„30 Jahre Kommunalpartnerschaft Bühl – Kalarasch“

mai 15, 2020

 

Capătul drumului la Festivalul Zile și Seri de Literatură Doinaș SAD.

aprilie 23, 2020

Buburuza-lectură

aprilie 10, 2020

„Nu vreau să demonstrez nimănui nimic. Vreau, aş vrea să mai trăiesc, să supravieţuiesc, supra‑deasupra‑mai‑mult‑decât‑e‑cazul să vieţuiesc. Ca şi cum până acum am vieţuit la etajul întâi, iar a
supravieţui înseamnă : a trăi la altă înălţime, cu un etaj mai sus. Mai sus, mai aproape de cer, dar încă aici, printre muritorii pământeni. Să trăiesc aş mai vrea. Nu‑mi fac planuri mari de viitor. Dacă mă văd vie dimineaţa, deja mă bucur, încerc să privesc în jur ca un norocos supra‑vieţuitor, căruia i s‑a mai dat o zi, o şansă, o bucurie. Bucuria de fiecare zi, vinovată un pic, de parcă am primit un dar nemeritat, şi încerc să trăiesc aşa, ca să‑l merit, cât este cu putinţă.”

(Buburuza, pp. 15-16)

Ionesco. Elegii pentru noul rinocer.

aprilie 4, 2020

Miracolul de a simți bucuriile lumii acesteia l‑a urmărit toată viața, a așteptat încă un semn. Dar a fost doar unul, atunci. Unul, dar l‑a ajutat să supraviețuiască tuturor încercărilor grele care au urmat. Când era sigur că Satan conduce lumea, nu Dumnezeu, dar la fel de sigur că după tot acel rău, după războaie și morți de tot felul, va veni și rândul binelui, ne vor invada Lumina divină și Bucuria, ca atunci, în micul oraș. Deseori această speranță, care anulează frica de moarte și toate fricile, străpunge și scrierile sale, ajunge în opera lui, nu crezi, m‑a întrebat, că există o astfel de așteptare, o speranță, un oraș luminos și în piesele mele ? Da, i‑am zis, cred.

 

Liliana Corobca – Ionesco. Elegii pentru noul rinocer. Avanpremieră

martie 17, 2020

 

„Suplimentul de cultură“ pu­blică în avanpremieră un fragment din volumul Ionesco. Elegii pentru noul rinocer, de Liliana Corobca, care va apă­rea în curând în colecția „Biografii romanțate“ a Editurii Polirom.

 

– Fragment –

 

A doua întâlnire cu Marilina

 

Aproape toate rudele noastre erau la Paris și în sudul Franței, numai Angélique, Emil și Teodor erau în România. Bunica noastră a născut doisprezece copii, doi au murit de tineri, dar zece au crescut, s-au căsătorit, au avut și ei copii. Mama era al doilea copil în familie, după Angela, mătușa noastră care nu a plecat în Franța și care a ajutat-o pe mama. Și unchiul Emil a ajutat-o să se angajeze la Banca Națio­nală, că nu era ușor. De tata și rudele lui nu știam nimic, în genere credeam că nu mai am tată. Când mama îl credea mort eroic pe front, primește o scrisoare de la mătușa Angela, care auzise ceva de avocatul Ionescu. Mama întreabă, se interesează, caută, el este, da, trăiește. Se întâlnește tata cu sora mamei și da, e viu, ne cheamă la el, e bogat, cumpără case care s-au ieftinit acum, după război. Mama nu prea povestea despre acea perioadă. Îmi aduc aminte cum am venit la București. Mătușa Angela își găsise de lucru la Craiova, noi am stat la un hotel mic de lângă gară și îl așteptam pe tata. Angélique ne-a ajutat apoi cu locuința, nu știam atunci că tata ne va lua la el, nu știam ce înseamnă un divorț și toate cele ce au urmat. Mama era sigură că va face dreptate și va anula sen­tința ceea conform căreia noi am fost câștigați prin proces de tata, de parcă am fi fost niște lucruri, nu ființe vii. Jojo era băiat mare, dar nu l-a întrebat nimeni ce vrea și ce crede. Mama zicea că după moartea lui Mircea, fratele nostru mai mic, ea și tata au devenit doi străini. Mama putea să ne lase pe noi la București și să se întoarcă în Franța, să-și vadă de viața ei, putea să meargă la Craiova, unde se mutase sora ei, trăia bine și o chema mereu, dar nu, ea a ales să vegheze lângă puii ei, inima ei de mamă simțea ceva în neregulă. Dintr-o parte pare frumos și nobil că tatăl bogat, cu funcții înalte, cu câteva case unde se puteau lăfăi destui oameni, ne-a luat la el, să ne ofere educație alea­să, să aibă grijă de noi. De ce să moară de foame copiii lui, când el se scaldă în bine și bani? Dacă mama l-ar fi iertat, iar el ar fi putut scăpa de scorpia ceea tânără și de toată armata de neamuri gălăgioase care o însoțeau… Frumoasa lui soție, care mie mi se părea mereu un balaur, la cât de rea și de vicleană era, nu a dorit să ne accepte. Nu suporta ca tata să cheltuiască bani pe noi, nici să ne vorbească frumos, să ne vorbească blând și iubitor, că eram speriați și nu-l văzuserăm de ani de zile și nu-l țineam minte. Privea triumfătoare și oarecum liniștită nu­mai dacă tata îl bătea pe Eugen și striga la mine. Nu suporta să mâncăm la aceeași masă cu ea, de parcă eram spurcați, nici să avem camere lângă ei, mari și luminoase, și să dea ochii cu noi în fiecare zi. Nu ne suporta deloc și nici nu catadicsea să ascundă acest fapt. Ne făcea în tot felul, ne certa pe nedrept, uneori de față cu tata, care tăcea. Îmi aduc aminte ce scandal a făcut când tata mi-a cumpărat haine. Era înainte de începerea anului școlar și noi nu vorbeam limba română, ne-a adus și un profesor care să ne învețe. Cred că venea în fiecare zi. Câți bani cheltuiți pe noi, că doar profesorul nu venea pe gratis! Murea de ciudă soția ceea a lui. Mama își căuta de lucru, nu avea nici unde sta, până s-a mutat mătușa au locuit împreună, apoi a găsit ea o cămăruță… Săraca, nu avea cum să ne ajute.

