii, la interese personale, la goana după avut, la trădare, la frică. Oamenii căzuți. Fiindcă, în fapt, Capătul drumului este o carte despre multiplele capcane ale umanității pierdute, o incursiune în cauzele trădării – atât de factură națională, cât și (în primul rând) de natură personală, o analiză a metamorfozei și decăderii umane, un amalgam de fapte, imagini, urlete, gânduri rupte toate din tăcerea primordială a spațiului natal pierdut și atribuite aici Anei Blajinschi. Bunica aceasta, rostitoare a propriei supraviețuiri, a fost pentru mine o călăuză maternă spre viața în stepele Kazahstanului, o ființă cu un destin tragic care își alungă sfârșitul în aceeași măsură în care și-l dorește pentru a putea pune capăt experienței trăite, care o macină și o expulzează brutal din nevinovăția copilăriei, obligând-o să fie martoră a propriei deportări și supraviețuitoare a unui timp istoric marcat de rău.

Pentru această bunicuță devenită ruda mea de departe, ruda pierdută și regăsită doar datorită Lilianei Corobca, rememorarea traumei lagărului este o formă de eliberare salvatoare.

Ana își simte la o vârstă extrem de fragedă viața desprinzându-se ca un mecanism autonom de corpul gazdă și mergând pe alte margini, paralel cu ea, cea dinainte, spre conștiința extremă a necesității de a supraviețui în Siberiile pustii. Căci, într-adevăr, această Siberie sângeroasă a mijlocului secolului XX nu pare altceva decât o încremenire definitivă în timp, o dizolvare permanentă a individualității, devenind iluzia cruntă a unei salvări necesare, singurul cer spre care surghiuniții mai îndrăznesc să-și înalțe privirile sub amenințarea morții. Siberia le va fi singurul „acasă”, un acasă atât de umilitor și de străin, încât, paradoxal, vor învăța ce este adevărata iubire de semeni tocmai în locurile și în momentele în care aceasta lipsește cu desăvârșire.

Plină Siberia de morți. De foame, de sete, de zăpușeală, de oboseală, de dor, de cruzime, de nedreptate, de indiferența celor cu putere.

De-a dreptul zguduitor, romanul Lilianei Corobca propune cititorilor o mărturie a existenței, o confruntare directă cu o realitate despre care cunoaștem prea puțin și pe care o refuzăm poate din dorința de a ne învălui și mai profund în coconul de lapte și miere al propriei ignoranțe. Pe acest drum din Bucovina spre imensitatea stepei și înapoi spre Bucovina se construiesc treptat marginile unei căi simbolice, o Golgota ce trebuie urcată individual și colectiv, renunțând la un cartof, la o coajă de pâine, la un strop de apă când celălalt are nevoie de ele mai mult decât tine. E, în primă instanță, un drum al înstrăinării, al mortificării simțurilor, al maturizării violente, pe parcursul căruia protecția și bucuria vin de unde nu (mai) speră nimeni: de la o păpușă din paie, de la un băiețel deghizat în fetiță de bunica lui în încercarea disperată de a-l salva, de la profesoara de limba rusă, Baibicea noastră dragă, dintr-un vers mioritic sau, pur și simplu, dintr-o parabolă în care vibrează un adevăr mai înalt. Și, poate cel mai profund, din chipul și inima întoarse către Dumnezeu. Frapant analizator al interiorității umane, Capătul drumului este, în realitate, o intersecție de destine, crâmpeie ale unor suflete ultragiate, unde fiecare se închină la Dumnezeul lui și Dumnezeu e același oricum l-ai numi.

– Nu plânge, mamă, că umpli cana cu lacrimi.

– Lasă, va fi mai mult lapte.

În momentul în care li se neagă imperativ și iremediabil individualitățile, românii devin în ochii autorităților străine un popor de barbari, de criminali, saci de carne peste saci de carne fără urmă de vitalitate, înghesuiți într-un vagon de vite. Știind cât de necruțătoare este istoria cu cei care o slujesc, încercam să mă pregătesc pentru ce este mai rău. Dar oare cât de naiv poți fi să crezi că ești vreodată pregătit pentru toate realitățile romanului Lilianei Corobca? Pentru că autoarea scrie cu o ardoare radicală, cu răspundere, obiectivitate și, în același timp, cu o sensibilitate năucitoare despre transformarea omului în captivitate. O priveam pe o Ana de unsprezece ani (automat mă gândeam la naivitatea activităților și percepțiilor mele asupra caracterului uman la unsprezece ani și mă rușinam impudic, dar real) și vedeam cum această Ana de unsprezece ani devine, ca toți ceilalți, pradă a vieții vagonului, a vieții balaurului și cum, prinsă între vocea instinctului și glasul divin, este printre puținii care își păstrează bunătatea, care rămân oameni până la capăt. Acest „capăt” este, în realitate, unul relativ, căci adevăratul drum începe, de fapt, de unde credea că s-a sfârșit. Fiecare personaj este așezat față în față cu propriul caracter, cu propria natură, ca într-un joc uriaș de domino în care elementul perturbator poate fi atât de mic și atât de neînsemnat, încât să-ți distrugă toată credința clădită. Nu mă refer doar la credința în Dumnezeu, omniprezentă, ci la o credință mult mai puternică, la care m-am „convertit” imediat ce am terminat romanul cu lacrimi în ochi: și anume, credința în viață.

Noi, cei tineri, nu ne gândeam deloc la moarte. Noi nu ne gândeam nici la viață.

Cea care întruchipează întru totul această credință în viață este, pentru mine, mama Anei, care pe măsură ce acțiunea romanului înaintează, rămâne parcă în umbră. Totuși, ea persistă ca o conștiință necesară, ca un reper moral și un simbol al speranței și al continuității. Atâta timp cât mama este în viață, Ana se poate adapta oricărei brutalități, poate înfrunta necunoscutul dintre pământ și cer; cât ea trăiește, încă mai are pământul natal în amintiri, ce scumpă a devenit Bucovina noastră dragă și oricât de inaccesibil pare acest pământ edenic, costul pe care îl are de plătit i se pare rezonabil. Puterea de sacrificiu a acestei femei este titanică (Cum de foamea n-a transformat-o într-un animal josnic, ca pe atâția alții?) într-o lume în care foametea era atât de monstruoasă, încât copiii vânau și mâncau șobolani de pe câmp pentru a supraviețui. Imunitatea fetiței la realitatea asupritoare este în relație de interdependență cu jertfa mamei, care moare câte puțin în fiecare zi încă din tren și care nu își dorește nimic altceva în ultimele zile decât un cubuleț de zahăr cu care să îndulcească amărăciunea unei vieți printre străini. Imaginea mamei se suprapunea în mintea mea peste aceea a unei forțe invincibile, care nu poate nicicând ceda. Însă în romanul Lilianei Corobca nimic nu este invincibil, totul este impregnat de vulnerabilitate, dar vulnerabilitatea aceasta, în cele mai grele timpuri, înnobilează și salvează.

Când oamenii mor, supraviețuitorii se bucură.

Tulburător era, în timp ce citeam, să conștientizez acea parte a istoriei în care violența era o constantă,  iar oamenii se adaptau legilor nescrise ale supraviețuirii într-un timp insignifiant de scurt. Iată cât de ușor, cât de dureros de ușor, omenirea se poate întoarce la primitivism! Cât de ușor ar fi putut cădea și Ana în instinctualitatea pe care o cunosc atâția oameni pierduți, posedați de rău, de propria vină, de propriile regrete! Însă pe ea o salvează emoția, emoția firavă, iubirea pe care o simte pentru mamă, pentru Eugen, pentru Kot, pentru ființele slabe din jurul ei. Abia în momentul morții mamei, Ana trăiește o clipă nu de răzvrătire, cât de ezitare, abia atunci o încearcă cu adevărat simțul dreptății, transformând-o sub ochii noștri din fetița încă dependentă de rădăcinile ei în femeia (aproape) independentă, dar având conștiința acestor legături. Cum mănânci pâinea ceea crescută din oasele morților? se întreabă Ana după ce și ea se trezește abia așteptând să moară cineva pentru a-i mânca porția de pâine în vagonul deportaților, iar această bruscă revelație a simțurilor umanității o sperie și ne sperie, pentru că vine odată cu conștiința faptului că ea însăși era la un pas de sălbătăcire.

