„Despăgânirea”

Iunie 21, 2017

https://crevice.ro/despaganirea/

Fotografia postată de Crevice.

 

Băbuțele din sat aveau grijă ca toți copiii să fie botezați. Erau mulți care riscau să-și piardă slujba sau să fie dați afară din partid, dacă ar fi fost prinși intrând în biserică, dar pe babele ieșite la pensie nu le pândea nicio primejdie și nu le păștea nicio pedeapsă. Adunau 5-10 copii (pe vremea aceea se nășteau mulți!), lăsau mamele acasă, pe cele mai sperioase le sfătuiau să-și ducă la vreo rudă, chipurile, copiii și, dacă cineva le-ar fi întrebat ceva, ele să zică: nu știu nimic, am lăsat pentru câteva ore copilul la părinți, la rude, la vecini… Ei, și dacă în acest timp această rudă a dus copilul la biserică, ea habar n-are și nu poartă nicio vină. S-a întâmplat fără voia părinților deci. Cel mai greu a fost cu Iosifel, copilul președintelui de sovhoz, cel mai aprig comunist din sat, care perora împotriva bisericii la orice adunare. A fost împotriva deschiderii bisericii din sat, când s-au mai liniștit vremurile și în multe sate s-au deschis și au venit preoți. A lor servea când ca depozit pentru tot felul de piese sau materiale de construcții, când, mai nou, ca muzeu al satului și al detașamentului de partizani care au luptat contra fasciștilor în Marele Război pentru Apărarea Patriei. Numele fiului l-a pus, ca nimeni în sat, după cel al generalisimului Iosiv Visarionovici Stalin, având de ales între Vladimir (Lenin), Iosif (Stalin) și Leonid (Brejnev). Chiar dacă îi admira pe toți trei, s-a gândit că Vladimiri și Leonizi sunt prea mulți, e plină lumea, ba poate fiecare să se gândească la alt Vladimir sau la alt Leonid. Dar Iosif e un nume mai rar, în sat la ei nu-i nimeni cu acest nume. De împotrivirea soției și a rudelor, cărora Iosif nu le suna familiar, nu a ținut cont…

Bibliotecă de scriitor

Iunie 21, 2017

http://www.bookaholic.ro/biblioteca-de-scriitor-liliana-corobca.html

15.06.2017  

 

Pe Liliana Corobca o invitasem mai demult la rubrica Bibliotecă de scriitor, dar întâlnirea s-a amânat câteva luni, pentru că scriitoarea a adus, special pentru interviu, o parte dintre cărțile rămase în biblioteca părinților, aflată dincolo de graniță, în Republica Moldova. Am rămas impresionată de un asemenea efort pentru ca interviul să iasă cât mai bine, iar surprizele plăcute nu s-au oprit aici: autoarea m-a întâmpinat cu o mulțime de bunătăți, printre care plăcinte cu brânză, cozonac cu dulceață de trandafiri și vin făcut de tatăl ei.

S-ar părea că am fost unul dintre primii oaspeți în apartamentul Lilianei, unde cărțile și-au găsit în sfârșit liniștea, după ce au fost purtate ani la rând prin camere de cămin și locuințe închiriate. Am ajuns după-amiază și am plecat noaptea, după o întâlnire foarte interesantă, în care nu doar eu am pus întrebări (o să țin minte multă vreme că n-am știut ce fruct începe cu litera „g”). Cu sinceritate, umor, deschidere și căldură, cu un accent savuros (păcat că nu îl puteți auzi și voi), Liliana Corobca mi-a spus povești din copilăria ei în Moldova de peste Prut și mi-a vorbit despre goana după carte românească, care se găsea extrem de greu în anii ’90. Mi-a citit poeme dintr-o carte dragă, cu grafie chirilică, mi-a prezentat toate obiectele de pe rafturi, ne-am jucat cu un yo-yo pe care îl primise la un festival de literatură și am avut o ședință foto mai specială, la care scriitoarea a fost un model nemaipomenit.

Ai idee câte cărți sunt în bibliotecă? Ții o evidență a cărților?

Nu știu, când a trebuit să le car, să le tot mut dintr-un loc în altul, erau prea multe și prea grele. Acum, când mi-a mai rămas ceva loc în bibliotecă (m-am mutat nu de mult) și cărțile nu cad (încă) din rafturi, parcă aș mai avea nevoie de câteva sute. Dar aproape jumătate nu sunt citite, doar răsfoite – multe, deci. Oricum, chiar și așa nu am reușit să îmi adun toată biblioteca la un loc și deja îmi dau seama că nu voi avea spațiu și pentru cărțile rămase la părinți.

Cărțile sunt ordonate după un sistem anume?

Cred că da, dar unul sofisticat: temă, autor, culoare, mărime, stare fizică, stare afectivă, înălțime, greutate, valoare, simpatie, utilitate, frumusețe. Biblioteca are rafturi mai înalte și mai mici, ceea ce mă obligă să pun cărțoaiele jos și cărțuliile mai sus. În principiu, există o încercare de a le aranja tematic: exil, cenzură, critică și teorie, istorie, artă, dicționare, limbi străine, poezii, romane, cărți de dăruit. Nu am foarte multe romane, pentru că fie le-am dat, fie am citit exemplare împrumutate – romanul l-ai citit și a plecat, rar îmi doresc să am un anumit roman în bibliotecă.

Vara trecută le-am scos afară, le-am scuturat, le-am șters cu cârpa, le-am așezat pe niște bucăți de polistiren, la aerisit. Când le-am adus înapoi, am descoperit că mi s-au furat două romane (numai două, am constatat dezamăgită). Și dacă mai caut ceva și nu găsesc, mă gândesc: totuși, trei mi s-au furat (sau patru), apoi le găsesc și rămân la cele două. Unora le acord atât de puțină atenție, încât la o nouă privire sau aranjare, mă bucur de parcă ar fi noi, de parcă le-am primit în dar chiar atunci.

Ce cărți au fost furate?

Mi-au dispărut Amantul Colivăresei de Radu Aldulescu și Asediul Vienei de Horia Ursu, dar nu mi-a părut foarte rău după ele. Am încercat să citesc Asediul Vienei și n-am reușit, cred că era nevoie de o stare mai specială. Cartea lui Aldulescu o aveam oricum în două exemplare, pe unul îl cumpărasem eu și apoi am primit altul în dar de la autor.

Biblioteca are o poveste a ei?

Am două biblioteci, una acasă, în Moldova, cealaltă – acasă, în București. Am citit mult în copilărie și adolescență și am iubit foarte multe cărți, doar câteva de atunci le-am adus acum cu mine. În București am alături cărțile din ultimii zece ani, plus câteva de care nu vreau să mă despart. În Moldova au rămas cărțile copilăriei, studenției și doctoratului. Fiecare are o poveste a ei. O parte dintre cărți au cunoscut viața din cămine, cu invazii ale gândacilor, inundații și păsări care lăsau câte un autograf cu găinaț peste vreo copertă mai puțin norocoasă.

Pentru cărțile astea mi-am luat apartamentul, ca să am unde să le țin. Oriunde stăteam, fie la cămin sau cu chirie, n-aveam spațiu pentru o bibliotecă, și atunci puneam cărțile una peste alta sau în cutii, de nici nu mai știam care pe unde sunt. Când căminele se închideau vara, trebuia ori să le las undeva în saci, ori să le car cu mine. Mi-am zis că merită și ele condiții de viață mai bune; acum cred că sunt mulțumite. Le-am așezat în picioare, nu suprapuse, cu puțin spațiu între ele, cum se recomandă. Le aerisesc, le șterg, le răsfoiesc din când în când, că știu că le face plăcere, ca prietenilor pe care-i mai întrebi de sănătate.

Observ că ai o mulțime de obiecte pe rafturile din bibliotecă. Sunt curioasă mai ales ce sunt peștii aceia din lemn.

Peștii sunt, de fapt, un set de fundișoare – tocătoare, adică. Taică-meu a lucrat și în lemn, toate obiectele astea din bibliotecă îi aparțin lui: vaze, solnițe, cupe, un pocal… M-am gândit că o să se strice dacă le folosesc în bucătărie, și-atunci le-am pus în bibliotecă. Sunt și alte obiecte din lemn: un fundișor parfumat (suvenir din Tartu), o ustensilă de stricat nuci (adică de spart – n.r.) din Karpacz, un recipient cu parfum, luat din Bulgaria. Mai am o colecție de pixuri, inclusiv cel cu care am scris romanul Caiet de cenzor. (Am aflat că i s-a rupt pixul de cât a scris, dar încă îl păstrează – n.r.) Un animal de pluș cam ciudat și cu ochi melancolici, pe care l-am luat când stăteam într-un cămin pe Gabroveni, ca să-mi învioreze camera – de la depărtare m-am uitat la el și mi-am zis: Ia să-mi iau eu girafa asta! S-a dovedit a fi un pui de tigru, de fapt. În corpul mic al bibliotecii am și un suvenir sovietic – un set de pahare cu carafă, mama peștoaică cu peștișorii. (Observ că îi plac peștii și obiectele din lemn  – n.r.) Mai e o ilustrație făcută de o elevă, Cristiana Ursache,  la FILIT – cum a văzut ea romanul Kinderland. Am și o colecție de pietre, adunate de prin locurile unde am fost: Marea Mediterană, Irlanda, malul Dunării, munții Alpi, Marea Nordului. Strâng un anumit număr – șase sau zece, nu mai multe. M-a molipsit de această „patimă” o artistă, Kristina Estell, cu care am avut o bursă împreună.

Peștii lucrați de tatăl Lilianei ne-au dat idei năstrușnice 🙂

Dar piatra cea mai spectaculoasă este un premiu pe care l-am primit la un festival. Acum mă bucur nu doar de o bibliotecă adevărată, ci și de o inimă de piatră adevărată – un inimoi, mai exact. Am participat, acum câțiva ani, la festivalul de literatură de la Vilenica, Slovenia, unde am luat premiul Crystal. Premiul a însemnat o participare la un alt festival de literatură, din Irlanda, anul următor, dar am primit și ceva din piatră care semăna, după părerea noastră, cu o inimă. În fiecare an, un tânăr artist sloven făcea aceste daruri pentru câștigători, dar piatra fiind vopsită, nu te așteptai să fie atât de grea – de fapt, nu-ți dădeai seama ce compoziție are obiectul. Cu câțiva ani înaintea mea a urcat pe scenă o doamnă slăbuță, delicată, care a primit ca premiu o piatră lungă și subțire. Dacă poți să-ți imaginezi, a scăpat premiul pe picior și a trebuit să fie dusă la spital. Premiul meu era și mai mare, așa că mi-au șoptit să-l țin bine. După asta, ca să nu mă invidieze colegii de breaslă, le dădeam piatra s-o țină un pic. A trecut din mână în mână, îndoindu-se toți de la greutatea ei și făcând glume. Apoi s-a pus problema: bine, dar cum ajung cu ea acasă? Dacă o iau la bagajul de mână, nimeni nu va crede că ditamai ghiuleaua de tun e un așa-zis premiu, dacă o pun în bagajul de cală, o să depășesc greutatea limită și va trebui să plătesc în plus, iar eu nu am primit premiul în bani, adică urma să plătesc din banii mei, variantă care nu mă încânta în mod deosebit. Până la urmă, am pus-o în bagajul de cală, după ce am scos toate cărțile, ca să nu depășesc greutatea prevăzută.

