Liliana Corobca – Ionesco. Elegii pentru noul rinocer. Avanpremieră

martie 17, 2020

 

„Suplimentul de cultură“ pu­blică în avanpremieră un fragment din volumul Ionesco. Elegii pentru noul rinocer, de Liliana Corobca, care va apă­rea în curând în colecția „Biografii romanțate“ a Editurii Polirom.

 

– Fragment –

 

A doua întâlnire cu Marilina

 

Aproape toate rudele noastre erau la Paris și în sudul Franței, numai Angélique, Emil și Teodor erau în România. Bunica noastră a născut doisprezece copii, doi au murit de tineri, dar zece au crescut, s-au căsătorit, au avut și ei copii. Mama era al doilea copil în familie, după Angela, mătușa noastră care nu a plecat în Franța și care a ajutat-o pe mama. Și unchiul Emil a ajutat-o să se angajeze la Banca Națio­nală, că nu era ușor. De tata și rudele lui nu știam nimic, în genere credeam că nu mai am tată. Când mama îl credea mort eroic pe front, primește o scrisoare de la mătușa Angela, care auzise ceva de avocatul Ionescu. Mama întreabă, se interesează, caută, el este, da, trăiește. Se întâlnește tata cu sora mamei și da, e viu, ne cheamă la el, e bogat, cumpără case care s-au ieftinit acum, după război. Mama nu prea povestea despre acea perioadă. Îmi aduc aminte cum am venit la București. Mătușa Angela își găsise de lucru la Craiova, noi am stat la un hotel mic de lângă gară și îl așteptam pe tata. Angélique ne-a ajutat apoi cu locuința, nu știam atunci că tata ne va lua la el, nu știam ce înseamnă un divorț și toate cele ce au urmat. Mama era sigură că va face dreptate și va anula sen­tința ceea conform căreia noi am fost câștigați prin proces de tata, de parcă am fi fost niște lucruri, nu ființe vii. Jojo era băiat mare, dar nu l-a întrebat nimeni ce vrea și ce crede. Mama zicea că după moartea lui Mircea, fratele nostru mai mic, ea și tata au devenit doi străini. Mama putea să ne lase pe noi la București și să se întoarcă în Franța, să-și vadă de viața ei, putea să meargă la Craiova, unde se mutase sora ei, trăia bine și o chema mereu, dar nu, ea a ales să vegheze lângă puii ei, inima ei de mamă simțea ceva în neregulă. Dintr-o parte pare frumos și nobil că tatăl bogat, cu funcții înalte, cu câteva case unde se puteau lăfăi destui oameni, ne-a luat la el, să ne ofere educație alea­să, să aibă grijă de noi. De ce să moară de foame copiii lui, când el se scaldă în bine și bani? Dacă mama l-ar fi iertat, iar el ar fi putut scăpa de scorpia ceea tânără și de toată armata de neamuri gălăgioase care o însoțeau… Frumoasa lui soție, care mie mi se părea mereu un balaur, la cât de rea și de vicleană era, nu a dorit să ne accepte. Nu suporta ca tata să cheltuiască bani pe noi, nici să ne vorbească frumos, să ne vorbească blând și iubitor, că eram speriați și nu-l văzuserăm de ani de zile și nu-l țineam minte. Privea triumfătoare și oarecum liniștită nu­mai dacă tata îl bătea pe Eugen și striga la mine. Nu suporta să mâncăm la aceeași masă cu ea, de parcă eram spurcați, nici să avem camere lângă ei, mari și luminoase, și să dea ochii cu noi în fiecare zi. Nu ne suporta deloc și nici nu catadicsea să ascundă acest fapt. Ne făcea în tot felul, ne certa pe nedrept, uneori de față cu tata, care tăcea. Îmi aduc aminte ce scandal a făcut când tata mi-a cumpărat haine. Era înainte de începerea anului școlar și noi nu vorbeam limba română, ne-a adus și un profesor care să ne învețe. Cred că venea în fiecare zi. Câți bani cheltuiți pe noi, că doar profesorul nu venea pe gratis! Murea de ciudă soția ceea a lui. Mama își căuta de lucru, nu avea nici unde sta, până s-a mutat mătușa au locuit împreună, apoi a găsit ea o cămăruță… Săraca, nu avea cum să ne ajute.