Ce gust are grâul tuturor nenorocirilor întâmplate acolo și al nenorociților care au murit acolo cu zile, și fără vină, ca mama, ca toți morții noștri?

Capătul drumului este un roman care relevă un adevăr cutremurător, și anume, răspunsul la întrebarea ce (mai) înseamnă supraviețuirea în zilele noastre? Ce (mai) înseamnă eroismul? Ce (mai) înseamnă tortura? Noi la ce anume ne (mai) raportăm când ne plângem că ne este foame, ne este sete, ne e dor? Suntem un popor de călăi sau de victime? Ce și cine (mai) suntem? Mai credem, de fapt, în ceva, în orice ar fi acel ceva? Și noi tot pâine cu pește primim. Dar peștele lui Iisus nu era sărat și noi nu ne săturăm niciodată.

Am murit, am murit cu fiecare om scump care m-a părăsit și acum moartea nu mă mai sperie, nu mă mai doare.

Viața Anei Blajinschi este o suită de pierderi și de regăsiri, de lovituri pe care le primește aparent resemnată, când sufletul ei, de fapt, se răzvrătește aprig. Mai relevant decât realitatea istorică pe care o înfățișează Liliana Corobca mi s-a părut această luptă interioară a Anei, strigăte care încearcă disperat să se exteriorizeze, să își (re)găsească drumul lor spre liniște. Din acest punct de vedere, ființa Cuței se construiește între universul ermetic al vieții-vagon de vite umane și iluzia libertății nesfârșite a necuprinsului, cu care se finalizează călătoria cu trenul. Am plâns un pic, greutatea cerului era copleșitoare, de parcă ne-au trimis aici, la marginea lumii, la capătul drumului, ca să ținem cerul pe umeri, să-l sprijinim ca să nu se prăbușească, stăteam aplecați, umiliți de atâta măreție și de minunea schimbării.

Prizonieratul vagonului impregnat de aerul morților, de strigătele foamei, de umilința mărturisirilor și nevoilor fiziologice își are echivalentul în pustiul necuprins. Deportații ajung la capătul căii ferate și se bucură pentru scurt timp de o falsă eliberare, fiindcă libertatea, în cazul lor, poate fi la fel de chinuitoare ca și captivitatea. Ana simte un atașament ancestral pentru această minune, pentru această lumină, pentru acest infinit călăuzitor, care, în realitate, reprezenta o certitudine a pieirii, fiindcă cine este cel mai mare judecător al nostru, dacă nu însuși infinitul cer? Iar în momentul în care între cer și oameni pare să nu mai existe nicio limită, urletele tăcerii prevestitoare de rău amuțesc, dar își fac simțită prezența.

E aceeași tăcere egală cu ea însăși. Era așa de strașnic să auzi tăcerea din propriul țipăt, încât noi am preferat să tăcem. Mai bine tăcere pentru că toți tac, decât tăcere pentru că toți strigă.

După momentul acesta dominat pentru mine de un fel de sacralitate, o contemplare involuntară a chiar enigmei și miracolului vieții, niciun alt moment nu mai are aceeași intensitate, nici măcar când se descrie confruntarea tinerelor cu ursoaica pentru mâncare. Am rămas sub imperiul acelei vrăji a necuprinsului, iar viața personajelor curgea mai departe ca într-o buclă, suspendată fiind parcă în continuare la un capăt al firului. Hora pe care o dansează româncele noastre pe pământul străin nu este altceva decât o înfruntare a destinului ostil, o pulsiune de vitalitate în pustiul aproape demonic. Faptul că Ana devine matură exact în momentul ajungerii în stepă este un simbol al revenirii la umanitate în acel spațiu ce părea aproape o plăsmuire; pare că viața de până atunci din tren este total izolată de momentul prezent, când de fapt este un singur drum, întretăiat și fragmentat, în care viața și moartea se schimbă periodic în rolul de protagonistă. De ce să mă grăbesc să mor taman acum? M-am liniștit și m-am uitat în jur. Așa am poposit eu în mijlocul raiului acela femeie. Poate de la bucuria cerului prea larg.

Când credeam că aici e capătul, că gata, am ajuns, că mai departe nu-i nimic, nu se mai poate merge, destinul râdea de noi. Viața nu are capăt.

Surprinzător a fost că romanul Lilianei Corobca, deși prezintă o realitate dură, se încheie într-o notă împăcat-optimistă, cu o Ana la 90 de ani care îl așteaptă (nu am să dezvălui de ce natură este această așteptare) pe Eugen, simbol al unei iubiri copilărești unificatoare în timp de urgie. Deși trecerea timpului este incontestabilă, nu am putut să îmi formez imaginea fetiței-băiat de atunci transformate într-un Eugen de 90 de ani. Am terminat cartea cu un zâmbet amar, imaginându-mi un copil de unsprezece ani venind spre Cuța, cu baticul rătăcit peste părul vâlvoi, cu o seninătate angelică, ca un învingător al morții, ca un etern pasager al vieții – comuniunea dintre două vieți, împăcarea definitivă a Anei cu propriul destin.

Ghicitoare: Ce lucru-i acesta? Cu cât se lungește, cu atât mai scurt se face: Viața…

 

Sursa foto: https://filme-carti.ro/

 (*Mălina Turtureanu, redactor Alecart, este elevă în clasa a X-a, filologie, la Colegiul Național Iași.)

CAPĂTUL DRUMULUI. RUGĂCIUNEA-CÂNTEC ȘI RUGĂCIUNEA-POVESTE

noiembrie 27, 2018

https://alecart.ro/capatul-drumului/?fbclid=IwAR0m_hv8xZUSX7VXsmHo2ue4Sg9QCyZKLLgpnA2_cheOgofibsK6ViUPdY8

 

a capătul drumului se află cerul. De încredințarea aceasta de început de roman aveam nevoie noi, oamenii-cititori și oamenii simpli trăitori, cititori cu ochi deschiși către cele mai înalte ceruri, pe care litera nu le poate atinge, deși la început a fost cuvântul, dar mai înaintea sa și a vieții pe care a inoculat-o a fost Dumnezeu. Liliana Corobca împacă între coperțile romanului său toate disperările, suferința, pe Dumnezeu cu gloria asfixiantă, dar și asfixiabilă a extremismelor politice, dragostele între ele (de Bucovină, de mamă, de tată și de frați), asprimile colțuroase ale gândului de moarte cu apele, cu frigurile, cu absențele și cu morțile olfactive și stăruitoare de peste tot din jur, din trenul deportării mai ales. Peticele de cer se întrezăresc de aici prin zăbrelele din spatele cărora inspirațiile și expirațiile sunt mai rare cu fiecare zi care trece și se mai zăresc prin crăpătura din podeaua vagonului de vite pe unde dureros de algoritmic, sistematic, funest ordonat, mai întâi bătrânii și copiii își alunecă decisiv viețile și își împresoară prin străinătățuri pulberile existenței pământene. Carnea.