Premiul primit la festivalul de literatură de la Vilenica, Slovenia

Care este cea mai veche carte din bibliotecă?

Nu sunt mare amatoare de cărți vechi și purtătoare de microbi și de praf, dincolo de mesajul lor sublim și de valoarea lor inestimabilă. Credeam că-i Teze și antiteze de Camil Petrescu, din 1936, dar Istoria romană a lui Eutropius este din 1923. Cartea lui Eutropius a venit în bibliotecă grație profilului meu de latinist, când adunam tot ce ținea de civilizația greco-latină. Am acasă încă multe cărți în latină, editate în Franța, pe care ni le vindea o colegă, în timpul studenției (la Chișinău). Nu erau noi, dar ne băteam pe ele, erau o raritate atunci pe la noi.

De Teze și antiteze am avut nevoie la doctorat, dar nu țineam deloc să am chiar o ediție „princeps”, așa a înțeles anticarul și mă costase un pumn de bani. Am scăpat-o odată pe jos tocmai pe ea, a căzut peste un deget de la picior, dar nu de deget mi-a păsat, ci de cartea care, fragilă și veche, s-a desfăcut în două. Mi-a părut atât de rău, că îmi stăruie și acum momentul acela în fața ochilor. Mai am și Poezii de Alexandru Macedonski, ediție îngrijită de Ion Pillat, am găsit pe internet că-i din 1939. I-am promis-o unei moștenitoare a lui Macedonski, o va primi în curând.

Toate cărțile mele vechi sunt editate în România. În Republica Moldova, cărțile vechi erau mai greu de găsit. A fost epurarea cărților, apoi intelectualii noștri au plecat toți, care-n Siberia, care-n România. La bibliotecă erau multe cărți rufoase de la prea mult citit, dar nu aveau mai mult de un deceniu sau două de la apariție. Antologia Poezia Moldovei, publicată în anul 1954, este o carte veche în acest sens, foarte veche chiar. La noi acasă ținea loc de Biblie (Biblia a apărut după 1990 în familia noastră). În momentele de odihnă, pe seară, tata mă ruga să aduc „Cartea” și să citesc din ea, ceea ce eu făceam cu mare încântare. Citeam cu voce tare, expresiv, apoi citea și el, citea și mama – fratele era mic, nu mi-l amintesc citind. Adoram aceste momente! Mama știa pe de rost Luceafărul și ne recita, uitându-se la câte un vers în carte. „Nepoțica o învață pe bunica”, de Liviu Deleanu, era poezia preferată a tatălui meu. Să reproducem câteva strofe:

Bunicuţa stă pe prispă
Şi cu caierul în mână,
Învârtind întruna fusul,
Toarce lână,
Toarce lână…

Printre degete, subţire,
Firul lung se răsuceşte,
Iar bunica, hăt, departe
Se gândeşte,
Se gândeşte. […]

(Bunicuţa se gândeşte la feciorul care de-o vreme încoace îi scrie cam rar).
Şi cum stă, gândind la dânsul,
Iaca vine pe cărare
Ion poştaşul ― şi-i aduce

O scrisoare, O scrisoare…
Stă bunica sărăcuţa,
Cu un braţ, proptit de-o coastă
Şi se uită la scrisoare,
Ca o proastă,
Ca o proastă.

O-nvârteşte şi-o suceşte,
Când pe faţă, când pe muche,
Dar, săraca, nu-nţelege
Nici o buche,
Nici o buche.

(De la şcoală, cu ghiozdanul în spate, se întoarce nepoata).
― O scrisoare, fa nepoată!
Spune baba, bătrâneşte,
O scrisoare de la tata,
Ian citeşte,
Ian citeşte!
(Nepoata citeşte, bunica, ascultând-o, lăcrămiază, “ş-o tot roagă să-i citească / înc-o dată).

― N-ar fi rău, a zâs nepoata,
Dac-ai şti şi tu, bunică,
Să citeşti măcar oleacă
Sângurică,
Sângurică. […]
Şi îndată nepoţica
Pune babei cartea-n poală ―
Şi începe s-o înveţe
Ca la şcoală,
Ca la şcoală.

Asta-i buchea O bunică ―
Spune mica ei nepoată,
Şi-o cunoşti, că-i rotunjită
Ca o roată,
Ca o roată.

Iaca asta-i Ш, bunică,
Şi-o cunoşti uşor că are,
Ca o greblă mititică
Trii colţare,
Trii colţare.
Iar aiasta-i П, bunică,
Cei mai dreaptă dintre ele,
Ca o poartă care are
Trii nuiele,
Trii nuiele. […]
― Nu e greu, a spus bunica,
Le învăţ eu, dar cu-ncetul…
Iar amu bunica ştie Alfabetul, Alfabetul.

Se gândeşte bunicuţa: ― Eh, amu ajung departe!

Cât de bine îi, când omul
Ştie carte,
Ştie carte!

Poezia poate fi „transcrisă” din alfabetul chirilic în cel latin, ceea ce am și făcut, dar sensul nu mai corespunde. Litera П, adică P în română, nu e ca o poartă care are trei nuiele. După cum nici Ш, adică Ș, nu mai seamănă cu o greblă. Cea mai frumoasă perioadă din viața mea legată de cărți a fost însă aceasta, cu cărți doar în chirilică, cu Mihai Eminescu și Ion Creangă scriși Михаил Еминеску și Ион Крянгэ. Nu doar literele se scriau altfel, dar și sintaxa și ortografia erau adaptate sau copiate după cele rusești.

Antologia „Poezia Moldovei”, care ținea loc de Biblie în casa părintească

Cum s-a ivit pasiunea pentru lectură?

Cred că am moștenit-o, ambii părinți aveau „patima cetitului”. Ceea ce îmi doream eu cel mai mult, era să nu-i apuce pe amândoi odată, că nu mai scoteau nasul din cărți și mă puneau pe mine la lucru: „Lili, dă apă la găini!”, „Hrănește tu porcul, numai azi” (asta chiar nu era misiunea mea de pionier eminent), „Vezi cine a venit, de ce latră câinele”, „Dă niște fân la oi” (sau ceva pisicii), „Încălzește mâncarea”, „Te rugăm, pune tu pe masă” etc. Se întâmpla mai rar, ce-i drept. În schimb, când m-am apucat eu de citit, părinții, înțelegători, nu mă deranjau decât ca să mă cheme la masă. Nu știu copii mai cuminți decât cei care citesc mult.

Ce fain! Mai spune-mi și alte povești din copilăria ta…

Bunicii n-aveau bibliotecă, părinții mei au crescut fără cărți acasă, dar apoi și-au făcut propria lor bibliotecă, cu care am crescut eu. Am avut cărți, dar mobila de bibliotecă pentru ele a apărut mai târziu. Dacă se adunau prea multe cărți, le urcau în pod, unde se aflau și tot felul de reviste. În regimul comunist la noi, poate și aici, lumea se abona la câte treizeci de reviste și ziare, soseau din toată Uniunea Sovietică. Erau reviste cu modă, povești, literatură, modele de împletit și de croit, sănătate, sfaturi de creștere a copiilor, apoi era o revistă science-fiction. Maică-mea era profesoară de fizică și dirigintă și se abona la „Pedagogul sovietic” și „Fizica în școală”; taică-meu primea „Tânărul constructor” și alte reviste cu tot felul de chestii tehnice. Mie-mi plăcea să mă urc în pod și să citesc. Îmi aduc aminte că verișorul meu mi-a luat odată scara, crezând că o să încep să plâng și să mă rog de el, dar eu nici n-am observat – stăteam acolo până mă striga maică-mea la masă.

Cărți în limba română cu grafie chirilică din copilăria Lilianei: „Cartea Poeziei 70” (o antologie a poeziei din RSS Moldovenească), „Psihologia distractivă”, „Fizica în imagini”

Apoi, când eram studentă, am cules folclor din satul meu, Săseni. Printre altele, trebuia să culegem descântece. Am ajuns la o băbuță – dar pân-am găsit-o! Ea avea o noră profesoară și am mers la ea cu mama și cu încă cinci profesoare, care au rugat-o pe babă: „Hai, spune un descântec!” Și baba a zis: „Bun, da’-i spun numai ei”. M-a luat deoparte într-o cameră mare, cu broderii (parcă o văd și acum), și-a-nceput să murmure la repezeală. Baba nu voia să recite, a zis că descântecul se fură și că n-am decât să-l fur. Când am ieșit de-acolo, nu țineam minte nimic. Atunci a fost ea de acord să șoptească câte un rând fiecărei profesoare, și până la urmă am scris noi niște descântece, care mi se par fascinante, dar nu știu ce valoare au. Apoi a aflat lumea prin sat că eu adun folclor și au început să mă caute babele. A venit odată una atât de bătrână, de nici nu putea deschide poarta, și mi-a spus o poezie foarte faină cu o broască care compătimea o femeie. Am păstrat caietul cu însemnări, am folosit unele dintre ele în unele din romanele mele.

Am și monografia satului Săseni, cu fotografii, dar e cam, să zicem așa, tendențioasă. Chiar dacă e apărută după ‘90, bănuiesc că autorul a scris-o în vremea comunismului, pentru că nu amintește nimic despre perioada românească și despre deportări. La mine-n sat au fost deportați oameni, nu foarte mulți, dar s-a întâmplat, iar informația aceasta nu apare în carte. E și o poză cu tatăl meu în monografie.

Monografia satului Săseni, cu poza în care apare tatăl autoarei, alături de obiecte din lemn meșterite de tată

Ce cărți citeai în copilărie și în adolescență? Aveai și cărți în limba română?

Aveam acasă și clasici, și cărți din perioada sovietică, și cărți de poezie. Majoritatea cărților din copilărie sunt în rusă. Eu n-am citit multă literatură rusă, dar în limba rusă am citit foarte mult: Alexandre Dumas în 20 de volume, George Sand, care-mi plăcea mult…. Aveam cărți pe care le iubeam și le reciteam: Feciorii omului cu inima de piatră, de Mór Jókai, Doi căpitani, de Veniamin Kaverin… Când primeam cadouri la școală, cu diferite ocazii, erau cărți în limba rusă – nu se punea problema că nu știi limba sau că nu vrei. Am avut și cărți antireligioase, de altfel foarte bine făcute, îmi aduc aminte că mă impresionau pe vremea aia – vai, săracul Vaniușa care credea în Dumnezeu, care asculta de bunica și apoi pionierii îl ajută și uite ce bine că nu mai crede! Cărți în limba română cu grafie latină nu am avut până la căderea comunismului.

Acum am acasă cărți în limba rusă, în limba română cu grafie chirilică și în limba română cu grafie latină, după trecerea de la un alfabet la altul. A fost o relaxare încă din anii ‘70, s-a putut spune ceva de limba română și de autorii români. Și maică-mea, când mi-a pus numele, a ales un nume românesc, deși rușii consideră că numele Liliana e strict evreiesc – căci la noi toate fetele sunt Lilia, care înseamnă „crin”. În ‘90 au început să apară cărți cu grafie latină, erau la mare căutare. O samă de cuvinte de Ion Neculce este printre primele apărute în ‘90-‘91. Am zis să-ți arăt niște cărți publicate la noi (îmi aduce câteva volume de autori români apărute în Republica Moldova – n.r.).

