Archive for the ‘Interviu’ Category

All you can read, cu Marius Chivu

aprilie 16, 2018

http://urbansunsets.com/radio-shows/u-can-read/

Reclame

Ultimul interviu din 2017

decembrie 14, 2017

http://haibun.md/liliana-corobca-noua-ni-se-spunea-ca-un-cercetator-se-formeaza-in-zece-ani-nu-cred-ca-un-scriitor-se-formeaza-mai-repede/

Liliana Corobca: „Nouă ni se spunea că un cercetător se formează în zece ani. Nu cred că un scriitor se formează mai repede”

 

 

 

Pe Liliana Corobca am descoperit-o la bibliotecă. Nu a fost o întâlnire în carne și oase, ci una livrească. I-am citit romanul Kinderland, apoi, după marea de sentimente contradictorii pe care le-am simțit în urma lecturii, mi-am zis că trebuie să discut și cu autoarea. Așa a apărut acest interviu.

Liliana Corobca este scriitoare și cercetătoare. Prima meserie este mai visătoare și, chiar dacă este ancorată în realitatea și în experiența scriitorului, oricum ține de imaginație. A doua meserie este mai operațională, ca să-i spunem așa, și rezidă în cumularea de date și fapte. O meserie… mai pământească. Cum se împacă scriitoarea și cercetătoarea? Iar aici nu mă refer la creație, cărțile dumneavoastră demonstrează că se împacă perfect, dar la momentele în care scriitoarea trebuie să cedeze în fața cercetătoarei și invers. Fac acestea două compromise? Ori nu le delimitați nici într-un fel?

Liliana Corobca: Cum să nu le delimitez! Sunt două activități diferite și care se condiționează reciproc, în cazul  meu. În prezent, sunt, oficial, expert la Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului și Memoria Exilului Românesc, iar proiectele la care lucrez nu sunt, în primul rând, de cercetare. Nu mai studiez cu lunile în arhive, ci stau la birou. De multe ori, interesul literar se întâlnește cu cel științific, cum a fost în cazul romanului Caiet de cenzor, când scriam un articol despre recrutarea cenzorilor pentru o publicație a IICCMER, iar, în paralel, mă documentam și pentru roman. Scrisul este pe locul al doilea, în primul rând îmi îndeplinesc obligațiile de serviciu. În afara programului, în week-enduri și în concedii scriu intens la romanele mele. Lipsa timpului liber mă mobilizează și am deja un reflex, când vin căldurile cele mari, prin iulie-august, și lumea pleacă în vacanță, eu stau cu un roman în față și nici nu simt căldura. Spre mirarea mea, scriitoarea și cercetătoarea se împacă, dar scriitoarea se împacă cu oricine și cu orice îi permite să-și vadă de cărțile sale.

Ați debutat, conform calculelor mele, la 28 de ani cu romanul Negrissimo, fiind deja cercetător științific la Institutul de Istorie și Teorie Literară „G. Călinescu” din București. Cum ați trecut de la cercetător al teoriei la obiectul teoretizării? Cum ați ajuns să scrieți ficțiune?

Liliana Corobca: Terminasem de scris romanul când m-am angajat la Călinescu. În 2001, mi-am susținut teza de doctorat, dar am scris-o în 2000, nu am vrut s-o predau înainte de termen ca să nu pierd bursa și cazarea (gratuită), iar în jumătatea de an ce-mi rămăsese am scris romanul. Aveam ambiții de prozator încă din adolescență și aceste treceri de care ziceți sunt, de fapt, niște etape care mă îndreptau spre cariera de scriitor. Titlul tezei de doctorat este: „Ipostaze ale personajului în romanul românesc interbelic” și, în afară de romanele interbelice, am citit despre construcția romanelor, despre teorii ale romanului, despre tipurile de personaje. Eram foarte tânără când m-am apucat de scris (13-14 ani, atunci am scris un „roman” de două caiete, fiecare a câte 12 pagini!) și am descoperit atunci că numai dorința de a scrie nu-i de-ajuns. Trebuie multă învățătură, așa cum, indiferent cât de mult ți-ar plăcea să cânți la o vioară, dacă nu faci școli speciale, scârțâi doar cu ea când o iei în mână. Mulți își imaginează că cel care scrie este automat și un scriitor. Nouă ni se spunea la Institutul G. Călinescu că un cercetător se formează în zece ani. Nu cred că un scriitor se formează mai repede.

Într-un interviu mărturiseați: „Pe o insulă m-aş duce să scriu, pentru că pot să citesc şi în Bucureşti şi oriunde, iar de scris nu pot oriunde…”. Unde obișnuiți atunci să scrieți acum?