Suflul ritmic al răului și suferinței s-au înstăpânit de mult. În tren Cuța învață de acum să se bucure când clipește, să bea apa cu înghițituri de insectă sătulă, să spună povești, căci povestea are putere, alungă necuratul, dar alungă și moartea, să se roage la Dumnezeul ei-Bucovină, să se roage agonizând și agonisind speranța subzistenței și, mai apoi, pe cea a întoarcerii. Fericită senzația pleonastică a întoarcerii înapoi! Există (și se simt) nenumărate cuvintele care ar putea năzui să susțină dorul de sat, de curte, de biserică și de oamenii ei pașnici și sloboziți din aerul stătut de chin mortuar, de boală și de suspin. Chinul războiului pare a fi cu atât mai mare nu prin ceea ce el aduce, ci prin ceea ce răpește și niciodată viața nu mai poate reveni sub aceleași forme în care Cuța, Eugen și părinții au trăit dimpreună fericiți. Acum însă, în debusolarea și așa fragilă a unei copilării dezmembrate de intruziunea subită a războiului, fetița Cuța devine prematur femeie. Cunoaște frigul, sudoarea fricii și pe Dumnezeu îl îmbrățișează disperat și continuu, nu ca pe interlocutorul înger îngerașului meu, ci ca pe Dumnezeul-Mamă și Dumnezeul-Bucovină, Dumnezeul-cer și Dumnezeul-capăt de drum, către care se îndreaptă neobosit, năvalnic și duios deopotrivă, rugându-se pentru sănătatea celor de departe de ea, din dulcea ei Bucovină, de pe plaiurile străine care au fost odată ale ei. La muncile ogoarelor reci, plăsmuite din marmure de dor, Cuța cunoaște foamea în cele mai mari și cumplite forme ale ei. Vrajba dintre oamenii disperați să trăiască și bunăstarea care clipocește sfidător în și printre privirile paznicilor și care le trec lor, deportaților, prin mâini se transformă în implorare. Căutam pe câmpuri cartofi înghețați iarna, ajungeam cu degetele degerate. Veneam acasă fără nimic, iar odată, și cu vânătăi, când doi băieți mai mari mi-au furat cartoful sau bucata înghețată de ceva care părea a fi un cartof. (…) Am văzut-o pe mama, care mă aștepta să aduc ceva să punem în fiertură. (…) Când a văzut mâna lovită, m-a întrebat: Te doare? Nu, am zis, dar simt că pe Dumnezeu îl doare.

Raportarea suferindului la divinitate este cu atât mai profundă, cu cât sinceritatea este dublată de vârsta fragedă a Cuței. Cum poate ea intui durerile lui Dumnezeu și cum poate simți schimbul acesta de fluide emoționale, ca apele din care pescuiesc deportații, învolburate și învârtejite, dintre ea și Dumnezeu? De fapt, Ana Blajinschi nu face altceva decât să își reconstruiască viața după noi, străine și impuse repere, după algoritmi care nu amintesc de Bucovina ei și vor să o îndepărteze de făgașul plaiurilor natale. Iar în acest proces demolator și restructurator, Cuța intuiește că Dumnezeu este singurul pe care nimic nu îl poate atinge. Nici foamea, frigul și seceta, nici răul pământesc și nici moartea ca o scurgere veninoasă înspre viață. Nici idolii politici ai vremii și propaganda din școlii, nici orice cult al personalității inoculat șerpește copiilor, celor fragezi și fragili, nimic nu alterează relația Cuței cu Dumnezeu. Între sufletele acestea două, unul mai cuprinzător ca celălalt, nimic pământesc nu se interpune. Ceea ce face Cuța este tocmai să intuiască, în disperare și necaz, nemărginita putere de iubire a lui Dumnezeu.

Cine este tatăl tuturor popoarelor, care are grijă de noi și ne iubește? Copiii au ezitat între Lenin și Stalin, de data asta. Dumnezeu, m-am grăbit eu să răspund și inspectorii s-au speriat, iar învățătoarea s-a repezit la mine. (…) Cred că Dumnezeu răsplătește binele și pedepsește răul. Și mai cred că nici Lenin, nici Stalin nu ne iubesc, ci doar Dumnezeu, care numai El ne ține la inima Sa și ne poartă de grijă.

Curajul unor astfel de gânduri nu ar fi putut izvorî decât din disperare. Din foamea de a fugi de colhozurile străine, de a îmbrățișa iar Bucovina cu pomi, hore și căldură, căci nicio prindere de mâini de pe pământurile siberiene nu va împărți același aer al casei. Munca pe pământurile străine e și ea raportată la felul în care poate fi pusă în relație cu divinitatea, percepută continuu ca fiind stabilitatea și coagularea nutritivă a dorului de pământurile natale. Chiar chinul și nefericirea sunt gândite de Cuța în rugăciunile ei ca o reiterare sfântă a episoadelor biblice, justificând-o și creându-i astfel căi de pătrundere în iertare, fapt pe care îl împlinește abia târziu, către sfârșitul povestirilor sale către nepoată. Fericiți cei blânzi, fericiți cei milostivi, fericiți cei suferinzi, fericiți călătorii în trenul vitelor, așa cum Hristos într-o iesle de vite s-a născut. Hrănitoare îi este Cuței această iluzie a fericirii în nefericire, alimentată nemincinos de continuumul oglindirii sale în cer. Se ivește aici potențiala comparație dintre naștere și moarte, dintre inoculare și alunecare în abisul unei sorți pe care nimeni nu ar fi trebuit să o poată stăpâni, în locul propriei persoane. Crucea din pietricele construită de Ana și aninată de valurile apei din care pescuia alături de restul deportaților este doar vârful uman al unei profunzimi curajoase și de nestăvilit. La gândul că pescuim totuși drept în cer, atât de aproape de Dumnezeu, mai prindeam curaj, că la început mi-era atât de frică de apa ceea, de valurile ca niște zimți mici de ferăstrău, încât țineam crucea de la gât în gură, o strângeam în dinți și mă rugam neîncetat lui Dumnezeu să ajung cu bine înapoi la mal. Pe Cuța o înseninează doar întoarcerile, seara, înapoi la mama ei, la Dumnezeul ei-mamă care îi aduce lapte și înghite în sec odată cu înghițitura plină și aproape sățioasă a fetei, bucurându-se de astâmpărul foamei copilei ca de cel al ei. Din obiceiurile de acasă, deportații Bucovinei jinduiesc după horă și în pustiurile străine ale Siberiei încropesc, cântând și dansând, atmosfera satului în zi de sărbătoare și joc. De altfel, Liliana Corobca plăsmuiește, în romanul său, alături de firul propriu-zis al poveștii, un altul, la fel de consistent, care înlănțuie pasajele de rugăciune cu cele de cântec, iz folcloric autentic, care continuă și răspunde deopotrivă dorului, implorărilor și căințelor din rugăciuni. Trenule, mașină neagră, te blestemă lumea-ntreagă/ Și te-am blestemat și eu, că m-ai dus din satul meu. Of! (…) Stejărelule frumos, pleacă-te o țâră-n jos,/ Să mă sui în vârful tău, să-mi văd sătișorul meu, of,/ Sătișorul cel dorit, în care-am copilărit. Trenule, mașină mică, al Mariei Tănase, care tot un dor, un alt fel de dor poartă, devine trenul-mașină neagră către care se îndreaptă și blestemul, dar și iertarea, speranța și jindul, pentru că steaua roșă va apune/ Și va răsări frumos Crucea Domnului Hristos. Poate la aceeași renaștere se gândește Cuța și când clădește crucea din pietricele, pentru că răsărirea pentru ea se petrece mai devreme: Dumnezeu îi îngăduie prezența înăuntrul ei ca pentru a o pregăti pentru alte despărțiri și alte morți.