Cartea de Nicolae Dabija este o mostră de „tranziție”: a apărut în limba română cu grafie latină, limba română cu grafie chirilică și limba rusă, ca să înțeleagă toți cetățenii R. Moldova

(O întreb dacă nu a citit nici clasicii ruși – n.r.) Clasici am mai citit, de pildă Crimă și pedeapsă când eram foarte mică, aveam 9 ani și n-am înțeles eu mare lucru, așa că nu mi-a plăcut atunci. Am trecut și prin Cehov, prin Turgheniev… Dar exact când trebuia să studiem literatura rusă contemporană, a căzut comunismul și s-a scos rusa din școală. Mai târziu s-a reintrodus, dar în ultimii doi ani de școală eu n-am mai studiat deloc rusa. La noi a fost haos total, pentru că am început să învățăm literatura română, dar cărți n-aveam. Vai, ne băteam pe un roman de Camil Petrescu, pentru că noi făceam literatura interbelică la facultate și nimeni n-avea cărțile. Era un singur exemplar la Biblioteca Națională și trebuiau să-l citească 80 de studenți. Îmi aduc aminte că într-o excursie la Iași am găsit Patul lui Procust și am ascuns-o, ca să nu mi-o fure cineva. Am dat-o numai unor prietene, pe ascuns. În anii aceia, era ceva să ai carte în limba română. Deși se făceau donații, la mine n-a ajuns niciuna – eu, ca studentă, n-am prea avut carte românească. A trebuit să ne descurcăm singuri, cum am putut. Mama mea a fost la București, la un curs de perfecționare, și acolo a primit niște cărți – Viața la țară de Duiliu Zamfirescu și un manual de Istoria românilor. Eram așa mândră că aveam și eu cărți în limba română!

Primele cărți cu grafie latină apărute în Republica Moldova, publicate în anii ‘90

De unde au apărut profesorii de literatură română?

Din aer și din pod. (râde) Erau profesori de literatură moldovenească, care peste noapte s-au transformat în profesori de literatură română. Problema a fost la literatura interbelică și la cea contemporană, pentru că pe literatură veche aveam specialiști foarte buni – studiam Miron Costin, Grigore Ureche, Dimitrie Cantemir, opera lor o găseam în limba română cu grafie chirilică. Îmi amintesc că citeam Descrierea Moldovei ca pe-o poveste, deși acum nu-nțeleg cum puteam să citesc așa ceva… Dar atunci o adoram. O citeam în limba română, că altfel citeam numai în rusă. Mi-am cumpărat și o ediție cu grafie latină, așa că acum am trei exemplare din Descriptio Moldaviae (două cu grafie chirilică, una cu grafie latină). La fel și perioada clasică, se studiau Eminescu Creangă, Alecsandri… Nu Caragiale.

La facultate am început să citesc literatură română și eram îndrăgostită de toți autorii. Am citit de vreo treizeci de ori Luntrea lui Caron, de Lucian Blaga. Profesoarei tot eu i-am împrumutat-o și ea a vrut s-o pună pe lista obligatorie de lecturi, dar de unde s-o citească toți studenții, că era de negăsit? Mi-a plăcut și Blecher, dar pe el nu l-am studiat la facultate, l-am descoperit mai târziu, la București.

 

Sunt cărți la care ții foarte mult dintr-un motiv sau altul?

N-aș vrea să țin prea mult la nicio carte. Consider asta o slăbiciune de care trebuie să scap. Totuși, țin la cărțile bune (fascinante uneori sau puternice), la cărțile de care mă leagă niște amintiri, la cărțile utile și scumpe, precum dicționarele și enciclopediile… Am început să citesc serios de mică și la fiecare doi-trei ani găseam câțiva autori de care eram iremediabil îndrăgostită. Situația s-a schimbat un pic din momentul în care m-am apucat eu să scriu cărți. Citesc și acum cu aceeași frenezie, dar fac tot posibilul să nu mă atașez, să nu mă las influențată, să uit chiar acele magnifice momente ale lecturii. Atunci când scriu, evit să citesc cărți pe care bănuiesc că le-aș putea iubi, pentru că nu vreau să rămân sub influența unui autor care-i foarte puternic.

Totuși, când plec undeva pentru mai mult timp, iau cu mine câteva cărți. Ciudat, deși sunt prozator, cărțile sunt de poezie. Ciudat, nu le-am citit nici până acum în întregime, deși nu-s așa groase. Știu exact ce îmi place și recitesc mereu aceleași texte preferate și răscitite ani de-a rândul. Nu mă despart de un Esenin cu coperta verde cartonată și de un Bacovia mic și nearătos, dar foarte iubit. Vreau să-ți spun că toți basarabenii au o dragoste inexplicabilă pentru Bacovia. Din ambele știu câte ceva pe de rost și uneori le deschid, pentru că încep să uit anumite poezii. Eseninul, ediție bilingvă, mai are meritul de a aduna câteva traduceri (când există mai multe), probabil toate, ale unuia și aceluiași poem. N-am mai văzut vreo ediție care să adune mai multe traduceri la un loc! Uite cum sună în patru variante ultima strofă din cunoscuta poezie „Nu regret, nu mă jelesc, nu strig…”:

Toți sîntem vremelnici pentru veci,/ Rar  ning fragii frunzele deșarte. / Binecuvîntat să fie deci? Că trăiesc și că mă duc spre moarte. (trad. George Lesnea);

Toți, dar toți sântem supuși pieirii,/ Toamnă în veșmânt multicolor! / Fii blagoslovită-n nesfîrșire, / Viață cu destinu-ți muritor! (trad. Nicolai Costenco);

Toate-n lumea asta-s trecătoare…/ Paltinii arama și-o preling./ Te binecuvânt răgaz în care / Să-nfloresc mi-a fost și să mă sting! (trad. Igor Crețu);

Toți ne vom topi ca floarea spumei. / Foi de tei cad pline de fiori…/ Fii slăvit că ți-a fost dat pe lume/ Să-nflorești și-n liniște să mori. (trad. George Popov).

Esenin și Bacovia alături de o ilustrație făcută de o elevă la FILIT și o parte din colecția de pietre

Cum achiziționezi cărțile? Mergi des prin librării sau anticariate?

Nu pot să îmi explic de ce, dar sunt greu de depistat prin anticariate. Îmi plac cărțile noi, cu foi albe, cu coperți frumoase – cartonate, de dorit -, eventual și sigilate, să le desfac eu prima celofanul. Nu merg foarte des prin librării, merg la târguri de carte, iar mai nou cumpăr pe internet. Nu e ceva spectaculos în modul meu de a aduna cărți. M-am ocupat multă vreme de exil și în anticariate nu găseam ce aveam nevoie, apoi de cenzură și a trebuit să caut în biblioteci străine – s-a scris puțin și în acest domeniu. Așa am strâns mai multe cărți foarte faine despre cenzură, în mai multe limbi. (Aflu că autoarea a studiat mai multe limbi de-a lungul timpului: germana, franceza, ceha, polona, chiar și chineza, pentru câteva luni – n.r.)

Cărți despre cenzură în mai multe limbi

Ce cărți au intrat recent în bibliotecă?

Am avut un turneu dedicat romanului Caiet de cenzor și o serie de conferințe despre cenzură și exil, prin mai multe orașe. Am dăruit cărți, dar am și primit: de la Ploiești m-am întors cu Marginaliile avangardei de Dan Gulea, de la Piatra Neamț cu Frig (epistolar de Aurel Dumitraşcu și Adrian Alui Gheorghe.), Luna Zadar, roman de data aceasta, de Adrian Alui Gheorghe. De la Sibiu – Ignațiu de Loyola. Istorisirea Pelerinului. Exerciții spirituale, mi-a dăruit-o Antoaneta Sabău, co-traducătoarea volumului. De la Târgul de Carte Alba Transilvana (Alba Iulia) am cumpărat volumele 100 de minuni ale Chinei, Panorama lumii clasice, la preț redus.

O parte dintre cărțile care au intrat recent în bibliotecă

Mi-ai arătat mai multe cărți din bibliotecă și se pare că ai și unele mai deosebite…

Am două cărți în niște limbi mai puțin cunoscute – ia uite, dacă înțelegi tu ceva din ele. Am fost la un festival la Galway, în Irlanda, unde eram greu de încadrat, că erau numai anglofoni și scriitori de limbă engleză, așa că m-au alipit de doi poeți originali și speciali. Amândoi mi-au dăruit cărțile lor și sunt atât de ciudate, că nu-mi dau seama care-i numele de poet și care-i titlul volumului. Lectura noastră s-a produs într-un loc unde se vorbea doar irlandeza, nu engleza, și evenimentul se numea „Language In Motion. Event Welsh, Irish, Moldovan”. După părerea organizatorilor, cine vine din Moldova Moldovan linguage grăiește. Aneirin Karadog, „poet and performer” a citit în limba galică, de la el am primit volumul O Annwn I Geltia. Séamus Barra Ó Súilleabháin, „Irish language rap poet” mi-a dăruit placheta de versuri în irlandeză Slógadh Dorcha na gCianta. Culmea, ambii mi-au scris autografe în limba lor, din care numai „Liliana” înțeleg. Unul dintre ei a venit cu un toiag și bătea cu el, ritmic – mi-a zis că prin Țara Galilor se încearcă resuscitarea ideii de bard, ca-n antichitate. Un vers dintr-o carte de-a lor sună cam așa: „ag scaipeadh farat/ mar a scaipeann/ na scamaill”. Mă uit și mă mir, cum nu pot înțelege chiar nimic. Nu mi-a dat prin cap, trebuia să iau și eu niște cărți de-ale mele, pe care să nu le înțeleagă nimeni acolo, și să le dăruiesc.

Cărțile în limbi mai puțin cunoscute, alături de un suvenir sovietic

Altfel, în limbi străine am mai mult cărți de specialitate, despre cenzură. Mi-am dat seama că în limbi de circulație internațională informația este prea puțină sau uneori chiar greșită. Trebuie citit în original. Așa m-am apucat de studiat tot felul de limbi, precum polona și ceha, ca să citesc ce-i cu cenzura lor. Așa mi-am cumpărat de la Sankt Petersburg (mi-a cumpărat un coleg, de fapt) și o gramatică a limbii bulgare, pe-aici sunt de negăsit asemenea cărți, deși Bulgaria este vecină cu România.

Mai am un dicționar al cuvintelor incomode – eu am acolo un text despre bătrânețe, iar T.O. Bobe a scris despre cuvântul „bâzdâc”. Când am fost în Austria, cu o bursă, am participat la un alt volum de grup – mie-mi place să fac poze și mi-au cerut fotografii pentru o expoziție, din care au ales câteva și pentru acest volum, deși nu înțeleg de ce le-au ales tocmai pe acestea.

Un dicționar al cuvintelor incomode și un volum de grup apărut în Austria

Ai genuri literare preferate? Citești și în afara lor, ieși din zona de confort?

A sta cu o carte în mână este deja o stare de confort. Eu am fost un cititor pătimaș, nu puteam trăi fără cărți și citeam tot ce-mi pica în mână, nici acum nu sunt un cititor pretențios. Dar ai dreptate: uneori citesc pentru că mă documentez fie pentru un viitor roman, fie pentru un proiect științific. Romanul este genul meu literar preferat, dar citesc și poezie, și proză scurtă, și istorie, și memorialistică. Citesc tot ce-mi cade în mână, dacă nu-s la mine acasă. Îmi plac romanele nu foarte groase. Mai nou, citesc povești, pe care le cam evitam în copilărie, pentru că mă consideram prea mare pentru ele.

