Două mesaje la Simpozionul Mișcarea Paul Goma -40 de ani

Octombrie 4, 2017

 

 

Am avut onoarea, ieri, la Simpozion, de a transmite două minunate mesaje, pe care le reproduc și aici:

I

           Stimați prieteni ai lui Paul Goma,

 

Deși nu suntem prezenți fizic alături de Dumneavoastră, vă transmitem felicitări și calde mulțumiri pentru organizarea unui Simpozion în onoarea ilustrului nostru compatriot, al pământeanului  nostru Paul Goma.

Acest eveniment este unul din puținele gesturi de exprimare a prețuirii pe care i-o datorăm marelui scriitor și luptător anticomunist, care ne-a dus cu demnitate numele în lume și a fost decenii al rând cel mai vertical și mai onorabil purtător de cuvânt a idealurilor noastre de libertate și adevăr.

Paul Goma este o personalitate modelatoare. Demnitatea cu care a înfruntat dictatura face din el o instanţă supremă de conştiinţă şi de morală. Ideile lui călăuzitoare au fost neuitarea şi exprimarea răspicată a adevărului. Memoriile, scrisorile, jurnalele, articolele de presă şi studiile sale istorice și chiar romanele sale, produse ale ficţiunii artistice, sunt unice în sine prin adevărul spus tranşant, fără nici un fel de cedări.

Opera lui Paul Goma, dramatică și plină de zbucium, ilustrează tragica istorie a Basarabiei aflate mereu „sub vremi”, reprezintă în esența ei umană și în latura cuprinderii istorice o radiografie artistică profundă și originală a destinului desțăratului, a omului fără așezare rupt cu brutalitate de baștină și silit a suporta vitregiile și ingratitudinea unui perpetuu refugiu. E destinul pe care personajele romanelor sale, aidoma autorului lor, l-au împărțit cu sute de mii de români basarabeni și cu milioane de cetățeni ai altor țări ale Europei, fracturate ori dezmembrate în urma încheierii, la 23 august 1939, a pactului dintre cele două mari totalitarisme ale momentului, comunismul și nazismul.

Îi urăm, iubitului nostru pământean, cu drag și prețuire, La mulți ani! Iar Dumneavoastră succese în desfășurarea Simpozionului!

                     Andrei Țurcanu, Aliona Grati, Nina Corcinschi, Ecaterina Deleu

 

II

Cu ocazia comemorării a patru decenii de la Mişcarea Goma din anul ,,Cutremurului oamenilor’’ şi al conştiinţelor, cei cinci membri ai Grupului CANAL 77, semnatari ai Scrisorii lui Paul Goma şi condamnaţi la un an de muncă silnică la Canal, îşi exprimă încă o dată gratitudinea faţă de exemplul pe care l-a dat atunci acţiunea curajosului scriitor şi opozant.

 

Aceştia am fost: Dan Niţă, Raymond Păunescu, Nicolae Windisch, Ion Marinescu şi eu, Radu Negrescu-Suţu, ultimul supravieţuitor al acestui grup. I-am rămas cu toţii profund recunoscători toată viaţa, atât noi cât şi familiile noastre.

 

Graţie acţiunii şi determinării sale, românii au redescoperit în acel an demnitatea de Om, noţiune pierdută în comunism, vindecându-se de frică. Ogorul semănat de Goma dăduse roade-n toată ţara.

 

Astăzi, la împlinirea venerabilei vârste de 82 de ani, îi exprimăm încă o dată întreaga gratitudine, aducându-i omagiul nostru şi urându-i din inimă, cu afectuoasă prietenie şi respectuoasă admiraţie:

 

LA MULȚI ANI, PAUL GOMA !

 

Radu Negrescu-Suţu, Paris,

Gabriela Niţă, Los Angeles,

2 octombrie 2017

****

Îi mulțumesc lui Oleg Brega pentru înregistrarea video.

Anunțuri

Mișcarea Paul Goma – 40 de ani

Septembrie 30, 2017

 

Muzeul Național al Literaturii Române, împreună cu PEN România și Filarmonica „George Enescu” – Ateneul Român, organizează Simpozionul Mișcarea Paul Goma – 40 de ani, eveniment care va avea loc marți, 3 octombrie 2017, în intervalul orar 16.00 – 20.00, în Sala mică de concerte a Filarmonicii „George Enescu”.

La simpozionul Mișcarea Paul Goma – 40 de ani sunt invitați să participe scriitori, filologi, exegeți, cercetători apropiați istoriei disidenței române și cazului Paul Goma: Mariana Sipoș, Virgil Tănase, Radu Filipescu, Marius Oprea, Flori Bălănescu, Bogdan Crețu și Liliana Corobca. Întâlnirea va fi deschisă de Magda Cârneci, Președinte PEN România, Andrei Dimitriu, Directorul General al Filarmonicii „George Enescu”, și de Ioan Cristescu, Directorul Muzeului Național al Literaturii Române. Vor coordona și modera simpozionul Magda Cârneci și Caius Dobrescu, reprezentanți ai PEN România.

În cadrul simpozionului, vor fi proiectate fotografii și fragmente din filmul documentar „Strict secret: Paul Goma”, realizat de Mariana Sipoș pentru TVR.

Cu prilejul simpozionului, începând cu ora 16.00, în Foaierul Filarmonicii „George Enescu” va fi vernisată expoziția documentară de fotografie Mișcarea Paul Goma – 40 de ani, îngrijită și comentată de Mariana Sipoș, ocazie cu care publicul va avea acces la o serie de fotgrafii inedite, puțin cunoscute sau celebre din Arhiva Paul Goma. Expoziția va putea fi vizitată până pe data de 8 octombrie.

Eveniment organizat de Primăria Municipiului București prin Muzeul Național al Literaturii Române.

Parteneri media: Radio România Cultural, RFI, TV City, Observator Cultural, Contemporanul, AgentiadeCarte, publicația on-line IQool.”

„Nu există noțiunea de a ocoli abil cenzura pentru o carte publicată la editurile comuniste”

Septembrie 25, 2017

Revista Conta, Nr. 27 / 2017 /

 

Liliana Corobca în dialog cu Adrian G. Romila

 

– De unde pasiunea pentru cenzura literară, sub comunism? Are legătură cu originea ta basarabeană, adică fostă sovietică? De când datează? De dinainte de venirea ta definitivă în România? După aceea? E ceva ce te-a dus la ea?

– M-am ocupat foarte puțin de cenzura „literară”, pentru că fondul cenzurii se referea mai degrabă la instituția cenzurii, iar literatura era doar o mică parte din totalul atribuțiilor Direcției Generale a Presei și Tipăriturilor. M-a interesat întreg sistemul, mecanismul aproape perfect care activa impecabil. Preocupările pentru cenzură n-au nimic în comun cu originea mea „fostă sovietică”, pe atunci citeam Alexandre Dumas și pe alții ca el. Am mai spus: am ajuns din întâmplare la cenzură. După absolvirea doctoratului la Universitatea din București, cu o teză despre romanul românesc interbelic, am lucrat, din 2002, la Institutul „G. Călinescu” al Academiei Române, la departamentul „Exilul literar anticomunist” care s-a desființat în 2006. Am încercat atunci să propun un proiect nou, o temă de cercetare de lungă durată. Mi-a sugerat un scriitor din exil, Dan Culcer, să caut, la Arhivele Naționale, fondul „Comitetul pentru Presă și Tipărituri” de care eu nu auzisem în viața mea și nu știam că nevinovatul comitet era, de fapt, fioroasa cenzură. Am vrut să renunț la a-mi pierde vremea cu miile de rapoarte (fondul era enorm!), pentru că la institutul unde lucram nu mi s-a aprobat această temă și, răsfoind niște dosare, acestea nu m-au impresionat. Îmi aduc aminte de primul document care mi-a atras atenția: era semnat de un ofițer al Comisiei Aliate de Control și se zicea acolo că numai această comisie poate aproba care ziare trebuie să apară și care nu. În 2007, în luna mai, am început să studiez fondul.

– Cel mai recent roman al tău, Caiet de cenzor, apărut la Polirom, chiar ficționalizează subiectul pe care ești specialistă ca nimeni altcineva, la noi. Ai transformat, de fapt, un subiect arid într-unul captivant, căci e vorba, în romanul tău, de un cenzor care interiorizează cenzura și sendrăgostește de literatură.Exact de cea pe care, teoretic, trebuia s-o respingă, dacă era prea autentică, prea personală. E plauzibil un asemenea personaj în afara literaturii? Era, atunci, în epocă? Așa capacitate de seducție să exercite ficțiunea asupra unor cerberi ideologici? Sau nu erau atât de… cerberi?

– Sunt sigură că un asemenea personaj este plauzibil, ca aproape tot ce am scris eu în roman, de altfel. Dar să spun dacă era așa, atunci, în epocă, mi-ar fi foarte greu. Nu doar că nu am prins acea epocă, nici nu mă născusem pe atunci, nici nu am trăit în acel spațiu (în Uniunea Sovietică era altceva în acea perioadă), dar nici nu am încredere în mărturiile tardive ale unor cenzori supraviețuitori, pe care am evitat să îi contactez ca să mi povestească ei cum a fost. Am citit, de altfel, câteva asemenea mărturii, și am fost sigură că mai mult mă încurcă decât mă ajută. Iar în cenzură, noțiunea de „cerber” este destul de relativă. Poate că nu doar în cenzură. Am descris și în carte activitatea cenzorilor de la „Import-Export”, care făceau mai mult traduceri decât tăieturi în texte.

– Cunoști vreun caz mai special de scriitor român care să fi reușit să ocolească abil cenzura și să fi apărut, integral, cu o carte, așa cum și-a dorit?

– A descris Cicerone Ionițoiu, în Victimele terorii comuniste. Arestați, torturați, întemnițați, uciși cazul unui tânăr poet care și-a scris textele pe tăblițe de lut și le-a îngropat în pământ, în așteptarea unor vremuri mai bune. Înseamnă că a ocolit cenzura, dar nu cred că a făcut
acest gest disperat pentru că și-a dorit asta cu orice preț. Nu există noțiunea
de a „ocoli abil cenzura” pentru o carte publicată la editurile comuniste.
Acestea treceau prin zeci de etape și primeau zeci de aprobări până
ajungeau să fie publicate. Iar autori care să respingă ferm și categoric
sugestiile și intervențiile cenzurii nu erau mulți și, pentru că nici conținutul
cărților nu era anticomunist, de obicei, sunt sigură că multe cărți au apărut
așa cum și-au dorit autorii lor. Chiar dacă cenzura intervenea, bucuria de ați
vedea volumul publicat era mare și, în afară de asta, mai existau și unele
beneficii, inclusiv materiale; toate acestea făceau ca intervențiile cenzurii
să doară mai puțin. A ocoli abil cenzura însemna să publici în afara
sistemului cenzurii, adică în „samizdat”, ilegal, pe cont propriu, și să îți
asumi o serie de riscuri, arestarea inclusiv. Pe vremea ceea, mașinile de
dactilografiat erau înregistrate la Ministerul de Interne, chiar și acelea ale
cenzorilor, așa că orice text care nu era publicat pe filieră oficială, putea fi
identificat.

„Mă doare să văd că suferința, demnitatea și bunătatea nu sunt răsplătite”

– Știu că ai conferențiat mult pe tema asta, și aici, și în afară. Cum
ai simțit interesul publicului? Occidentalii pot pricepe ce s-a întâmplat, cu
adevărat, cu literatura și libertatea de a scrie în țările fostului bloc
comunist? Nu e ceva prea exotic, pentru ei?

– Găsesc un public total inocent și nepregătit, de unde să știe tinerii
de astăzi despre cenzură? Cei mai în vârstă cunosc fenomenul și își
amintesc cum au fost și ei, cândva cenzurați, dar mecanismul sofisticat al
cenzurii nu au prea avut cum să-l cunoască. Interesul trebuie trezit și
depinde de conferențiar. M-am temut să nu fie plictisitor ce le spuneam,
am încercat să prezint și momente care să-i intrige. În Occident există
câteva studii despre cenzură, câteva volume, dicționare, dar nu-s pentru
publicul larg. Cei interesați de fenomenul cenzurii comuniste nu se opresc,
de obice, doar la țările blocului comunist. Istoria cenzurii e fascinantă și
plină de surprize, cenzura în regimurile democratice se studiază, și ea.
Subiectul e perceput ca fiind unul mai degrabă sensibil, nu exotic. Mai ales
când anumite manifestări ale cenzurii contemporane par actualizări
nefericite ale fostului regim totalitar.

O altă temă dragă ție e cea din Kinderland, romanul care ți-a
adus după 2013 o binemeritată reputație europeană. Poți să-mi spui dacă
există vreo experiență marcantă, care să te fi făcut să scrii despre copiii
lăsați acasă de părinții plecați să muncească, în străinătate? Sigur, în
România e o realitate. E și în Basarabia, bănuiesc.

– Am pornit de la un caz din satul meu, din Republica Moldova.
Când văd studii, reportaje despre copiii abandonați, am un sentiment de
neputință. Mi-ar fi plăcut să închei acest capitol tragic, să schimb lucrurile
în bine. A existat o întâlnire cu un asemenea copil, despre am scris pe
coperta primei ediții a romanului. Apoi am tot repetat povestea băiețelului
de trei ani, pe care un tată cam bețiv și care venea pe acasă o dată pe an îl
uita pe la oaspeți și-l „recupera” a doua zi. Copilul era speriat că tatăl său o
să-l uite la oamenii străini și nu dorea nici jucării, nici fructe, se uita țintă
la taică-său. Povestea acestui băiețel nu a intrat în roman, dar a fost primul
meu contact cu asemenea copii și cu problema emigrației. În jurul nostru,
există multe probleme demne de atenția unui scriitor, dar eu am fost sigură
că voi scrie pe acest subiect numai după întâlnirea cu acel copil, după ce
m-am uitat în ochii lui speriați, triști. Mi-a transmis durerea lui de care eu
am putut să scap după ce am scris.

– Ai debutat cu o carte de proză despre care se știu puține lucruri,
Negrissimo, în 2003. Conține ea, in nuce, vreun subiect dezvoltat de tine,
mai târziu?