Dar Ana crește, pe Eugen, sau Jeni-fetița, cum multă vreme a crezut Cuța, îl pierde în nebuloasa împrăștiere a deportaților, se căsătorește, are copii. Merge la școala de croitorie, învață meserie și, peste ani, își amintește povestind toate detaliile confecționării de rochii. Încearcă Ana, de fapt, pe tot parcursul vieții ei, să croiască povești pe care să le transforme întotdeauna în rugăciuni. Experiența muncii asidue și a deportării nu piere niciodată și rămâne ca o himeră amenințătoare care binevoiește mereu să poposească asupra prezentului prin amintire. Viața nu are capăt, drăguța muichii, îi spune Ana strănepoatei. E ca o panglică enormă de material din care infinite rochii se pot confecționa, material nerestricționat, o fâșie căreia nu i se zărește capătul. Însăși imaginea mărului din grădină capătă veșnic alte conotații, pentru că stârnește o filosofie a olfacției pe care Cuța o leagă de același ce rotund, obsedant, al stepei. Viața își schimbă mirosurile odată cu trecerea timpului (…) Hainele, bucuria, nașterea, moartea, toate miroseau atunci altfel decât acum. Probabil și Dumnezeu avea, în mintea Cuței, vreun miros, care, atunci când s-a întors acasă, a luat forma boarei de măr, strugure, soare, vecin liniștit și căldura sobei iarna. Însă nălucirea revine, bântuiala este molcomă și continuă. Îmi întrebam copiii vedeți aceste cruci? Vedem, răspundeau copiii și-i rugam să mi le descrie, ca să fiu sigură că vedem același lucru. Apoi iar apăreau cruci și iar întrebam și acum ce vedeți? Mamă, acum nu-i nicio cruce, ți se năzare! Ana rămâne, ca femeie, mamă, soție, bunică, o femeie care întâmpină aceste năzăreli, traume și lipsuri care se succed, împletind rugăciunea cu povestea. Se naște de aici probabil felul ei de a supraviețui, metoda subzistenței spirituale. Botezul, ca formă de reîntregire, reconsolidare, recunoaștere și re-făurire a unui spectru de normalitate creștină este o altă încercare pentru femeile ortodoxe ale acelor timpuri, care călătoreau până la mănăstiri îndepărtate cu pruncii ascunși sub haine ponosite și udate cu lacrimi. Vorbind despre evenimentul fericit soților, mamele se feresc de însăși cuvântul botez, povestind cu sfială și reprimându-și emoția, că și-au dezpăgânitcopilul. Episodul alegerii numelui Iosif, inspirat nu din personajul biblic, ci din bolnava obsesie îndreptată către a-toate-iubitorul Stalin, este grăitor din punctul de vedere al etimologiei numelui ales. Iosif înseamnă, în ebraică, să adauge. Motivația este simplă și apare în Geneză. …a născut un fiu, și i-a pus numele Iosif, zicând. Domnul să-mi mai adauge un fiu! Adăugiri există și în viața Anei, adăugiri de morți și de nașteri, alternanțe obscure și luminate doar de credință. Însă cea mai consistentă adăugire în viața Cuței rămâne Povestea.

Când mama îi moare pe pământul kazah, concentrarea și aportul durerii se disipează. Povestea se obscurizează și se freacă pe sine la ochi printre toate momentele anterioare celui tocmai întâmplat. Singurătatea capătă alt sens, Dumnezeu altă amploare, Bucovina și străinătatea pământului care îi răpește mamei ceva, de asemenea. Nu există nimeni mai singur pe lumea asta decât omul rămas fără mama lui. (…) Am plâns, am răcnit, căci rămâneam copil al nimănui în această străinătate, dar parcă nici Dumnezeu din cer nu dorea să mă audă. S-ar putea specula de această dată în legătură cu prima dezamăgire pe care Cuța o resimte în relație cu Dumnezeu, cu depresiunea afectivă pe care nu o mai reclădește nimeni și nimic, mai ales că moartea mamei nu se petrece în sfânta și dulcea Bucovină. Însă speculația cititorului se spulberă incontestabil odată ce întâlnește pasajul rugăciunii. Durerea aduce binecuvântarea celui ce o rabdă, suferim pentru că Dumnezeu ne iubește. Acesta este supremul devotament față de credință, atunci când găsești fără măcar să cauți prea aprig justificarea angoaselor și a frământărilor lumești în Cel care indirect le veghează, în Cel a cărui dragoste abia o intuiești în vremuri tulburi. Cuța ajunge chiar să-i spună strănepoatei că atâtea morți a întâlnit în viața ei, că acum nu o mai dor. Nu e vorba de niciun soi de sterilizare afectivă și nici afirmația în sine nu ar trebui, poate, să fie preluată literal. Cuța și-a îngropat mama, fiul și fiica și le-a îmbrățișat sufletele. A înțeles apoi că nu unde se termină calea ferată, ci atunci când nu mai există credință în Dumnezeu, abia acolo e capătul vieții și al drumului. Gândește-te la tine de parcă ai fi moartă, îmi repet mie însămi, și nu vei simți venirea și spaima morții. Cugetă la tine în fiecare dimineață ca la o minune și nu vei simți bătrânețea, îi spune bătrâna nepoatei, deși bătrânețea ar părea să-i fie Anei acum cea mai potențată durere. Salvatoare este, de asemenea, senzația că tot chinul unei vieți trăire departe de dulcea Bucovină nu încheie o viață resemnată sub semnul eșecului și al suferinței sterile. De altfel, nici moartea femeii însăși nu ne este închipuită în paginile finale ale cărții, deși iminența i-o presimțim. Romanul se încheie sub semnul poveștii și sub auspiciul continuității. Cuța face poale-n brâu și îl așteaptă pe Eugen să se întoarcă în Bucovina noastră. Acesta este capătul drumului, în rest e doar zestrea morții pe care se cuvine să o ocolim cât ne este cu putință.

Notă: Cu Liliana Corobca & Capătul drumului & Kinderland ne vom întâlni joi, ora 14.15, în Sala de Festivități a Colegiului Național Iași, în cadrul manifestărilor dedicate Centenarului.

 

(*Ioana Tătărușanu, redactor-șef adjunct Alecart, este elevă în clasa a XI-a, filologie, la Colegiul Național Iași.)

 

Liliana Corobca la Colegiul Național Iași

noiembrie 27, 2018

Fotografia postată de ALECART.

Lansare la Iași

noiembrie 24, 2018

Lumile diferite ale Lilianei Corobca (interviu cu Anda-Cristina Vahnovan)

octombrie 3, 2018

Corobca

 

Ne-am înțeles sa realizăm acest interviu cu Liliana pe când speram să ne întâlnim cumva la Cluj. Nu a fost să fie. Drumurile nu așteaptă. Nu am putut face decât să le presor cu cărți – Kinderland-uri, Imperii și Siberii. Lumi diferite. Lumi ale abandonului, ale singurătății și ale exilului. Dar și ale rezistenței. Sunt toate despre diverse forme ale supraviețuirii, dominate de personaje feminine puternice, bine conturate.

Liliana, toate personajele tale, de la fetița care își crește singură frații, pentru că părinții au plecat la muncă în Italia, de la Rafira, care, uite că trec anii și tot nemăritată e, dar nu cade în păcatul seducției,  până la Cuța, cea deportată în Siberia, sunt exemple de femei puternice. Femei cu credință. Am observat că această forță este o caracteristică necesară supraviețuirii și este liantul dintre aceste personaje.

Doar Ana din Capătul drumului este atât de credincioasă, altele fie nu sunt deloc (cenzorița din Caiet de cenzor), fie alta este miza cărții și nu mă refer la gradul lor de religiozitate. Nici nu cred că sunt toate femei puternice. Dar nu vreau să iau pâinea de la gura criticilor literari sau a cititorilor.

