Noi Orizonturi. Literarische Positionen in Europa: Rumänien

septembrie 6, 2018

http://www.literaturbuero-owl.de/veranstaltungsuebersicht/noi-orizonturi.html?L=2.html..html.html

Noi Orizonturi
Literarische Positionen in Europa: Rumänien

5. bis 7. Oktober 2018

Rumänien ist ein seltsames Land: Es ist das Land, in dem sich die Ablösung vom Kommunismus mit Gewalt vollzogen hat, das EU-Mitglied seit 2007 ist und eine mehr schlecht als recht funktionierende Demokratie. Ein Land, dessen politische Klasse ausnahmslos korrupt ist, wie Mircea Cărtărescu, der bedeutendste Schriftsteller des Landes, beklagt. Er hat auch darauf hingewiesen, dass es in Rumänien heute keine politische Partei gibt, die nationalchauvinistisch auftritt, dafür aber auch keine, die etwa nicht nationalistisch wäre. Es ist ein Land, das schwer von zwei Diktaturen gezeichnet ist, die beide noch nicht aufgearbeitet sind, was eine Gesellschaft zur Folge hat, die in Ressentiments, Ideologie, Verführbarkeit und Lethargie verharrt. Wenngleich es auch jene gibt, die schon seit geraumer Zeit unter der Formel ‹Rezist›  ihren Widerstand gegen die kriminellen wie korrupten Praktiken der Regierenden kundtun.

Es wäre zu einfach und zu schön, könnte man nun fortfahren: Anders aber verhält es sich in der Literatur. Selbstverständlich sind viele Schriftsteller*innen auf der Seite von ‹Rezist› und treten ein für die Aufklärung und Behebung aller politischen und sozialen Mißstände. Aber die am Schicksal der Schriftsteller*innen gänzlich desinteressierte, korrupte Leitung des Schriftstellerverbandes ist in diesem Jahr wieder gewählt worden – und zwar von der Mehrheit der Mitglieder. Weil dies so ist, kann auch nicht verallgemeinernd über ‹die rumänische Literatur› gesprochen werden, sondern immer nur von einzelnen Autor*innen und Büchern. So auch an diesem Wochenende in Detmold: Etwa von Lavinia Branişte, deren erster Roman ‹Null Komma Irgendwas› in diesem Jahr auf Deutsch erschienen ist. Es soll von und mit Filip Florian über sein Buch ‹Alle Eulen› geredet werden. Es ist auch Liliana Corobca zu hören, die aus Moldawien stammt, in Bukarest lebt und zuletzt den Roman ‹Der erste Horizont meines Lebens› veröffentlicht hat. Jede der hier genannten Autorinnen, jeder Autor ist eine absolut individuelle Erscheinung; die Stoffe ihrer Bücher unterscheiden sich ebenso wie die Erzählweisen, die Temperamente und Neigungen der Autor*innen.

Herta Müller, ist zwar im deutschsprachigen Nitzkydorf im rumänischen Banat geboren, hat aber nur einmal auf Rumänisch geschrieben – besser gesagt, ausgeschnitten und geklebt: nämlich die Collagen ihres Bandes ‹Este sau nu este Ion› (Gibt es Ion oder gibt es ihn nicht), ansonsten ist sie eine deutsche Autorin, deren Werke von den Erfahrungen in und mit der Diktatur geprägt sind.

Was Urmuz angeht, so ist dessen gesamtes Werk, das die rumänischen Avantgarden des 20. Jahrhunderts präludiert, kongenial von Oskar Pastior ins Deutsche gebracht und veröffentlicht worden. Mehr ist darüber kaum zu sagen, es sei denn: hinhören und genießen, wenn Frank Arnold daraus liest.

(Ernest Wichner)

Information und Karten

Veranstaltungsorte 
Freitag: Konzerthaus, Neustadt 22, 32756 Detmold

Samstag und Sonntag: Alte Schule am Wall, Paulinenstraße 19, 32756 Detmold (Eingang über H & S Residenz Hotel)

Eintritt
Tageskarte Freitag, 5. Oktober 2018: 15 / 10 / 8 € (ermäßigt 12 / 8 / 5 €)
Tageskarte Samstag, 6. Oktober 2018: 20 / 15 € (ermäßigt 17 / 12 €)
Tageskarte Sonntag, 7. Oktober 2018: 15 / 10 € (ermäßigt 12 / 8 €)
Abo: 45 / 30 € (ermäßigt 40 / 25 €)

Kartenbestellung

Eintrittskarten können ab Montag, 10. September 2018online  sowie von Montag bis Donnerstag zwischen 10.00 und 17.00 Uhr und am Freitag zwischen 10.00 und 16.00 Uhr telefonisch unter 05231-30 80 210 im Literaturbüro OWL bestellt werden.

Die Plätze sind nummeriert und werden in der Reihenfolge der Bestellung vergeben. Ermäßigungen erhalten Schüler*innen, Studierende bis 26 Jahre, Auszubildende, Erwerbslose und Schwerbehinderte (ab 60 %). Rollstuhlplätze können bei Bedarf eingerichtet werden.

Eine Kartenrücknahme ist nur bei ausverkauften Veranstaltungen zum kommissionsweisen Verkauf gegen eine Stornogebühr möglich.
Programmänderungen sind nicht beabsichtigt, jedoch vorbehalten und berechtigen nicht zur Rückgabe der Karten.

Förderer und Partner

Eine Kooperationsveranstaltung des Literaturbüros OWL und des Deutschen Kulturforums östliches Europa.

Ein Abend mit Herta Müller

Freitag, 5. Oktober 2018

19.30 Uhr BEGRÜSSUNG
Iris Hennig

LESUNG UND GESPRÄCH
Herta Müller
   Mein Vaterland war ein Apfelkern
   Atemschaukel
   Vater telefoniert mit den Fliegen
Ernest Wichner führt das Gespräch

Herta Müllers Werk, ‹dessen Kraft sich aus dem Schrecken speist, ist zugleich reich an Schönheit und für den Leser ein großes Glück. So spricht Erinnerung, wenn sie lebendig ist. Es schnürt einem die Kehle zu und macht Luftsprünge aus Wörtern. Und es ist neben all dem Hunger, dem Elend, dem Sterben im Lager unglaublich viel vom Glück die Rede.› (F. A. S.). Im Gespräch mit Ernest Wichner erzählt die Literaturnobelpreisträgerin von der Kindheit in Rumänien, vom Erwachsenwerden und dem erwachenden politischen Bewusstsein, von den frühen Begegnungen mit der Literatur, den Konflikten mit der Diktatur des Kommunismus und dem eigenen Weg zum Schreiben. Und sie liest – schickt in ihren Collagen einzelne Wörter auf die Reise und dichtet mit der Schere, erzählt vom Schicksal der deutschen Bevölkerung in Siebenbürgen nach dem Zweiten Weltkrieg und berichtet von dem, was sie zum Schreiben gebracht hat.