– Cartea a luat un premiu de debut important, care a constat în
distribuirea întregului tiraj autorului câștigător, aproape o mie de
exemplare, din care mi-au mai rămas doar vreo cinzeci, spre bucuria
părinților cărora le-am stricat niște divane pe care le bucșisem cu cărți. Numi
place să fiu autorul unei singure cărți, să reiau la infinit același subiect,
nu mă interesează un subiect dacă am scris deja despre el. S-ar putea să-l
reeeditez, la un moment dat, mai ales că e mai actual acum ca în 2003. E
despre plagiat și scrisul la negru, despre un personaj care ajunge într-o
societate secretă unde se scriu cărți „și pentru scriitorii geniali care nu s-au
născut încă”, e despre neputința unui „negrișor” de a se smuge din această
societate capcană, de a scrie un roman și de a-l semna cu numele său. E
poetic și fragmentat, are și teme conexe, secundare, cum ar fi singurătatea,
la care am revenit, într-o formulă oarecum asemănătoare, dar cu alt fundal,
în romanul Imperiul fetelor bătrâne. E cartea mea cea mai sofisticată.

– Te-ai ocupat și de literatura din exil, de poezia din exil. De pildă,
ai scris despre Alexandru Busuioceanu și despre deportații bucovineni în
Siberia. Întrevăd o recurență a marginalului, a transteritorialului și a
suferindului, în textele tale. Mă înșel? Sunt autorii și personajele „de
graniță” o preocupare predilectă a ta? Aș specula, iarăși, poziția ta
intermediară, în spațiul limbii române, dar și pasiunea pentru consecințele
ideologiei, în Est.

– Preferință pentru marginalizați și oropsiți, da, dar pasiune pentru
consecințele ideologiei, nu neapărat. Ambiție de a duce la capăt un proiect
greu, de a înțelege un mecanism și de a-l explica, inteligibil, și altora, care
poate vor merge mai departe decât mine. Cât despre exil și deportați, mă
doare să văd că suferința, demnitatea și bunătatea nu sunt răsplătite. Cărțile
dedicate lor e modul meu de a-i pune în valoare, de a face dreptate. Timpul
trece și se așterne peste toate uitarea, Alexandru Busuioceanu nu a fost
tradus și publicat integral în România, deși opera lui intensă și profundă nu
ar depăși câteva sute de pagini (a scris în spaniolă, limbă pe care eu nu o
cunosc). Exemple ca el sunt multe și e tot mai greu să atragi atenția
publicului asupra unor autori uitați, nedreptățiți, dar nu lipsiți de valoare.
Sper ca măcar corespondența lui, pe care am publicat-o acum 12 ani, să
apară, revăzută și adaugită, lucrez și la ea acum.

– Cum te percepi, autor basarabean sau român? Scriind în aceeași
limbă, mai contează? În Basarabia ești asimilată, ca scriitoare, sau
dimpotrivă, nu figurezi acolo pe nicăieri?

– Nu cred că contează cum mă percep eu, ci poate mai mult cum
mă percep ceilalți. Se întâmplă să fiu invitată la câte un festival
internațional și mă trezesc fiind „Moldovan writer” (dar există și varianta
„Romanian writer”, iar pe mine nu m-a întrebat nimeni de acolo vreodată)
sau să apară vreo cronică prin România unde sunt „autor basarabean”.
„Limba română este patria mea”, vorba poetului, iar în rest, să fim noi
sănătoși și să avem suficient entuziasm pentru a scrie. În R. Moldova am
debutat în 2003, celelalte cărți au apărut aici, în România. Unele nici nu au
ajuns în R.M., altele cu întârziere. Cred că figurez pe undeva, pe vreo listă
a autorilor contemporani. E adevărat că merg mai rar pe acasă, în ultimul
timp, și nu acord destulă atenție promovării mele ca autor în Republica
Moldova. Nu acord nici în România, dar aici accept să particip la
festivaluri, la târguri de carte. Nu refuz inițiativa editurii de a-mi promova
cărțile, răspund la anchete, la interviuri. Dacă acestea vin din Moldova,
răspund; dar vin mai rar. Romanul „Kinderland” este inclus în antologia
”Literatura din Basarabia. Început de secol XXI. Roman”,
antologatoarea mi-a spus că au fost selectate doar 12 romane din 100
propuse inițial.

– Neapărat aș vrea să-mi împărtășești experiența din rezidențele de
creație de care ai beneficiat. Cum și câte au fost? Sunt ele importante,
pentru un scriitor? Din ce puncte de vedere?

– Au fost mai multe în perioada când am plecat de la Institutul „G.
Călinescu” și nu am mai avut surse de venit. Trebuia cumva să
supraviețiesc, iar bursele în străinătate mi-au oferit mai mult decât
„supraviețuirea”. Pentru un scriitor este important să scrie și, dacă o bursă
îi oferă condițiile necesare, atunci ea contează foarte mult. Altfel, poți fi un
autor minunat și fără a avea o bursă. Am avut și burse de creație, dar și
burse pentru proiecte științifice, pentru unele am făcut eu cerere, la altele
am fost invitată. Am avut burse mai lungi sau mai scurte la Akademie
Schloss Solitude, Stuttgart (2009-2010), Internationales Haus der
Autorinnen und Autoren Graz (2012), Ranitz Stipendium – Ottensheim am
Donau, Austria (2013), Literarisches Colloquium Berlin (2017) etc. În
cadrul acestora am avut și lecturi, de obicei. Rezidențele mai presupun
multă comunicare cu scriitori din alte țări, de obicei, sau cu artiști din
diverse domenii, călătorii în locuri noi, întâlniri interesante. Și mult timp
pentru a scrie!

 

Liliana Corobca: „Idolii de ieri sunt și ei oameni, aproape ca tine” (interviu cu Andra Rotaru)

Septembrie 20, 2017

http://blog.goethe.de/dlite/archives/336-Liliana-Corobca-Idolii-de-ieri-sunt-i-ei-oameni,-aproape-ca-tine-interviu.html

 

A beneficiat de burse şi rezidenţe de creaţie în Germania, Austria, Franţa şi Polonia, iar romanele Un an în Paradis și Kinderland i-au fost traduse în limba germană de Ernest Wichner. Fiecare rezidență a venit cu provocări noi, fiecare călătorie a însemnat observarea oamenilor, a locurilor, precum și luarea a numeroase notițe despre acestea. După o serie de lecturi și interacțiuni cu publicul german, Liliana Corobca ne dezvăluie mai multe despre industria de carte din Germania și despre peregrinările ei pe tărâmurile lui Goethe.

Autor: Andra Rotaru

Ai fost de mai multe ori în Germania, atât la târguri de carte, cât și în rezidențe literare, iar cărțile tale au fost traduse în limba germană. Care au fost cele mai suprinzătoare aspecte legate de mentalitatea scenei literare nemțești, ce te-a surprins și te-a inspirat?

Nu cred că e o noutate pentru cineva faptul că piața germană de carte este una dintre cele mai puternice din Europa, cărți se scriu, se citesc și se cumpără. Mai mult decât în alte țări se traduce, iar mai mult decât în alte țări se acordă burse de creație autorilor străini. Primul lucru surprinzător și plăcut este publicul care vine la întâlnirile literare cu scriitori necunoscuți, de obicei, nu niște vedete internaționale și, de multe ori, chiar plătește bani pentru a asculta un fragment dintr-o carte în lectura autorului sau, în cazul meu, și a traducătorului sau a unui actor (de obicei, în limba originală citești trei-cinci minute, ca auditoriul să se delecteze cu vocea „auctorială”). Acum doi ani, am avut lecturi în Ulm și Langenau, eram prima oară acolo și Thomas Mahr, librarul și moderatorul discuțiilor, încerca să mă încurajeze înainte de a ajunge pe scenă. Că nici marii scriitori nu au avut destul public (îmi dădea exemple) sau chiar dacă a fost public, nu s-au cumpărat cărțile (săptămâna trecută a vândut doar două cărți la o asemenea întâlnire, dar ce scriitor important!). Iar după lecturi, cu sala plină, l-a sunat pe editorul Herbert Ohrlinger din Viena să-i spună că mai vrea cărți, că s-au vândut toate. Eram cu toții bucuroși și un pic surprinși.

M-a mirat și sistemul special de asigurări, sănătate și pensii pentru scriitori și artiști, în general, din Germania, poate că ar trebui implementat și la noi.

Niciodată nu știi ce te poate inspira. Când, în timpul unei romantice plimbări prin pădurea de la Akademie Schloss Solitude, m-am trezit cu un uriaș porc sălbatic în fața mea, nu m-am gândit că scena va intra într-un roman precum Kinderland. În 2012, la Graz m-am trezit singură în vârful unui munte, Schlossberg, și singură în castelul Cerrini, rezidența bursierilor, Asli Erdoğan încă nu sosise (luase bursa „Write in Exile”), iar Barbara Marković, scriitoarea orașului Graz tocmai plecase la Viena la soțul ei. Pe la începutul bursei, am avut o întâlnire cu un personaj suspus, căruia i-am dat cartea mea tradusă în germană (Un an în Paradis) și am primit un CD cu muzică religioasă. Fiind singură pe un perimetru de câțiva km2 și sigură că nu voi deranja pe nimeni, am ascultat muzica cu sunetul dat la maxim. Nici până, nici după aceea, nu am mai putut repeta acea experiență.

Invazia de autori străini nu este întodeauna bine văzută de unii autori locali, care se simt neglijați. E de înțeles. Dacă ne imaginăm aceeași situație în România, cred că și autorii români ar simți la fel. Unii, cel puțin.

Poate sună banal, dar faptul că efortul unui autor de a scrie o carte este apreciat și plătit încă mă surprinde; lecturile publice sunt plătite și ele, la fel și participările la târguri de carte, toate se remunerează, burse sunt multe, poți trăi de la o bursă la alta, iar premiile sunt între 5000-10.000 Euro. Mă simțeam uneori stânjenită când, pentru cinci minute de lectură, primeam bani cât era salariul meu de cercetăror pe o lună, mi se părea că nu merit atâția bani.

Cum a decurs procesul de traducere, cum ai interacționat cu Ernest Wichner pe parcursul traducerii cărților Un an în paradis și Kinderland? Ce dificultăți ați întâmpinat și ce lucruri noi ați descoperit despre traducere?

Prima mea întâlnire cu Ernest Wichner a fost legată de un pește mare și comestibil. Nu cred că am povestit vreodată, dar dacă m-ai întrebat… Eram bursieră la Schloss Solitude, iar Ernest Wichner venise pentru lectura lui Daniel Bănulescu, care avusese o bursă cu un an înaintea mea și venise cu ocazia publicării unui volum de poezie în limba germană. După eveniment, am fost invitată la masă de Jean-Baptiste Joly, directorul Akademiei. Cu mine, mai era o practicantă, o studentă nemțoaică, una din organizatoarele lecturii. Era târziu și ea a întrebat dacă poate sta cu noi la masă, că nu mai are cum ajunge la rezidența noastră, iar noi urma să venim cu microbuzul de la Solitude. Directorul i-a spus că da. Nu cunoșteam pe nimeni aproape și ne-am așezat într-un colț, noi două. Fata a comandat doar ceva de băut și eu am făcut la fel, nici nu-mi imaginam că pot să mănânc lângă cineva care doar bea. Când au venit bucatele, eu m-am trezit cu un pește uriaș și înspăimântător, pe care trebuia să îl consum corect și degajat de față cu toți. Îl comandase pentru mine domnul Joly. Nu trebuia să fii mare traducător ca să citești pe fața mea că aș fi preferat mai degrabă să stau sub masă decât să mă ating de acea fiară prăjită! Iar Ernest era chiar în fața mea și se amuza, probabil. Cum eu stăteam țeapănă și mă gândeam intens cum să abordez dihania, șefii cei mari de la masă au chemat chelnerul și l-au rugat să scoată oasele din peștele meu, ca să-l pot mânca mai ușor. Chelnerul s-a executat pe loc și a venit cu niște săbiuțe și cu o tăviță, a făcut harcea-parcea de două ori și mi-a întins o tocăniță de pește, mai prietenoasă, de data asta, și fără oase. Mie nici acum nu-mi place să mănânc în public, iar pe vremea aceea eram și foarte timidă, și pur si simplu nu mâncasem niciodată pește în public și muream de frică să nu mă înec cu vreun os și să mă fac de râs. Acum aș mânca și un rechin între doi prezidenți și aș întreține și discuții savante! Dar începutul e greu… Atunci i-am lăsat lui Ernest un roman, Un an în Paradis, iar el a scris apoi la Akademie Schloss Solitude că vrea să îl traducă. Am fost de câteva ori la Literaturhaus Berlin, unde Ernest Wichner era (este) director, am locuit chiar într-un mic apartement de acolo care se numea „Hof”, iar eu credeam că înseamnă „Speranță” (de la „Hoffnung”), dar însemna, mai prozaic, doar „Curte”, din cauza geamului care dădea în curtea interioară. La întâlnirea noastră de la Berlin, nu știu despre ce exact discutam, dar Ernest s-a ridicat, a ieșit la balcon și s-a întors cu o sămânță mare de floare, ca s-o plantez acasă, poate vorbeam despre florile frumoase de la Literaturhaus. Numai că am păstrat-o și o păstrez și acum, seamănă cu o sămânță de dovleac și stă la loc de cinste în colecția mea de pietricele. În privința traducerilor, nu am avut nicio dificultate (eu, poate Wichner a avut, dar nu mi-a zis). Iar când a tradus Kinderland nu-mi amintesc să mă fi anunțat. Mi-a trimis doar mesajul încântat al primului editor căruia i-a arătat manuscrisul și care l-a rugat să nu mai trimită și altora, că îl publică el. De altfel, fusese invitatul meu la lansarea cărții și cred că îi plăcuse romanul. Ernest Wichner vorbește puțin și lucrează mult.

Dintre bursele obținute, ce a individualizat perioada petrecută în rezidențe în Germania?