Păi fetița din Kinderland este o fire puternică, care își crește frații de una singura și care crede că într-o zi mama se va întoarce și tatăl se va răzbuna pentru toate nedreptățile. Sau Rafira, care este o fată cu principii adânci și care crede că într-o zi va apărea El, cel care îi va merita trupul și sufletul, în contextul în care toate colegele ei gustase deja mai mute relații. Oare nu sunt femei puternice? Eu așa le-am simțit, făcând legătura cu persoana ta, pe care o văd puternică și dârză.Ori nu asta trebuia să se înțeleagă?

Candoarea, tandrețea, puritatea, feminitatea, fragilitatea înseamnă la personajele mele mai mult decât puterea. Le-am pus în situații-limită și nu avut încotro, au trebuit să se descurce. Dar nu puterea lor contează în primul rând. Există la ele o forță spirituală, o încăpățânare de a rezista și aceasta se poate numi putere. O anume putere este ocolită, iar eu o disprețuiesc, ține de efemeritatea lumii și dacă m-aș exprima precum Cuța dinCapătul drumului, aș zice că acea putere smintește și putem încerca să ne ferim de ea.

Apropo de Cuța, supraviețuitoarea din Capătului drumului, m-a impresionat în mod deosebit datorită puterii ei – de a nu ceda, de a crede, de a ierta. Chiar și pe cea care i-a ”ucis” fata. Știind că ești și cercetătoare și că aceasta carte a implicat un studiu științific amplu, voiam sa te întreb dacă acest personaj a fost unul real, sau doar este un cumul de calități feminine adunate într-un singur personaj?

Cuța-străbunicuța este un personaj inventat. Din mărturii știam că va fi optimistă și foarte credincioasă, pentru că așa erau cam toți supraviețuitorii. Când am început s-o văd, când s-a conturat în mintea mea, nu gândeam în termeni „critici”, dar, da, este un cumul, sunt câteva bunici, câteva băbuțe pe care le-am cunoscut, bunătatea femeilor de la țară, a celor care au supraviețuit chinurilor de atunci. Dar cel mai mult este chipul bunicii mele Anastasia, mama mamei, de o blândețe excepțională.

P2060044

Detaliile teribile ale supraviețuirii descrise în carte, lipsa mâncării în tren, păstrarea morților pentru a beneficia de porția lor de pâine, lacrimile cu care își potoleau setea muribunzii sunt înfiorătoare. Tu, cât ai scris, cum le-ai putut îndura, mai ales că, bănuiesc că materialul brut includea o multitudine de alte grozăvenii de genul ăsta?

Omul poate îndura mai mult decât crede. Nu am avut certitudinea că voi rezista cu atâta tensiune, am combinat scenele tragice și dure cu povești (căutarea, selectarea, adaptarea lor), cu folclor, dar a mers repede și m-am descurcat bine. Erau niște pasaje la care am plâns și, după terminarea cărții, am vrut să uit tot, să mă distanțez, să fac altceva.

Este ceva ce nu ai putut include în carte și de ce?

Da, multe scene din viața deportaților, câteva povești asiatice, cu tigri și vrăjitori, scena finală în care Ana și Eugen se întâlnesc, conversația între cele două surori (Ana, studentă la Iași și mai mica Eugenia, care stă cu străbunica la țară). Devenea prea lung romanul și am renunțat.

Vorbele Cuței referitor la lumea modernă în care trăim, fără credință, fără comunicare directă între oameni, fără jocul copiilor în praf, ci doar pe calculator, pierderea credinței, a omeniei – este de fapt un semnal de alarmă. Ce consideri că este cel mai grav dintre toate astea?

Sunt legate toate, am spus în carte tot ce am avut de spus, nu-mi place să fac morală și să-mi explic romanele, banalizându-le. Viața merge înainte, așa cum e ea.

Trădarea aproapelui poate fi iertată? Sau trebuie?

Și poate, și trebuie, așa cred. Dar un preot ar fi mai indicat să răspundă.

Ar supraviețui omul modern, în condițiile actuale, unui astfel de drum lung? Sau, pe cât și-a mai păstrat omul din ziua de azi capacitatea de a se adapta oricăror împrejurări, da a supraviețui?

Unii ar supraviețui, alții nu, ca și atunci, de altfel. Nici în 1941 n-au supraviețuit foarte mulți. Întotdeauna cineva rezistă sau trebuie, în orice caz.

După Capătul drumului mi-e greu să mai vorbesc despre alte subiecte, părându-mi nesemnificative celelalte. Singurătatea din Imperiul fetelor bătrâne este, însă, un destin greu de dus. Sau te poți împăca cu el, totuși?

Singurătatea din Imperiul fetelor bătrâne mă preocupă acum la fel de puțin ca singurătățile din alte romane pe care le-am scris și le voi mai scrie. Dar e o temă cu mult potențial. Nu subiectele sunt sau nu nesemnificative, ci modul de a le privi și de a le aborda. Se pot scrie capodopere și despre muște. Poți rata sau nu orice. Există un decalaj între preocupările autorului într-un domeniu și receptarea cărții de către critici și cititori. Lucram de zor la Caiet de cenzor și atâtea aș fi avut de spus despre cenzură, dar aveam lecturi cu Kinderland și trebuia să vorbesc numai despre emigrație. Recunosc, am multe proiecte diferite între ele care mă solicită mult și nu-mi place să mă împrăștii, să trișez.

Realitatea crudă a depopulării Moldovei, a plecării tinerilor și a copiilor rămași pe la bunici și mătuși, sau, mai rău, de unii singur, este iarăși un subiect pe cât de dureros pe atât de actual. Și an de an parcă e tot mai rău. Ce remediu consideri că există, Liliana?

Acum, un remediu nu cred că există, dacă ar fi existat, s-ar fi pus în aplicare. Când nu era valul de migrație, omul nu putea să opteze, îi era interzis să iasă din țara sa, era obligat să stea într-un loc. Dacă obligația s-a anulat, odată cu căderea regimului comunist, oamenii tot pleacă. Să le oferi condiții mai bune decât acolo unde pleacă nu este real, să le interzici să plece nu este democratic.

Cartea Kinderland a fost tradusă în limba germană și a avut un real succes. Consideri că nemții au reușit să înțeleagă problema reală sau au considerat-o o ficțiune? Ai discutat referitor la feedback-ul cărții din partea publicului german cu editorii nemți?

Nu știu cât au reușit, dar au încercat să înțeleagă problema reală și aspectul social i-a interesat foarte mult. Editorul austriac mi-a trimis, la un moment dat, toate cronicile scrise, neașteptat de multe, la carte. În toate se amintea despre Moldova și despre problema migrației, pe care o au și ei, dar sub alte forme.

Povestește-mi, te rog, despre celelalte cărți ale tale, care, din câte știu, implică mai multă cercetare, de fapt?

Doar un singur roman a implicat cercetare în sensul primar și științific, Caiet de cenzor. Pentru altele, „documentare” e mai potrivit. E mai greu să scrii roman istoric bazat pe fapte reale, decât să stai cu ochii în pod și să-ți imaginezi tu ceva. Pretenția de a descrie realitatea limitează, îmi dau seama că anumite scene n-ar fi posibile sau verosimile și atunci trebuie să renunț la ele. Altfel, temele abordate au fost și vor fi diferite. Primul,Negrissimo e despre scrisul la negru, despre plagiat; Un an în Paradis – trafic de ființe umane; Kinderland – copii abandonați, efectele migrației; Cenzura pentru începători, o introducere; Imperiul fetelor bătrâne – singurătate, nebunie și război, Caiet de cenzor – instituția cenzurii; Capătul drumului – deportări. Am mai răspuns la această întrebare. Această diversitate mă ajută și pe mine mult. E una să citești ceva într-un domeniu și cu totul altceva să scrii, să te implici, să simți din „interior”.