Liliana Corobca: Acum am foarte puțin timp liber și, dacă am o carte în cap, scriu pe unde apuc. Prefer acasă, dar am scris și prin parcuri și în mijloacele de transport și pe la festivaluri… Nu știu dacă pot chiar oriunde să scriu, dar există idei atât de năvalnice, încât nu mai contează unde le aștern pe hârtie… Cred că ce am spus eu nu știu când nu este valabil o veșnicie, se mai schimbă lumea. Poate mi-aș lua acum cărți pe insula ceea pustie… De fapt, duc un mod de viață destul de retras și insulele pustii nu mă atrag acum. Mie mi-e dor de oameni.

În același interviu ați spus că „mă las greu sedusă de o nouă carte, dar dacă mă apuc de ea, scriu ca şi cum ar fi ultima”. De aici și întrebarea. Unde găsiți subiectele pentru romane? Le căutați sau vă găsesc ele pe dumneavoastră?

Liliana Corobca: Dacă mă gândesc mai bine, nicio carte nu are un subiect pe care l-am căutat eu cu lumânarea. Toate au venit spre mine, iar prima întâlnire n-a fost, de obicei, prea amiabilă. Găsesc o grămadă de argumente ca să alung subiectele, ca să fug și să nu mi le asum. Da și ele fuga din urma mea! Încep să le visez noaptea, încep să vorbească în mine, unele scene stăruie, insistă, până, în cele din urmă, îmi zic: Fie, n-o să-mi ia mult timp, n-o să fie prea greu. Dar îmi iau și mult timp, și e mult mai greu decât speram eu. Ajung întâmplător la subiecte, nu mă preocupă alegerea, atâta timp cât sunt multe în jurul meu, mișună și eu doar selectez, fie hai că mă apuc acum de acesta sau încă nu, mai așteptăm. Subiecte de romane se pot găsi peste tot.

„Eu cred că autorul, indirect, propune o soluție (n.r. a problemei abordate în roman). Când abordezi o realitate, cred că oferi, fără să vrei, și niște soluții.” Fraza dumneavoastră m-a dus cu gândul la orele de limbă română, când ni se impuneau remarcile despre „ce a vrut să spună autorul” și eram nevoiți să le memorăm ca pe o rugăciune. Cel puțin, asta se mai practică prin școlile din Republica Moldova. În acest context, care este părerea dumneavoastră vizavi de libera interpretare a textului? De multe ori criticii își asumă această interpretare, când autorii poate nici măcar n-au căutat să comunice un mesaj sau altul. Ar trebui fiecare să scoată dintr-un text ceea ce se pliază pe experiența lui individuală?

Liliana Corobca: Aici e o întrebare sau cinci deodată, toate diferite? În școala de azi, problema e să atragi copiii spre lectură, se citește din ce în ce mai puțin. Iar lecturile clasice, cu care am crescut noi, devin neatrăgătoare pentru tinerii de azi, mai ales, cum spuneați, la capitolul „interpretare”. Într-adevăr, experiența noastră individuală, dar și cea colectivă se modifică de-a lungul anilor și ar trebui să evolueze și metodele de predare a literaturii. În contextul menționat, libera interpretare nu se încurajează deloc, spiritul critic este înăbușit, din start, elevii fiind puși să învețe comentariile ca niște papagali. Și nu doar în școli, din păcate. N-aș fi ajuns scriitor niciodată, dacă nu citeam sute de cărți care nu erau în programa școlară și care nu trebuiau comentate în vreun fel. Există desigur și situații când textul unui autor este interpretat așa cum autorul nu s-ar fi gândit nici în cel mai ascuns vis sau coșmar. Dar autorul știe ce face, de obicei. Iar criticului nu poți să-i reproșezi prea multe, el are dreptul să vadă în text și ceea ce nu a văzut autorul când a scris.

Cum obișnuiți să construiți narațiunea unui text? Aveți un plan bine gândit de la început? Ori gândiți detaliile pe parcurs?

Liliana Corobca: Diferit, am crezut că se poate într-un fel sau două, dar fiecare subiect cere o abordare nouă. Planuri am, dar socoteala de acasă nu coincide cu aceea din târg. Una din metodele care nu dau greș este să mă las dusă de val. Să am încredere în cartea care mă bântuie și în mine, că voi scoate-o la capăt. Romanul este o construcție lungă și ramificată, cu care conviețuiești luni sau ani, e normal ca unele detalii să apară pe parcurs, ca planul inițial (acesta există întotdeauna) să sufere schimbări, de obicei, substanțiale, să renunți la unele scene sau personaje în favoarea altora care îți par mai bune sau mai adecvate. Pun începutul pe o foaie, o singură foaie. Nu poate să încapă totul aici.

Kinderland, unul dintre cele mai apreciate romane ale dumneavoastră. Cât de greu a fost să intrați în pielea naratorului minor? Ați simțit cumva o responsabilitate mai mare, povestind din prisma unui copil?