M-aș simți ca o pensionară nostalgică dacă mi-aș depăna acum toate amintirile. Fiecare bursă are specificul ei, fiecare a contat într-un fel sau altul. Există două tipuri de rezidențe, unele cu potențial mare de acordare a burselor, situate fie în orașe mari (Berlin, Viena, Graz), când ai foarte mulți colegi din același domeniu sau din domenii conexe; altele, în localități tihnite, retrase, unde ai maxim doi colegi, e atâta liniște, izolare, că nu-ți rămâne decât să scrii. La Akademie Schloss Solitude eram mereu cam 50 de bursieri plus câțiva membri de familie, tot artiști de obicei. Interacționam enorm, vorbeam patru limbi pe zi; participam la cele mai năstrușnice proiecte, un tânăr regizor bulgar ne-a rugat să dansăm pe scaune pentru proiectul lui, unde inițial își propusese să ridiculizeze sedentarismul contemporanilor, dar a ieșit altceva. Am dansat. M-am împrietenit cu o tânără savantă chineză care cânta la un fel de vioară chinezească și am convins-o să-mi acompanieze lecturile. Am aflat de la colegii nemți că există o ofertă de bilete la firma Saturn care costa 120 de Euro, dar poți merge timp de șase luni unde vrei și poți face patru călătorii în acest timp. Mi-am luat acel bilet și am fost într-o călătorie fantastică cu o artistă americană, Kristina Estell, care avea și ea bilet. Engleza mea era foarte aproximativă și lumea își bătea capul cum ne vom înțelege, dar n-a existat nicio neînțelegere între noi. Am pus harta Germaniei în față și ne-am ales cele mai îndepărtate (de Stuttgart) puncte, am urcat în turnul catedralei din Köln și ne-au tremurat genunchii trei zile, apoi Hamburg, Marea Nordului, insula Sylt, la care am ajuns cu trenul pe apă (în stânga apă, în dreapta apă, dar mergem înainte!). Era așa de frig (în august), că mi-am cumpărat pantaloni, pe care i-am udat plimbându-mă pe malul mării, i-am pus la uscat pe balcon și au dispărut. Fie i-a luat vântul, fie i-a furat vreun vecin… Am vizitat apoi Luebek-ul, Timmendorfer Strand, apoi am coborât spre Dresda, Leipzig. Eu eram atrasă de muzeele clasice, iar Kristina, de arta contemporană. Ca să nu ne rătăcim, mergeam împreună peste tot, așa că m-am familiarizat și cu noile curente, grație ei. Pe malul mării, Kristina căuta pietre pentru nu știu ce expoziție la care se gândea, eu o ajutam, dar îmi opream și mie câteva pietre mai frumoase. Zece, de obicei. De atunci, tot adun pietre pe unde mă duc.
Tot atunci am hotărât să vizitez Hohenzollernburg , de unde vin regii României, am mers cu o mașină, iar șoferul era un profesor inginer neamț, coleg bursier, care a dorit și el să vadă castelul. Și-a pus GPS-ul și ne-am rătăcit în ultimul hal. Erau mai multe localități, numele începeau cu „Hohen”. „Nu vrei să-l vizităm pe acesta?”, mă întreba când ajungeam la vreun Hohen oarecare. „Nu, răspundeam eu, vreau Hohenzollernburg !” Până la urmă l-am găsit…
În Kreisau, Polonia, casa în care stăteam era înconjurată de un crâng și de lanuri de porumb și floarea soarelui. Casa avea o grădină de flori, printre care am descoperit trandafiri de dulceață și cum înflorea unul, repede îl culegeam. Mai era o tufă serioasă de mure de care am avut grijă conștiincios nu cumva să rămână nemâncată și să se scuture. Nu prea aveam pe ce cheltui banii în mica localitate, așa că am vizitat Cracovia și Karpacz, unde am văzut un muzeu al jucăriilor (altele nu erau). În afară de muzee de artă, am ajuns și la muzeul ciocolatei din Köln, de care-mi amintesc cu plăcere.
La Ottensheim am Donau stăteam pe malul Dunării și număram corăbiile care trec, mi le-am notat chiar, pentru vreun viitor roman, urmăream cum trec oamenii de pe un mal pe altul cu Drahtseilbrücke, care înseamnă un fel de pod plutitor, dar mie îmi suna a „podul dracilor”. Mă plimbam de-a lungul Dunării pe un drum îngust pentru pietoni și bicicliști care se numea „Quo vadis?”. Bursa de la Paris a însemnat muzee, muzee și iar muzee și biblioteci. Când am vizitat pentru prima oară Viena, mi s-a recomandat insistent să merg să văd caii lipițani dansând, că-i ceva nemaipomenit. Am cumpărat bilet, dar nu la cai, care erau plecați în vacanță în munții Alpi, ci la mânjii însoțiți de mamele lor. Iar biletul, scump! Spectacolele se țin în Palatul baroc Hofburg, foarte frumos, dar mânjii m-au dezamăgit. Ajunsesem înainte și, până la spectacolul cailor, am intrat într-o biserică de vizavi, iar acolo cânta orga. Erau puțini vizitatori care intrau, ieșeau, iar eu m-am așezat și ascultam. Muzica înceta și-l vedeam pe muzician cum se uită de sus, mai sunt? Și iar cânta, a cântat până am plecat și am avut impresia că a cântat doar pentru mine.

Ai cunoscut alți scriitori, ai interacționat și păstrat legătura cu autori și artiști cunoscuți în rezidențe?

Am cunoscut foarte mulți, am interacționat cu mulți și am păstrat legătura cu puțini.

De ce sunt folositoare pentru un scriitor aceste rezidențe? 

Pentru cineva care are un job cu opt ore pe zi la birou, o rezidență oferă timp pentru scris, pentru amatorii de călătorii și de senzații, bursa înseamnă un loc nou, magnific, de obicei, cu multe obiective turistice de vizitat. Intri în contact cu oameni noi, deosebiți, de obicei. Te descoperi, ai mai multă încredere în forțele tale. Vezi că idolii de ieri sunt și ei oameni, aproape ca tine. Mai înseamnă și ceva bani pentru zile negre, după ce bursa se termină.

Care sunt cele mai dificile momente pe care le întâmpină un scriitor într-o rezidență, mai ales dacă aceasta este una de lungă durată?

Organizatorii au grijă să ai parte de momente cât mai frumoase și să ai toate condițiile pentru a scrie și a te simți bine, de aceea trebuie să fii un personaj cu totul problematic ca să te simți prost în timpul unei rezidențe. Poate dorul de familie să te macine, dar, de multe ori, poți merge cu întreaga familie sau te pot vizita ei sau poți tu să-i vizitezi, dacă bursa e mai lungă. O pătrime din timpul rezidenței poți lipsi, de obicei, sau poți întrerupe bursa, o poți împărți în două.

Sunt rezidențele pentru oricine? Cine nu ar trebui să își facă speranțe?

Nu aș putea să descurajez pe cineva. Când am avut prima mea bursă, nu aveam nici prea multe publicații în străinătate, depășisem vârsta de 30 de ani (limita era de 35), nu aveam contacte în străinătate și nici prea multe opinii despre ce înseamnă o rezidență de creație. Eram cercetător cu jumătate de normă la Institutl Călinescu și unul din avantajele bursei mi se părea a fi de ordin material. Salariul meu nu se ridica la 200 Euro, iar bursa era de o mie.
Dacă e să răspund textual, totuși, cine a depășit vârsta de 35 de ani, nu știe nicio limbă străină, are o operă literară mai modestă (puține cărți la număr), care nu a fost tradusă integral sau în antologii are mai puține șanse, cred. Dar acordarea burselor seamănă cu o loterie, sunt invitați să candideze scriitori din toată lumea sau din toată Europa sau din Europa Centrală și de Est, participă sute de scriitori și alegerea unuia (sau mai multor candidați, dar nu mai mult de cinci) are și o doză de subiectivitate, e vorba și de puțin noroc (chior). Mai sunt și rezidențe care nu oferă burse sau îți plătești tu cazarea, adică trebuie să fii asigurat material, s-ar putea ca acolo să fie mai simplu de ajuns.

***

Liliana Corobca s-a născut la 10 octombrie 1975, în satul Săseni, raionul Călăraşi, Republica Moldova. A debutat cu romanul Negrissimo (2003; Premiul „Prometheus” pentru debut al revistei „România literară”, Premiul pentru debut în proză al Uniunii Scriitorilor din Republica Moldova) şi cu Personajul în romanul românesc interbelic (teză de doctorat, 2003). A publicat romanele Un an în Paradis (Cartea Românească, 2005, tradus în italiană şi germană), Kinderland(Cartea Românească, 2013; Polirom, 2015, tradus în germană şi slovenă, bestsellerul Editurii Cartea Românească la Târgul de carte Bookfest 2013, distins cu Premiul Radio România Cultural, secţiunea Proză, şi cu premiul „Crystal” la Festivalul Internaţional de la Vilenica, Slovenia, în 2014) şi Imperiul fetelor bătrâne (Cartea Românească, 2015), Caiet de cenzor (Polirom, 2017). A scris şi un monolog în trei acte, Cenzura pentru începători, apărut în Austria, în 2014. A publicat volume ştiinţifice despre cenzura comunistă, exilul literar şi bucovinenii deportaţi în Siberia. A beneficiat de burse şi rezidenţe de creaţie

Ion Rațiu, „Jurnal, vol. 1 – Începuturile unui exil îndelungat (1940-1954)“

August 29, 2017

Ion Raţiu - Jurnal, vol. 1

 

http://www.iiccr.ro/ion-ratiu-jurnal-vol-1-inceputurile-unui-exil-indelungat-1940-1954-prefata-de-nicolae-c-ratiu-studiu-introductiv-note-si-editie-de-stejarel-olaru-ed-corint-bucuresti-2/

 

Până în 1989, activitatea exilului, publicațiile, autorii, personalitățile politice din exil constituiau un subiect tabu. De obicei, era suficient să faci doar o cerere de emigrare ca să dispari rapid din librării, biblioteci și din conștiința publică. Dispăreau până și publicațiile în care numele celui ce intenționa să plece era menționat (dicționare, istorii literare, bibliografii). După căderea regimului comunist, nu mai era (este) interzis să vorbești despre exil, dar subiectul nu a „prins” prea mult printre contemporani, nu a fost prea discutat sau difuzat, contrar unor așteptări. Puțini autori din exil s-au impus și în țară, puțini oameni politici ai exilului au avut un cuvânt de spus în politica postcomunistă din România. Puțini au avut posibilitatea de a cunoaște exilul încă de la primele semne de constituire a acestuia și până la sfârșit (1989), Ion Rațiu, personalitate marcantă a exilului anticomunist, fiind unul dintre aceștia. Pentru el, exilul a început chiar mai înainte de 1945, anul care se consideră, îndeobște, începutul „unui exil îndelungat”.

La vârsta simbolică de 33 de ani, Ion Rațiu ajunge la Londra, în calitate de consilier diplomatic, la sfatul și cu susținerea unchiului său Viorel V. Tilea, ambasadorul României la Londra. La plecare, bunica îl roagă „să se deprindă cu exercițiul jurnalului” (pag. 13), iar nepotul ia în serios această rugăminteși începe să scrie cu o râvnă care poate speria astăzi cititorii, ajungând la un număr 80 de volume, fără a socoti câteva caiete pierdute. Dorința de a se schimba, de a se maturiza îi întărește convingerea de a nota, cu gravitate, impresiile, întâlnirile, evenimentele la care este martor. „Acum doi ani, nimic decât jucam cărți, beam și făceam curte la femei”, se confesează tânărul Rațiu în 1942, dar acum duce o „viață de intelectual” și este mulțumit de ceea ce face (p. 98). Refuză să se întoarcă în țară odată cu instaurarea dictaturii antonesciene, nu se întoarce, deși e gata s-o facă de câteva ori, nici după sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial și astfel Anglia îi devine o a doua patrie, unde elaborează, printre multe alte activități importante, și un jurnal care, încă de la primul volum, se impune ca fiind un document unic și valoros al exilului românesc și un eveniment editorial remarcabil, astăzi, la publicarea lui.

Jurnalul a fost transcris de Nicoleta (fosta secretară a lui Rațiu) și Dinu Mussulis, la inițiativa fiului lui Ion Rațiu, Nicolae, cel care semnează și prefața acestui prim volum (ce cuprinde anii 1940-1954). Anul acesta se împlinesc 100 de ani de la nașterea lui Ion Rațiu (născut la 6 iunie 1917, la Turda) și gestul fiului este și un omagiu adus părintelui său. „Nu cred să existe multe alte lucrări similare, fiindcă puțini au trăit o viață ca a lui, afirmă, cu mândrie, Nicolae C. Rațiu, în încheierea Prefeței. Lăudabilă și exemplară este contribuția lui Stejărel Olaru, editorul volumului și autorul unor note foarte concludente și necesare, bazate mai ales pe informații din Arhiva CNSAS, dar aducând în discuție și o bogată bibliografie în domeniu. „Ion Rațiu, o poveste încă nespusă”, studiul introductiv al lui Stejărel Olaru ne familiarizează cu personajele care apar în jurnal, cu detalii importante din viața lui Ion Rațiu (care lipsesc din jurnal) și conține o analiză atentă a exilului londonez, cu multe documente inedite din mai multe arhive, cititorului punându-i-se la dispoziție chiar și o fotografie cu cei mai importanți diplomați români de la Londra. Aflăm, de asemenea, că „au fost eliminate textele în care se făceau referiri la viața intimă a familiei Rațiu”. (p. 35).

Primele pagini sunt dominate de întâlnirile în cadrul Societății Studenților și Tineretului din Europa Centrală(CESYS), despre care va menționa că „a fost creată pe ideea apropierii între popoarele Europei Centrale, având drept ideal (neînscris în scopurile societății, dar mărturisit) unirea tuturor țărilor noastre într-o federație sau confederație” (p. 265) și de situația disperată a românilor care au devenit peste noapte „enemy aliens” după declararea războiului între Anglia și România (7 decembrie 1941); „mă frământ în revoltă”, scrie cu această ocazie. Rațiu (p. 60). „Ungaria și România sunt țări indezirabile din cauza participării la război alături de naziști” (p. 120), fapt care îl afectează atât pe viitorul politician, cât și pe românii din  jurul lui. Personajul principal căruia i se acordă cea mai multă atenție în această perioadă este V.V. Tilea, relațiile dintre unchi și nepot fiind analizate în studiul lui S. Olaru.