”O basarabeancă realizată la București” – mai funcționează sintagma? Pentru că în anii, 96, pe când venisem și eu la Cluj, abia ne înfiletam în societatea română de dincolo de Prut. În cazul tău, cum a fost? Te mai consideri un personaj, autor, diferit de cei din România?

Din fericire pentru mine, nu cred că e cazul să dorm pe lauri. Uneori îmi pare rău că nu am mers mai departe, că nu am încercat să scriu într-o altă limbă decât româna. Am crezut că pot mai mult, de multe ori am fost nemulțumită de ceea ce trebuia să fac sau de ce am făcut. Această nemulțumire, reală sau exagerată, mă motivează însă tot timpul. Să fii diferit e un atu și e foarte bine ca scriitorii să fie diferiți între ei. Am ajuns la București în 1997 și îmi amintesc despre basarabeni că păreau încă destul de exotici. Eu am aterizat direct în bibliotecă, la doctorat. Studenții au putut altfel socializa, altfel comunica și vedea lucrurile, dar doctoranzii, singuratici prin definiție, nu-și doreau decât să lucreze la doctorat și să-l susțină (cazul meu). Îmi amintesc de întâlnirea cu domnul Nicolae Mătcaș de la Ministerul Educației din București care mi-a spus, așa, printre altele, când am trecut pe acolo, că „până acum (era în 1997) doar 4 moldoveni și-au susținut doctoratul din sute care vin aici cu burse”. Am tăcut, nu i-am răspuns, dar în gând am hotărât că voi fi a cincea care-și susține doctoratul (ca să măresc statistica de la minister).

Aici te las să zici ce consideri tu. Așa fac de obicei. Ceva ce nu ai mai fost întrebată de nimeni.

Mulțumesc pentru întrebări. Chiar dacă răspund în grabă, sunt provocări care pot influența viitoarele mele cărți. Dacă ar fi existat asemenea interes sau acel „ feedback” la Golgota românească. Mărturiile bucovinenilor deportați în Siberia, în 2009, dacă s-ar fi scris vreo cronică despre acea antologie editată de mine, eu aș fi închis subiectul și n-aș fi scris niciodată Capătul drumului. Dar am considerat o nedreptate pentru Golgota…această tăcere și am revenit, ca să fac dreptate și cărții, și bucovinenilor ignorați. Există atâta imprevizibil în a alege un subiect, încât nu știi niciodată cum va fi mâine și ce-ți va veni să scrii.

Poate că așa au trebuit să se așeze lucrurile, ca această minunată carte Capătul drumului să apară totuși, iar prin ea și interesul pentru Golgota Românească care presimt că este la fel de valoroasă. Îți mulțumim pentru interviu și suntem curioși să vedem cu ce altceva va veni nou Liliana Corobcă și, de ce nu, poate că vom avea parte de o o carte scrisă într-o altă limbă.

17855186_1529911843688209_3204968396990435104_o 28422993_1897597870252936_1598693752446901757_o

18121971_1547631865249540_3074169415607994333_o18358859_1565781273434599_190135762956355041_o18738399_1582447498434643_865853488749106743_o

 

Lumile diferite ale Lilianei Corobcă

All you can read, cu Marius Chivu

aprilie 16, 2018

http://urbansunsets.com/radio-shows/u-can-read/

Editura POLIROM la BOOKFEST TIMIȘOARA, 19-22 aprilie 2018

aprilie 13, 2018

Lansare carte image

 

https://www.polirom.ro/-/editura-polirom-la-bookfest-timisoara-19-22-aprilie-2018-centrul-regional-de-afaceri-craft

 

Editura Polirom va participa la Salonul de Carte Bookfest Timișoara, ediția 2018, cu peste 800 de titluri, toate aflate la reducere (20-25%). Peste 100 de titluri la prețul promoțional de 10 lei. Lansări de carte și sesiuni de autografe cu Smaranda Vultur, Carmen Mușat, Liliana Corobca, Tudor și Robert Șerban, Sebastian Lăzăroiu, Eugen Istodor.

Programul complet de evenimente:

SÎMBĂTĂ, 21 aprilie
ora 12.30: Lansare de carte și sesiune de autografe: Germanii din Banat prin povestirile lorSmaranda Vultur
Invitați: Vasile Popovici, Ioana Pârvulescu, Simona Hochmuth
Moderator: Adrian Șerban
Ediţia a II-a revăzută şi adăugită

Volum apărut cu sprijinul Ministerului Afacerilor Externe al Germaniei în baza unei decizii emise de Parlamentul German.

Sînt trei secole de cînd primii germani au fost colonizaţi în Banat, prezenţa lor jucînd un rol important în regiune atît din punct de vedere economic, cît şi politic şi cultural. Într-o a doua ediție revăzută și considerabil adăugită, volumul coordonat de Smaranda Vultur reuneşte interviuri autobiografice şi studii antropologice despre minoritatea germană din Banat, care creionează imaginea de ieri şi de azi a unei etnii, precum şi repere importante ale istoriei sale sociale. Prin interviurile de tip „povestea vieţii” sînt prezentate destine individuale, obiceiuri, tradiții, locurile rămase în memoria etnicilor germani, precum şi odiseea celor deportaţi în URSS în 1945 şi în Bărăgan în 1951. Mai multe detalii, aici.

ora 13.00: Lansare de carte și sesiune de autografe: Omatidii. Șarada unui hacker, Sebastian Lăzăroiu, colecția Ego. Proză
Invitați: Daniela Rațiu, Marcel Tolcea
Moderator: Adrian Botez

Trintius, un hacker anarhist, îndrăgostit nebuneşte de o victimă a lui, Ema, este recrutat în închisoare de serviciile secrete. După mai multe şedinţe de psihoterapie, Trintius îşi scrie memoriile camuflate într-o şaradă de întîmplări extraordinare, divers localizate în timp şi spaţiu, din Patagonia lui Magellan în Cuba lui Che Guevara, din Barbaria corsarilor în Coreea de Nord contemporană. Dar este Ema ceea ce pretinde? Ajunge personajul principal să controleze jocul sau trăieşte doar o iluzie? Răspunsurile se găsesc în memoriile lui Trintius – o colecţie de întîmplări cu personaje aflate în situaţii teribile de viaţă la extrema realităţii. Mai multe detalii, aici.

ora 18.00: Lansare de carte și sesiune de autografe: Tudor Șerban la vorbă cu Robert ȘerbanTata, eu glumesc serios!,ilustraţii de Bogdan, Jan şi Julian Achimescu
Invitați: Adriana Babeţi, Carmen Rusmir, Marcel Tolcea
Moderator: Adrian Botez

„Un singur cuvînt îţi vine să spui la capătul acestui volum care, pe de-o parte, semnalează un debut şi, pe de alta, confirmă o vocaţie: ADORABIL! Debutul e al unui copil de 7 ani care îşi lasă trecut numele pe copertă, Tudor Şerban, iar cel care se dovedeşte încă o dată nu doar un excelent poet, ci şi un adevărat om de presă atunci cînd înregistrează atent şi sensibil puzderia de vorbe din jurul lui e Robert Şerban. Aşadar, în tandem, un fiu şi un tată. Amîndoi îşi pun întrebări, amîndoi îşi dau răspunsuri, iar din jocul lor plin de tandreţe, farmec şi umor se naşte nu doar o lecţie discretă pentru toţi părinţii obosiţi, ci şi una de neaşteptată poezie.” (Adriana Babeţi)
Mai multe detalii, aici.