Das Literaturbüro Ostwestfalen-Lippe wird institutionell gefördert vom:

Rumänische Gegenwartsliteratur

Samstag, 6. Oktober 2018

15.00 Uhr BEGRÜSSUNG
Iris Hennig und Claudiu Florian (RKI)

LESUNG UND GESPRÄCH
Filip Florian  Alle Eulen
Vlad Chiriac liest die deutsche Fassung
Georg Aescht führt das Gespräch

KONZERT
Verena Weber (Viola)
Thomas Curuti (Klavier)
George Enescu Aubade für Streichtrio (arr. für Viola und Klavier)
Béla Bartók Rumänische Volkstänze
   Jocul cu bâta (Stabtanz). Allegro moderato
   Brâul (Rundtanz). Allegro
Pe Loc (Stampftanz). Moderato
Bubiumeana (Kettentanz). Moderato
Poarga românesca (Rumänische Polka)
Mâruntel (Zwei Schnelltänze). Allegro

ca. 16.20 Uhr PAUSE

ca. 16.40 Uhr LESUNG UND GESPRÄCH
Liliana Corobca  Der erste Horizont meines Lebens
Marina Frenk liest die deutsche Fassung
Ernest Wichner führt das Gespräch

KONZERT
Verena Weber (Viola)
Thomas Curuti (Klavier)
George Enescu Konzertstück für Viola und Klavier

ca. 18.00 Uhr PAUSE

ca. 19.00 Uhr LESUNG UND GESPRÄCH
Lavinia Branişte  Null Komma Irgendwas
Marina Frenk liest die deutsche Fassung
Ernest Wichner führt das Gespräch

ca. 20.15 Uhr ENDE

Mit Filip Florian, Liliana Corobca und Lavinia Branişte kommen drei Stimmen der zeitgenössischen rumänischen Literatur zu Wort und zu Gehör. In Lesungen und in Gesprächen mit Georg Aescht und Ernest Wichner präsentieren sie ihren ganz eigenen Blick auf Rumänien. Alle Eulen ist ein zauberhaft melancholischer Roman über Freundschaft und die Abendstunde der Erinnerung, Filip Florian erzählt in ihm mit Sprach- und Fabulierlust die großen Geschichten zweier kleiner Leben. Eine einprägsame Geschichte aus der Sicht von Kindern, die am Rande von Mitteleuropa alleine zurückbleiben, schildert Liliana Corobca mit starken Bildern in Der erste Horizont meines Lebens und Lavinia Branişte zeichnet in Null Komma Irgendwas ein gnadenloses und präzises Porträt der rumänischen Gesellschaft von heute. Verena Weber an der Viola und Thomas Curuti am Klavier verbinden und kontrapunktieren das Geschriebene und Gesprochene mit Kompositionen von George Enescu und Béla Bartók.

Reclame

Bitter Things

septembrie 6, 2018

With contributions by Ayşe Akalın, Liliana Corobca, Ok-Hee Jeong, Halyna Kruk, Georg Matzouranis, Maria Papoulias, Stefano Polis, Janka Vogel, Gülcin Wilhelm.

Labor migration is worldwide creating new models of the transnational family, which despite geographical distances strives to maintain contact between the separated family members. But, how is the relationship between parents and children to be redefined whenever gifts and material support take the place of shared experience? When physical closeness has to take second place to communication programs like Skype and WhatsApp? How does this changing family landscape impact children and their parents? Bitter Things retraces positions on this topic from the 1960s right up to present day perspectives.

Edited by Malve Lippmann, Can Sungu, and Maike Suhr
Published by bi’bak in cooperation with Archive Books
Softcover
184 pages
ISBN 978-3-943620-79-5
Euros 15,00

„Înainte mult mai este”

septembrie 4, 2018

Ioana Boștenaru – Înainte mult mai este

Cronică de Ioana Boștenaru

https://revistavatra.org/tag/liliana-corobca/

liliana corobca coperta

 

Cu un debut înregistrat în 2003, Liliana Corobca rămâne în aceeași sferă a interesului pentru comunism în cel mai recent roman al său, Capătul drumului*. Dacă preocuparea pentru cenzură și exil o individualizează în rândul cercetătorilor, romanul de față se îndreaptă spre o altă fațetă a realității istorice, mai precis spre fenomenul deportărilor din spațiul românesc, început odată cu semnarea Pactului Ribbentrop-Molotov, când Moldova și Bucovina au fost invadate de trupele rusești.

Un subiect istoric își alege, așadar, să transpună Liliana Corobca, un subiect istoric și sensibil, înțesat într-o poveste al cărei happy-end pare ușor neașteptat în contextul istorisirilor suficient de atroce. Îndreptându-se spre acesta, autoarea jonglează, fără doar și poate, cu două planuri. Există, așadar, un plan al poveștii (secolul trecut) și unul al povestirii (prezentul), puntea de legătură dintre cele două find Ana Blajinschi, Cuța, naratorul-personaj al romanului. Povestea începe la sfârșit de război, odată cu deportările masive ale familiilor bucovinene, printre care și a străbunicii nonagenare căreia îi place să povestească și o face cu minuțiozitate, conturând o frescă a satului și a țăranului român, confruntat cu asupritorii: „Era-n patruzeci și unu, departe bubuia tunul:/S-a dat de știre în țară de-o poruncă grea și amară/ de-a lui Stalin, blestematul, să ne pustiască satul. Of, of!/Târziu, pe la miezul nopții, oamenii dormeau ca morții,/Dar s-au trezit speriați, de soldați înconjurați/Și în care încărcați, înspre gară-apoi mânați./Ne mânau pe drumuri grele, satul ne plângea cu jele.”