În afară de faptul că jurnalul oferă o panoramă a exilului românesc, acesta mai poate fi studiat, încă de la primele pagini, și din perspectiva formării unei personalități politice de anvergură, fiind un model de actualitate pentru tinerii de azi. La 9 august 1942, Rațiu notează: „Mă interesează politica și mă pregătesc pentru o viață politică.” (p. 98). Își impune tot felul de reguli și precepte, precum: „Memento: cultivă-ți prietenii!” (p. 87); „Memento: nu-ți critica adversarii pe chestiuni particulare în fața altora!” (p. 88). După o masă cu liderul studenților din Cehoslovacia: „De două ori mi-am dat cuvântul de onoare că ceea ce spun este adevărat. E mare greșeală. Ceea ce spun ar trebui să aibă înfățișarea de adevăr pur fără ca să mai fie nevoie să întăresc prin cuvinte de onoare.” (p. 108). Un principiu căruia îi va rămâne fidel toată viața este activitatea constructivă („o muncă dezinteresată constructivă” – p. 62) în folosul patriei. „Nu onorurile mă ispitesc, va afirma, la un moment dat.  E important să muncim pentru țară și să dăm exemplu viu de abnegație și patriotism”(p. 488); „am insistat asupra elementului constructiv ce trebuie să domine în gândirea publică”,va spune cu altă ocazie(p. 249). Alte două principii sunt adevărul și democrația: „Am fost deschis și sincer. De altfel, ca întotdeauna, adevărul este cea mai bună politică” (p. 500); „Democrația  e idealul spre care tind.” (p. 590). „Spiritul democratic este singurul principiu de viață al omului civilizat, căci numai el te învață să respecți pe fiecare individ, pe fiecare seamăn al tău. Dacă putem căsători patriotismul, entuziasmul, onestitatea pe care generația noastră au reușit să le producă, în sânul mișcării legionare, cu spiritul democratic, cu toleranța și respectul individului, atunci ne-am făcut datoria. Căci aceasta este misiunea generaiei noastre.” (p. 403). De altfel, Rațiu nu e un admirator al legionarilor și îi taxează în repetate rânduri: „Partidele sunt în adormire forțată la mâna diplomaților. În timp ce noi nu activăm deloc, legionarii și totalitarii își ridică capul și coada și atacă peste tot. Vestitorul laudă guvernarea de la Viena. România, de la Buenos Aires, atacă actul de la 23 august 1944. În fine, peste tot se face educație antidemocratică, aici, în Vest, în sânul democrației”, subscrie Rațiu la părerea unui exilat cu care discută. (p. 590). Este adevărat că legionarii „sunt singurii oameni bine organizați” din exil (p. 603), dar într-o discuție cu un fost legionar declară „fără echivoc, că metodele brutale utilizate de legionari sunt reprobabile, chiar dezgustătoare.” (p.600).

La 31 mai 1944 scrie: „Inima mă cheamă să fiu alături de cei ce luptăși apără glia strămoșească împotriva invaziei și cotropirii rusesti… trebuie să muncesc din răsputeri mai departe ca să utilizez toate ocaziile ce mi se dau de a servi cauza țării mele.” (pp. 242-243). Această idee îl preocupă și mai târziu, deși nu se va materializa: „intenția mea este de a mă întoarce în țară și de a încerca să organizez rezistența armată acolo… Dacă un democrat nu va face organizarea rezistenței, se va găsi un legionar și țara va cădea din nou în mâna extremiștilor.” (p. 603, 4 decembrie 1951). Patriotismul înflăcărat este dublat de o luciditate matură: „În politica externă trebuie să facem în primul rând politică românească, nu englezească. Englezilor le convine discordia ce domnește între românii de aici.” (p. 51). Îl mai caracterizează altruismul și generozitatea: „Nu țin să lucrez pentru BBC, nu vreau să iau locul altui român” (p. 528), iar când situația lui materială se îmbunătățește, intenționează să deschidă o mică întreprindere unde să angajeze români (p. 579), despre aceasta vom afla în volumele următoare, probabil. Este invitat să candideze la alegerile parlamentare engleze, dar renunță la această „onoare” de dragul românilor (p. 449). Ajută oamenii: „Mi-a cerut să fac ceva pentru o verișoară de-a ei care e bolnavă de tuberculoză la Paris. I-am promis că voi facetot ce voi putea”, asemenea notații se întâlnesc destul de des (p. 386).

Deși despre exilul din Anglia s-a mai scris, nu cred că există mărturie mai completă decât acest jurnal al lui Ion Rațiu. Și e revelator nu doar în privința exilului londonez, ci și a celui din Franța, unde călătorește adesea, Spania, e la curent cu activitatea romînilor din America, are misiuni speciale la Roma etc. Cele mai importante structuri politice ale exilului, cei mai cunoscuți membri ai săi, evenimentele legate de România și Europa Centrală și de Est, detalii necunoscute, discuții interesante, portrete pitorești ale unor personalități din epocă, previziuni politice mai mult sau mai puțin juste, care, toate, se găsesc în acest jurnal fac din el un instrument indispensabil pentru istorici și cercetători, dar și o piesă esențială în bibliografia exilului și a istoriei recente.

Ion Rațiu a făcut din misiunea exilului o profesiune de credință: „Eu văd un exil lung. La întoarcerea în țară, nu vom fi noi, cei ce am trăit afară de țară, care vom umple posturile de importanță, ci acei care vor rezista înăuntru. Misiunea noastră însă este cu atât mai mare și mai frumoasă. Căci nouă ni se cere să reprezentăm suferințele de acasă pentru ca întreaga lume să le audă; să muncim pentru înțelegerea spiritului vremii și să învățăm frumusețea idealului democratic. Când ne vom întoarce în țară, noi va trebui să propovăduim înțelegerea acestor idealuri. Iar până atunci să nu economisim niciun efort pentru a aduce ziua eliberării mai aproape. Dacă ne putem ridica așa de sus, dacă vom putea accepta să fim sacrificați în această luptă, atunci ne vom fi servit țara și neamul.” (p. 404). „Rog pe bunul Dumnezeu să mă ajute să-mi servesc țara modest, dar din plin” (p. 375) va repeta deseori, invocând divinitatea mai ales după boala gravă care l-a ținuit la pat (Emoționantă în acest sens e scrisoarea către Indrei, fiul mai mare, pentru când acesta va împlini 14 ani, iar tatăl fiind sigur că nu va supraviețui).

Nu este o noutate că exilul românesc a fost dezbinat. „Se ceartă, se ceartă și iar se ceartă. Asta probabil din lipsă de altă activitate” (p. 646) va observa cu amărăciune autorul jurnalului sau „La Washington și New York nimic nou – ceartă, ceartă, ceartă” (p. 514). Va lua atitudine de câte ori va putea, considerând „criminale inconștiența, incapacitatea și lipsa de prevedere a conducătorilor celor două mișcări din Anglia.” (p. 60). Înființarea noului Comitet Național Român și reorganizarea acestuia îi provoacă un nou val de dezamăgiri: „Singurul factor decisiv în politica exilaților e, durere, stomacul. Ori stomacurile sunt goale. Cine le poate umple, cine poate să împartă oarecare favoruri obține un sprijinn nominal, în orice caz.” (p. 479). Dezamăgirea nu e legată doar de politica românilor, sunt comentate și alte nuanțe: englezii au „o părere extraordinar de proastă despre români și în special despre politicieni. Vorbind despre Alimănișteanu ar fi spus: ‘Ce este extraordinar și foarte neobișnuit este că provine dintr-o familie foarte onestă și el personal este un om cinstit’” (p. 330); „Americanii însă astăzi dacă nu faci ceea ce le convine lor te lasă pe drumuri. Comitetul român nu mai primește niciun ban.” (p. 632).

Conflictul între generații, latent,devine tot mai evident odată cu trecerea timpului: „Generația tânără trebuie să se țină la o parte pentru moment și să se organizeze încetul cu încetul, având în vedere că „bătrânii” se ceartă mereu” (p. 395);  „Bătrânii de astăzi se ciorovăiesc pentru că, instinctiv, își dau seama că timpul lor se scurge. Ei vor să se întoarcă în țară în curând și pentru că o vor, se conving că întoarcerea apropiată e o realitate. Eu cred că exilul va mai dura binișor.” (p. 566). Vine chiar cu recomandări pentru generația „cea mai tânără”: „să facem cinste numelui de român. Să fim apreciați și respectați de străinii cu care venim în contact. Să reușim în viață, aici în exil și să devenim independenți financiar. Dar, odată ce am reușit, trebuie să rămânem români” (p.586) sau „nu trebuie să ne amestecăm în chestiunea reprezentării României aici printre străini. E rândul generației mai bătrâne. Nouă ne va veni rândul mâine.” (p. 603). Rațiu este foarte optimism când crede că neînțelegerile se vor atenua odată cu schimbarea generației de politicieni: „nu se va ajunge la o înțelegere atâta timp cât cei „bătrâni” vorjuca rolul principal. Abia când va veni rândul generației noastre se va ajunge la o împăcare a exilului întreg și bătrânii vor accepta să servească sub cei tineri.” (p. 618).

Abia se terminase Războiul al Doilea Mondial, că următorul a devenit o obsesie generală. Teama de război trece ca un fir roșu printre notațiile jurnalului, ca un refren intonat pe toate tonurile (și cu temeri, și cu speranță): ba războiul este așteptat în orice moment (pp. 346, 347), ba nu crede în războiul imediat (p. 366), ba „războiul e sigur. Americanii se pregătesc foarte serios” (p. 373), războiul cu Rusia (p. 451), șansele de război (p. 468); 7 iulie 1950: „Acum nu cred că va fi război. Dar războiul va fi posibil la anul.” (pp. 479, 510); „E interesant că Lazăr crede în izbucnirea inimentă a războiului” (p. 598). La 11 mai 1953, ascultând o cuvântare a lui Churchill la Casa Comunelor, prevede „un pericol că o pace cu Rusia să fie acceptată la prețul sacrificării Europei Răsăritene” (p. 624).

Bun psiholog, Rațiu face deseori caracteristici persoanelor cu care intră în contact, unele din ele memorabile. Își permite să fie ironic, acid, ludic, deși foarte rar. Are intuiție în privința calității oamenilor din jur și talent de portretist. De pildă, „faimosul Murgu, măgarul cu nume de cal, care a fost carlist, legionar, antinazist, comunist și acum e exilat „politic” în Franța, anticomunist mare” (p. 477), fiind vorba de Ion Murgu, secretar de presă la Legația din Londra, care a oferit securității note informative, „neavând nicio afecțiune sau stimă pentru vreunul din românii aflați în exil despre care raporta”, având doar interesul „de a obține cât mai des sume de bani din partea Securității” (p. 478), după cum aflăm din nota de subsol a editorului.

Fiind vorba de un jurnal de 665 de pagini, trebuie menționat și efortul redactării unui document atât de întins. Ion Rațiu se exprimă clar, concis, de obicei, dar folosește cuvinte (din alte limbi, probabil) care ar îngreuna lectura cititorului de azi. În asemenea cazuri, ni se explică între paranteze semnficația cuvântului, de pildă„demoție” înseamnă retrogradare (p. 482) etc. Am căutat în DEX ce ar putea să însemne „a păliza” („a pălizat puțin”, p. 305), dar nu există un asemenea verb. Foarte rar se mai strecoară câte o „altă alternativă” (p. 377), „patrusprezece”(p. 66), „la” în loc de „l-a” (264, 327), franțuzoaica Jasmin 0690 (?) (p. 653). Iar neindentificatul Antoniade (p. 489, la Indice apare fără prenume) nu este altul decât Constantin Antoniade (1880-1954) – jurist, diplomat, scriitor, ministru plenipotențiar al României la Geneva și Berna în perioada interbelică (vezi și https://en.wikipedia.org/wiki/Constantin_Antoniade).

Ion Rațiu nu este un autor necunoscut pentru cititorii români. Până în prezent i-au apărut mai multe cărți, inclusiv câteva jurnale scrise după căderea comunismului, dar volumul I din „JurnalÎnceputurile unui exil îndelungat (1940-1954)“ îl readuce în atenția noastră, scoțându-i în evidență, încă o dată, calitățile extraordinare. Volumul a apărut cu sprijinul IICCMER și urmează să apară continuarea cât de curând. Credem că este cea mai importantă inițiativă editorială în domeniul exilului românesc anticomunistdin ultimii ani și sperăm să fie dusă la capăt cu bine.

Liliana Corobca

Expert IICCMER,  Compartimentul Exilul românesc

„Despăgânirea”

Iunie 21, 2017

https://crevice.ro/despaganirea/

Fotografia postată de Crevice.

 

Băbuțele din sat aveau grijă ca toți copiii să fie botezați. Erau mulți care riscau să-și piardă slujba sau să fie dați afară din partid, dacă ar fi fost prinși intrând în biserică, dar pe babele ieșite la pensie nu le pândea nicio primejdie și nu le păștea nicio pedeapsă. Adunau 5-10 copii (pe vremea aceea se nășteau mulți!), lăsau mamele acasă, pe cele mai sperioase le sfătuiau să-și ducă la vreo rudă, chipurile, copiii și, dacă cineva le-ar fi întrebat ceva, ele să zică: nu știu nimic, am lăsat pentru câteva ore copilul la părinți, la rude, la vecini… Ei, și dacă în acest timp această rudă a dus copilul la biserică, ea habar n-are și nu poartă nicio vină. S-a întâmplat fără voia părinților deci. Cel mai greu a fost cu Iosifel, copilul președintelui de sovhoz, cel mai aprig comunist din sat, care perora împotriva bisericii la orice adunare. A fost împotriva deschiderii bisericii din sat, când s-au mai liniștit vremurile și în multe sate s-au deschis și au venit preoți. A lor servea când ca depozit pentru tot felul de piese sau materiale de construcții, când, mai nou, ca muzeu al satului și al detașamentului de partizani care au luptat contra fasciștilor în Marele Război pentru Apărarea Patriei. Numele fiului l-a pus, ca nimeni în sat, după cel al generalisimului Iosiv Visarionovici Stalin, având de ales între Vladimir (Lenin), Iosif (Stalin) și Leonid (Brejnev). Chiar dacă îi admira pe toți trei, s-a gândit că Vladimiri și Leonizi sunt prea mulți, e plină lumea, ba poate fiecare să se gândească la alt Vladimir sau la alt Leonid. Dar Iosif e un nume mai rar, în sat la ei nu-i nimeni cu acest nume. De împotrivirea soției și a rudelor, cărora Iosif nu le suna familiar, nu a ținut cont…

Bibliotecă de scriitor

Iunie 21, 2017

http://www.bookaholic.ro/biblioteca-de-scriitor-liliana-corobca.html

15.06.2017  

 

Pe Liliana Corobca o invitasem mai demult la rubrica Bibliotecă de scriitor, dar întâlnirea s-a amânat câteva luni, pentru că scriitoarea a adus, special pentru interviu, o parte dintre cărțile rămase în biblioteca părinților, aflată dincolo de graniță, în Republica Moldova. Am rămas impresionată de un asemenea efort pentru ca interviul să iasă cât mai bine, iar surprizele plăcute nu s-au oprit aici: autoarea m-a întâmpinat cu o mulțime de bunătăți, printre care plăcinte cu brânză, cozonac cu dulceață de trandafiri și vin făcut de tatăl ei.