Sunt cărți mai puțin cunoscute (sau mai puțin populare) pe care ai vrea să le recomanzi?

Aș recomanda ce am citit recent, nu știu dacă-s mai puțin populare sau mai puțin cunoscute. După părerea mea, n-ar fi cazul să fie astfel…

Jan Twardowski, Vremea nedespărțirii. Poeme alese, traducere din limba polonă de Constantin Geambaşu și Bogdan Mihai Polipciuc, Ed. Ratio et Revelatio, 2015. O antologie (titlul în limba română nu este cel mai fericit) din cele mai importante volume de versuri ale lui Jan Twardowski (1915-2006), unul dintre principalii reprezentanți ai poeziei contemporane religioase din Polonia. Dragostea, moartea, speranța, credința sunt teme abordate, motive și refrene pe care le reia poetul-preot, întrebări eterne, profunde la care răspunde cu simplitate și grație, fără artificii stilistice. O poezie a esențelor, a emoției, a iubirii pentru aproapele îndrăgostit ori suferind, a iertării și a înțelepciunii. Un dar pentru spirit. Un fragment scurt:

Să ne grăbim să iubim oamenii pleacă atît de repede

Rămân după ei pantofii şi telefonul mut

Numai ce nu-i important se târâie alene

Ce-i mai important vine rapid şi se-ntâmplă subit

Să ne grăbim să iubim oamenii pleacă atît de repede

Chiar cei ce nu pleacă nu se-ntorc totdeauna

Şi niciodată nu ştim vorbind despre iubire

Dacă prima este ultima sau ultima e prima

(Să ne grăbim)

Paul Johnson, O istorie a lumii moderne. 1920–2000, traducere din engleză de Luana Schidu, Ed. Humanitas, 2014. M-am apucat de cartea asta cu cele mai serioase intenții – mi-am zis că ceva mai multă istorie nu strică nimănui să cunoască. Și e plină de surprize și de perle literare, romanești, aș spune. Plus că e și amuzantă, și ironică, și tragică. Capitolul despre Japonia începe cu exemple în care prinții moștenitori erau mereu amenințați cu un sfârșit dramatic, fiind înfricoșați de frecvența asasinatelor. „Prințul Ito se căsătorise prudent cu o ospătăriță voinică de la o ceainărie, care îl proteja de samuraii asasini înghesuindu-l în groapa cu gunoi a casei sale și așezându-se deasupra (dar tot l-au dibuit în cele din urmă)” (p. 178). Sau despre India: „În dialectul său local, gujarati, Gandhi înseamnă „băcan”, și atât el, cât și mama lui, de la care a moștenit o constipație cronică, erau obsedați de funcțiile corpului și de intrarea și ieșirea hranei. Această preocupare s-a intensificat când a fost la Londra și s-a învârtit în cercuri de vegetarieni. Știm mai multe despre intimitățile vieții lui decât despre ale oricărei alte ființe omenești din istorie… ” (p. 459). Sunt fascinată de scenele acestea de roman care apar acolo unde te aștepți mai puțin. Aici e vorba de un studiu serios și ambițios, așa încât lectura este un fel de utile dulce miscere.

Povestea generației noastre. De la monarhie la democrație. Liceul Spiru Haret de Matei Cazacu, Ioana Creţoiu şi Ladislau Hajos, prefață de Andrei Pleșu, Ed. Corint, 2016. Absolvenții Liceului Spiru Haret (unde au studiat și Mircea Eliade, Alexandru Ciorănescu, Petru Creția, Constantin Noica, Alexandru Paleologu, Nicolae Steinhardt, Bedros Horasangian) s-au adunat după 50 de ani și s-au întrebat ce-au făcut ei în tot acest timp. Mai mult de jumătate din volumul cărții îl ocupă un studiu bine structurat despre comunism, apoi vin mărturiile despre Bucureștii de atunci. O lectură și utilă, și savuroasă. Am și scris despre carte, de altfel.

Pun doar o scenă memorabilă și cinematografică: „Nu pot să nu amintesc de soția unui fost diplomat care, cât timp soțul ei era la închisoare și ea rămăsese cu patru copii acasă, își găsise de lucru numai la spații verzi, la măturatul aleilor în parcuri. Partea amuzantă este că șeful măturătoarelor era un fost director din Ministerul de Externe. Acesta aștepta până plecau toate femeile la măturat, apoi cu multă politețe îi aducea un tomberon spunându-i: «Excelență, tomberonul Dumneavoastră!»” (p. 221).

Cărți recomandate de Liliana Corobca

Povestiri din Bărăgan. Amintiri din Siberia românească, Editori: Valeriu Antonovici, Claudia Florentina Dobre, Ed. Ratio et Revelatio, 2016. Cartea conține interviuri („adevărate lecții de viață”) cu foștii deportați în Bărăgan, mulți dintre ei basarabeni, nevoiți să-și schimbe domiciliul a doua sau a treia oară (aspect mai puțin studiat și popularizat, cred). Editorii au făcut și un film documentar pe baza acestor mărturii. Este genul de carte în care realitatea bate ficțiunea.

Herta Müller, Mein Vaterland war ein Apfelkern, Carl Hanser Verlag, München 2014 (Patria mea era un sâmbure de măr. O discuție cu Angelika Klammer, traducere și note de Alexandru Al. Șahighian, Ed. Humanitas, 2016). Prima mea întâlnire cu editura austriacă Paul Zsolnay Verlag (unde a apărut Kinderland) a fost la Târgul de carte de la Frankfurt și exact de ziua mea. Așa că m-am prezentat cu o frumoasă cutie de bomboane Bucuria și am servit lumea. Herbert Ohrlinger, directorul editurii, a luat de pe raft cartea Hertei Müller și mi-a dăruit-o. Am văzut că a apărut și în română, anul trecut. Eu mă mândresc cu ediția în original și o recomand călduros. Este o carte autobiografică cu multe momente emoționante despre scris și literatură.

Cum alegi cărțile? Ții cont de cronici sau de recomandările prietenilor?

Țin, desigur, chiar și de genul acela de cronici după care nu-ți mai vine să citești cartea. Îmi place însă să mă aleagă ele (cărțile) pe mine, le las această opțiune. Cred că îmi voi cumpăra tot ce ține de cenzură, fără să aleg. În rest, depinde. Dacă vreun amic insistă să-mi dea o carte cu împrumut, o iau, o citesc, dacă mă dă gata, o cumpăr, dacă nu, nu.

Ai făcut vreodată ceva neobișnuit pentru a intra în posesia unei cărți?

Eu nu! Dar, cu ceva timp în urmă, vreo patru cărți și-au părăsit ele singure bibliotecile, s-au ținut pe urma mea, s-au lipit aproape de mine, s-au ascuns printre cărțile mele. Le-am rugat, le-am amenințat că le duc înapoi, că nu am nevoie de cărți străine, dar, în cele din urmă, cu mare greu, le-am adoptat.

 

Care este relația cu cărțile din bibliotecă? Ești posesivă sau te poți despărți de ele cu ușurință?

Nu știu cum se întâmplă, dar în momentul în care dau o carte din bibliotecă, încep să am mare și urgentă nevoie taman de ea. Mă despart și mă voi despărți de multe cărți, îmi place să dăruiesc. Dar când împrumuți, ți se spune: pe două zile, apoi zilele se transformă în ani. Când insist și rog frumos să mi se dea cartea înapoi, sunt privită ca un cotropitor, uzurpator etc.; cum am îndrăznit?

Cărțile pe care le-ai scris au un loc anume în bibliotecă?

Am editat mai multe volume de documente, de care am nevoie mai des și le țin pe un raft. Nu sunt toate la un loc. Vreo două sunt la cărți cu coperta roșie, altele la cărți cu coperta galbenă. Kinderlandul cel mic (ediția a II-a) stă mai sus, că nu se potrivește ca mărime cu celelalte, mai înalte. Vreo două stau ascunse pe raftul de jos.

Raftul cu cărțile Lilianei Corobca

Ai obiceiuri legate de lectură sau de scris?

Am, scriu pe foi îndoite, cu pix cât mai subțire. Nu-mi plac cărțile cu sublinieri, îndoituri de pagină, așa că nu-mi pun amprenta când citesc, îmi fac notițe pe foi.

Ai povești amuzante legate de bibliotecă sau de o carte anume?

Când nu aveam biblioteca aceasta și stăteam la o gazdă, am luat o bursă la Paris pe o lună și dusă am fost. La întoarcere, mă aștepta gazda mea cu povestea următoare: era timp frumos afară și geamul camerei mele era mai mult deschis, când, într-o zi, intră doamna M. în camera mea să ude trandafirul și ce vede? Cum se iubeau și se giugiuleau în patul meu doi porumbei. Porumbeii nu erau doar în perioadă iubitoare, ci și în una epistemologică. Nu s-au mărginit la a lua în stăpânire în mod abuziv patul, ci s-au ocupat intens și sistematic cu găinățarea anumitor cărți, printre care și un volum minunat de Blecher. Ce mai, păsări cu ales simț artistic! Gazda mea s-a speriat și l-a chemat pe vecinul de jos, și umbla domnul P. cu un pumn de grăunțe ademenindu-i: „Hai la tata, hai la tata!”.

 

Tot la festivalul de literatură de la Vilenica, Slovenia, l-am cunoscut pe Patrick deWitt, pe care l-am evitat nu pentru că era frumos și enigmatic ca un zeu (m-a făcut să caut poza autorului pe net – n.r.), ci pentru că evit, în general, dacă pot, persoanele care vorbesc doar limba engleză. Am găsit limbă comună cu grupul de scriitori luxemburghezi (de la unul am primit și o carte în limba luxemburgheză), cu care, dacă nu mă înțelegeam în engleză, treceam la germană, dacă nici germană, atunci franceză. La festival, eu am citit într-o biserică (textul meu era cuminte, cu copii), într-o atmosferă deosebită. Patrick a plecat cu o zi înaintea noastră sau cu două, dar, la despărțire, după ce și-a luat rămas bun, s-a apropiat de mine și mi-a spus ce mult i-au plăcut lectura mea, și vocea, și rochia (engleza mea nu-i atât de bună pentru nuanțe literare, dar nici atât de proastă ca să nu înțeleg ce mi se spunea). Eu stăteam îmbujorată etc., toată lumea ne privea. Apoi Patrick a plecat fără a se mai apropia de vreo altă scriitoare ca să-i laude lectura și rochia. Or, femeile așa ceva nu uită. Deci, Patrick are asigurată felicitarea mea de Crăciun și de Paști până la pensie și chiar și după.

Acum câteva luni, uitându-mă la reducerile de la Polirom, găsesc cartea lui Patrick deWitt în limba română. Iar el nu mi-a spus nimic! Așa că îi comunic autorului fericita descoperire și intenția mea nobilă de a-i citi romanul, la care el speră că „my book does not ruin your holiday”. Frații Sisters: „O odisee a violenței și a pasiunii, un roman ca o aventură în Vestul sălbatic”. Iată o carte de care nu m-aș fi atins niciodată în viață, never, nie, nikogda, jamais, nu citesc eu „western”-uri sângeroase despre goana după aur din California, cu toate premiile și tot succesul la cititori! Am apreciat însă atâta modestie și sinceritate – normal că o asemenea carte mi-ar fi stricat orice sărbătoare și eu, prevăzătoare, am hotărât s-o citesc înainte. Și cum am deschis-o, n-am mai lăsat-o din mână. Până și o carte despre ucigași în serie poate fi o bijuterie și îți poate bucura inima și sufletul. Mai ales că eram copleșită de cele mai sumbre așteptări.