 

Liliana Corobca – Ionesco. Elegii pentru noul rinocer

O carte pe zi: Ionesco. Elegii pentru noul rinocer

martie 17, 2020

O carte pe zi: „Ionesco. Elegii pentru noul rinocer”, de Liliana Corobca

În curând

februarie 19, 2020

Uneori mi se pare că lumea se împarte în noi sfere de influență. Interviu cu Andra Rotaru

decembrie 20, 2019

Liliana Corobca la Târgul de Crte de la Goteborg 2019 © privat

Recent, au apărut volumele Buburuza, de Liliana Corobca (Editura Polirom), Iluzia cristalizării. Comunism, exil, destine, Liliana Corobca în dialog cu Radu Negrescu-Suțu (Editura Corint), Panorama comunismului în Moldova sovietică, Liliana Corobca (editor), Editura Polirom. La 30 de ani de la căderea comunismului, Liliana Corobca dă glas amintirilor: „Cred că era o perioadă tulbure și sigur se auzea câte ceva din țările vecine, la televizor am văzut scene cu Ceaușescu, dar se striga „Ceaușescu și poporul!
În această toamnă se împlinesc 30 de ani de la căderea zidului Berlinului și 30 de ani de la căderea comunismului în România. Aveai 14 ani în 1989. Cum rememorezi anul 1989? Câte știai despre ce se întâmplă în alte părți ale lumii?
30 de ani e o viață de om! Mă uimește trecerea timpului. Mă țin minte la 14 ani, eram o adolescentă studioasă cu ambiții literare, scriam cu seriozitate un roman de dragoste, cu două linii de subiect. Despre zidul Berlinului precis că nu aveam habar, iar ce se întâmpla în alte părți ale lumii știam din ziare, probabil. Îmi aduc aminte că citeam ziare. Copiii mai mari aveau la școală, o dată pe săptămână, o oră de „educație politică”. La clasa mea, mama îmi era diriginte și m-a pus pe mine să conduc această „oră”. Aveam misiunea să vin cu un teanc de ziare și să întreb elevii ce se întâmpla în țară și în străinătate. Aveam un coleg cu un simț al umorului ieșit din comun și, când nimeni nu ne supraveghea, acela ne povestea ceva de râs. Dar cred că frunzăream și ce se scria prin ziare. În timpul perestroikăi, se publicau documente despre crimele comunismului, pe care le citeam pe nerăsuflate. Cred că era chiar anul 1989 când copiii de vârsta mea, pionieri, au fost invitați să intre în rândul comsomoliștilor, următoarea etapă spre comunismul victorios. Eu și întreaga noastră clasă am refuzat „onoarea” ce ni se acorda. La facultate, colegii mei erau comsomoliști. Cred că era o perioadă tulbure și sigur se auzea câte ceva din țările vecine, la televizor am văzut scene cu Ceaușescu, dar se striga „Ceaușescu și poporul!”. Poate erau însă de dinainte de `89? Nu-mi amintesc. Cred că îi aplic anului 1989 privirea mea retrospectivă. Am câteva caiete scrise de mine (jurnale), dar încep din 1990 și nu e nimic despre comunism în ele, nici despre ce se întâmplă în lume.Cum privești prin ochii de adult, acum, anul 1989?
Este anul unor mari transformări istorice. Multe lucruri s-au schimbat în acel an, unele fundamental, altele, mai superficial. Cu trecerea timpului, devine tot mai evident cât de puțin pregătiți am fost pentru schimbare, ce ușor am putut fi manipulați și ce noțiune complexă e libertatea. Mă gândesc la mamele care și-au pierdut fiii în 1989, mă gândesc la toate jertfele în numele libertății și a unor idealuri visate și dorite. Aș vrea ca lumea să se schimbe în bine fără pierderi umane.