S-ar părea că am fost unul dintre primii oaspeți în apartamentul Lilianei, unde cărțile și-au găsit în sfârșit liniștea, după ce au fost purtate ani la rând prin camere de cămin și locuințe închiriate. Am ajuns după-amiază și am plecat noaptea, după o întâlnire foarte interesantă, în care nu doar eu am pus întrebări (o să țin minte multă vreme că n-am știut ce fruct începe cu litera „g”). Cu sinceritate, umor, deschidere și căldură, cu un accent savuros (păcat că nu îl puteți auzi și voi), Liliana Corobca mi-a spus povești din copilăria ei în Moldova de peste Prut și mi-a vorbit despre goana după carte românească, care se găsea extrem de greu în anii ’90. Mi-a citit poeme dintr-o carte dragă, cu grafie chirilică, mi-a prezentat toate obiectele de pe rafturi, ne-am jucat cu un yo-yo pe care îl primise la un festival de literatură și am avut o ședință foto mai specială, la care scriitoarea a fost un model nemaipomenit.

Ai idee câte cărți sunt în bibliotecă? Ții o evidență a cărților?

Nu știu, când a trebuit să le car, să le tot mut dintr-un loc în altul, erau prea multe și prea grele. Acum, când mi-a mai rămas ceva loc în bibliotecă (m-am mutat nu de mult) și cărțile nu cad (încă) din rafturi, parcă aș mai avea nevoie de câteva sute. Dar aproape jumătate nu sunt citite, doar răsfoite – multe, deci. Oricum, chiar și așa nu am reușit să îmi adun toată biblioteca la un loc și deja îmi dau seama că nu voi avea spațiu și pentru cărțile rămase la părinți.

Cărțile sunt ordonate după un sistem anume?

Cred că da, dar unul sofisticat: temă, autor, culoare, mărime, stare fizică, stare afectivă, înălțime, greutate, valoare, simpatie, utilitate, frumusețe. Biblioteca are rafturi mai înalte și mai mici, ceea ce mă obligă să pun cărțoaiele jos și cărțuliile mai sus. În principiu, există o încercare de a le aranja tematic: exil, cenzură, critică și teorie, istorie, artă, dicționare, limbi străine, poezii, romane, cărți de dăruit. Nu am foarte multe romane, pentru că fie le-am dat, fie am citit exemplare împrumutate – romanul l-ai citit și a plecat, rar îmi doresc să am un anumit roman în bibliotecă.

Vara trecută le-am scos afară, le-am scuturat, le-am șters cu cârpa, le-am așezat pe niște bucăți de polistiren, la aerisit. Când le-am adus înapoi, am descoperit că mi s-au furat două romane (numai două, am constatat dezamăgită). Și dacă mai caut ceva și nu găsesc, mă gândesc: totuși, trei mi s-au furat (sau patru), apoi le găsesc și rămân la cele două. Unora le acord atât de puțină atenție, încât la o nouă privire sau aranjare, mă bucur de parcă ar fi noi, de parcă le-am primit în dar chiar atunci.

Ce cărți au fost furate?

Mi-au dispărut Amantul Colivăresei de Radu Aldulescu și Asediul Vienei de Horia Ursu, dar nu mi-a părut foarte rău după ele. Am încercat să citesc Asediul Vienei și n-am reușit, cred că era nevoie de o stare mai specială. Cartea lui Aldulescu o aveam oricum în două exemplare, pe unul îl cumpărasem eu și apoi am primit altul în dar de la autor.

Biblioteca are o poveste a ei?

Am două biblioteci, una acasă, în Moldova, cealaltă – acasă, în București. Am citit mult în copilărie și adolescență și am iubit foarte multe cărți, doar câteva de atunci le-am adus acum cu mine. În București am alături cărțile din ultimii zece ani, plus câteva de care nu vreau să mă despart. În Moldova au rămas cărțile copilăriei, studenției și doctoratului. Fiecare are o poveste a ei. O parte dintre cărți au cunoscut viața din cămine, cu invazii ale gândacilor, inundații și păsări care lăsau câte un autograf cu găinaț peste vreo copertă mai puțin norocoasă.

Pentru cărțile astea mi-am luat apartamentul, ca să am unde să le țin. Oriunde stăteam, fie la cămin sau cu chirie, n-aveam spațiu pentru o bibliotecă, și atunci puneam cărțile una peste alta sau în cutii, de nici nu mai știam care pe unde sunt. Când căminele se închideau vara, trebuia ori să le las undeva în saci, ori să le car cu mine. Mi-am zis că merită și ele condiții de viață mai bune; acum cred că sunt mulțumite. Le-am așezat în picioare, nu suprapuse, cu puțin spațiu între ele, cum se recomandă. Le aerisesc, le șterg, le răsfoiesc din când în când, că știu că le face plăcere, ca prietenilor pe care-i mai întrebi de sănătate.

Observ că ai o mulțime de obiecte pe rafturile din bibliotecă. Sunt curioasă mai ales ce sunt peștii aceia din lemn.

Peștii sunt, de fapt, un set de fundișoare – tocătoare, adică. Taică-meu a lucrat și în lemn, toate obiectele astea din bibliotecă îi aparțin lui: vaze, solnițe, cupe, un pocal… M-am gândit că o să se strice dacă le folosesc în bucătărie, și-atunci le-am pus în bibliotecă. Sunt și alte obiecte din lemn: un fundișor parfumat (suvenir din Tartu), o ustensilă de stricat nuci (adică de spart – n.r.) din Karpacz, un recipient cu parfum, luat din Bulgaria. Mai am o colecție de pixuri, inclusiv cel cu care am scris romanul Caiet de cenzor. (Am aflat că i s-a rupt pixul de cât a scris, dar încă îl păstrează – n.r.) Un animal de pluș cam ciudat și cu ochi melancolici, pe care l-am luat când stăteam într-un cămin pe Gabroveni, ca să-mi învioreze camera – de la depărtare m-am uitat la el și mi-am zis: Ia să-mi iau eu girafa asta! S-a dovedit a fi un pui de tigru, de fapt. În corpul mic al bibliotecii am și un suvenir sovietic – un set de pahare cu carafă, mama peștoaică cu peștișorii. (Observ că îi plac peștii și obiectele din lemn  – n.r.) Mai e o ilustrație făcută de o elevă, Cristiana Ursache,  la FILIT – cum a văzut ea romanul Kinderland. Am și o colecție de pietre, adunate de prin locurile unde am fost: Marea Mediterană, Irlanda, malul Dunării, munții Alpi, Marea Nordului. Strâng un anumit număr – șase sau zece, nu mai multe. M-a molipsit de această „patimă” o artistă, Kristina Estell, cu care am avut o bursă împreună.

Peștii lucrați de tatăl Lilianei ne-au dat idei năstrușnice 🙂

Dar piatra cea mai spectaculoasă este un premiu pe care l-am primit la un festival. Acum mă bucur nu doar de o bibliotecă adevărată, ci și de o inimă de piatră adevărată – un inimoi, mai exact. Am participat, acum câțiva ani, la festivalul de literatură de la Vilenica, Slovenia, unde am luat premiul Crystal. Premiul a însemnat o participare la un alt festival de literatură, din Irlanda, anul următor, dar am primit și ceva din piatră care semăna, după părerea noastră, cu o inimă. În fiecare an, un tânăr artist sloven făcea aceste daruri pentru câștigători, dar piatra fiind vopsită, nu te așteptai să fie atât de grea – de fapt, nu-ți dădeai seama ce compoziție are obiectul. Cu câțiva ani înaintea mea a urcat pe scenă o doamnă slăbuță, delicată, care a primit ca premiu o piatră lungă și subțire. Dacă poți să-ți imaginezi, a scăpat premiul pe picior și a trebuit să fie dusă la spital. Premiul meu era și mai mare, așa că mi-au șoptit să-l țin bine. După asta, ca să nu mă invidieze colegii de breaslă, le dădeam piatra s-o țină un pic. A trecut din mână în mână, îndoindu-se toți de la greutatea ei și făcând glume. Apoi s-a pus problema: bine, dar cum ajung cu ea acasă? Dacă o iau la bagajul de mână, nimeni nu va crede că ditamai ghiuleaua de tun e un așa-zis premiu, dacă o pun în bagajul de cală, o să depășesc greutatea limită și va trebui să plătesc în plus, iar eu nu am primit premiul în bani, adică urma să plătesc din banii mei, variantă care nu mă încânta în mod deosebit. Până la urmă, am pus-o în bagajul de cală, după ce am scos toate cărțile, ca să nu depășesc greutatea prevăzută.

Premiul primit la festivalul de literatură de la Vilenica, Slovenia

Care este cea mai veche carte din bibliotecă?

Nu sunt mare amatoare de cărți vechi și purtătoare de microbi și de praf, dincolo de mesajul lor sublim și de valoarea lor inestimabilă. Credeam că-i Teze și antiteze de Camil Petrescu, din 1936, dar Istoria romană a lui Eutropius este din 1923. Cartea lui Eutropius a venit în bibliotecă grație profilului meu de latinist, când adunam tot ce ținea de civilizația greco-latină. Am acasă încă multe cărți în latină, editate în Franța, pe care ni le vindea o colegă, în timpul studenției (la Chișinău). Nu erau noi, dar ne băteam pe ele, erau o raritate atunci pe la noi.

De Teze și antiteze am avut nevoie la doctorat, dar nu țineam deloc să am chiar o ediție „princeps”, așa a înțeles anticarul și mă costase un pumn de bani. Am scăpat-o odată pe jos tocmai pe ea, a căzut peste un deget de la picior, dar nu de deget mi-a păsat, ci de cartea care, fragilă și veche, s-a desfăcut în două. Mi-a părut atât de rău, că îmi stăruie și acum momentul acela în fața ochilor. Mai am și Poezii de Alexandru Macedonski, ediție îngrijită de Ion Pillat, am găsit pe internet că-i din 1939. I-am promis-o unei moștenitoare a lui Macedonski, o va primi în curând.

Toate cărțile mele vechi sunt editate în România. În Republica Moldova, cărțile vechi erau mai greu de găsit. A fost epurarea cărților, apoi intelectualii noștri au plecat toți, care-n Siberia, care-n România. La bibliotecă erau multe cărți rufoase de la prea mult citit, dar nu aveau mai mult de un deceniu sau două de la apariție. Antologia Poezia Moldovei, publicată în anul 1954, este o carte veche în acest sens, foarte veche chiar. La noi acasă ținea loc de Biblie (Biblia a apărut după 1990 în familia noastră). În momentele de odihnă, pe seară, tata mă ruga să aduc „Cartea” și să citesc din ea, ceea ce eu făceam cu mare încântare. Citeam cu voce tare, expresiv, apoi citea și el, citea și mama – fratele era mic, nu mi-l amintesc citind. Adoram aceste momente! Mama știa pe de rost Luceafărul și ne recita, uitându-se la câte un vers în carte. „Nepoțica o învață pe bunica”, de Liviu Deleanu, era poezia preferată a tatălui meu. Să reproducem câteva strofe:

Bunicuţa stă pe prispă
Şi cu caierul în mână,
Învârtind întruna fusul,
Toarce lână,
Toarce lână…

Printre degete, subţire,
Firul lung se răsuceşte,
Iar bunica, hăt, departe
Se gândeşte,
Se gândeşte. […]

(Bunicuţa se gândeşte la feciorul care de-o vreme încoace îi scrie cam rar).
Şi cum stă, gândind la dânsul,
Iaca vine pe cărare
Ion poştaşul ― şi-i aduce

O scrisoare, O scrisoare…
Stă bunica sărăcuţa,
Cu un braţ, proptit de-o coastă
Şi se uită la scrisoare,
Ca o proastă,
Ca o proastă.

O-nvârteşte şi-o suceşte,
Când pe faţă, când pe muche,
Dar, săraca, nu-nţelege
Nici o buche,
Nici o buche.

(De la şcoală, cu ghiozdanul în spate, se întoarce nepoata).
― O scrisoare, fa nepoată!
Spune baba, bătrâneşte,
O scrisoare de la tata,
Ian citeşte,
Ian citeşte!
(Nepoata citeşte, bunica, ascultând-o, lăcrămiază, “ş-o tot roagă să-i citească / înc-o dată).

― N-ar fi rău, a zâs nepoata,
Dac-ai şti şi tu, bunică,
Să citeşti măcar oleacă
Sângurică,
Sângurică. […]
Şi îndată nepoţica
Pune babei cartea-n poală ―
Şi începe s-o înveţe
Ca la şcoală,
Ca la şcoală.

Asta-i buchea O bunică ―
Spune mica ei nepoată,
Şi-o cunoşti, că-i rotunjită
Ca o roată,
Ca o roată.

Iaca asta-i Ш, bunică,
Şi-o cunoşti uşor că are,
Ca o greblă mititică
Trii colţare,
Trii colţare.
Iar aiasta-i П, bunică,
Cei mai dreaptă dintre ele,
Ca o poartă care are
Trii nuiele,
Trii nuiele. […]
― Nu e greu, a spus bunica,
Le învăţ eu, dar cu-ncetul…
Iar amu bunica ştie Alfabetul, Alfabetul.