 

Interviu cu Matei Martin

Mai 31, 2017

„Nu am scris ca să judec sau ca să iert“ – interviu cu Liliana COROBCA

http://dilemaveche.ro/sectiune/la-zi-in-cultura/articol/nu-am-scris-ca-sa-judec-sau-ca-sa-iert-interviu-cu-liliana-corobca

Aparut in Dilema veche, nr. 686, 13-19 aprilie 2017

Este scriitoare și cercetătoare la Institutul de Cercetare a Crimelor Comunismului și Memoria Exilului Românesc (ICCMER). Liliana Corobca a publicat mai multe studii despre cenzură. Cea mai recentă carte a ei este romanul Caiet de cenzor. Intriga romanului, convenția, e că autorul-narator primește, în urma unui schimb de mesaje cu o fostă angajată a cenzurii, un așa-numit „caiet de cenzor” salvat de la distrugere. Un caiet în care lectorul și-a notat conștiincios diverse considerații despre literatură, despre scriitori și despre viața în comunism. Un roman fără acțiune propriu-zisă, dar care își păstrează suspansul de la prima la ultima pagină.

 

Cum e să intri în pielea unui cenzor?

Potențialul romanesc al cenzurii este foarte vast și puteam să aleg multe alte perspective sau alte feluri de a scrie un roman despre cenzură. Dar eu am pornit de la o căutare personală. Există listele documentelor distruse, printre ele fiind și caietele cenzorilor. În momentul în care am văzut pentru prima oară aceste liste, m-am întrebat cum ar fi acest caiet și am început să-l caut. Nu l-am găsit. Au trecut anii, am uitat de aceste documente și la un moment dat, cînd mă gîndeam la subiectul unui nou roman, mi-am adus aminte de caiet. Așa mi-a venit ideea să reconstitui ficțional un caiet al unui cenzor. Mi-a plăcut și mi-am dorit să fiu în această ipostază foarte dificilă.

Atunci cînd am început să intru în acest personaj, nu a mai fost totul așa clar, nu a mai fost totul în alb și negru. Am încercat să-mi imaginez ceea ce nu se vede, ceea ce nu citești într-un document. Au apărut tot felul de nuanțe. Nici n-am vrut să creez un personaj prea simplu și de aceea l-am pus în tot felul de situații, din care el a trebuit să iasă, să găsească soluții și să se descurce. M-am gîndit și la potențialul de poveste, dar și la cititorul de astăzi.

Au fost cel puțin două etape ale cenzurii în România comunistă: o cenzură aproape fățișă, cu cuvinte care erau interzise, cu anumite fraze, contexte interzise, și o altă etapă în care cenzura a fost abolită, dar totuși funcționa. Cum a funcționat cenzura după abolire?

Fiecare perioadă – anii imediat de după război, anii ’50, anii ’60 – a avut particularitățile sale. Prima operațiune a fost epurarea cărților, a doua a avut ca pretext apărarea secretului de stat. Nu a fost o singură instituție a cenzurii și despre ierarhia cenzurii am scris de multe ori. Și de aceea nu sînt de acord cu ideea de abolire a cenzurii. E adevărat, s-a desființat una dintre multiplele instituții care practicau cenzura. De cenzură s-au ocupat foarte mult și Partidul, și Securitatea. Mulți cenzori au fost transferați la Consiliul Culturii și Educației Socialiste, unde au continuat să activeze exact așa cum au făcut și la Direcția Generală a Presei și Tipăriturilor (DGPT), activitatea lor nu s-a schimbat deloc. A fost o operație de fațadă, într-un moment în care Nicolae Ceaușescu a vrut să pară mai democrat sau mai rebel în cadrul țărilor de după Cortina de Fier. Dar pentru scriitori situația nu numai că nu s-a schimbat, dar unii au simțit chiar că e mai dură. Ierarhia cenzurii s-a păstrat, autocenzura a fost la fel de puternică în anii ’80 așa cum a fost în anii ’70. Scriitorii intuiau ce pot să scrie și ce nu și după ce această instituție a fost desființată. Profesia de cenzor nu a mai existat după 1977, dar activitatea multiplă și complexă a cenzurii a continuat pînă în 1989, ba chiar și după, în alte forme.

Dar ce înțelegea un cenzor din literatură? Avea și competențe literare sau făcea doar o verificare politică?

În cazul literaturii, verificarea politică era foarte superficială. Puțini scriitori criticau direct regimul în anii ’70. Pe de altă parte, una era să faci profilul cenzorului în anii ’50, cînd se cerea dosar ireproșabil, cînd printre cenzori erau persoane care nu absolviseră școala medie și al căror grad de inteligență era relativ, alta e în anii ’60, ’70, cînd situația se schimbă odată cu un nou val de recrutare a cenzorilor și aceștia sînt absolvenți de facultate și sînt obligați să învețe limbi străine, să meargă la cursuri postuniversitare etc. Cînd citești observațiile lor despre textele citite, vezi că mulți dintre ei se apropie de rafinamentul unor critici literari din epocă.

Sînt un scriitor și stau prost cu dragostea. Sînt cenzor și nu stau mai bine, ne putem lua de mînă. Nimeni nu se mai iubește în țara asta, de asta și literatura e atît de constipată“, scrie la un moment dat personajul dumneavoastră în caietul de cenzor. De ce era cenzurată tema erotismului?

În anii ’47-’48 era epurată toată literatură erotică. La un moment dat, la începutul anilor ’50, se știe că a existat celebra expresie „haideți să dăm drumul la dragoste“. Dar dragostea în anii ’50 era ceva convențional: un sărut o dată la 300 sute de pagini sau o îmbrățișare o dată la cîteva poeme, dar nu mai mult. În anii ’70 situația se schimbă, Partidul nu mai e atît de sever în acest domeniu. Dar eu m-am referit aici la celebrul decret din 1966, interzicerea avorului, care complică situația. Cenzorii, la fel ca scriitorii, sînt și ei afectați. Cenzorițele, mai precis. Și aici e un exemplu de situație cînd cenzorul empatizează cu ce spune scriitorul. De obicei, ei nu sînt pe aceleași poziții. Aici însă, de voie, de nevoie, sînt de aceeași parte a baricadei.

Pînă la urmă, orice frază dintr-un roman, dintr-o carte de ficțiune poate fi citită în nenumărate feluri. Cum navighezi în această duplicitate, în această ambiguitate a textului literar?

Este o întrebare pe care și-o pune mereu personajul, pentru că un caiet de cenzor nu poate fi despre cenzură, ci despre materia sa de lucru, despre literatură. Și cenzorii din domeniul literaturii au cele mai mari probleme. În cenzură au existat mai multe departamente. De pildă, la Știință și Tehnică sau într-un domeniu legat de agricultură sau economie, ei aveau niște ordine, niște dispoziții foarte clare: nu avem voie să anunțăm producția anuală sau venitul cetățenilor… Erau secrete de stat sau informații confidențiale. Dar la literatură nu se putea opera cu indicații și dispoziții fixe. Există, în acest sens, mărturii și explicații ale cenzorilor sovietici. Erau niște discuții în care aceștia puneau problema tranșant: noi vrem criterii, vă rugăm să ne spuneți ce anume trebuie să tăiem din poezia asta, că nu știm. Și răspunsul era: trebuie să aveți simț politic. Situația era foarte complicată și atunci ei, ca să se protejeze, puteau să facă un exces de zel nemaipomenit și totul li se părea subversiv.

Ați studiat fenomenul cenzurii în România comunistă ca istoric. Cum e să scrieți ficțiune despre cenzură?

N-am crezut niciodată c-o să ajung să fac ficțiune, am considerat că sînt două domenii care se exclud reciproc, dar atunci cînd s-a apropiat timpul pentru o nouă carte, am simțit că este domeniul pe care-l cunosc cel mai bine, în care mă simt ca peștele în apă. Aveam atî­ta material încît eu, care am zis că romanul trebuie să aibă cel mult 250 de pagini, am scris aproape 400 și tot nu mă puteam opri, tot mai era ceva de zis, am mai și tăiat din carte, pentru că era prea mult totuși. Sînt multe capitole care au ele singure potențial de carte întreagă. Am ales, de pildă, numai strictul necesar despre activitatea departamentului Import-Export, dar acolo ai material pentru mai multe cărți. Sau sînt departamente foarte interesante despre care poți scrie materiale științifice sau poți să mergi pe partea asta literară, care pentru mine, ca scriitor, e mai atrăgătoare, e mai greu totuși să te pui în pielea unui cenzor decît să editezi niște documente care există în arhiva cenzurii.

Ce poate explica ficțiunea din ceea ce istoriografia pură și dură nu reușește?

Mie îmi explică și istoriografia foarte multe lucruri, dar nu cred că celorlalți le explică. Unul dintre obiectivele cărții este popularizarea subiectului. Eu am povestit niște scene care s-au întîmplat cu adevărat, care au existat în arhiva cenzurii, dar acolo erau foarte greu de găsit, era foarte mult de citit și într-o formulă destul de seacă și poate nu atît de accesibilă. Și-apoi eu am avut ani de zile la dispoziție ca să găsesc aceste momente.

Găsiți vreo scuză pentru cenzori?

La început am avut o perspectivă de judecător, dar foarte repede am ieșit din ea. Nu am scris ca să judec sau ca să iert, eu am vrut doar să încerc să fiu un cenzor pentru puțin timp și să încerc să reconstitui un document. Nu mi-am propus nici să judec un cenzor, nici să-l iert și nici nu cred că lucrurile astea sînt atît de simple.

(interviu difuzat în cadrul emisiunii Revista Literară Radio la Radio România Cultural) 

a consemnat Matei MARTIN

 

Discuția secretă

Mai 31, 2017

 

Fotografia postată de Discuţia secretă.

PROGRAMUL COMPLET
al Discuției secrete, ediția a IV-a, Arad, 8-11 iunie 2017.

Joi 8 iunie

Cinema Arta
Ora 18.30 Silviu Gherman show
Ora 20.00 Luminița/Ana, mon amour, lectură/proiecție în oglindă cu Cezar Paul-Bădescu

Cafeneaua literară Joy’s
Ora 22.00 Lecturi: Alin Ioan • Alex Văsieș • Ștefan Baghiu • Olga Ștefan • Vlad Drăgoi • Cosmina Moroșan • Vlad Moldovan • Ionuț Chiva • Ovidiu Chihaia

Vineri 9 iunie

Preparandia
15.00-17.00 Atelier creativ pentru copii cu Lavinia Braniște • Gabriella Eftimie • Anca Smărăndache

Biblioteca județeană
15.00-17.30 Master class de scriere creativă cu Bogdan-Alexandru Stănescu

Cinema Arta
Ora 17.30 proiecție: Caravana cinematografică,Q&A Titus Muntean
Ora 20.00 proiecție: Adam and Paul, Q&A Lenny Abrahamson
Cafeneaua literară Joy’s

Ora 23.00 Lecturi: Eugen Rogojan • Andrei Doboș • Tudor Ganea • Ioana Bradea • Philip Ó Ceallaigh
urmate de concert Danaga

Sîmbătă 10 iunie

Preparandia
10.00-12.00 Atelier creativ pentru copii cu Lavinia Braniște • Gabriella Eftimie • Anca Smărăndache
Biblioteca județeană
11.00-13.00 Master class de scriere creativă cu Bogdan-Alexandru Stănescu

Cinema Arta
Ora 17.30 proiecție: Baloane de curcubeu, Q&A Iosif Demian
Ora 19.30 proiecție: Moartea domnului Lăzărescu, Q&A Cristi Puiu

Cafeneaua literară Joy’s
Ora 23.00 Lecturi: Bogdan Coșa • Liliana Corobca • Adrian Schiop • Augustin Cupșa • Bogdan-Alexandru Stănescu
urmate de concert: Ștefan Baghiu• Dispars • Cosmina Morfolina
Duminică 11 iunie

Ștrand Neptun /Ratio Beach
Ora 11.30 Lansare de carte: „Dacă nu o viață liniștită, atunci măcar o viață lentă”:
Cătălin Furtună • Cristina Ispas • Ruxandra Novac • Dmitri Miticov • Ionelia Cristea • Rareș Moldovan

Garden Party – închiderea festivalului

Intrarea este liberă la toate evenimentele, cu excepția atelierelor și cursurilor, pentru care organizatorii realizează o selecție a participanților.