Liliana Corobca: Da, responsabilitate e un cuvânt potrivit. A trebuit de mică să fiu responsabilă și simt că port așa ceva pe umeri la fiecare carte și nu numai. Nu-mi este greu să intru în pielea unui personaj, greu este să rămân acolo cât durează romanul. Mai ales în cazul unor scene dramatice, chinuitoare, iar tu stai prins acolo și trăiești viața personajului tău. Trebuie să recunosc, personajul cenzor a fost mai dificil decât personajul copil. În comparație cu spurcăciunea de cenzoriță, a fi copil, chiar dacă unul părăsit de părinți, a fost o încântare.

Kinderland a fost jucat într-un teatru din Ljubljana. Cum a ajuns să fie pus în scenă acolo? De ce nu și în România?

Liliana Corobca: Întâi am fost la festivalul internațional de literatură de la Vilenica din Slovenia, în 2014, unde am luat premiul Cristal pentru autorii tineri. Cred că numai participarea la festival a fost un argument în favoarea publicării romanului, iar premiul luat a contat și mai mult. Încă atunci, la festival, traducătorul cărții, Aleš Muștar mi-a spus că va propune romanul unei edituri. Nu știu cui i-a aparținut ideea dramatizării, dar am primit un mesaj de la Teatrul de Stat din Ljubljana, în care am fost informată asupra faptului împlinit. Nu am insistat să merg la premieră, lucram de zor la altă carte și a scrie mi-a părut mai important decât a merge acolo și a vărsa lacrimi. De ce nu și în România? De ce nu și în Republica Moldova? Nu-i treaba mea să-mi pun astfel de întrebări. Nu îmi promovez destul cărțile și ele nu ajung, probabil, în grupuri care ar avea astfel de inițiative.

Ce este mai greu? Să scrii romanul sau să răspunzi la interviuri și să-l promovezi ulterior? S-a întâmplat vreodată să refuzați vreun interviu pe motiv că ați obosit să povestiți despre una sau altă carte care vă aparține?

Liliana Corobca: Să răspunzi la interviuri este mai ușor, pentru că ai de scris două trei pagini, nu două trei sute de pagini. Fizic, romanul este foarte solicitant și pentru că intri în pielea unor personaje extraordinare, suferinde și suferi în pielea lor, și psihic este foarte solicitant. Interviurile nu mă solicită nici fizic, nici psihic, dar nici mulțumirea nu este pe măsură, de obicei. Trebuie să fiu mai banală decât sunt, rar mă ridic deasupra cărților și asta mă nemulțumește. Dar au și întrebările meritul lor. Pe mine atâta m-au întrebat dacă din preocupările despre cenzură nu va ieși un roman, încât am stat și m-am gândit: chiar, de ce nu? Nu cred că-mi dădea în cap fără aceste insistențe. Nu, nu am spus nimănui: nu răspund c-am obosit. Nici nu cred că se va întâmpla. Dar mă simt uneori incapabilă să inventez un răspuns nou la întrebarea care mi se pune de mai multe ori. În adâncul sufletului meu, aș refuza câte o dată să răspund la atâtea întrebări, dar înțeleg că oamenii care îmi pun întrebări se străduiesc să mă prezinte cât mai atrăgător cititorului, să mă promoveze, atunci când eu prefer să stau în umbră… Ideal ar fi să răspund și eu tot cu întrebări. De pildă: ce fel de scriitoare sunteți, Doina Fikman? Care este întrebarea la care ați răspunde cu cea mai mare plăcere? O puteți alege și din acestea puse mie. Da, vă rog să răspundeți.

Urmează chestionarul lui Proust într-o variantă adaptată. Ce înseamnă fericirea pentru Liliana Corobca?

Liliana Corobca: Văd fericirea ca pe o armonie între pacea lumii și pacea mea interioară. Simplă, după atâta scris și înțepeneală, fericire e să ieși la soare și să mergi prin parc. Pasul ușor, ca o plutire și senzația de gol și de plin, când termini un roman. Și atunci când primești mai multă dragoste decât dai. Parcă dai mult, dar primești și mai mult.

Imaginați-vă că aveți șansa să-l întâlniți pe Dumnezeu și puteți să-i puneți o singură întrebare, care ar fi aceasta?

Liliana Corobca: Dacă eu vreodată voi avea șansa să îl întâlnesc pe Dumnezeu, aceasta va însemna că primesc răspunsul la toate întrebările.

Care dintre scriitorii români contemporani, în opinia dumneavoastră, merită Nobelul?

Liliana Corobca: După căderea comunismului, cele mai multe șanse le-au avut Paul Goma și Mircea Cărtărescu.

Recomandați-ne 3 dintre autorii dumneavoastră preferați.

Liliana Corobca: Îmi place aproape tot ce citesc. Dar pe foarte puțini i-aș reciti. Ca filolog, am parcurs toată literatura universală, am susținut și examen. Citesc câte un roman, mă minunez, mă delectez, apoi uit totul. Totuși, în momentele grele, aș reciti cu plăcere, aș reveni la: Miguel de Cervantes, François  Rabelais, Anton Pavlovici Cehov. Iar Cartea cărților, cea mai actuală și cea mai genială din toate timpurile, rămâne Biblia, să nu uităm.