Se gândeşte bunicuţa: ― Eh, amu ajung departe!

Cât de bine îi, când omul
Ştie carte,
Ştie carte!

Poezia poate fi „transcrisă” din alfabetul chirilic în cel latin, ceea ce am și făcut, dar sensul nu mai corespunde. Litera П, adică P în română, nu e ca o poartă care are trei nuiele. După cum nici Ш, adică Ș, nu mai seamănă cu o greblă. Cea mai frumoasă perioadă din viața mea legată de cărți a fost însă aceasta, cu cărți doar în chirilică, cu Mihai Eminescu și Ion Creangă scriși Михаил Еминеску și Ион Крянгэ. Nu doar literele se scriau altfel, dar și sintaxa și ortografia erau adaptate sau copiate după cele rusești.

Antologia „Poezia Moldovei”, care ținea loc de Biblie în casa părintească

Cum s-a ivit pasiunea pentru lectură?

Cred că am moștenit-o, ambii părinți aveau „patima cetitului”. Ceea ce îmi doream eu cel mai mult, era să nu-i apuce pe amândoi odată, că nu mai scoteau nasul din cărți și mă puneau pe mine la lucru: „Lili, dă apă la găini!”, „Hrănește tu porcul, numai azi” (asta chiar nu era misiunea mea de pionier eminent), „Vezi cine a venit, de ce latră câinele”, „Dă niște fân la oi” (sau ceva pisicii), „Încălzește mâncarea”, „Te rugăm, pune tu pe masă” etc. Se întâmpla mai rar, ce-i drept. În schimb, când m-am apucat eu de citit, părinții, înțelegători, nu mă deranjau decât ca să mă cheme la masă. Nu știu copii mai cuminți decât cei care citesc mult.

Ce fain! Mai spune-mi și alte povești din copilăria ta…

Bunicii n-aveau bibliotecă, părinții mei au crescut fără cărți acasă, dar apoi și-au făcut propria lor bibliotecă, cu care am crescut eu. Am avut cărți, dar mobila de bibliotecă pentru ele a apărut mai târziu. Dacă se adunau prea multe cărți, le urcau în pod, unde se aflau și tot felul de reviste. În regimul comunist la noi, poate și aici, lumea se abona la câte treizeci de reviste și ziare, soseau din toată Uniunea Sovietică. Erau reviste cu modă, povești, literatură, modele de împletit și de croit, sănătate, sfaturi de creștere a copiilor, apoi era o revistă science-fiction. Maică-mea era profesoară de fizică și dirigintă și se abona la „Pedagogul sovietic” și „Fizica în școală”; taică-meu primea „Tânărul constructor” și alte reviste cu tot felul de chestii tehnice. Mie-mi plăcea să mă urc în pod și să citesc. Îmi aduc aminte că verișorul meu mi-a luat odată scara, crezând că o să încep să plâng și să mă rog de el, dar eu nici n-am observat – stăteam acolo până mă striga maică-mea la masă.

Cărți în limba română cu grafie chirilică din copilăria Lilianei: „Cartea Poeziei 70” (o antologie a poeziei din RSS Moldovenească), „Psihologia distractivă”, „Fizica în imagini”

Apoi, când eram studentă, am cules folclor din satul meu, Săseni. Printre altele, trebuia să culegem descântece. Am ajuns la o băbuță – dar pân-am găsit-o! Ea avea o noră profesoară și am mers la ea cu mama și cu încă cinci profesoare, care au rugat-o pe babă: „Hai, spune un descântec!” Și baba a zis: „Bun, da’-i spun numai ei”. M-a luat deoparte într-o cameră mare, cu broderii (parcă o văd și acum), și-a-nceput să murmure la repezeală. Baba nu voia să recite, a zis că descântecul se fură și că n-am decât să-l fur. Când am ieșit de-acolo, nu țineam minte nimic. Atunci a fost ea de acord să șoptească câte un rând fiecărei profesoare, și până la urmă am scris noi niște descântece, care mi se par fascinante, dar nu știu ce valoare au. Apoi a aflat lumea prin sat că eu adun folclor și au început să mă caute babele. A venit odată una atât de bătrână, de nici nu putea deschide poarta, și mi-a spus o poezie foarte faină cu o broască care compătimea o femeie. Am păstrat caietul cu însemnări, am folosit unele dintre ele în unele din romanele mele.

Am și monografia satului Săseni, cu fotografii, dar e cam, să zicem așa, tendențioasă. Chiar dacă e apărută după ‘90, bănuiesc că autorul a scris-o în vremea comunismului, pentru că nu amintește nimic despre perioada românească și despre deportări. La mine-n sat au fost deportați oameni, nu foarte mulți, dar s-a întâmplat, iar informația aceasta nu apare în carte. E și o poză cu tatăl meu în monografie.

Monografia satului Săseni, cu poza în care apare tatăl autoarei, alături de obiecte din lemn meșterite de tată

Ce cărți citeai în copilărie și în adolescență? Aveai și cărți în limba română?

Aveam acasă și clasici, și cărți din perioada sovietică, și cărți de poezie. Majoritatea cărților din copilărie sunt în rusă. Eu n-am citit multă literatură rusă, dar în limba rusă am citit foarte mult: Alexandre Dumas în 20 de volume, George Sand, care-mi plăcea mult…. Aveam cărți pe care le iubeam și le reciteam: Feciorii omului cu inima de piatră, de Mór Jókai, Doi căpitani, de Veniamin Kaverin… Când primeam cadouri la școală, cu diferite ocazii, erau cărți în limba rusă – nu se punea problema că nu știi limba sau că nu vrei. Am avut și cărți antireligioase, de altfel foarte bine făcute, îmi aduc aminte că mă impresionau pe vremea aia – vai, săracul Vaniușa care credea în Dumnezeu, care asculta de bunica și apoi pionierii îl ajută și uite ce bine că nu mai crede! Cărți în limba română cu grafie latină nu am avut până la căderea comunismului.

Acum am acasă cărți în limba rusă, în limba română cu grafie chirilică și în limba română cu grafie latină, după trecerea de la un alfabet la altul. A fost o relaxare încă din anii ‘70, s-a putut spune ceva de limba română și de autorii români. Și maică-mea, când mi-a pus numele, a ales un nume românesc, deși rușii consideră că numele Liliana e strict evreiesc – căci la noi toate fetele sunt Lilia, care înseamnă „crin”. În ‘90 au început să apară cărți cu grafie latină, erau la mare căutare. O samă de cuvinte de Ion Neculce este printre primele apărute în ‘90-‘91. Am zis să-ți arăt niște cărți publicate la noi (îmi aduce câteva volume de autori români apărute în Republica Moldova – n.r.).

Cartea de Nicolae Dabija este o mostră de „tranziție”: a apărut în limba română cu grafie latină, limba română cu grafie chirilică și limba rusă, ca să înțeleagă toți cetățenii R. Moldova

(O întreb dacă nu a citit nici clasicii ruși – n.r.) Clasici am mai citit, de pildă Crimă și pedeapsă când eram foarte mică, aveam 9 ani și n-am înțeles eu mare lucru, așa că nu mi-a plăcut atunci. Am trecut și prin Cehov, prin Turgheniev… Dar exact când trebuia să studiem literatura rusă contemporană, a căzut comunismul și s-a scos rusa din școală. Mai târziu s-a reintrodus, dar în ultimii doi ani de școală eu n-am mai studiat deloc rusa. La noi a fost haos total, pentru că am început să învățăm literatura română, dar cărți n-aveam. Vai, ne băteam pe un roman de Camil Petrescu, pentru că noi făceam literatura interbelică la facultate și nimeni n-avea cărțile. Era un singur exemplar la Biblioteca Națională și trebuiau să-l citească 80 de studenți. Îmi aduc aminte că într-o excursie la Iași am găsit Patul lui Procust și am ascuns-o, ca să nu mi-o fure cineva. Am dat-o numai unor prietene, pe ascuns. În anii aceia, era ceva să ai carte în limba română. Deși se făceau donații, la mine n-a ajuns niciuna – eu, ca studentă, n-am prea avut carte românească. A trebuit să ne descurcăm singuri, cum am putut. Mama mea a fost la București, la un curs de perfecționare, și acolo a primit niște cărți – Viața la țară de Duiliu Zamfirescu și un manual de Istoria românilor. Eram așa mândră că aveam și eu cărți în limba română!

Primele cărți cu grafie latină apărute în Republica Moldova, publicate în anii ‘90

De unde au apărut profesorii de literatură română?

Din aer și din pod. (râde) Erau profesori de literatură moldovenească, care peste noapte s-au transformat în profesori de literatură română. Problema a fost la literatura interbelică și la cea contemporană, pentru că pe literatură veche aveam specialiști foarte buni – studiam Miron Costin, Grigore Ureche, Dimitrie Cantemir, opera lor o găseam în limba română cu grafie chirilică. Îmi amintesc că citeam Descrierea Moldovei ca pe-o poveste, deși acum nu-nțeleg cum puteam să citesc așa ceva… Dar atunci o adoram. O citeam în limba română, că altfel citeam numai în rusă. Mi-am cumpărat și o ediție cu grafie latină, așa că acum am trei exemplare din Descriptio Moldaviae (două cu grafie chirilică, una cu grafie latină). La fel și perioada clasică, se studiau Eminescu Creangă, Alecsandri… Nu Caragiale.

La facultate am început să citesc literatură română și eram îndrăgostită de toți autorii. Am citit de vreo treizeci de ori Luntrea lui Caron, de Lucian Blaga. Profesoarei tot eu i-am împrumutat-o și ea a vrut s-o pună pe lista obligatorie de lecturi, dar de unde s-o citească toți studenții, că era de negăsit? Mi-a plăcut și Blecher, dar pe el nu l-am studiat la facultate, l-am descoperit mai târziu, la București.

 

Sunt cărți la care ții foarte mult dintr-un motiv sau altul?

N-aș vrea să țin prea mult la nicio carte. Consider asta o slăbiciune de care trebuie să scap. Totuși, țin la cărțile bune (fascinante uneori sau puternice), la cărțile de care mă leagă niște amintiri, la cărțile utile și scumpe, precum dicționarele și enciclopediile… Am început să citesc serios de mică și la fiecare doi-trei ani găseam câțiva autori de care eram iremediabil îndrăgostită. Situația s-a schimbat un pic din momentul în care m-am apucat eu să scriu cărți. Citesc și acum cu aceeași frenezie, dar fac tot posibilul să nu mă atașez, să nu mă las influențată, să uit chiar acele magnifice momente ale lecturii. Atunci când scriu, evit să citesc cărți pe care bănuiesc că le-aș putea iubi, pentru că nu vreau să rămân sub influența unui autor care-i foarte puternic.

Totuși, când plec undeva pentru mai mult timp, iau cu mine câteva cărți. Ciudat, deși sunt prozator, cărțile sunt de poezie. Ciudat, nu le-am citit nici până acum în întregime, deși nu-s așa groase. Știu exact ce îmi place și recitesc mereu aceleași texte preferate și răscitite ani de-a rândul. Nu mă despart de un Esenin cu coperta verde cartonată și de un Bacovia mic și nearătos, dar foarte iubit. Vreau să-ți spun că toți basarabenii au o dragoste inexplicabilă pentru Bacovia. Din ambele știu câte ceva pe de rost și uneori le deschid, pentru că încep să uit anumite poezii. Eseninul, ediție bilingvă, mai are meritul de a aduna câteva traduceri (când există mai multe), probabil toate, ale unuia și aceluiași poem. N-am mai văzut vreo ediție care să adune mai multe traduceri la un loc! Uite cum sună în patru variante ultima strofă din cunoscuta poezie „Nu regret, nu mă jelesc, nu strig…”:

Toți sîntem vremelnici pentru veci,/ Rar  ning fragii frunzele deșarte. / Binecuvîntat să fie deci? Că trăiesc și că mă duc spre moarte. (trad. George Lesnea);

Toți, dar toți sântem supuși pieirii,/ Toamnă în veșmânt multicolor! / Fii blagoslovită-n nesfîrșire, / Viață cu destinu-ți muritor! (trad. Nicolai Costenco);

Toate-n lumea asta-s trecătoare…/ Paltinii arama și-o preling./ Te binecuvânt răgaz în care / Să-nfloresc mi-a fost și să mă sting! (trad. Igor Crețu);

Toți ne vom topi ca floarea spumei. / Foi de tei cad pline de fiori…/ Fii slăvit că ți-a fost dat pe lume/ Să-nflorești și-n liniște să mori. (trad. George Popov).

Esenin și Bacovia alături de o ilustrație făcută de o elevă la FILIT și o parte din colecția de pietre

Cum achiziționezi cărțile? Mergi des prin librării sau anticariate?

Nu pot să îmi explic de ce, dar sunt greu de depistat prin anticariate. Îmi plac cărțile noi, cu foi albe, cu coperți frumoase – cartonate, de dorit -, eventual și sigilate, să le desfac eu prima celofanul. Nu merg foarte des prin librării, merg la târguri de carte, iar mai nou cumpăr pe internet. Nu e ceva spectaculos în modul meu de a aduna cărți. M-am ocupat multă vreme de exil și în anticariate nu găseam ce aveam nevoie, apoi de cenzură și a trebuit să caut în biblioteci străine – s-a scris puțin și în acest domeniu. Așa am strâns mai multe cărți foarte faine despre cenzură, în mai multe limbi. (Aflu că autoarea a studiat mai multe limbi de-a lungul timpului: germana, franceza, ceha, polona, chiar și chineza, pentru câteva luni – n.r.)

Cărți despre cenzură în mai multe limbi

Ce cărți au intrat recent în bibliotecă?

Am avut un turneu dedicat romanului Caiet de cenzor și o serie de conferințe despre cenzură și exil, prin mai multe orașe. Am dăruit cărți, dar am și primit: de la Ploiești m-am întors cu Marginaliile avangardei de Dan Gulea, de la Piatra Neamț cu Frig (epistolar de Aurel Dumitraşcu și Adrian Alui Gheorghe.), Luna Zadar, roman de data aceasta, de Adrian Alui Gheorghe. De la Sibiu – Ignațiu de Loyola. Istorisirea Pelerinului. Exerciții spirituale, mi-a dăruit-o Antoaneta Sabău, co-traducătoarea volumului. De la Târgul de Carte Alba Transilvana (Alba Iulia) am cumpărat volumele 100 de minuni ale Chinei, Panorama lumii clasice, la preț redus.