Destinatarul poveștilor e strănepoata învestită cu misiunea de a o convinge să își abandoneze căminul pentru unul de bătrâni și din cititorul de pretutindeni. Convingerea străbunicii e însă doar un pretext al romanului, punctul de interes fiind reprezentat de amintirile eroinei. Doar prin rostire aceasta se poate elibera de trecutul apăsător, care își schimbă cursul edenic odată cu invazia trupelor rusești: „Orice poveste aduce lumină în casă. Câtă mângâiere și câtă bucurie de-a lungul vieții ne-au adus (…) Un drum nou a început odată cu povestea mea. Simțeam că trebuie să scap de povara poveștii mele, că ceva se va schimba, credeam că sfârșitul vieții este sfârșitul poveștii, dar orice sfârșit este precum capătul drumului, doar un episod, și după el urmează un nou început.”

 Împărțindu-și romanul în trei părți (Trenul, Surghiunul, Troița de Sus), pe care le putem redenumi cu ușurință pre-experiența, experiența și post-experiența, autoarea își propune o analiză în detaliu a impactului pe care îl are deportarea asupra cetățenilor români de la urcarea în trenul groazei, la munca silnică din stepele Kazahstanului și la reîntoarcerea pe meleaguri natale. Accentul e pus însă, cu precădere, pe primele două. Trenul deportaților e, într-adevăr, unul al groazei, unul în care foamea, mizeria și gesturile extreme fac casă bună. E un tren în care se trăiește datorită bucuriilor mărunte precum răsăritul soarelui printr-o borticică improvizată, un tren în care se naște și se moare, o metaforă a vieții, un soi de metamorfozare a luntrei a lui Caron, o luntre pe șine, unde marea bucurie constă într-o bucată de pâine sau în câțiva stropi de ploaie: „Prin gaura aceea scoteam o farfurioară când ploua și, după ce se umplea cu apă, o turnam oamenilor însetați în pahare și cești, iar apoi, într-o ulcicuță, ca să avem rezervă pentru vremuri de sete mare.”

Viața în trenul cu pricina se întreține, dincolo de bucuriile mărunte, prin poveste. Acesta este punctul cheie al scriiturii. De la povești bine știute la altele inventate pe loc nu e cale lungă în romanul Lilianei Corobca. Personajele au această trăsătură aparte, le place să povestească, să rostească povești de când lumea, accentuând tradiții, obiceiuri și superstiții legate de marile momente ale vieții precum nașterea sau moartea, adânc înrădăcinate în mentalul colectiv al satului românesc: „Dacă o femeie ascunde în primele luni că e însărcinată, copilul se va naște mut. Dacă l-ai înțărcat și l-ai întors iar la sân, el va deochea toată viața. Dacă i se dă sân sterp ca să tacă, el va spune minciuni toată viața. Dacă femeia fură un obiect oarecare, acela apare ca un semn pe corpul nou-născutului (…) Dacă cineva moare de la Paște până la Ispas – ajunge în rai, căci raiul e deschis pentru toți muritorii. Apa în care se spală mortul nu trebuie aruncată la nimereală, fiindcă cui calcă în locul acela i se paralizează picioarele.” Și lista lui „dacă” continuă la nesfârșit în povestea Anei Blajinschi. Tocmai aceste expuneri sunt savuroase pentru că aduc în prim-plan o plăcere de a expune coordonatele unei vieți a satului bazate pe semne și pe prejudecăți primitive. Totuși, dincolo de acestea există o credință în Dumnezeu, postulată ca un alt factor esențial al supraviețuirii în romanul capătului de drum: „Rugăciunea, zicea ea, întărește duhul și ajută corpul (…) Cu  rugăciunea toți vrăjmașii sunt biruiți!”

Nu toți prind însă gustul poveștii, nu toți pe al rugăciunii, iar neajunsurile și slăbiciunea fizică pun capăt zilelor multor dintre pasageri, care ajung la capătul drumului la propriu, deși, aparent, la un capăt de drum ajung cei debarcați în Siberia. De ce aparent? Pentru că, deși trenul se oprește la capăt de linie și nu mai duce nicăieri, o întreagă experiență îi așteaptă pe cei căliți. Maturizați înainte de vreme, conștienți de dimensiunile răului, aceștia sunt pregătiți să înfrunte orice. Drumul continuă, deși neantul a fost atins: „După atâta mers în tren, cerul a apărut așa, dintr-odată, de parcă m-am născut abia atunci și l-am văzut pentru prima oară. La capătul pământului, ne temeam să călcăm mai apăsat, pășeam cu o ușoară teamă. Poți cădea de pe pământ, care se termină aici (…) Căutam un băț, un dâmb, o baltă, ceva, un semn pământesc, unul omenesc, dar numai cerul cel înalt ne-a întâmpinat (…) M-am urcat în tren fetiță și am coborât femeie.”

Atât de cer, cât și de pământ o desparte însă experiența din lagăr, „surghiunul” cu epuizare fizică (munci agricole, pescuit, croitorie), rații, foame, frig, învățarea limbii ruse, moarte, speranțe eșuate de iubire. Totuși, deportații români dovedesc că se poate merge mai departe, că nu a fost atins capătul. Prin urmare, se gospodăresc, muncesc, își arată priceperea, transformând răul într-un rău digerabil. Capătul drumului evocat încă din titlu de autoare devine relativ. E un necapăt. Istoria mare se scrie continuu, e cu de toate, cu încercări și dezechilibre. De forța fiecărui individ depinde supraviețuirea. Sublinierea omeniei, a valorilor, a spiritului de adaptare în ciuda condițiilor indică astfel o a altă miză a romanului Lilianei Corobca. Folclorul local devine pregnant nu doar în planul poveștilor, căci țărăncile noastre cos, își duc tradițiile mai departe indiferent de context. Și acest aspect este postulat de către autoare.

De altfel, ce fac românii când pun piciorul în Siberia? Încing o horă, apelând la tipicul haz de necaz: „Nu știu cum ne-am strâns una-n alta, ne-am îmbrățișat, am început să batem din picioare, să fredonăm o melodie, să cântăm tot mai cu suflet, mai tare, să ne rotim, improvizând, în cele din urmă, o horă. Păi ce fac româncuțele vrednice ca să nu înghețe? Înjgheabă o horișoară.”