 

Liliana Corobca – Ionesco. Elegii pentru noul rinocer

O carte pe zi: Ionesco. Elegii pentru noul rinocer

martie 17, 2020

O carte pe zi: „Ionesco. Elegii pentru noul rinocer”, de Liliana Corobca

În curând

februarie 19, 2020

Uneori mi se pare că lumea se împarte în noi sfere de influență. Interviu cu Andra Rotaru

decembrie 20, 2019

Liliana Corobca la Târgul de Crte de la Goteborg 2019 © privat

Recent, au apărut volumele Buburuza, de Liliana Corobca (Editura Polirom), Iluzia cristalizării. Comunism, exil, destine, Liliana Corobca în dialog cu Radu Negrescu-Suțu (Editura Corint), Panorama comunismului în Moldova sovietică, Liliana Corobca (editor), Editura Polirom. La 30 de ani de la căderea comunismului, Liliana Corobca dă glas amintirilor: „Cred că era o perioadă tulbure și sigur se auzea câte ceva din țările vecine, la televizor am văzut scene cu Ceaușescu, dar se striga „Ceaușescu și poporul!
În această toamnă se împlinesc 30 de ani de la căderea zidului Berlinului și 30 de ani de la căderea comunismului în România. Aveai 14 ani în 1989. Cum rememorezi anul 1989? Câte știai despre ce se întâmplă în alte părți ale lumii?
30 de ani e o viață de om! Mă uimește trecerea timpului. Mă țin minte la 14 ani, eram o adolescentă studioasă cu ambiții literare, scriam cu seriozitate un roman de dragoste, cu două linii de subiect. Despre zidul Berlinului precis că nu aveam habar, iar ce se întâmpla în alte părți ale lumii știam din ziare, probabil. Îmi aduc aminte că citeam ziare. Copiii mai mari aveau la școală, o dată pe săptămână, o oră de „educație politică”. La clasa mea, mama îmi era diriginte și m-a pus pe mine să conduc această „oră”. Aveam misiunea să vin cu un teanc de ziare și să întreb elevii ce se întâmpla în țară și în străinătate. Aveam un coleg cu un simț al umorului ieșit din comun și, când nimeni nu ne supraveghea, acela ne povestea ceva de râs. Dar cred că frunzăream și ce se scria prin ziare. În timpul perestroikăi, se publicau documente despre crimele comunismului, pe care le citeam pe nerăsuflate. Cred că era chiar anul 1989 când copiii de vârsta mea, pionieri, au fost invitați să intre în rândul comsomoliștilor, următoarea etapă spre comunismul victorios. Eu și întreaga noastră clasă am refuzat „onoarea” ce ni se acorda. La facultate, colegii mei erau comsomoliști. Cred că era o perioadă tulbure și sigur se auzea câte ceva din țările vecine, la televizor am văzut scene cu Ceaușescu, dar se striga „Ceaușescu și poporul!”. Poate erau însă de dinainte de `89? Nu-mi amintesc. Cred că îi aplic anului 1989 privirea mea retrospectivă. Am câteva caiete scrise de mine (jurnale), dar încep din 1990 și nu e nimic despre comunism în ele, nici despre ce se întâmplă în lume.Cum privești prin ochii de adult, acum, anul 1989?
Este anul unor mari transformări istorice. Multe lucruri s-au schimbat în acel an, unele fundamental, altele, mai superficial. Cu trecerea timpului, devine tot mai evident cât de puțin pregătiți am fost pentru schimbare, ce ușor am putut fi manipulați și ce noțiune complexă e libertatea. Mă gândesc la mamele care și-au pierdut fiii în 1989, mă gândesc la toate jertfele în numele libertății și a unor idealuri visate și dorite. Aș vrea ca lumea să se schimbe în bine fără pierderi umane.