O parte dintre cărțile care au intrat recent în bibliotecă

Mi-ai arătat mai multe cărți din bibliotecă și se pare că ai și unele mai deosebite…

Am două cărți în niște limbi mai puțin cunoscute – ia uite, dacă înțelegi tu ceva din ele. Am fost la un festival la Galway, în Irlanda, unde eram greu de încadrat, că erau numai anglofoni și scriitori de limbă engleză, așa că m-au alipit de doi poeți originali și speciali. Amândoi mi-au dăruit cărțile lor și sunt atât de ciudate, că nu-mi dau seama care-i numele de poet și care-i titlul volumului. Lectura noastră s-a produs într-un loc unde se vorbea doar irlandeza, nu engleza, și evenimentul se numea „Language In Motion. Event Welsh, Irish, Moldovan”. După părerea organizatorilor, cine vine din Moldova Moldovan linguage grăiește. Aneirin Karadog, „poet and performer” a citit în limba galică, de la el am primit volumul O Annwn I Geltia. Séamus Barra Ó Súilleabháin, „Irish language rap poet” mi-a dăruit placheta de versuri în irlandeză Slógadh Dorcha na gCianta. Culmea, ambii mi-au scris autografe în limba lor, din care numai „Liliana” înțeleg. Unul dintre ei a venit cu un toiag și bătea cu el, ritmic – mi-a zis că prin Țara Galilor se încearcă resuscitarea ideii de bard, ca-n antichitate. Un vers dintr-o carte de-a lor sună cam așa: „ag scaipeadh farat/ mar a scaipeann/ na scamaill”. Mă uit și mă mir, cum nu pot înțelege chiar nimic. Nu mi-a dat prin cap, trebuia să iau și eu niște cărți de-ale mele, pe care să nu le înțeleagă nimeni acolo, și să le dăruiesc.

Cărțile în limbi mai puțin cunoscute, alături de un suvenir sovietic

Altfel, în limbi străine am mai mult cărți de specialitate, despre cenzură. Mi-am dat seama că în limbi de circulație internațională informația este prea puțină sau uneori chiar greșită. Trebuie citit în original. Așa m-am apucat de studiat tot felul de limbi, precum polona și ceha, ca să citesc ce-i cu cenzura lor. Așa mi-am cumpărat de la Sankt Petersburg (mi-a cumpărat un coleg, de fapt) și o gramatică a limbii bulgare, pe-aici sunt de negăsit asemenea cărți, deși Bulgaria este vecină cu România.

Mai am un dicționar al cuvintelor incomode – eu am acolo un text despre bătrânețe, iar T.O. Bobe a scris despre cuvântul „bâzdâc”. Când am fost în Austria, cu o bursă, am participat la un alt volum de grup – mie-mi place să fac poze și mi-au cerut fotografii pentru o expoziție, din care au ales câteva și pentru acest volum, deși nu înțeleg de ce le-au ales tocmai pe acestea.

Un dicționar al cuvintelor incomode și un volum de grup apărut în Austria

Ai genuri literare preferate? Citești și în afara lor, ieși din zona de confort?

A sta cu o carte în mână este deja o stare de confort. Eu am fost un cititor pătimaș, nu puteam trăi fără cărți și citeam tot ce-mi pica în mână, nici acum nu sunt un cititor pretențios. Dar ai dreptate: uneori citesc pentru că mă documentez fie pentru un viitor roman, fie pentru un proiect științific. Romanul este genul meu literar preferat, dar citesc și poezie, și proză scurtă, și istorie, și memorialistică. Citesc tot ce-mi cade în mână, dacă nu-s la mine acasă. Îmi plac romanele nu foarte groase. Mai nou, citesc povești, pe care le cam evitam în copilărie, pentru că mă consideram prea mare pentru ele.

Sunt cărți mai puțin cunoscute (sau mai puțin populare) pe care ai vrea să le recomanzi?

Aș recomanda ce am citit recent, nu știu dacă-s mai puțin populare sau mai puțin cunoscute. După părerea mea, n-ar fi cazul să fie astfel…

Jan Twardowski, Vremea nedespărțirii. Poeme alese, traducere din limba polonă de Constantin Geambaşu și Bogdan Mihai Polipciuc, Ed. Ratio et Revelatio, 2015. O antologie (titlul în limba română nu este cel mai fericit) din cele mai importante volume de versuri ale lui Jan Twardowski (1915-2006), unul dintre principalii reprezentanți ai poeziei contemporane religioase din Polonia. Dragostea, moartea, speranța, credința sunt teme abordate, motive și refrene pe care le reia poetul-preot, întrebări eterne, profunde la care răspunde cu simplitate și grație, fără artificii stilistice. O poezie a esențelor, a emoției, a iubirii pentru aproapele îndrăgostit ori suferind, a iertării și a înțelepciunii. Un dar pentru spirit. Un fragment scurt:

Să ne grăbim să iubim oamenii pleacă atît de repede

Rămân după ei pantofii şi telefonul mut

Numai ce nu-i important se târâie alene

Ce-i mai important vine rapid şi se-ntâmplă subit

Să ne grăbim să iubim oamenii pleacă atît de repede

Chiar cei ce nu pleacă nu se-ntorc totdeauna

Şi niciodată nu ştim vorbind despre iubire

Dacă prima este ultima sau ultima e prima

(Să ne grăbim)

Paul Johnson, O istorie a lumii moderne. 1920–2000, traducere din engleză de Luana Schidu, Ed. Humanitas, 2014. M-am apucat de cartea asta cu cele mai serioase intenții – mi-am zis că ceva mai multă istorie nu strică nimănui să cunoască. Și e plină de surprize și de perle literare, romanești, aș spune. Plus că e și amuzantă, și ironică, și tragică. Capitolul despre Japonia începe cu exemple în care prinții moștenitori erau mereu amenințați cu un sfârșit dramatic, fiind înfricoșați de frecvența asasinatelor. „Prințul Ito se căsătorise prudent cu o ospătăriță voinică de la o ceainărie, care îl proteja de samuraii asasini înghesuindu-l în groapa cu gunoi a casei sale și așezându-se deasupra (dar tot l-au dibuit în cele din urmă)” (p. 178). Sau despre India: „În dialectul său local, gujarati, Gandhi înseamnă „băcan”, și atât el, cât și mama lui, de la care a moștenit o constipație cronică, erau obsedați de funcțiile corpului și de intrarea și ieșirea hranei. Această preocupare s-a intensificat când a fost la Londra și s-a învârtit în cercuri de vegetarieni. Știm mai multe despre intimitățile vieții lui decât despre ale oricărei alte ființe omenești din istorie… ” (p. 459). Sunt fascinată de scenele acestea de roman care apar acolo unde te aștepți mai puțin. Aici e vorba de un studiu serios și ambițios, așa încât lectura este un fel de utile dulce miscere.

Povestea generației noastre. De la monarhie la democrație. Liceul Spiru Haret de Matei Cazacu, Ioana Creţoiu şi Ladislau Hajos, prefață de Andrei Pleșu, Ed. Corint, 2016. Absolvenții Liceului Spiru Haret (unde au studiat și Mircea Eliade, Alexandru Ciorănescu, Petru Creția, Constantin Noica, Alexandru Paleologu, Nicolae Steinhardt, Bedros Horasangian) s-au adunat după 50 de ani și s-au întrebat ce-au făcut ei în tot acest timp. Mai mult de jumătate din volumul cărții îl ocupă un studiu bine structurat despre comunism, apoi vin mărturiile despre Bucureștii de atunci. O lectură și utilă, și savuroasă. Am și scris despre carte, de altfel.

Pun doar o scenă memorabilă și cinematografică: „Nu pot să nu amintesc de soția unui fost diplomat care, cât timp soțul ei era la închisoare și ea rămăsese cu patru copii acasă, își găsise de lucru numai la spații verzi, la măturatul aleilor în parcuri. Partea amuzantă este că șeful măturătoarelor era un fost director din Ministerul de Externe. Acesta aștepta până plecau toate femeile la măturat, apoi cu multă politețe îi aducea un tomberon spunându-i: «Excelență, tomberonul Dumneavoastră!»” (p. 221).

Cărți recomandate de Liliana Corobca

Povestiri din Bărăgan. Amintiri din Siberia românească, Editori: Valeriu Antonovici, Claudia Florentina Dobre, Ed. Ratio et Revelatio, 2016. Cartea conține interviuri („adevărate lecții de viață”) cu foștii deportați în Bărăgan, mulți dintre ei basarabeni, nevoiți să-și schimbe domiciliul a doua sau a treia oară (aspect mai puțin studiat și popularizat, cred). Editorii au făcut și un film documentar pe baza acestor mărturii. Este genul de carte în care realitatea bate ficțiunea.

Herta Müller, Mein Vaterland war ein Apfelkern, Carl Hanser Verlag, München 2014 (Patria mea era un sâmbure de măr. O discuție cu Angelika Klammer, traducere și note de Alexandru Al. Șahighian, Ed. Humanitas, 2016). Prima mea întâlnire cu editura austriacă Paul Zsolnay Verlag (unde a apărut Kinderland) a fost la Târgul de carte de la Frankfurt și exact de ziua mea. Așa că m-am prezentat cu o frumoasă cutie de bomboane Bucuria și am servit lumea. Herbert Ohrlinger, directorul editurii, a luat de pe raft cartea Hertei Müller și mi-a dăruit-o. Am văzut că a apărut și în română, anul trecut. Eu mă mândresc cu ediția în original și o recomand călduros. Este o carte autobiografică cu multe momente emoționante despre scris și literatură.

Cum alegi cărțile? Ții cont de cronici sau de recomandările prietenilor?

Țin, desigur, chiar și de genul acela de cronici după care nu-ți mai vine să citești cartea. Îmi place însă să mă aleagă ele (cărțile) pe mine, le las această opțiune. Cred că îmi voi cumpăra tot ce ține de cenzură, fără să aleg. În rest, depinde. Dacă vreun amic insistă să-mi dea o carte cu împrumut, o iau, o citesc, dacă mă dă gata, o cumpăr, dacă nu, nu.

Ai făcut vreodată ceva neobișnuit pentru a intra în posesia unei cărți?

Eu nu! Dar, cu ceva timp în urmă, vreo patru cărți și-au părăsit ele singure bibliotecile, s-au ținut pe urma mea, s-au lipit aproape de mine, s-au ascuns printre cărțile mele. Le-am rugat, le-am amenințat că le duc înapoi, că nu am nevoie de cărți străine, dar, în cele din urmă, cu mare greu, le-am adoptat.

 

Care este relația cu cărțile din bibliotecă? Ești posesivă sau te poți despărți de ele cu ușurință?

Nu știu cum se întâmplă, dar în momentul în care dau o carte din bibliotecă, încep să am mare și urgentă nevoie taman de ea. Mă despart și mă voi despărți de multe cărți, îmi place să dăruiesc. Dar când împrumuți, ți se spune: pe două zile, apoi zilele se transformă în ani. Când insist și rog frumos să mi se dea cartea înapoi, sunt privită ca un cotropitor, uzurpator etc.; cum am îndrăznit?

Cărțile pe care le-ai scris au un loc anume în bibliotecă?

Am editat mai multe volume de documente, de care am nevoie mai des și le țin pe un raft. Nu sunt toate la un loc. Vreo două sunt la cărți cu coperta roșie, altele la cărți cu coperta galbenă. Kinderlandul cel mic (ediția a II-a) stă mai sus, că nu se potrivește ca mărime cu celelalte, mai înalte. Vreo două stau ascunse pe raftul de jos.

Raftul cu cărțile Lilianei Corobca

Ai obiceiuri legate de lectură sau de scris?

Am, scriu pe foi îndoite, cu pix cât mai subțire. Nu-mi plac cărțile cu sublinieri, îndoituri de pagină, așa că nu-mi pun amprenta când citesc, îmi fac notițe pe foi.

Ai povești amuzante legate de bibliotecă sau de o carte anume?

Când nu aveam biblioteca aceasta și stăteam la o gazdă, am luat o bursă la Paris pe o lună și dusă am fost. La întoarcere, mă aștepta gazda mea cu povestea următoare: era timp frumos afară și geamul camerei mele era mai mult deschis, când, într-o zi, intră doamna M. în camera mea să ude trandafirul și ce vede? Cum se iubeau și se giugiuleau în patul meu doi porumbei. Porumbeii nu erau doar în perioadă iubitoare, ci și în una epistemologică. Nu s-au mărginit la a lua în stăpânire în mod abuziv patul, ci s-au ocupat intens și sistematic cu găinățarea anumitor cărți, printre care și un volum minunat de Blecher. Ce mai, păsări cu ales simț artistic! Gazda mea s-a speriat și l-a chemat pe vecinul de jos, și umbla domnul P. cu un pumn de grăunțe ademenindu-i: „Hai la tata, hai la tata!”.

 

Tot la festivalul de literatură de la Vilenica, Slovenia, l-am cunoscut pe Patrick deWitt, pe care l-am evitat nu pentru că era frumos și enigmatic ca un zeu (m-a făcut să caut poza autorului pe net – n.r.), ci pentru că evit, în general, dacă pot, persoanele care vorbesc doar limba engleză. Am găsit limbă comună cu grupul de scriitori luxemburghezi (de la unul am primit și o carte în limba luxemburgheză), cu care, dacă nu mă înțelegeam în engleză, treceam la germană, dacă nici germană, atunci franceză. La festival, eu am citit într-o biserică (textul meu era cuminte, cu copii), într-o atmosferă deosebită. Patrick a plecat cu o zi înaintea noastră sau cu două, dar, la despărțire, după ce și-a luat rămas bun, s-a apropiat de mine și mi-a spus ce mult i-au plăcut lectura mea, și vocea, și rochia (engleza mea nu-i atât de bună pentru nuanțe literare, dar nici atât de proastă ca să nu înțeleg ce mi se spunea). Eu stăteam îmbujorată etc., toată lumea ne privea. Apoi Patrick a plecat fără a se mai apropia de vreo altă scriitoare ca să-i laude lectura și rochia. Or, femeile așa ceva nu uită. Deci, Patrick are asigurată felicitarea mea de Crăciun și de Paști până la pensie și chiar și după.