Discuția secretă este un festival organizat de Centrul Municipal de Cultură Arad în colaborare cu GMMC. Parteneri și sponsori: HIGP – Sprijin pentru excelență, CICOR, Opel Grup West, Volanul, Centrul de afaceri Maris.

Autori și personaje la Bookfest 2017

Mai 31, 2017

Standul Editurii Polirom, Bookfest 2017

Fără mască și foarece.

În timpul lansării.

 

Ana-Maria Tabarca, Șerban Axinte, Liliana Corobca, Ileana Dorica Nicolae, Sebastian Reichmann

La un moment dat, cenzorii purtau măști…

Purtau și foarfece, de secole, dar nu chiar la vedere.

Foto: Ana Alexandrescu, Sorin Stoica.

„Cenzura pentru toți”

Mai 25, 2017

http://www.revistatimpul.ro/view-article/3709

Cenzura pentru toți

Constantin Piștea

Publicat la: 12-05-2017

 

Sunt scriitori care duc la bun sfârșit un roman fără să se documenteze deloc. Se întâmplă lucrul acesta mai ales în cazul ficțiunii, când autorul știe suficient de multe despre locurile, ocupația și preocupările personajelor încât nu are nevoie de nici un ajutor, de nici o informație. Lucrurile sunt mai complicate în cazul cărților tehnice ori specializate într-un anumit domeniu de cercetare. În acest caz, autorul își tocește coatele până dă de capul celor pe care vrea să le transmită mai departe.

 

Liliana Corobca se află între cele două ipostaze. Caiet de cenzor se dorește roman, însă are la origine o muncă de vreo 10 ani de documentare în domeniul cenzurii. Pericolul unei astfel de ipostaze este să dai atât de multe informații, încât firul narativ să aibă de suferit. De altfel, primul aspect pe care l-am remarcat la cartea aceasta a fost cantitatea mare de informații legate de cenzură pe care Liliana Corobca a reușit să o insereze. Astfel, romanul ei se poate dovedi util în caz că vreți să știți mai multe despre ce însemna cenzura, cine o aplica și în cel fel. Dar, dincolo de informare, romanul propune și un personaj interesant: cenzorul.

Filofteia Moldovean a lucrat în Direcția Generală a Presei și Tipăriturilor în anii ’70 și a trecut prin diverse structuri ale acestei Direcții, astfel încât constatările ei oglindesc modul de lucru al instituției din acei ani. Cenzorii aveau ca instrumente de lucru și câteva tipuri de caiete, în care-și puteau nota observațiile personale ori precizările șefilor din timpul ședințelor. Aceste caiete se distrugeau, fără excepție, de unde și liniștea cu care unii cenzori notau în acele caiete mai mult decât niște simple chestiuni utile serviciului.

„Siguranța că totul va arde, că așa a fost de ani de zile și așa va fi mereu îmi dă o libertate cum nici cele mai bune intervenții în manuscrise nu-mi oferă. Acolo trebuie să fii atent și mereu pregătit pentru explicații, justificări. Aici, în caietul meu, nu trebuie să mă justific, să mă apăr, să mă controlez, sunt notele mele intime, libere, destinate arderii, pot să greșesc, să exagerez, să nu pun punct. Pun toate punctele tocmai ca să mă ordonez, ca să fiu mai bună. Am grijă la sintaxă.”

Unul dintre caietele pe care le-a ținut Filofteia Moldovean ajunge peste ani la Liliana Corobca. Cenzorul fugise din țară în 1974 (situație cu fundament real) și riscase enorm luând cu sine caietul, care, pe alocuri, arată chiar ca un jurnal, doldora de chestiuni intime ori de amintiri legate de propria familie.

De multe ori ironică, acidă, cu conștiința propriei experiențe profesionale, Filofteia Moldovean arată că nu roboții ciopârțeau textele, ci niște oameni, cu gusturi proprii și cu sisteme proprii de valori. Ea își prezintă și colegele de birou – una voluptuoasă, la care se uitau toți vizitatorii, și alta nițel cam prea sensibilă pentru meseria de cenzor – și dă tot felul de exemple de intervenții asupra textelor. De altfel, un capitol este numit chiar „Intervenții justificate” și este impresionant faptul că aceste exemple nu sunt rupte din cărțile publicate în acei ani, ci sunt pur și simplu inventate de Liliana Corobca pentru a ilustra modul de lucru al cenzurii.

„Ce să facem să avem pe masă manuscrisul mult visat? Din care să nu ai ce tăia! Cartea ideală! Ca să plec din Cenzură, să-mi dau demisia, să mă fac apicultor! Ne vin însă căcați. Asta le stă pe gură și pe pană scriitorilor! Asta-i marea lor realizare socialistă! Unul nu există din care să nu ai ce tăia, din care să nu cenzurăm câte ceva, niciunul care să se dispenseze de îndreptările noastre politicoase.”

Ca să înțelegi astăzi acele vremuri, trebuie să pui cenzura cărților în relație cu Securitatea și cu politica editorială. Unui scriitor naiv îi era aproape imposibil să știe cine i-a schimbat un cuvânt, un vers ori un paragraf. A fost redactorul de carte și teama lui de a nu fi acuzat că i-a scăpat ceva? A fost nasul fin al Securității, care a perturbat lanțul editorial? Ori, pur și simplu, cenzorul, eternul cal de bătaie, care de multe ori tăia și acolo unde nu era cazul, tocmai pentru a evita orice problemă de interpretare?

În relație cu colegele, Filofteia se consideră aproape de perfecțiune: „Nimic nu mă impresionează în textele lor (n.m. ale scriitorilor), nici pasajele crude, nici descrierile romantice, nici scenele misterioase, nu mă excită versurile senzuale, nu mă atinge nimic, sunt rece și obiectivă, am capul limpede și nu mă pierd cu firea niciodată, nu-mi pierd cumpătul în situații complicate”.

Totuși, nu se poate spune nici că Filofteia Moldovean și-a pierdut simțul realității. Deși zice că e „cel mai bun cenzor”, este conștientă că „dacă cineva ar citi ce scriu acum, m-ar da afară”. Astfel, caietul său, care scapă arderii, este mijlocitorul unui exercițiu de voyerism.

Impresia că are acces la lucruri inedite va ține treaz interesul cititorului. Altfel, caietul și, în fond, romanul nu au ritmul unei ficțiuni obișnuite. Evoluția personajului principal este observată pe măsură ce el se mută de la un compartiment la altul și își schimbă perspectiva asupra cenzurii. Treptat, Filofteia se destăinuie tot mai mult, lăsând de înțeles că lucruri rămase nerezolvate în trecutul său o apasă. Cenzorul lasă loc tot mai mult persoanei, care se prezintă prin intermediul familiei și al preferințelor legate de carieră versus viața personală.

În final, și cenzorul, și persoana cu numele Filofteia Moldovean par să plătească tribut unui deficit de libertate. Cenzorul îi reproșează acest lucru scriitorului, care îi supune atenției tot felul de nimicuri, iar persoana rămâne prizoniera unui sistem – din care va evada cu tot cu caiet – prea puțin încurajator în privința vieții de familie.

„Cărțile sunt cel mai bun prezervativ și cel mai ieftin. Cel puțin pe mine ele mă feresc de orice primejdie care vine din partea unui bărbat. Încă nu sunt atât de bătrână, până la 40 de ani ar mai fi ceva de capul meu. Dar nu rămâi gravidă de la cărți și eu doar cărți am în jur.”

Caiet de cenzor este o mărturie complexă despre cenzura comunistă, un roman închegat pe seama unei cercetări minuțioase. Efortul Lilianei Corobca trebuie să fi fost uriaș și se cuvine apreciat. Mai ales că, îmbrăcat în hainele romanului, rodul muncii sale poate ajunge la mai mulți cititori și se poate bucura de mai mult succes decât un eventual volum documentar despre cenzură.

Caiet de cenzor la Bookfest 2017

Mai 22, 2017

Dragi prieteni!

Vă invit vineri, 26 mai, ora 18.30, la Târgul de Carte – Bookfest 2017, la standul Editurii Polirom, pentru lansarea romanului „Caiet de cenzor”.

Vor fi alături de mine și de caietul meu  Ileana Dorica Nicolae, Sebastian Reichmann, Șerban Axinte.

La cererea publicului, va veni și un invitat surpriză din domeniul cenzurii.

Vă aștept cu drag!

http://www.polirom.ro/-/oferta-bogata-de-literatura-romana-la-bookfest-2017

 


„Caiet de cenzor” – bookhub.ro

Mai 7, 2017

cenzor

https://bookhub.ro/caiet-de-cenzor-de-liliana-corobca/

DE ÎN 2 MAI 2017

Prestigioasa colecție „Ego. Proză” a editurii Polirom, coordonată de Lucian Dan Teodorovici s-a îmbogățit în 2017 cu un roman surprinzător prin tehnica desăvârșită a scriiturii, rezultatul unei documentări minuțioase și de lungă durată a unui subiect sensibil – cenzura – în contextul actual al societății românești, în care noi – membrii săi mai mult sau mai puțin activi – ne propunem și încercăm să fim cât mai puțin subiectivi și, implicit, manipulați. Dar, la urma urmei, ce este atât de rău în a fi manipulat? Ce presupune, de fapt, manipularea, pe care adeseori o asociem cu cenzura? Cine o dictează și cine o coordonează? În ce raport se află cenzura față de manipulare? Iar întrebările derivate ar putea umple mai multe pagini…

Dacă ne ducem la dicționarele lingvistice și enciclopedice publicate în România postbelică, putem observa cu ușurință amprenta regimului politic asupra evoluției conceptului de cenzură, despre care am auzit și învățat încă din clasa a V-a, la orele de istorie dedicate Romei antice. Puțini dintre cei născuți și educați în timpul regimului comunist au îndrăznit să disocieze sensurile cuvântului cenzor pe care le-au întâlnit în lecturile școlare obligatorii. Practic, conceptul de cenzor, ca membru al înaltei ierarhii politice a Romei antice, nu are nimic în comun cu conceptul de cenzor, ca persoană care aplică cenzura, care contribuie la prevenirea diseminării informației către public de către un grup de control. Cei născuți după 1989 au dezvoltat, adeseori inconștient, o aversiune organică față de orice tip de constrângere socială, politică, economică sau religioasă, pe care le consideră, voluntar sau involuntar, manifestări ale cenzurii. Dar tinerii post-decembriști care se revoltă atunci când se dezbate rolul cenzurii în cadrul sistemelor represive de orice fel, uită să ia în calculautocenzura, proces sine-qua-non în formarea propriei personalități, a cărui contribuție decisivă în integrarea noastră socială a fost subliniată de majoritatea psihologilor și sociologilor.