Interesant modul în care Liliana Corobca operează cu adevărul istoric, suprapunându-i un strat ficțional, care are rolul de a atenua atrocitățile istoriei. Rezultatul e un roman în care plânsul se preschimbă în zâmbet – și nu de puține ori. De la agonie la extaz, nimic nu e de nesuportat, atâta vreme cât există credința în propriile forțe – par a spune printre rânduri narațiunile cuprinse aici. Ce e viața în romanul autoarei? O poveste cu suișuri și coborâșuri, o poveste care se rostește în pragul morții de către o eroină nonagenară, ce a cunoscut suferința izbăvitoare, păstrându-și umanitatea și arătând că oamenii pot improviza în situațiile extreme „ca-n poveste, că-nainte mult mai este”.

____________

*Liliana Corobca, Capătul drumului, Polirom, Iași, 336 p.

 

[Vatra, nr. 6-7/2018, pp. 41-42]

 

 

Capătul drumului la Ambadada Moldovei din București

iunie 15, 2018

Lansare de carte cu ocazia apariției romanului „Capătul drumului”, miercuri, 16 mai 2018, la Ambasada Republicii Moldova, aleea Alexandru nr. 40.

Excelenţa Sa dr. în Istorie Mihai Gribincea, ambasadorul Republicii Moldova a rostit un cuvânt de salut și a făcut o scurtă introducere în istoria deportărilor.

Invitați, alături de autoare: Mariana Sipoș și Radu Negrescu-Suțu.
Moderatoare: Ioana Revnic.

 

Fotografia postată de Valeriu Turea.

Fotografia postată de Valeriu Turea.

 

Fotografia postată de Simona Tanase.

Fotografia postată de Valeriu Turea.

 

Fotografia postată de Marina Luiza Cristea.

 

Fotografia postată de Alina Pavelescu.

 

 

 

Fotografia postată de Dorica Boltaşu Nicolae.

Harta (supra)vieţuirii

iunie 15, 2018

Harta (supra)vieţuirii, Revista Orizont, mai 2018, p. 14.

http://www.revistaorizont.ro/arhiva/mai2018.pdf

Graţiela BENGA

Fotografia postată de Liliana Corobca.

 