Acum câteva luni, uitându-mă la reducerile de la Polirom, găsesc cartea lui Patrick deWitt în limba română. Iar el nu mi-a spus nimic! Așa că îi comunic autorului fericita descoperire și intenția mea nobilă de a-i citi romanul, la care el speră că „my book does not ruin your holiday”. Frații Sisters: „O odisee a violenței și a pasiunii, un roman ca o aventură în Vestul sălbatic”. Iată o carte de care nu m-aș fi atins niciodată în viață, never, nie, nikogda, jamais, nu citesc eu „western”-uri sângeroase despre goana după aur din California, cu toate premiile și tot succesul la cititori! Am apreciat însă atâta modestie și sinceritate – normal că o asemenea carte mi-ar fi stricat orice sărbătoare și eu, prevăzătoare, am hotărât s-o citesc înainte. Și cum am deschis-o, n-am mai lăsat-o din mână. Până și o carte despre ucigași în serie poate fi o bijuterie și îți poate bucura inima și sufletul. Mai ales că eram copleșită de cele mai sumbre așteptări.

 

Interviu cu Matei Martin

Mai 31, 2017

„Nu am scris ca să judec sau ca să iert“ – interviu cu Liliana COROBCA

http://dilemaveche.ro/sectiune/la-zi-in-cultura/articol/nu-am-scris-ca-sa-judec-sau-ca-sa-iert-interviu-cu-liliana-corobca

Aparut in Dilema veche, nr. 686, 13-19 aprilie 2017

Este scriitoare și cercetătoare la Institutul de Cercetare a Crimelor Comunismului și Memoria Exilului Românesc (ICCMER). Liliana Corobca a publicat mai multe studii despre cenzură. Cea mai recentă carte a ei este romanul Caiet de cenzor. Intriga romanului, convenția, e că autorul-narator primește, în urma unui schimb de mesaje cu o fostă angajată a cenzurii, un așa-numit „caiet de cenzor” salvat de la distrugere. Un caiet în care lectorul și-a notat conștiincios diverse considerații despre literatură, despre scriitori și despre viața în comunism. Un roman fără acțiune propriu-zisă, dar care își păstrează suspansul de la prima la ultima pagină.

 

Cum e să intri în pielea unui cenzor?

Potențialul romanesc al cenzurii este foarte vast și puteam să aleg multe alte perspective sau alte feluri de a scrie un roman despre cenzură. Dar eu am pornit de la o căutare personală. Există listele documentelor distruse, printre ele fiind și caietele cenzorilor. În momentul în care am văzut pentru prima oară aceste liste, m-am întrebat cum ar fi acest caiet și am început să-l caut. Nu l-am găsit. Au trecut anii, am uitat de aceste documente și la un moment dat, cînd mă gîndeam la subiectul unui nou roman, mi-am adus aminte de caiet. Așa mi-a venit ideea să reconstitui ficțional un caiet al unui cenzor. Mi-a plăcut și mi-am dorit să fiu în această ipostază foarte dificilă.

Atunci cînd am început să intru în acest personaj, nu a mai fost totul așa clar, nu a mai fost totul în alb și negru. Am încercat să-mi imaginez ceea ce nu se vede, ceea ce nu citești într-un document. Au apărut tot felul de nuanțe. Nici n-am vrut să creez un personaj prea simplu și de aceea l-am pus în tot felul de situații, din care el a trebuit să iasă, să găsească soluții și să se descurce. M-am gîndit și la potențialul de poveste, dar și la cititorul de astăzi.

Au fost cel puțin două etape ale cenzurii în România comunistă: o cenzură aproape fățișă, cu cuvinte care erau interzise, cu anumite fraze, contexte interzise, și o altă etapă în care cenzura a fost abolită, dar totuși funcționa. Cum a funcționat cenzura după abolire?

Fiecare perioadă – anii imediat de după război, anii ’50, anii ’60 – a avut particularitățile sale. Prima operațiune a fost epurarea cărților, a doua a avut ca pretext apărarea secretului de stat. Nu a fost o singură instituție a cenzurii și despre ierarhia cenzurii am scris de multe ori. Și de aceea nu sînt de acord cu ideea de abolire a cenzurii. E adevărat, s-a desființat una dintre multiplele instituții care practicau cenzura. De cenzură s-au ocupat foarte mult și Partidul, și Securitatea. Mulți cenzori au fost transferați la Consiliul Culturii și Educației Socialiste, unde au continuat să activeze exact așa cum au făcut și la Direcția Generală a Presei și Tipăriturilor (DGPT), activitatea lor nu s-a schimbat deloc. A fost o operație de fațadă, într-un moment în care Nicolae Ceaușescu a vrut să pară mai democrat sau mai rebel în cadrul țărilor de după Cortina de Fier. Dar pentru scriitori situația nu numai că nu s-a schimbat, dar unii au simțit chiar că e mai dură. Ierarhia cenzurii s-a păstrat, autocenzura a fost la fel de puternică în anii ’80 așa cum a fost în anii ’70. Scriitorii intuiau ce pot să scrie și ce nu și după ce această instituție a fost desființată. Profesia de cenzor nu a mai existat după 1977, dar activitatea multiplă și complexă a cenzurii a continuat pînă în 1989, ba chiar și după, în alte forme.

Dar ce înțelegea un cenzor din literatură? Avea și competențe literare sau făcea doar o verificare politică?

În cazul literaturii, verificarea politică era foarte superficială. Puțini scriitori criticau direct regimul în anii ’70. Pe de altă parte, una era să faci profilul cenzorului în anii ’50, cînd se cerea dosar ireproșabil, cînd printre cenzori erau persoane care nu absolviseră școala medie și al căror grad de inteligență era relativ, alta e în anii ’60, ’70, cînd situația se schimbă odată cu un nou val de recrutare a cenzorilor și aceștia sînt absolvenți de facultate și sînt obligați să învețe limbi străine, să meargă la cursuri postuniversitare etc. Cînd citești observațiile lor despre textele citite, vezi că mulți dintre ei se apropie de rafinamentul unor critici literari din epocă.

Sînt un scriitor și stau prost cu dragostea. Sînt cenzor și nu stau mai bine, ne putem lua de mînă. Nimeni nu se mai iubește în țara asta, de asta și literatura e atît de constipată“, scrie la un moment dat personajul dumneavoastră în caietul de cenzor. De ce era cenzurată tema erotismului?

În anii ’47-’48 era epurată toată literatură erotică. La un moment dat, la începutul anilor ’50, se știe că a existat celebra expresie „haideți să dăm drumul la dragoste“. Dar dragostea în anii ’50 era ceva convențional: un sărut o dată la 300 sute de pagini sau o îmbrățișare o dată la cîteva poeme, dar nu mai mult. În anii ’70 situația se schimbă, Partidul nu mai e atît de sever în acest domeniu. Dar eu m-am referit aici la celebrul decret din 1966, interzicerea avorului, care complică situația. Cenzorii, la fel ca scriitorii, sînt și ei afectați. Cenzorițele, mai precis. Și aici e un exemplu de situație cînd cenzorul empatizează cu ce spune scriitorul. De obicei, ei nu sînt pe aceleași poziții. Aici însă, de voie, de nevoie, sînt de aceeași parte a baricadei.

Pînă la urmă, orice frază dintr-un roman, dintr-o carte de ficțiune poate fi citită în nenumărate feluri. Cum navighezi în această duplicitate, în această ambiguitate a textului literar?

Este o întrebare pe care și-o pune mereu personajul, pentru că un caiet de cenzor nu poate fi despre cenzură, ci despre materia sa de lucru, despre literatură. Și cenzorii din domeniul literaturii au cele mai mari probleme. În cenzură au existat mai multe departamente. De pildă, la Știință și Tehnică sau într-un domeniu legat de agricultură sau economie, ei aveau niște ordine, niște dispoziții foarte clare: nu avem voie să anunțăm producția anuală sau venitul cetățenilor… Erau secrete de stat sau informații confidențiale. Dar la literatură nu se putea opera cu indicații și dispoziții fixe. Există, în acest sens, mărturii și explicații ale cenzorilor sovietici. Erau niște discuții în care aceștia puneau problema tranșant: noi vrem criterii, vă rugăm să ne spuneți ce anume trebuie să tăiem din poezia asta, că nu știm. Și răspunsul era: trebuie să aveți simț politic. Situația era foarte complicată și atunci ei, ca să se protejeze, puteau să facă un exces de zel nemaipomenit și totul li se părea subversiv.

Ați studiat fenomenul cenzurii în România comunistă ca istoric. Cum e să scrieți ficțiune despre cenzură?

N-am crezut niciodată c-o să ajung să fac ficțiune, am considerat că sînt două domenii care se exclud reciproc, dar atunci cînd s-a apropiat timpul pentru o nouă carte, am simțit că este domeniul pe care-l cunosc cel mai bine, în care mă simt ca peștele în apă. Aveam atî­ta material încît eu, care am zis că romanul trebuie să aibă cel mult 250 de pagini, am scris aproape 400 și tot nu mă puteam opri, tot mai era ceva de zis, am mai și tăiat din carte, pentru că era prea mult totuși. Sînt multe capitole care au ele singure potențial de carte întreagă. Am ales, de pildă, numai strictul necesar despre activitatea departamentului Import-Export, dar acolo ai material pentru mai multe cărți. Sau sînt departamente foarte interesante despre care poți scrie materiale științifice sau poți să mergi pe partea asta literară, care pentru mine, ca scriitor, e mai atrăgătoare, e mai greu totuși să te pui în pielea unui cenzor decît să editezi niște documente care există în arhiva cenzurii.

Ce poate explica ficțiunea din ceea ce istoriografia pură și dură nu reușește?

Mie îmi explică și istoriografia foarte multe lucruri, dar nu cred că celorlalți le explică. Unul dintre obiectivele cărții este popularizarea subiectului. Eu am povestit niște scene care s-au întîmplat cu adevărat, care au existat în arhiva cenzurii, dar acolo erau foarte greu de găsit, era foarte mult de citit și într-o formulă destul de seacă și poate nu atît de accesibilă. Și-apoi eu am avut ani de zile la dispoziție ca să găsesc aceste momente.

Găsiți vreo scuză pentru cenzori?

La început am avut o perspectivă de judecător, dar foarte repede am ieșit din ea. Nu am scris ca să judec sau ca să iert, eu am vrut doar să încerc să fiu un cenzor pentru puțin timp și să încerc să reconstitui un document. Nu mi-am propus nici să judec un cenzor, nici să-l iert și nici nu cred că lucrurile astea sînt atît de simple.

(interviu difuzat în cadrul emisiunii Revista Literară Radio la Radio România Cultural) 

a consemnat Matei MARTIN

 

Discuția secretă

Mai 31, 2017

 

Fotografia postată de Discuţia secretă.

PROGRAMUL COMPLET
al Discuției secrete, ediția a IV-a, Arad, 8-11 iunie 2017.

Joi 8 iunie

Cinema Arta
Ora 18.30 Silviu Gherman show
Ora 20.00 Luminița/Ana, mon amour, lectură/proiecție în oglindă cu Cezar Paul-Bădescu

Cafeneaua literară Joy’s
Ora 22.00 Lecturi: Alin Ioan • Alex Văsieș • Ștefan Baghiu • Olga Ștefan • Vlad Drăgoi • Cosmina Moroșan • Vlad Moldovan • Ionuț Chiva • Ovidiu Chihaia

Vineri 9 iunie

Preparandia
15.00-17.00 Atelier creativ pentru copii cu Lavinia Braniște • Gabriella Eftimie • Anca Smărăndache

Biblioteca județeană
15.00-17.30 Master class de scriere creativă cu Bogdan-Alexandru Stănescu

Cinema Arta
Ora 17.30 proiecție: Caravana cinematografică,Q&A Titus Muntean
Ora 20.00 proiecție: Adam and Paul, Q&A Lenny Abrahamson
Cafeneaua literară Joy’s

Ora 23.00 Lecturi: Eugen Rogojan • Andrei Doboș • Tudor Ganea • Ioana Bradea • Philip Ó Ceallaigh
urmate de concert Danaga

Sîmbătă 10 iunie

Preparandia
10.00-12.00 Atelier creativ pentru copii cu Lavinia Braniște • Gabriella Eftimie • Anca Smărăndache
Biblioteca județeană
11.00-13.00 Master class de scriere creativă cu Bogdan-Alexandru Stănescu

Cinema Arta
Ora 17.30 proiecție: Baloane de curcubeu, Q&A Iosif Demian
Ora 19.30 proiecție: Moartea domnului Lăzărescu, Q&A Cristi Puiu

Cafeneaua literară Joy’s
Ora 23.00 Lecturi: Bogdan Coșa • Liliana Corobca • Adrian Schiop • Augustin Cupșa • Bogdan-Alexandru Stănescu
urmate de concert: Ștefan Baghiu• Dispars • Cosmina Morfolina
Duminică 11 iunie

Ștrand Neptun /Ratio Beach
Ora 11.30 Lansare de carte: „Dacă nu o viață liniștită, atunci măcar o viață lentă”:
Cătălin Furtună • Cristina Ispas • Ruxandra Novac • Dmitri Miticov • Ionelia Cristea • Rareș Moldovan

Garden Party – închiderea festivalului

Intrarea este liberă la toate evenimentele, cu excepția atelierelor și cursurilor, pentru care organizatorii realizează o selecție a participanților.

Discuția secretă este un festival organizat de Centrul Municipal de Cultură Arad în colaborare cu GMMC. Parteneri și sponsori: HIGP – Sprijin pentru excelență, CICOR, Opel Grup West, Volanul, Centrul de afaceri Maris.

Autori și personaje la Bookfest 2017

Mai 31, 2017

Standul Editurii Polirom, Bookfest 2017

Fără mască și foarece.

În timpul lansării.

 

Ana-Maria Tabarca, Șerban Axinte, Liliana Corobca, Ileana Dorica Nicolae, Sebastian Reichmann

La un moment dat, cenzorii purtau măști…

Purtau și foarfece, de secole, dar nu chiar la vedere.

Foto: Ana Alexandrescu, Sorin Stoica.