În perioada comunismului, multe destine literare au fost distruse în România. Unii scriitori au reușit să emigreze, continuându-și carierele, multe încununate de recunoaștere internațională. În volumul Caiet de cenzor (Editura Polirom, 2017), unul dintre personajele centrale este cenzoriţa Filofteia Moldovean, șefa Biroului Documente Secrete din temuta Direcție Generală a Presei și Tipăriturilor (Cenzura). Cum a luat naștere acest personaj? Cât de dificil a fost să susții dialogul personal cu personajul volumului?
M-am ocupat și de exil și ce am găsit acolo m-a împiedicat să visez a mai pleca. De fapt, cred că puțini au fost „încununați de recunoaștere internațională”, dacă e să ne referim la numărul și la calitatea celor plecați. „Amară e pâinea exilului” și nici cea a emigrației nu e chiar așa de dulce. Dar să revin la întrebarea despre cenzură: dacă e ceva mult prea dificil, nu mă apuc. Aici a fost o provocare din care am vrut să văd cum voi ieși, cum mă voi descurca, ce soluții voi găsi. Nu cred că am mai spus, dar personajul a luat naștere târziu, romanul se scria de zor, iar femeia era o inițială oarecare, fără nume și fără personalitate. Miza cărții nu stătea în această Filofteie. Apoi am găsit recenzii cu interpretări sofisticate despre numele ei. Cam false. Întâmplător, am încurcat listele reale ale cenzorilor (copiam nume de cenzori din documentele mele, unele cu rezonanță fantastică) cu cele pregătite pentru roman (care porneau tot din listele mele, dar erau ușor modificate, ca să nu fie recunoscut vreun personaj real, că noi facem totuși ficțiune). Iar Filofteia, pentru o cenzoriță, mi s-a părut un nume genial. Și Moldovan, de ce nu? Scriu eu ce scriu la roman, chiar termin, chiar îl predau editurii și, la un moment dat, mă uit la indicele de nume din antologia de documente publicate înainte (Instituția cenzurii, 2 vol.). Și ce găsesc acolo? Un cenzor real cu acest nume. Era prea târziu să-l schimb de tot, așa că l-am modificat puțin, am pus o literă pe ici pe colo, în părțile neesențiale. Altfel, simbolic și succint, orice apropiere de cenzură este o apropiere „diabolică” (sau toxică și negativă), ai nevoie de vaccin special și de câțiva îngeri puternici în jur, care să te scoată din turma cenzurilor aromitoare, când te afunzi prea adânc. Mi-am luat asemenea precauții. Apoi trebuie să vezi dacă poți avea mintea limpede și senină, ca să nu judeci. Orice furie, orice răutate este o pierdere, un minus. Acesta este lucrul cel mai greu de atins, să ierți, să fii calm, să scrii cu o anume fericire, indiferent de subiect. Dar când ajungi aici, poți vedea, intui și ceea ce nu scrie, ce nu se vede în documente. Iar cu fantezia mea a mers repede. Apropo, Filofteia nu era șefa de care zici, aceea e alt personaj, care a fugit în străinătate în 1974 (fapt real), reușind să sustragă un caiet de cenzor, document secret (fapt imaginat, pe care binevoiesc eu a i-l atribui).

Cum crezi că ai reacționa dacă ai afla că ai primit interdicție de publicare? Se mai poate repeta trecutul?
Sunt atâtea alte lucruri frumoase și importante de făcut! Nu mă sperie acest gând. Astăzi, altele sunt metodele cenzurii, interdicția aceasta radicală nu dă rezultatele scontate. Plus că internetul face imposibilă o atare măsură punitivă. Textual, trecutul nu se repetă (literă cu literă), dar metodele, unele de-a dreptul primitive, dar eficiente, se folosesc și se vor folosi. Există o atemporală dorință de putere, o atemporală strategie de a instrumentaliza un creator ca să te „cânte” (că ești un aristocrat bogat, că ești un regim politic sau doar un partid oarecare, cu influență). Și când ai această putere, când ai ajuns (cu greu) la ea, apare și atemporala, plictisitoare deja, dorință, de a încremeni într-un post mult dorit pe viață, indiferent dacă meriți sau nu. De obicei, metodele trecutului se reinventează, la fel și cenzura, se adaptează la situație și moment. “Old but gold”, în toate sensurile. Mă refer aici la fricile noastre legate de timpuri crunte. Depinde de noi dacă tăiem craca de sub picioare cu mâna noastră sau așteptăm s-o facă alții, ca să avem pe cine da vina.