În proza şi cercetarea românească, Liliana Corobca este o prezenţă tot mai greu de ignorat: romanele îi sunt traduse şi premiate, studiile (consistente) despre exil şi cenzură – repetat menţionate. De la Negrissimo (2003), Un an în paradis (2005), Kinderland (2013, 2015) şi Imperiul fetelor bătrâne (2016) până la Caiet
de cenzor (2016) şi Capătul drumului (2018), autoarea s-a arătat preocupată de situaţii-limită: derapajele actului de a scrie, traficul de fiinţe umane, efectele
migraţiei şi problema copiilor abandonaţi, războiul şi singurătatea, instituţia cenzurii şi drama deportării. Cărţile Lilianei Corobca cuprind poveşti despre
supravieţuire – expuse din perspective care, împreună, schiţează paradigma ontologică a adevărului (ca dispută între ascundere şi descoperire).
Dacă în Caiet de cenzor e imaginată o corespondenţă din anii ’70 cu şefa Biroului Documente Secrete din Direcţia Generală a Presei şi Tipăriturilor, care mergea
la fabrica de hârtie să se asigure de distrugerea caietelor de cenzori (socotite secrete de stat) şi care a sustras unul dintre aceste caiete înainte să fugă din ţară,
în cel mai recent roman o bătrână din Bucovina de Nord rememorează crunta experienţă a deportării. Instrumentele
şi consecinţele totalitarismului, aşa cum apar în Caiet de cenzor şi Capătul drumului,
dar şi vârtejurile societăţii postcomuniste (vizibile în celelalte romane)
scot la iveală, neîndoielnic, convergenţa dintre paradigma adevărului şi modelul
politic. De aici, discuţia s-ar putea lărgi – cu zăboviri asupra lui Heidegger şi cu reflecţii asupra umanităţii şi animalităţii discutate, în anii din urmă, de filosoful
italian Giorgio Agamben.
Dar Liliana Corobca scrie proză, nu filosofie. Şi nu orice fel de proză. Capătul drumului mi se pare a fi dovada unei maturităţi literare greu de tăgăduit. Subiectul
e sensibil şi ar fi putut uşor derapa în tânguire ori aluneca în stereotipie – ambele vlăguind, fatal, consistenţa epică. În schimb, Capătul drumului e o poveste puternică, flexibil construită şi bine dirijată stilistic spre o cheie de boltă care adună, în proporţii juste, fundamentul raţional-evocator, substanţa etică, credibilitatea
şi emoţia.
Despre miracolul supravieţuirii umanului scrie Liliana Corobca. Ana, a cărei poveste o aflăm în Capătul drumului, este o supravieţuitoare. În 1940, când Bucovina de Nord a fost smulsă României, Ana era un copil la vârsta mirifică a viselor. Dintre hotarele casei bucovinene,
care prelungeau, într-un fel, căldura unui pântec matern, Ana a fost aruncată într-un tren. Începea calvarul deportării, o lungă călătorie în infern. Pentru satele
din Bucovina (şi nu numai pentru ele), 1940 rămâne anul intrării într-un timp al ororilor. La fel ca Banatul, Bucovina s-a aflat între frontiere instabile. A fost
când perimetru marginal, când centru exemplar. A definit, în egală măsură,
sfârşitul şi reînsufleţirea. La limita dintre
epuizare şi reinventare a crescut Ana, aşa cum pe aceeaşi linie subţire care desparte
viaţa de moarte se aflau toţi cei damnaţi – dintr-o vină pe care nu reuşeau să o înţeleagă. Culpa lor se afla în afara legilor morale. Aparţineau, cu toţii, unui tărâm
nestatornic şi unui timp blestemat. Unii aveau rude în România. Alţii deţineau o casă pe care comuniştii o aleseseră să
fie sediul comitetului sătesc. Câţiva au trecut prin zona gării şi au fost luaţi să umple vagoanele, încât să iasă numărul
cerut de noua putere.
Iar noua putere însemna domnia arbitrariului, mascată de pseudo-egalitarism şi promovată sub învelişul fals-ştiinţific al marxismului deviat în leninism. Deşi Capătul drumului nu este ceea ce se numeşte un roman politic, ci mai degrabă unul al formării şi de-formării, politicul se află totuşi impregnat
în organismul epic, de vreme ce destinele personajelor au fost deturnate prin sacralizarea ideologică a unei puteri instaurate de oamenii miracolelor (după
cum îi numea Yuri Pyatakov), capabili să transforme inadmisibilul în admisibil.
Tot ce le-a rămas puţinilor supravieţuitori
ai exodului spre moarte a fost înălţarea unor mici insule de lumină în bezna infernului. „Tu una mi-ai rămas, mă mângâia mama pe cap […]. O scap
eu pe fata mamei cea mică şi voinică.” În strădania de a-i da copilului şansa întoarcerii în spaţiul matricial (vatra ei), mama Anei s-a rezemat, demnă şi senină, pe
un dispozitiv stabil. În primul rând, a păstrat valorile universale ale umanului.
Într-o lume esenţialmente dezumanizată, deportaţii nu au renunţat la iubire şi solidaritate. La încercarea de a da sens gesturilor mici – printr-un dar, un cântec,
un joc, un dans. În al doilea rând, nu au abdicat de la nevoia de identitate şi de transcendenţă.
Tradiţia şi credinţa formează temelia pe care s-au sprijinit Ana şi mama ei. Frigul teribil din Siberia, foamea chinuitoare, care asocia un strop de lapte sau un cartof îngheţat, găsit pe câmp, cu un moment sărbătoresc au fost suportate, pe de-o parte, prin recursul la memorie şi, pe de altă parte, prin exerciţiul de a
trece dincolo de limitele percepţiei senzoriale. Pentru ambele trasee, vehicul a fost cuvântul – cuvântul din cântecele străvechi, cuvântul rugăciunii, cuvântul
poveştii în sine. Întreaga poveste a deportării,
pe care Ana (sau Cuţa, cum i se spune) i-o împărtăşeşte strănepoatei sale, e o retrăire exorcizantă a răului. Cu
gândul că va muri la vatra ei, bătrâna a scos la lumină ceea ce se obişnuise, ani la rândul, să ascundă.
Cu instanţe narative de vârste diferite, inegale ca încărcătură în ansamblul epic, Capătul drumului desenează
situaţii-limită în care personajele (Cuţa, Dora, Jeni/ Eugen, Gherman, strănepoata Cuţei) sunt conturate fără stridenţe.
Greu de cântărit, până şi drama celei care a întocmit listele cu deportaţi reuşeşte să rămână în chenarul verosimilului. În vagonul
duhnind a moarte, mărturisirea ei se întinde, grăitor, pe claviatura vătămărilor
şi întremărilor – afective şi morale.
De fapt, romanul Lilianei Co­robca arată (intra- şi intertextual) cât de catastrofic sau cât de miraculos poate fi cuvântul. Catastrofic – pentru că unul
dintre instrumentele prin care se instaurează şi se perpetuează o dictatură este construirea unei realităţi paralele, prin transformarea cuvântului în armă
eficientă a urii, a mistificării, a creării
unui sistem capabil să inverseze aiuritor
valorile. (Este ceea ce Ana şi mama ei au trăit, captive în imensitatea stepelor
ruseşti. Ori în Kant, orăşelul kirkiz cu nume reverberant, deşi legea morală
kantiană nu-şi avea loc în doctrina de
partid.) Miraculos – deoarece cuvântul poate fi un substitut al unei armonii pierdute. Sau al unei ordini interzise.
Când mor oameni în trenurile cu deportaţi, sunt aruncaţi ca nişte pietre
de-a lungul şinelor. Cei (încă) rămaşi în urma lor nu le pot pregăti marea trecere,
altfel decât îndeplinind ceremonialul înmormântării la nivel de limbaj. Există,
în Capătul drumului, pagini cutremurătoare despre moarte şi speranţă, despre
iubire şi dorinţa de a trăi, despre trădare
şi iertare. Despre ipocrita morală comunistă
şi despre omenescul autentic. În fine, cuvântul poate fi revelator – scoţând
la iveală istoria neagră a omenirii, pe care memoria colectivă o vrea uneori
uitată. Pe de altă parte, descoperă şi istorii personale ignorate. Capătul drumului e o carte a memoriei – colective, individuale, afective, adăpostite de memoria
înţeleasă ca mecanism utilizat în tehnica modernă. De altminteri, una dintre articulaţiile osaturii narative o constituie relaţia dintre creativitate, memorie umană
şi memoria unui computer.
Revoluţiei antropologice (ca formă de radicalism utopic) i se opune, prin suprastructura bine legată a romanului, posibilitatea de a ne scrie, salvator, propria poveste. E ceea ce a făcut Cuţa. Povestea ei – realistă şi simbolică – dezveleşte cărările care unesc răul şi binele, mistificarea, uitarea
şi adevărul. Sau punţile dintre memorie şi imaginar, dintre poveştile de aici şi poveştile de dincolo, căci „capătul poveştii nu există, când ieşim din una, intrăm în
alta, aici printre oameni sau pe cea lume, alături de Dumnezeu. Fiecare primeşte povestea pe care o merită. Pe unele abia le purtăm pe umeri, grele ca pedepsele,
altele, uşoare, le apuci de primul cuvânt şi pluteşti cu ele”.
Nu am nici o îndoială, e un drum
de străbătut.

MÂNTUIREA PRIN POVESTE

iunie 15, 2018

http://www.viataromaneasca.eu/revista/2018/05/mantuirea-prin-poveste/

 

 

Articol publicat în ediția 5/20185/2018

Într-o vreme în care scriitorii născuți și școliți dincolo de Prut au declanșat o goană frenetică de sincronizare cu literatura română și de adaptare la presupuse cerințe ale postmodernismului literar, inclusiv prin utilizarea semnelor sale exterioare – un tip de mizerabilism tematic și o tot mai dezinvoltă utilizare a limbii romglish în poezie și proză – Liliana Corobca are curajul să se întoarcă la rădăcinile scrisului basarabean, adaptând (post)modernitatea la ceea ce înseamnă tradiția acestui spațiu cultural. Pentru că, dacă așa cum spune Cornel Ungureanu în admirabilele sale geografii literare, dacă literatura din Transilvania și Banat este pătrunsă de spiritul Mitteleuropean, iar cea din vechea Valahie de cel balcanic, în Moldova, mai cu seamă în cea aflată dincolo de teritoriul de azi al României, influența rusă este imposibil de ignorat. Istoria, școala, politicile culturale din vremea defunctei Uniuni Sovietice au făcut ca oamenii din acest teritoriu să vorbească limba rusă la nivel de nativi, să se formeze în spiritul acestei literaturi, să trăiască experiența limită a adaptării continue la situațiile absurde și tragice care le-au izbit existența cu forța unui tsunami.