DUMINICĂ, 22 aprilie
ora 13.30: Lansare de carte și sesiune de autografe: Cațavencii și tribul lor. O etnografie a grupului incomod și de moravuri grele Cațavencu (1990-2006)Eugen Istodor
Invitați: Mircea Mihăieș, Marcel Tolcea, Robert Șerban
Moderator: Adrian Șerban

Cartea lui Eugen Istodor e un studiu de caz despre cea mai cunoscută și citită revistă de umor și satiră din România postdecembristă, Academia Cațavencu. Pornind de la acest caz concret, Istodor încearcă să analizeze rolul mai larg al satirei în presa și societatea românească postcomunistă, dar și problemele cu care s-a confruntat și se confruntă jurnalismul autohton. Analiza teoretică e pigmentată cu interviuri luate membrilor grupului Cațavencu, cu numeroase detalii de culise, inclusiv cu privire la relația jurnaliștilor cu patronatul ori momentul spargerii grupului Cațavencu în 2006, și succinte comparații cu alte reviste mai mult sau mai puțin similare, precum celebra Charlie HebdoMai multe detalii, aici.

ora 14.00: Lansare de carte și sesiune de autografe: Frumoasa necunoscută. Literatura și paradoxurile teorieiCarmen Mușat, colecția Collegium. Litere
Invitați: Vasile Popovici, Daniel Vighi, Viorel Marineasa
Moderator: Adrian Șerban

„Cartea aceasta nu-şi propune să ofere răspunsuri sau să reia, sintetic şi pasiv, în genul manualelor, răspunsurile altora la întrebările pe care literatura le provoacă. E pledoaria mea pentru capacitatea teoriei literare de a oferi căi de acces în lumile posibile ce iau naştere, prin intermediul limbajului, la intersecţia vieţii reale cu ficţiunea. Şi este, totodată, o încercare de a «îmblînzi» teoria, situînd-o în raport cu lumea şi cu percepţia asupra lumii, pe care fiecare autor în parte o proiectează în opera lui. Mi-a stat alături, în acest demers, copilul care am fost şi care, în pofida trecerii anilor, mă însoţeşte încă pretutindeni.” (Carmen Muşat) Mai multe detalii, aici.

ora 14.30: Lansare de carte și sesiune de autografe: Capătul drumuluiLiliana Corobca
Invitați: Grațiela Benga, Tudor Crețu, colecția Fiction Ltd.
Moderator: Adrian Botez

Familia Anei Blajinschi, o femeie de aproape 90 de ani, decide să o mute pe aceasta la un cămin de bătrîni. O strănepoată primeşte misiunea delicată de a merge la ea ca s-o convingă să accepte această soluţie. Însă vizita ia o turnură neaşteptată cînd octogenara începe să-i povestească fetei despre perioada de coşmar din tinereţe, cînd a fost deportată în stepele Kazahstanului. Bazat şi pe mărturii reale, romanul Lilianei Corobca este o călătorie în întuneric, cu întîmplări cutremurătoare, în care doar în ultimul moment descoperim ce se află la capătul drumului. Mai multe detalii, aici.

Serile de acasă

martie 8, 2018

https://www.polirom.ro/-/ioana-baetica-morpurgo-liliana-corobca-si-doina-rusti-invitate-la-madrid

Lansare carte image

Vineri, 9 martie, ora 19.00, la sediul Ambasadei României în Regatul Spaniei (Avenida Alfonso XIII nr. 157, 28016, Madrid), Doina RuştiLiliana Corobca şi Ioana Baetica Morpurgo sînt invitatele „Serilor Acasă la Ambasadă”, eveniment prilejuit de celebrarea Zilei Internaţionale a Femeii şi organizat de Ambasada României în Regatul Spaniei și de Asociația Freedom Smile, cu sprijinul Ministerului pentru Românii de Pretutindeni.

Cele trei scriitoare se vor întîlni cu cititorii, vor citi fragmente din cele mai noi romane – Logodnica şi Mâţa Vinerii, de Doina Ruşti, Capătul drumului şi Kinderland, de Liliana Corobca, Schije, de Ioana Baetica Morpurgo – şi vor oferi autografe.

O poveste adevărată despre dragoste și răzbunare
„David Kinsella este un regizor britanic, stabilit în Norvegia. De fapt, prin sînge este irlandez, plin de pasiune, ca toţi fidelii Sfîntului Patrick, dar a ales să-şi potolească temperamentul de foc în liniştita şi calma Norvegie, care l-a adoptat. Regizor de succes, David este legat şi de România, unde are mulţi prieteni care îi cunosc viaţa şi pasiunile. Iar una dintre aceste pasiuni a vrut să-i fie transformată într-o carte. Fără ezitare, gîndul m-a dus la Doina Ruşti, stăpîna cuvintelor şi a poveştilor care te fascinează. Ca noi toţi, şi David a fost cucerit de farmecul ei narativ şi-a rugat-o să-i scrie povestea de dragoste. Altcineva vede uneori mai bine decît tine cheile ascunse într-o serie de întîmplări. Însă nu acesta a fost motivul principal al lui David. El a vrut să experimenteze condiţia de personaj. Să simtă pe propria piele ochii necruţători ai spectatorului. Desigur, şi-a închipuit că Doina va urmări faptele pe care el însuşi i le mărturisise, lucru imposibil, avînd în vedere originalitatea ei ieşită din comun. «Ce poveste este aceea, a întrebat ea, spusă pe o singură voce? Orice iubire presupune un EL şi o EA, două puncte de vedere.» Prin urmare, Doina a scris un roman admirabil, din două confesiuni, pe cît de diferite, pe atît de legate.
Scris în trei luni, romanul Logodnica nu este doar povestea de iubire a lui David, ci şi o parabolă despre Est şi Vest, despre extremele Europei.” (Dan Burlac)

Mâţa Vinerii spune istoria unui reţetar magic şi a unei familii de adepţi ai marelui Sator. Plasată în Bucureştiul fanariot şi epoca luminilor, la fel ca Manuscrisul fanariot – ultimul bestseller semnat Doina Ruşti –, povestea trece pe nesimţite de la faptele reale din anul 1798 la misterele unui cult de magicieni, ale căror fabuloase reţete culinare, notate cu acribie în Cartea bucatelor rele, scot la lumină gusturile vieţii arhaice şi rafinamentul unei bucătării fermecate, din vremuri de mult uitate. Cărăbuşii prăjiţi, crumilla cum animis, plăcintele de trandafiri, elixirele de iubire sau lichiorul formicosus sînt numai cîteva dintre mixturile vrăjite ce condimentează peripeţiile Mîţei Vinerii.

Doina Ruşti este una dintre cele mai apreciate voci feminine ale literaturii contemporane. Tradusă în numeroase limbi, invitată la evenimente internaţionale, s-a impus în special prin romanele cu tematică diversă şi construcţie solidă. Dintre romanele sale, unele reeditate în colecţia Top 10+, amintim Fantoma din moară (2008), roman amplu despre comunismul românesc, distins cu Premiul pentru Proză al USR, Zogru (2006) şi Lizoanca la 11 ani (2009, reeditat în 2017 la Editura Polirom cu titlul Lizoanca) – recompensat cu Premiul „Ion Creangă” al Academiei Române. Manuscrisul fanariot (2015) şi Mîţa Vinerii (2017), două bestselleruri, au deschis seria ficţiunii istorice. Doina Ruşti trăieşte în Bucureşti, este profesor universitar şi scenarist. Pagină web: http://doinarusti.ro.