În perioada comunismului, multe destine literare au fost distruse în România. Unii scriitori au reușit să emigreze, continuându-și carierele, multe încununate de recunoaștere internațională. În volumul Caiet de cenzor (Editura Polirom, 2017), unul dintre personajele centrale este cenzoriţa Filofteia Moldovean, șefa Biroului Documente Secrete din temuta Direcție Generală a Presei și Tipăriturilor (Cenzura). Cum a luat naștere acest personaj? Cât de dificil a fost să susții dialogul personal cu personajul volumului?
M-am ocupat și de exil și ce am găsit acolo m-a împiedicat să visez a mai pleca. De fapt, cred că puțini au fost „încununați de recunoaștere internațională”, dacă e să ne referim la numărul și la calitatea celor plecați. „Amară e pâinea exilului” și nici cea a emigrației nu e chiar așa de dulce. Dar să revin la întrebarea despre cenzură: dacă e ceva mult prea dificil, nu mă apuc. Aici a fost o provocare din care am vrut să văd cum voi ieși, cum mă voi descurca, ce soluții voi găsi. Nu cred că am mai spus, dar personajul a luat naștere târziu, romanul se scria de zor, iar femeia era o inițială oarecare, fără nume și fără personalitate. Miza cărții nu stătea în această Filofteie. Apoi am găsit recenzii cu interpretări sofisticate despre numele ei. Cam false. Întâmplător, am încurcat listele reale ale cenzorilor (copiam nume de cenzori din documentele mele, unele cu rezonanță fantastică) cu cele pregătite pentru roman (care porneau tot din listele mele, dar erau ușor modificate, ca să nu fie recunoscut vreun personaj real, că noi facem totuși ficțiune). Iar Filofteia, pentru o cenzoriță, mi s-a părut un nume genial. Și Moldovan, de ce nu? Scriu eu ce scriu la roman, chiar termin, chiar îl predau editurii și, la un moment dat, mă uit la indicele de nume din antologia de documente publicate înainte (Instituția cenzurii, 2 vol.). Și ce găsesc acolo? Un cenzor real cu acest nume. Era prea târziu să-l schimb de tot, așa că l-am modificat puțin, am pus o literă pe ici pe colo, în părțile neesențiale. Altfel, simbolic și succint, orice apropiere de cenzură este o apropiere „diabolică” (sau toxică și negativă), ai nevoie de vaccin special și de câțiva îngeri puternici în jur, care să te scoată din turma cenzurilor aromitoare, când te afunzi prea adânc. Mi-am luat asemenea precauții. Apoi trebuie să vezi dacă poți avea mintea limpede și senină, ca să nu judeci. Orice furie, orice răutate este o pierdere, un minus. Acesta este lucrul cel mai greu de atins, să ierți, să fii calm, să scrii cu o anume fericire, indiferent de subiect. Dar când ajungi aici, poți vedea, intui și ceea ce nu scrie, ce nu se vede în documente. Iar cu fantezia mea a mers repede. Apropo, Filofteia nu era șefa de care zici, aceea e alt personaj, care a fugit în străinătate în 1974 (fapt real), reușind să sustragă un caiet de cenzor, document secret (fapt imaginat, pe care binevoiesc eu a i-l atribui).