Se știe că partea cea mai dificilă a progresului nu constă în noutatea pe care o aduce, ci în puterea de a păstra și de a continua, poate în alte forme, ceea ce a fost valoros din ceea ce lăsăm în urmă. Teorie valabilă și, poate, mai clară decât oriunde, la nivelul literaturii. Un roman precum Capătul drumului, de Liliana Corobca are greutatea unei pietre de moară în raport cu prozele de ultimă oră, împănate cu expresii englezești, orgii sexuale, eventual homosexuale, și fum de marijuana prin campusuri universitare. Citind romanul Lilianei Corobca simți tăria rădăcinilor și originalitatea unei literaturi care își trage sevele din folclorul românesc și Creangă, dar și din Gogol, Dostoievski și Tolstoi. Un filon menit să îmbogățească literatura română, precum un uriaș zăcământ de petrol, poate zestrea cea mai prețioasă pe care o pot aduce literaturii române și europene scriitorii cu rădăcini basarabene.

Din punct de vedere compozițional, romanul nu reprezintă cine știe ce sofisticărie. Oarecum după modelul filmului Titanic, în plină epocă actuală, o nonagenară, supraviețuitoare a deportărilor de după cedarea fără luptă, către URSS, a Basarabiei și Bucovinei, în urma Pactului Ribbentrop-Molotov, își povestește viața unei strănepoate, dependente de telefon mobil, laptop, skype și toate celelalte utilități comunicaționale ale zilei de azi. Povestea este până la un punct perfect liniară, întreruptă de mici pauze de respirație în actualitate, chiar dacă ultimul capitol aduce o „spargere” a firului epic în mai multe povești colaterale, unele fără o legătură directă cu destinul protagonistei, dar care îi întregesc profilul spiritual și, mai ales, calitatea de povestitor. Pentru că două sunt elementele de mare interes ale romanului, mizele majore ale autoarei: 1. Faptele în sine care au marcat existența Anei Blajinschi, greu de imaginat și pe alocuri greu de suportat și felul, poate surprinzător, în care protagonista s-a raportat la ele. În același timp, destinul Anei Blajinschi deschide căi de înțelegere a dimensiunilor dramei românilor deportați din Bucovina de nord. 2. Felul în care aceste fapte sunt povestite, stilurile narative, jocul textual de factură postmodernă, surprinzător de eficient dacă se are în vedere substanța propriu-zisă a cărții, cel puțin în ce are ea mai consistent: deportarea și viața în stepele Kazahstanului. Din combinația celor două elemente se creionează în mintea cititorului unul dintre cele mai fascinante portrete feminine din istoria literaturii române: cel al Anei Blajinschi, pe care o vedem crescând sub ochii noștri din primii ani ai copilăriei în niște condiții de-a dreptul criminale, cu psihologia specifică fiecărei vârste, cu disperata nevoie de adaptare la tot felul de condiții și situații, până la vârsta plenarei înțelepciuni din amurgul existenței.

Pentru un cititor din România de azi, care nu s-a confruntat niciodată cu experiența Gulagului, traumele existenței Anei Blajinschi sunt greu de suportat. Istoria vorbește simplu despre cedarea Basarabiei și a Bucovinei de Nord către Uniunea Sovietică, dar mult mai puțin se spune despre costul tragic pentru unele familii al acestei decizii politice. Vieți sfărâmate, destine distruse, membri ai acelorași familii rămași de o parte și de alta a graniței care nu s-au mai întâlnit vreme de decenii, sau, poate niciodată, copii transportați vreme de săptămâni spre Siberia, în vagoane de marfă, cu ușile ferecate, laolaltă cu cadavre în damful insuportabil al excrementelor din colțul vagonului. Lunga călătorie a deportaților fără vină duce cu gândul la Învierea lui Tolstoi, chiar dacă drumul este parcurs în condiții infinit mai grotești și mai tragice. Unele scene sunt la limita suportabilității, precum cea în care copiii din tren așteaptă cu sufletul la gură ca în vagon să moară vreun bătrân sau vreun bolnav pentru ca în secunda imediat următoare să se repeadă toți să înșface bunurile defunctului, fericiți că le pot aduce mamelor lor (tații fuseseră despărțiți de familii) vreo cârpă, vreo ceașcă sau vreo farfurie. Ori cea în care, ajunși la destinație, Ana îi duce mamei sale un șobolan mort, fremătând de bucurie că vor avea carne.

Deși experiențele pe care le parcurge Ana sunt terifiante din perspectiva unui copil de 11 ani, ea își păstrează intactă o anumită candoare a vârstei. Se adaptează la situații fără să le judece, privește mereu înainte cu un fel de seninătate și deschidere, găsește din orice prilejuri de bucurie și chiar de zâmbet. Păstrarea sufletului de copil în acest univers al groazei și al terorii este aspectul sublim al cărții, locul în care proza Lilianei Corobca se apropie cel mai mult de cea a marilor clasici ai literaturii ruse. Iar secretul acestei seninătăți existențiale în mijlocul nenorocirilor de tot felul este dat de miracolul poveștii, în special al celora care diseminau învățăturile Bibliei. Spune Ana: „Într-o zi, baba Tudorița, care doar cânta și descânta a început: cum că povestea are putere, povestea alungă necuratul, dar alungă și moartea. (…) Cele mai puternice povești erau acelea din Biblie, erau multe la care plângeam, multe erau scrise parcă special pentru noi, le lăsam ca ultim argument de oprire a trenului. Le spuneam la urmă, când celelalte povești se terminau sau, repetate la nesfârșit, nu mai aveau destulă putere. Oricât de mult repetam poveștile din Biblie, ele nu-și pierdeau puterea.” (pp. 82-83)