Caietul de lector al unui cenzor activ în cadrul sistemului represiv comunist reprezintă pentru Liliana Corobca pretextul perfect pentru a trece în revistă procesul de maturizare al unei tinere obișnuite, cu „rădăcini sănătoase”, care, prin prisma studiilor și a meseriei sale, urma să aibă o evoluție fără obstacole majore la locul de muncă, fără surprize până la ieșirea la pensie. Dar viața anostă o nemulțumește din ce în ce mai mult pe Filofteia Moldovan, ceea ce o determină să scrie acest caiet secret de cenzor, pe care inițial l-a considerat o completare a caietelor pe care le preda după citirea manuscriselor alocate. Dacă la început dialogul interior este practic o justificare a muncii dificile de lector care trebuie să taie, să ajusteze textele ce urmau să fie publicate, astfel încât cenzura este considerată o completare necesară a efortului depus de autorul propriu-zis al operei (nu întâmplător, primul capitol este intitulat „Intervenții justificative”), celelalte cinci capitole ale caietului-jurnal surprind transformarea profundă a lectorului care nu mai este un simplu lector, ci un critic și, mai ales autocritic al propriei vieți, sfârșind prin a refuza, fără să realizeze conștient, rigorile sistemului represiv, surprinse foarte bine de autoare încă din primele pagini ale cărții.

Personajele principale – un trio feminin completat de un personaj masculin necesar pentru a echilibra balanța – se dezvoltă într-o interdependență aproape maladivă, iar metoda de supraviețuire și echilibrare interioară la care apelează Filofteia Moldovan este jurnalul, chiar dacă în primă instanță ține să sublinieze că

„Acesta-i un caiet de cenzor, nu-i un jurnal. Roza și Hermina pretind că ele scriu jurnale. În general, nu înțeleg jurnalele, ca specie literară. Nu înțeleg pentru ce, pentru cine se scrie un jurnal. Serviciu – acasă. Cenzură – somn. Oameni – tăcere. Cărți – mâncare și iar și din nou. Restul sunt cuvinte inutile.” (p. 77)

Lectura participativă reprezintă metoda ideală de maturizare și acceptare a propriei identități, asumarea propriilor decizii, în contextul în care greșelile tinereții o ajung din urmă pe Filofteia Moldovan (o căsătorie eșuată din fașă, un copil crescut de fostul soț, după ce fusese abandonat de mamă la rude pentru a-și putea termina studiile…), apreciată la locul de muncă, dar care se revoltă sistematic împotriva rutinei:

„Literatura, în general, e repetitivă, dar se pare că cititorul poate citi la infinit aceleași lucruri. Există o mare nevoie de a te ascunde și de a te refugia în lecturi. Un noroc pentru profitorii oportuniști care dau din pix și se îmbogățesc din asta!” (p. 154)

Practic, lectura participativă aplicată de cea mai bună cenzoriță din Departamentul de Literatură și Artă este cea mai bună definiție care se poate da cenzurii, ca act necesar și suficient în toate momentele vieții, în viața publică, dar și în cea interioară, care se completează, adeseori fără să se mai poată distinge realitatea fizică, concretă de cea mentală, virtuală. Filofteia Moldovan asimilează, fără să realizeze conștient, sfatul șefului de departament, tovarășul Zukerman, de care este îndrăgostită iremediabil, ceea ce va contribui la afirmarea propriei sale identități sociale:

„Cine a zis că un cenzor trebuie să fie multilateral dezvoltat n-a fost un prost. Simț politic, limbi străine, studii interdisciplinare, conștiință comunistă, credeți că sunt vorbe goale? Dacă nu simțiți pe ce sârmă subțire înaintați și ce prăpăstii sunt sub voi, degeaba sunteți în Cenzură!” (p. 121)

Transferul temporar la departamentul Import-Export reprezintă o etapă necesară în procesul de maturizare, chiar dacă o scoate din zona de confort pe autoarea jurnalului, care, fără să conștientizeze propriu-zis, acceptă necesitatea cenzurii și autocenzurii ca metodă ideală de construcție a propriei identități, un proces care presupune un dialog interior dureros, cu întrebări incomode, care atrag răspunsuri-soluții surprinzătoare chiar și pentru cea care a identificat problema:

„Undeva, cineva se poticnește, se pierde și, pentru că nu are privilegiul de a urmări povestea așa cum doar un cenzor o poate face, ratează totul. … Sigur, arta nu se supune unor reguli stricte, dar construcția unui roman presupune niște reguli și autorii naivi ratează, simt asta cu toată fibra mea interioară! În poezie, când doi cu doi fac șase, poate fi minunat, original. Dar în proză e catastrofal! Matematica ar trebui predată obligatoriu celor care au de gând să ne bombardeze cu proze kilometrice. Câte un curs de matematică înainte de fiecare roman. Ca să știe că nu poate porni cu o poveste de dragoste petrecută în plin colectivism, ca să deraieze apoi cu întrebări esențiale despre scopul vieții. Se pierd pe drum, devin didactici și salvatori de națiune… Mai că-mi vine să le indic pe câmp unde exact o iau razna. Dar nu, nu am voie să las urme. Pot să notez, să sugerez ce pasaje sunt de tăiat. Romanul are arhitectură indescriptibilă…” (p. 203)

Lectura ajunge să reprezinte metoda ideală de a obține răspunsuri, de a asimila greșelile tinereții, de a înțelege dictatura, ca rezultat tocmai al lipsei de lectură, de a accepta dragostea, iubirea, care te transformă, te completează, te plasează la locul potrivit și la momentul potrivit în dialogul cu tine însuți, dar și în societate:

„Dragostea, iubirea, pasiunea, tandrețea! Sunt cuvinte pentru care ai nevoie de permis de înalt funcționar sau de cercetător în domeniu, documentarist sau arhivist. Cuvinte închise la Fondul Special, căruia i se mai zice și Fondul secret. Cutii acolo multe. Una e cutia închisă a Pandorei. Cine o va deschide va schimba ortodoxia. O revoluție și tot nu e de ajuns. Sunt cuvinte destinate spațiilor închise, perene, punitive, unde primești învățăminte și subțiri felii de pâine ca să uiți. Iar, în cazul fericit, să supraviețuiești. Dacă ieși de acolo, nimeni nu va angaja deținătorii umezi. Aproape de putrefacție, cu pânzele rănite. Pentru că dragostea e cu destinație specială și cu ștampilă.” (p. 62)

Cenzura, percepută inițial ca un cal troian, poate reprezenta soluția ideală ca libertate a libertății, dar numai prin asumarea lecturii conștiente, ca metodă definitorie a procesului de maturizare interioară, după cum ne-a demonstrat Liliana Corobca în cele 360 de pagini ale exercițiului de sinceritate pe care l-a rezolvat, după părerea noastră, cu succes, iar noi – cititori activi – vom găsi soluții diferite, uneori surprinzătoare, neașteptate la același exercițiu, în funcție de etapa vieții în care ne aflăm, astfel că Troia poate rezista tocmai prin acceptarea cenzurii, completată de o autocenzură dureroasă, dar cu atât mai frumoasă prin rezultatele obținute.

caiet-de-cenzor_1_fullsizeEditura: Polirom

Colecția: Ego. Proză

Anul apariției: 2017

Nr. pagini: 360

ISBN: 978-973-46-6614-0

Cartea este disponibilă pe elefant.ro, Libris.ro sau pe site-ul editurii.

„Mi-am propus să intru în pielea unui cenzor şi să simt ce a simţit el”

Aprilie 9, 2017

http://constantinpistea.ro/liliana-corobca-interviu-cenzor/

Liliana Corobca: „Mi-am propus să intru în pielea unui cenzor şi să simt ce a simţit el”

„Caiet de cenzor”, cel mai recent roman al Lilianei Corobca, apărut la Editura Polirom, porneşte de la un fapt real: fuga din ţară a unui cenzor. Scriitoarea şi-a imaginat cum ar fi fost ca acel cenzor, o femeie, să fugă având asupra sa un caiet de „notiţe”, pe care să i-l trimită peste ani, după schimbarea regimului, chiar cercetătoarei şi pasionatei de cenzură cu numele Liliana Corobca. Ce a ieşit? Un soi de călătorie în instituţia cenzurii.

 

Liliana, ai ajuns să studiezi cenzura oarecum întâmplător, însă ai „stat” pe acest subiect vreo 10 ani…

La început, din ambiţie. Nu înţelegeam aproape nimic, iar fondul era enorm. Citeam rapoarte şi nu le dădeam de capăt. Nu prindeam mecanismul, firele. Pe urmă am început să văd şi deja îmi plăcea să mai adaug câte o piesă la desenul lipsă, ca într-un puzzle, după care a apărut ideea de a valorifica acele documente. Am avut câteva burse şi am avut timp să studiez la tot felul de biblioteci din Europa; una dintre aceste burse a constat chiar din vizite de documentare şi aşa am putut să studiez cenzura din întreg spaţiul european sau istoria cenzurii. Încet, încet, am început să-mi sistematizez cunoştinţele.

„Caiet de cenzor” este primul roman în care abordezi subiectul acesta?

Oarecum asemănător este monologul care a apărut în Austria, „Cenzura pentru începători”. Acolo avem tot perspectiva unui cenzor – un cenzor mai în vârstă şi mai experimentat îl învaţă pe unul mai tânăr. Am avut, la un moment dat, ideea să folosesc acel monolog şi în acest roman, dar aici era vorba de alt personaj, o femeie, ea nu trebuia să înveţe pe nimeni, era vorba de un caiet intim, interzis, şi mă gândesc acum să valorific altfel „Cenzura pentru începători”, într-un alt tip de scriitură, dintr-un viitor îndepărtat.

Aşadar, vei rămâne la cenzură…

Nu. Acum am proiecte în alte zone, în alte domenii. Pur şi simplu, pentru moment, nu suport cenzura.

Pe clapeta romanului, ai menţionat că ai vrut să surprinzi „formarea, transformarea şi deformarea unui cenzor”. Ai studiat atât de bine şi atât de în profunzime cenzura, încât cred că poţi rezuma în câteva cuvinte modul de formare a unui cenzor…

Cine este foarte curios cu privire la acest subiect poate căuta un studiu ştiinţific apărut în Anuarul IICCMER, ultimul număr din 2016, studiu în care m-am ocupat de formarea şi recrutarea cadrelor. M-a ajutat foarte mult şi la roman, iar acolo am prezentat tot felul de documente, pe care le-am analizat în mod ştiinţific, fără fantezii, fără literatură, ca să înţeleg cum au ajuns cenzori oamenii de rând, studenţi, absolvenţi de facultăţi. Ce am scris pe clapeta acestei cărţi e ca o concluzie după ce am terminat cartea, dar în timp ce am scris-o nu mi-am propus decât să intru în pielea unui cenzor şi să simt ce a simţit el.

Cum a fost să empatizezi cu un cenzor?