Familia Anei Blajinschi, o femeie de aproape 90 de ani, decide să o mute pe aceasta la un cămin de bătrîni. O strănepoată primeşte misiunea delicată de a merge la ea ca s-o convingă să accepte această soluţie. Însă vizita ia o turnură neaşteptată cînd octogenara începe să-i povestească fetei despre perioada de coşmar din tinereţe, cînd a fost deportată în stepele Kazahstanului. După o călătorie cumplită, alături de mii de oameni înghesuiţi în vagoanele pentru vite, în timpul căreia a crezut la un moment dat că şi-a găsit dragostea, pentru Ana au urmat zece ani de viaţă grea, pe timp de război şi foamete, însă credinţa în Dumnezeu şi speranţa că va supravieţui i-au dat putere. Străbunica îşi deapănă amintirile dureroase, străpunse pe alocuri de raze de lumină, căci „povestea are putere, povestea alungă necuratul, dar alungă şi moartea”. Bazat şi pe mărturii reale, romanul Lilianei Corobca este o călătorie în întuneric, cu întîmplări cutremurătoare, în care doar în ultimul moment descoperim ce se află la capătul drumului. 

  • Kinderlandde Liliana Corobca (Cartea Românească, 2013; Polirom, 2015)

Kinderland, bestsellerul Editurii Cartea Românească la tîrgul de carte Bookfest (2013), a fost distins cu Premiul Radio România Cultural, secţiunea Proză (ediţia 2014), şi cu Premiul Crystal la Festivalul Internaţional de la Vilenica (Slovenia) şi a fost nominalizat la Premiul Naţional de Proză al Ziarului de Iaşi şi la Premiul literar „Augustin Frăţilă”. Este de asemenea tradus în germană şi în slovenă.
La doisprezece ani, Cristina este nevoită să devină „mama” celor doi fraţi mai mici atunci cînd părinţii pleacă la muncă în străinătate, după „bani lungi”. Prin ochii fetiţei descoperim universul unui sat moldovenesc contemporan, populat în majoritate de copii şi bătrîni. Aici copiii învaţă singuri să supravieţuiască, în timp ce aşteaptă să li se împlinească cel mai frumos vis: întoarcerea părinţilor acasă. Dar aceştia nu se lasă înduplecaţi nici atunci cînd sînt invocaţi prin ritualuri magice, păgîne. Părăsiţi, copiii se alină cu amintirile vagi ale unei vieţi normale de familie, imitînd, înainte de vreme, gesturile adulţilor. Cristina povesteşte despre cruzime şi tandreţe, despre durere şi mîngîiere, disperare şi speranţă – despre ţara copiilor maturi, ale căror glasuri nu sînt ascultate de nimeni.

Liliana Corobca s-a născut la 10 octombrie 1975, în satul Săseni, raionul Călăraşi, Republica Moldova. A debutat cu romanul Negrissimo (Arc, 2003; Premiul „Prometheus” pentru debut al revistei România literară, Premiul pentru debut în proză al Uniunii Scriitorilor din Republica Moldova) şi cu Personajul în romanul românesc interbelic (teză de doctorat, 2003). A publicat romanele Un an în Paradis (Cartea Românească, 2005, tradus în italiană şi germană), Kinderland(Cartea Românească, 2013; Polirom, 2015, tradus în germană şi slovenă, bestsellerul Editurii Cartea Românească la Tîrgul de carte Bookfest 2013, distins cu Premiul Radio România Cultural, secţiunea Proză, şi cu premiul Crystal la Festivalul Internaţional de la Vilenica, Slovenia, în 2014), Imperiul fetelor bătrîne (Cartea Românească, 2016), Caiet de cenzor (Polirom, 2017).
A scris şi un monolog în trei acte, Cenzura pentru începători, apărut în Austria în 2014. A publicat volume ştiinţifice despre cenzura comunistă, exilul literar şi bucovinenii deportaţi în Siberia. A beneficiat de burse şi rezidenţe de creaţie în Germania, Austria, Franţa şi Polonia. 

  • Schije, de Ioana Baetica Morpurgo (Polirom, 2017)

Nominalizare la categoria „Proză”, în cadrul Premiilor „Nepotu’ lui Thoreau”, ediţia 2017
Rănit într-o ambuscadă, Toma părăseşte Baza de Operaţiuni Speciale FOB Tagab-Kutschbach, Afganistan, unde a fost detaşat alături de Forţele Speciale din 2009, şi se întoarce în Celei, satul de baştină. Peste cîteva luni e decorat de preşedintele Traian Băsescu, însă statutul de erou în lupta împotriva terorismului îl resimte incongruent cu situaţia personală – nevasta lui între timp s-a încurcat cu un poliţist şi se hotărăşte să plece cu el în Italia, amintirea prietenului său care a murit pe front îl urmăreşte pretutindeni, satul e cuprins de paralizie. Simptomele de PTSD îşi fac loc progresiv în viaţa lui Toma. Singurii oameni cu care reuşeşte să se conecteze cu adevărat acum sînt băieţelul lui de şapte ani, un ţigan cu care a stat în bancă în şcoala generală şi văduva prietenului său, cu care începe o relaţie pur sexuală. Flashbackuri din zona de conflict armat se inserează în viaţa de zi cu zi, alături de antidotul lor – memoria copilăriei. Prima parte din Trilogia HSchije este un roman despre violenţă, conştiinţă, masculinitate, memorie şi timp. Este un roman despre clişee instituţionalizate, psihologia maselor, dizolvarea identităţii personale. Şi despre supravieţuire.

Ioana Baetica Morpurgo s-a născut în 1980. A absolvit Facultatea de Litere din Bucureşti, apoi masteratul de Antropologie Culturală SNSPA. A fost cercetător pe tema culturii tranziţiei în România postcomunistă la Universitatea Exeter, Marea Britanie, unde a şi predat un seminar de „Societăţi Contemporane”. A publicat articole pe teme literare şi socioculturale în reviste precum Romȃnia literarăDilema VecheAcademia CaţavencuObservator culturalNew InternationalistContemporary ReviewLichtungenBuchkultur etc. A contribuit cu eseuri şi proză scurtă la diverse antologii – Cartea cu bunici (2007), The Review of Contemporary Fiction (2010), Erotographos 50+1 (2010), Best of: Proză scurtă a anilor 2000 (2013), Poveşti cu scriitoare şi mămici (2014), 10 000 de semne (ICR, 2017). Prima ei carte, Fişă de înregistrare (Polirom, 2004), a fost selectată pentru premiul de debut al României literare. Romanul său Imigranţii (Polirom, 2011) a fost premiat cu bursa de creative writing Kulturkontakt – Viena. Proza sa a fost tradusă în spaniolă, engleză, sîrbă, albaneză, germană şi italiană. Ȋn 2016, într-o tentativă (ratată) de a deraia trenul Brexit din Marea Britanie, a organizat o serie de conferinţe şi dezbateri pe tema Europei – spirit comun. Din 2004 trăieşte în sudul Angliei, unde scrie, cîntă la pian, înoată în ocean şi coordonează un proiect de hedonism al ideilor – Lectures on Everything.

Capătul drumului. Roman.

februarie 20, 2018

Un drum nou a început odată cu povestea mea. Simțeam că trebuie să scap de povara poveștii mele, că ceva se va schimba, credeam că sfârșitul vieții este sfârșitul poveștii, dar orice sfârșit este precum capătul drumului, doar un episod și după el urmează un nou început. Iar la capătul drumului nostru, Îngerul Domnului ne cheamă și ne îndrumă tot cu o poveste. Iar capătul poveștii nu există, când ieșim din una, intrăm în alta, aici printre oameni sau pe ceea lume, alături de Dumnezeu. Fiecare primește povestea pe care o merită. Pe unele abia le purtăm pe umeri, grele ca pedepsele, altele, ușoare, le apuci de primul cuvânt și plutești cu ele în ceriurile de azur.