Filosofia de viață a Anei Blajinschi este o combinație între înțelepciunea populară a lui Creangă și o fervoare religioasă de tip Dostoievski sau Tolstoi. Textul este, ca la Creangă, împănat cu mici mostre de filozofie a vieții, judecăți de sorginte populară, care dau robustețe spiritului și pregătesc omul pentru toate încercările existenței. În cumplita iarnă siberiană, Ana cugetă cu un fir de optimism în suflet: „Hee, peste o lună, nu ne speria nici gerul iernii, nimic. Nu știm cât poate duce omul pe umeri dacă are duhul tare și credincios.” (p. 53) Deși trăiește experiențe cumplite, în imediata vecinătate a morții, Ana ia ca atare tot ce i se întâmplă, nu urăște pe nimeni, vorbește cu un soi de liniște interioară, aproape cu simpatie despre soldații care îi păzeau în marea călătorie, despre rușii întâlniți pe drum sau despre kazahii de la locul de destinație. Nimic nu o revoltă, nimic nu este în măsură să îi tulbure limpezimea inimii și a gândurilor. Este convinsă că toate îi vin de la Dumnezeu și reprezintă voința lui. Pe patul de moarte, o vecină care a urât-o cu ardoare toată viața pentru felul senin al Anei de a trece peste toate vicisitudinile vieții, fără a se plânge vreodată sau a încerca să răspundă cu aceeași monedă, îi mărturisește că aproape și-a pierdut mințile tot încercând să îi facă răul și văzând că nimic nu o poate atinge. Secretul acestei vieți fericite în nenorocire este unul foarte apropiat de filosofia lui Mihai Șora: puterea de a vedea frumusețea care te înconjoară, de a sorbi fiecare clipă de bucurie a vieții, de a ști să apreciezi așa cum se cuvine, darurile mărunte ale existenței. Așa cum spune Ana în lunga sa confesiune: „A mai trecut o iarnă și, iată, încă nu am murit. Era greu de trăit acolo, dar știam să ne bucurăm de fiecare clipă, de lucruri mici. De parcă acum, când avem de toate și o ducem bine, ceva ne lipsește. Micile bucurii, viața simplă nu ne mai pot bucura ca atunci. Așa o piatră pe suflet simt câteodată” (p. 207).

Dincolo de destinul ieșit din comun al Anei Blajinschi, romanul Capătul drumului poate fi citit și ca o probă de virtuozitatea stilistică la nivelul narațiunii. Rememorându-și viața, nonagenara își adaptează mereu stilul la rigorile povestirii într-o manieră de încercată scriitoare contemporană, pe deplin stăpână pe toate tehnicile narative. Ea se pune perfect în pielea copilei de 11 ani, are descrieri care îți taie respirația (excepțională este descrierea luptei pentru supraviețuire a celor din barca de pescuit surprinsă în vârtejul de pe fluviul Obi, care trimite cu gândul la pânzele lui Aivazovski), pasaje de mare frumusețe stilistică și chiar fragmente rimate și ritmate interior, ca și cum ar fi fost scrise în versuri. Alternarea stilurilor se adaptează perfect ritmului și vârstei personajului în diversele momente ale povestirii și demonstrează cu prisosință talentul scriitoarei Liliana Corobca.

Liliana Corobca, are acea calitate specifică autorilor importanți de a-și lua prin surprindere cititorii cu fiecare nouă apariție editorială. Nu umblă niciodată pe același drum, fiecare nou roman al său este complet diferit, tematic și stilistic, de cele care l-au precedat. Capătul drumului este romanul dramei românilor bucovineni deportați în Kazahstan în preajma celui de-al doilea război mondial. Un episod despre nu s-a vorbit deloc în timpul comunismului și despre care se cunosc încă prea puține lucruri în România. Această operă de ficțiune pune în lumină întreaga dimensiune tragică a acestui episod odios din istoria țării. Excelent scris, romanul Lilianei Corobca ar trebui citit de toți românii, mai ales în acest an al centenarului marii noastre uniri.

Liliana Corobca, Capătul drumului, Polirom, Iași, 2018, 338 pag.

Interviu în revista Paragraf

iunie 15, 2018

https://revistaparagraf.com/2018/06/13/liliana-corobca-povestile-erau-aproape-o-necesitate-fiziologica-pentru-cei-deportati/

Dana Pătrănoiu pe 13 iunie 2018

 

Lansare "Capătul drumului" găzduită de librăria Humanitas Cişmigiu, în 29 martie 2018. Autoarea Liliana Corobca, în centrul imaginii. Foto credit: Revista PARAGRAF

Lansare „Capătul drumului” găzduită de librăria Humanitas Cişmigiu, în 29 martie 2018. Autoarea Liliana Corobca, în centrul imaginii.

Foto credit: Revista PARAGRAF

 

Într-un ton mai lejer, vorbeşti despre rochia dragostei, rochia despărţirilor, rochia aducerilor aminte… Cum ţi-a venit ideea de a personaliza rochiile?

Liliana Corobca: M-am gândit ce profesie să-i ofer Anei, ce meserie să aibă… M-am oprit la croitorie, pentru că nu îi trebuia multă şcoală, era accesibilă și deportatelor şi apoi şi-ar fi găsit de lucru destul de uşor. Aveam şi mărturia unei croitorese care şchiopăta puţin şi care reuşise să îşi găsească un bărbat bun şi să se căsătorească – fac și o trimitere în roman la ea.

Iar dacă tot romanul este povestit de o croitoreasă, trebuia să introduc elemente specifice acestei meserii, aşa că am studiat manuale de croitorie ca să descriu corect şi să fac totul foarte veridic.

Cât despre rochii, am moștenit multe de la mama mea, făcute prin anii ’80, când lumea o ducea mai bine. Sunt foarte frumoase, ciudate, obişnuiesc să le port la evenimente, lansări de carte. Mama mea, profesoară, venea îmbrăcată la şcoală cu rochiile astea, uneia îi ziceam „rochia fericirii”, mama era foarte elegantă și specială în ea, o iubeau copiii atât de mult că mă făceau geloasă… Pornind de la asemenea detalii, am ajuns să personalizez tipurile de rochii şi am introdus acest element din viaţa mea reală în carte.