Cum crezi că ai reacționa dacă ai afla că ai primit interdicție de publicare? Se mai poate repeta trecutul?
Sunt atâtea alte lucruri frumoase și importante de făcut! Nu mă sperie acest gând. Astăzi, altele sunt metodele cenzurii, interdicția aceasta radicală nu dă rezultatele scontate. Plus că internetul face imposibilă o atare măsură punitivă. Textual, trecutul nu se repetă (literă cu literă), dar metodele, unele de-a dreptul primitive, dar eficiente, se folosesc și se vor folosi. Există o atemporală dorință de putere, o atemporală strategie de a instrumentaliza un creator ca să te „cânte” (că ești un aristocrat bogat, că ești un regim politic sau doar un partid oarecare, cu influență). Și când ai această putere, când ai ajuns (cu greu) la ea, apare și atemporala, plictisitoare deja, dorință, de a încremeni într-un post mult dorit pe viață, indiferent dacă meriți sau nu. De obicei, metodele trecutului se reinventează, la fel și cenzura, se adaptează la situație și moment. “Old but gold”, în toate sensurile. Mă refer aici la fricile noastre legate de timpuri crunte. Depinde de noi dacă tăiem craca de sub picioare cu mâna noastră sau așteptăm s-o facă alții, ca să avem pe cine da vina.

Ești expert în domeniul exilului românesc și cercetător la Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului și Memoria Exilului Românesc. Cum arată o zi obișnuită a ta?
O zi absolut obișnuită din anul acesta a însemnat să citesc ceva legat de proiectul curent, să răspund unor oameni cu care colaborez, să-mi bifez cine și ce mai are de predat. Am lucrat la un volum colectiv, care a ieșit voluminos. Luni de zile am tot citit, alte luni de zile am făcut indicele de nume și bibliografia, am adus la zi textele, am uniformizat anumite sintagme etc. A urmat un alt proiect, de promovare a volumului care tocmai apăruse. Și această activitate a fost destul de inedită pentru mine. Am descoperit că nu sunt specialist în domeniu, că nu poate un singur om să le facă pe toate, de la întâmpinarea autorilor la aeroport până la decontarea biletelor de tren sau a bonurilor de benzină. Nu am reușit întotdeauna să identific publicul țintă, să-l chem la eveniment etc. Și sunt aici strategii de promovare pe care le intuiesc, dar nu le cunosc. Și nici nu cred că îmi doresc să fac carieră în domeniu. Abia aștept să revin la studiu, la bibliotecă, la scris.

Față în față cu o istorie de multe ori dureroasă, când apar fire necunoscute și cercetările par a nu duce nicăieri, cum decurge procesul de recuperare a adevărurilor?
Întrebarea-i bună. Oficial, „recuperarea” decurge încet, dar sigur. Problema e că, de multe ori, nu ajunge prea departe, înțepenește în statut de studiu științific puțin cunoscut sau document editat într-o revistă de specialitate inaccesibilă. Ca să nu mă refer la alte domenii, ci strict la cenzură: s-a schimbat ceva, de când tot apar cărțile despre cenzură? Dispare cenzura? Ce facem mai departe cu descoperirile noastre? Sau adevărurile stau frumos aranjate într-un dulap bine păzit și speră să iasă la lumină? Cine coordonează tot acest proces de „recuperare”, dacă acceptăm că acesta există totuși? Mă refer la larga audiență, la impunerea „adevărului”. Fiecare are dreptul la punctul lui de vedere în democrația noastră și atunci fiecare crede că poate veni cu propriul adevăr. Altă problemă deja. Aici și eu mă pricep la pus întrebări, mai degrabă decât la răspunsuri.

Recent, a apărut volumul Panorama comunismului în Moldova sovietică (Editura Polirom). Ești editorul acestui volum care reunește 34 de specialiști din Republica Moldova care oferă o perspectivă clară şi coerentă asupra regimului comunist din această țară…
Da, e volumul cu care am fost într-un lung turneu de promovare. A fost o experiență cu totul specială editarea volumului. Între timp, mi-au apărut și alte cărți, pe care mă pregătesc să le lansez: romanul Buburuza și Iluzia cristalizării. Comunism, exil, destine, Liliana Corobca în dialog cu Radu Negrescu-Suțu. Au apărut cam toate în același timp și nu prea reușesc să le acord atenția cuvenită. De scris, le-am scris pe rând, în ultimii doi ani.

Spre ce orizonturi ți se pare că ne îndreptăm?
Și dacă mi-aș pune ochelari de cal, tot nu s-ar arăta un viitor prea roz la orizont. Uneori mi se pare că lumea se împarte în noi sfere de influență, ca în 1939, și tot ce îmi doresc e să trăim în liniște și pace, fără războaie de care nu avem nevoie. În rest, filosofi, demagogi, patrioți și activiști, falși sau adevărați, au existat și vor mai exista. Sper să ne îndreptăm spre orizonturi blânde, poetice și frumoase.

https://blog.goethe.de/dlite/archives/782-Uneori-mi-se-pare-c-lumea-se-imparte-in-noi-sfere-de-influen.html

 

Iluzia cristalizării la Roman și la Iași

noiembrie 25, 2019

Lansarea Buburuzei. Invitație.

noiembrie 15, 2019