Nu m-am aşteptat să fie atât de greu, dar mi-am luat măsuri de siguranţă. Cred că dacă am folosi un limbaj religios, pentru un scriitor, un cenzor este ceea ce pentru un călugăr este diavolul şi unicul personaj pe care scriitorul nu l-ar suporta niciodată ar fi un cenzor. Mie mi-a fost greu să intru în pielea unui personaj care m-ar urî pe mine ca scriitor, care m-ar dispreţui, care ar râde de operă, de literatură, de tot ce-i frumos în scrisul meu. Acest aspect a fost mai greu de surprins şi n-am putut să fac numai asta, motiv pentru care am mers şi pe alte piste. Am încercat să prezint un cenzor care să fie interesant şi pentru publicul de astăzi, având în vedere că romanul se petrece în 1974, şi m-am îndepărtat de ceea ce ştiu aproape sigur că a fost un caiet de cenzor, pentru că totuşi propun un roman în anul 2017.

Maniera de abordare a subiectului este inedită, iar un cititor se poate aştepta la ceva interesant chiar şi numai dacă se gândeşte la cât de mult ai studiat zona aceasta, a cenzurii.

Nu m-am gândit că o să scriu un roman şi, dacă aveam prieteni care mă cunoşteau ca scriitor, întotdeauna îmi puneau această întrebare: bine, dacă eşti scriitor şi lucrezi în fondul cenzurii, o să scrii la un moment dat o carte (artistică )? Pe mine mă deranja asta, era un soi de neînţelegere, aşa vedeam eu situaţia, ştiinţa e ştiinţă, iar literatura, literatură. Până la urmă, „Caiet de cenzor” nu înseamnă altceva decât transformarea într-o ficţiune a dorinţei (obsesiei) de a găsi un astfel de document istoric real . Asemenea caiete au existat, dar au fost distruse. Eu am sperat că nu au fost distruse chiar toate şi că o să găsesc unul. Primele procese verbale de distrugere a unor astfel de caiete le-am găsit în anii 60, am parcurs încă 17 ani, până în 1977, şi urmăream tot ce putea să semene cu caietul de cenzor, dar nu am găsit nimic. Atunci am ales să transform în ficţiune această căutare a mea.

Ce ai vrut să exprimi prin romanul acesta?

Este un roman dens şi lung, şi nu poate fi rezumat într-o singură idee. Am pornit de la un document şi un fapt real – în 1974, un cenzor a fugit din ţară. Am publicat documentul în cauză, dar nu a trezit atenţia nimănui, deşi eu, personal, am dăruit la vreo 50 de persoane volumul I din „Instituţia cenzurii”. M-am mirat că nimeni nu a sesizat importanţa acelui document… Ideea de a construi o corespondenţă fictivă cu acea fugară mi-a venit mai târziu.

Înţeleg că tot tu ai scris acele fragmente de text pe care cenzorul le are de recenzat. Unele sunt chiar poezioare, altele, fragmente de proză. Te-ai dedublat. Un joc nu tocmai simplu.

Am făcut asta la o rezidență din Berlin, unde eram relaxată, departe de zgomotul oraşului. Acolo am scris acele texte, pe care tot eu urmam să le cenzurez, dar mai târziu. Toate acele texte îmi aparţin, nu le-am luat de undeva, de la alți autori.

Ce înseamnă pentru tine „Caiet de cenzor”? Cum vezi cartea aceasta după ce ai terminat-o? Ţi-a limpezit cumva toate informaţiile pe care le aveai în legătură cu cenzura?

Le-a limpezit, dar nu în sensul ştiinţific, informativ, pentru că nu am contactat niciodată un cenzor. Mi-am dorit la un moment dat, dar n-a fost să fie. N-am vorbit niciodată cu cineva care să fi fost foarte cenzurat sau care să fi cunoscut indirect cenzura. M-am rezumat la documente de arhivă, la bibliografie… Este adevărat că am căutat mărturiile cenzorilor şi am găsit una a unui cenzor sovietic, de unde am luat câteva aspecte pe care indirect şi în altă formă le-am introdus în romanul meu. Este vorba de relaţia cenzorilor cu redactorii, când aceștia dădeau vina pe cenzură în cazul în care blocau ei ceva. Am mai urmărit şi alte aspecte… Sunt foarte puţini specialişti în cenzură şi foarte puţini cititori care vor fi în stare să citească de la un capăt la altul un volum științific de documente. Un roman oferă o altă perspectivă asupra cenzurii, mai ales că eu fac aici un soi de călătorie în structurile şi în instituţia cenzurii şi încerc să familiarizez cititorul cu o instituţie despre care el nu a auzit poate nimic. Dar acesta este doar unul dintre scopurile mele, pentru că volumul este foarte ambiţios.

Interviul cu Liliana Corobca este cules în urma unei emisiuni radio. Înregistrarea integrală – aici.

LILIANA COROBCA: Mai devreme sau mai tarziu, omul va descoperi cartea ca simbol triumfator al umanitatii sale.

Aprilie 9, 2017

 

Liliana Corobca

 

http://blog.libris.ro/2017/03/08/autorul-lunii-martie-liliana-corobca/

LIBRIS.RO: Sunteţi bibliofilă? Cum arată biblioteca dumneavoastră? Câte volume conţine? Care este cea mai valoroasă carte pe care o aveţi în bibliotecă? Care este cartea, din biblioteca personală, pe care o îndrăgiţi cel mai mult? De ce?

LILIANA COROBCA: Da, sunt bibiofilă și cred că puțini scriitori nu sunt. Spre deosebire de multe alte biblioteci, a mea are uși din sticlă, pentru a proteja cărțile. E adevărat, sticla fiind transparentă, dacă las una deschisă, risc să n-o văd și să mă lovesc cu capul de ea. Cu  mine țin vreo două mii de cărți și alte cam peste o mie se află în Moldova, la părinții mei. Am locuit, în anii doctoratului, prin cămine, a trebuit să mă mut de cîteva ori de an și să car cărțile după mine, la multe, am renunțat.  Cea mai scumpă carte pe care o am e Encyclopedia of Censorship (Jonathon Green,Nicholas J. Karolides, reviser), ediția 2005, valoroase pentru mine sunt mai multe, istorii literare, de artă, istorii universale, enciclopedii, dicționare, autori preferați. Cum să iubesc doar o carte?  Nu m-am gândit niciodată, mă uit peste cărțile mele să aleg una și nu pot. Prima carte pe care am iubit-o a fost Valembek, prietenul celor mici, scrisă de un autor cu nume baltic, e acasă, în Moldova, ultima pe care am iubit-o a fost Lavr, de Evgheni Vodolazkin, pe care tocmai am terminat-o de citit, în limba rusă, și am hotărât că, dacă nu pot scrie, până una alta, o carte mai bună decât asta, voi scrie una la fel de bună. Istoria artei de Gombrich este o carte la care țin mult și pe care o răsfoiesc din când în când, pentru a mă bucura de frumusețile lumii.

LIBRIS.RO: Cât timp alocaţi zilnic lecturii? Ce vă place să citiţi? Ce cărţi v-aţi propus să citiţi în perioada următoare?

LILIANA COROBCA: Citesc seara, de obicei, vreo două ore, dar dacă lectura mă pasionează, citesc și mai mult. Îmi plac foarte mult romanele, le „consum” pe nerăsuflate, citesc însă și cărți care mă ajută în cunoașterea exilului, a cenzurii, domenile mele științifice. Am citit, nu demult, și jurnalalele Evgheniei Ghinsburg,  Insula canibalilor de Nicolas Werth și O istorie a lumii moderne de Paul Johnson și am rămas impresionată. În perioada imediat următoare vreau să citesc Revoluția rusă de Orlando Figes.

LIBRIS.RO: Ce le putem transmite tinerilor care nu citesc, şi nu numai tinerilor, pentru a-i face să prindă drag de carte, de lectură?

LILIANA COROBCA: Mai devreme sau mai târziu, omul va descoperi cartea ca simbol triumfător al umanității sale. Și scrisul, și cititul îl apropie de om de Divinitate, de Dumnezeu, chiar și atunci când drumul spre el e înconjurat de ispite diabolice. Pentru că toți murim, va trebui toți să punem mâna pe carte, ca să murim oameni, nu animale.

LIBRIS.RO: Cum vedeţi autorii români în contextul literaturii universale?

LILIANA COROBCA: Depinde cât de larg e acest context. Dacă noi am auzit doar de Homer, Dante, Tolstoi, Balzac, Thomas Mann, atunci ni se va părea că nu e loc în acest canon sever și pentru scriitorii români. Dacă însă vom înainta și vom săpa mai adânc, atunci vom vedea că fiecare epocă literară a fiecărei țări are scriitori demni de a fi incluși în cel mai pretențios canon universal. Astăzi, expresia „contextul literaturii universale” mi se pare depășită.

LIBRIS.RO: Ce autori români aveți în bibliotecă? Ce autori români vă place să citiți?

LILIANA COROBCA: Teza mea de doctorat a fost despre  personajul în romanul interbelic, am deci mult roman interbelic, apoi m-am ocupat de exil, am tot felul de volume ale scriitorilor din exil, necunoscuți publicului larg, apoi primesc cărți de la amici, prieteni scriitori, apoi am câțiva poeți poeți români de care am fost îndrăgostită, la un moment dat, am autori pe care mi-i cumpăr eu.

LIBRIS.RO: Ce s-a schimbat, din punct de vedere cultural, în România, în ultimii 25 de ani?

LILIANA COROBCA: Nu m-am născut în România și mi-ar fi greu să fac niște comparații. Pot spune ce mi-ar plăcea să se schimbe. Am avut multe lecturi de autor în Austria și Germania. Visez și sper ca interesul pentru lectură al publicului român să se apropie de cel al nemților și austriecilor. Visez ca autorii să poată trăi din scrisul lor.


Kinderland – Liliana CorobcaLIBRIS.RO: Pentru cititorii care încă nu v-au descoperit, ce le puteţi spune pentru a-i determina să vă lectureze cărţile? Cum o recomandă Liliana Corobca pe Liliana Corobca?

LILIANA COROBCA: Există lumi care nu ni se arată la prima vedere, există lucruri frumoase sau dramatice la care nu ne gândim, există probleme mai grave decât ale noastre, există povești pe care le citești râzând printre lacrimi. Undeva o femeie nu mai vrea să scrie la negru, ea e Antonia (din romanul Negrissimo), există o tânără studentă, Sonia, care a petrecut un an într-un bar de prostituate, numit Paradis (Un an în Paradis), iar trei copii dintr-un sat părăsit își așteaptă părinții, plecați după bani lungi (Kinderland), Rafira Sic își propune cu încăpățânare să moară fată virgină (Imperiul fetelor bătrâne), iar Filofteia Moldovean e cel mai bun cenzor din DGPT (Caiet de cenzor). Liliana Corobca a editat documente despre epurarea cărților, instituția cenzurii, a alcătuit și o antologie a poeziei din exil, harnică fată…

LIBRIS.RO: Dacă nu aţi scrie, cum altfel v-aţi elibera de “chemarea muzelor”?

LILIANA COROBCA: Înainte de a scrie, am vrut să compun muzică și să pictez, dar în satul meu nu am putut învăța așa ceva. La bătrânețe, m-aș apuca totuși de pictat, pentru mine și prietenii mei.

 

Interviu realizat de Sever Gulea, pentru Libris.ro.