Se tot discută despre faptul că simpla poveste nu este suficientă pentru a deveni literatură (o poveste poate fi spusă cu diverse mijloace neliterare) şi că este necesară o permanentă reinventare a literaturii cu mijloacele sale proprii. Care e opinia ta privind această dezbatere?

Liliana Corobca: Cred că noul este vechiul reinventat. Lumea se schimbă foarte repede, sub ochii noştri, eu simt foarte acut această schimbare, și când merg pe subiecte noi, când am un public nou. Una dintre schimbări se traduce în fragmentarism. Eu aşa scriu, pe bucăţele, fragmentar, pentru că nu am timpul necesar să mă aşez la masa de lucru şi să stau 24 de ore din 24 scriind ca scriitorii de proză de odinioară. Şi nici cititorul nu poate citi în continuu, se duce la serviciu, deschide cartea în metrou etc. Nu văd nicio problemă aici, iar discuţiile despre criza romanului se poartă de sute de ani…

Cred în vocea povestitorului. Cred că există povestitorul acela născut să spună o anumită poveste, cred în omul care spune povești în jurul focului din vremuri primitive și până în zilele noastre. Pentru mine însă, dincolo de tehnici şi formule literare, există și miza socială, aducerea unei probleme în prim plan, ceea ce vreau să spun printr-o poveste, dincolo de poveste.

Cărţile pe care le-am scris au venit și din preocupările mele, din documentele studiate, în domeniul cenzurii, al deportărilor.  Aş mai adăuga că m-am temut întotdeauna să trăiesc din scris. Întotdeauna am căutat un job, ca să am libertatea de a scrie ce şi cum vreau, ca să nu fiu dependentă de succesul imediat, de vânzări și de gustul, nu întotdeauna select, al majorității cititorilor.

Liliana Corobca în Toruń | Foto credit: Arhiva personală a autoarei

Liliana Corobca în Toruń | Foto credit: Arhiva personală a autoarei

 

Capătul drumului este o carte grea, dar cu accente luminoase, şi în care proiectezi o anumită împăcare cu trecutul… Ana Blajinschi are o privire senină asupra vieţii.

Liliana Corobca: Aşa am văzut în mărturiile lor. Eu, personal, nu sunt atât de împăcată şi senină privind trecutul. Dar nu sunt din Bucovina, nici nu am fost în Kazahstan, nu am avut părinţii sau rudele apropiate deportate, nu am o poveste personală traumatizantă, vin cumva dinafară, şi atunci am avut nevoie şi încredere în mărturiile celor care chiar au trecut prin această suferinţă. Oamenii în vârstă mi s-au părut împăcaţi, vrând să moară împăcaţi cu trecutul,oricare ar fi fost el. Eu am pus povestea în gura unei bătrâne de 86 de ani care se gândeşte că moare mâine-poimâine, toţi din jurul ei au murit, până şi copiii ei, Ana a trecut prin foarte multe morţi…

Ca o paranteză, la un moment dat, la noi în sat a venit o femeie bătrână, fusese deportată, îi murise fiica şi ea tot trăia. Povestea ei nu apare ca atare în carte, dar m-a inspirat. N-am cunoscut-o direct, eram plecată la studii, dar tot satul vuia despre acea femeie, care la 90 de ani prăşea în grădină, stătea singură în casă. Ca mulţi supravieţuitori ai deportării, avea o rezistenţă ieşită din comun.

Ana Bojescu (Blajinschi) nu are o privire tocmai senină, dar pentru ca un om să poată povesti toate ororile prin care a trecut, are nevoie de un anumit echilibru, de un anumit calm. Să nu uităm că multă vreme nu a vorbit cu nimeni despre deportare, iar amintirea unor experienţe tragice s-a mai estompat între timp.

Liliana Corobca, „Capătul drumului”, Editura Polirom, 2018, 344 de pagini.

Publicat de Dana Pătrănoiu

Editor-coordonator

Colocviile Revistei Transilvania de la Sibiu

mai 23, 2018

Lectură-Carusel de Ziua Cărții

aprilie 18, 2018

Fotografia postată de Cărturești Carusel.

 

18 autori ▶ 300 de căști wireless ▶ 10 ore de lectură ▶ un carusel de texte derulate live în avanpremiera Zilei Internaționale a Cărții.

Vineri începem încălzirea pentru petrecerea de #ZiuaCărții2018: am invitat 18 poeți și scriitori să ne citească din cărțile lor în Carusel de dimineață până seara. Cu dj-intermezzouri 🎶 de Cosmina Moroșan. Totul se întâmplă în 300 de căști wireless pe care le primiți la intrarea în librărie. #SilentDisco cu cititori & autori.

📚 Cine ajunge în librărie primește cadou un poster de Ziua Cărții care arată bine în orice cameră de cititor.
📹 Cine nu ajunge ne poate urmări #live pe pagina Cărturești Carusel.

Programul de lecturi:
▶ Alexandru Voicescu: 10:30-10:50
▶ Cristina Nemerovschi: 11:00-11:20
▶ Corina Ozon: 11:30-11:50
▶ Marcel Manea: 12:00-12:20
▶ Alex Andronic: 12:30-12:50
▶ Laura Nureldin: 13:30-13:50
▶ Florin Iaru: 14:00-14:20
▶ Adrian Georgescu:14:30-14:50
▶ Florin Dumitrescu: 15:00-15:20
▶ Cristian Fulaș: 15:30-15:50
▶ Iulian Tănase: 16:00-16:20
▶ Mara Wagner: 16:30-16:50
▶ Cristina Andrei: 17:00-17:20
▶ Bogdan-Alexandru Stănescu: 17:30-17:50
▶ Cecilia Ștefănescu: 18:00-18:20
▶ Bogdan Răileanu: 18:30-18:50
▶ Liliana Corobca: 19:00-19:20
▶ Marius Chivu: 19:30-19:50
▶ Cosmina Moroșan: 20:00 – 20:30

Parteneri: Editura Herg BenetEditura NEMIRAEditura Polirom

All you can read, cu Marius Chivu

aprilie 16, 2018

http://urbansunsets.com/radio-shows/u-can-read/