Ești expert în domeniul exilului românesc și cercetător la Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului și Memoria Exilului Românesc. Cum arată o zi obișnuită a ta?
O zi absolut obișnuită din anul acesta a însemnat să citesc ceva legat de proiectul curent, să răspund unor oameni cu care colaborez, să-mi bifez cine și ce mai are de predat. Am lucrat la un volum colectiv, care a ieșit voluminos. Luni de zile am tot citit, alte luni de zile am făcut indicele de nume și bibliografia, am adus la zi textele, am uniformizat anumite sintagme etc. A urmat un alt proiect, de promovare a volumului care tocmai apăruse. Și această activitate a fost destul de inedită pentru mine. Am descoperit că nu sunt specialist în domeniu, că nu poate un singur om să le facă pe toate, de la întâmpinarea autorilor la aeroport până la decontarea biletelor de tren sau a bonurilor de benzină. Nu am reușit întotdeauna să identific publicul țintă, să-l chem la eveniment etc. Și sunt aici strategii de promovare pe care le intuiesc, dar nu le cunosc. Și nici nu cred că îmi doresc să fac carieră în domeniu. Abia aștept să revin la studiu, la bibliotecă, la scris.

Față în față cu o istorie de multe ori dureroasă, când apar fire necunoscute și cercetările par a nu duce nicăieri, cum decurge procesul de recuperare a adevărurilor?
Întrebarea-i bună. Oficial, „recuperarea” decurge încet, dar sigur. Problema e că, de multe ori, nu ajunge prea departe, înțepenește în statut de studiu științific puțin cunoscut sau document editat într-o revistă de specialitate inaccesibilă. Ca să nu mă refer la alte domenii, ci strict la cenzură: s-a schimbat ceva, de când tot apar cărțile despre cenzură? Dispare cenzura? Ce facem mai departe cu descoperirile noastre? Sau adevărurile stau frumos aranjate într-un dulap bine păzit și speră să iasă la lumină? Cine coordonează tot acest proces de „recuperare”, dacă acceptăm că acesta există totuși? Mă refer la larga audiență, la impunerea „adevărului”. Fiecare are dreptul la punctul lui de vedere în democrația noastră și atunci fiecare crede că poate veni cu propriul adevăr. Altă problemă deja. Aici și eu mă pricep la pus întrebări, mai degrabă decât la răspunsuri.

Recent, a apărut volumul Panorama comunismului în Moldova sovietică (Editura Polirom). Ești editorul acestui volum care reunește 34 de specialiști din Republica Moldova care oferă o perspectivă clară şi coerentă asupra regimului comunist din această țară…
Da, e volumul cu care am fost într-un lung turneu de promovare. A fost o experiență cu totul specială editarea volumului. Între timp, mi-au apărut și alte cărți, pe care mă pregătesc să le lansez: romanul Buburuza și Iluzia cristalizării. Comunism, exil, destine, Liliana Corobca în dialog cu Radu Negrescu-Suțu. Au apărut cam toate în același timp și nu prea reușesc să le acord atenția cuvenită. De scris, le-am scris pe rând, în ultimii doi ani.

Spre ce orizonturi ți se pare că ne îndreptăm?
Și dacă mi-aș pune ochelari de cal, tot nu s-ar arăta un viitor prea roz la orizont. Uneori mi se pare că lumea se împarte în noi sfere de influență, ca în 1939, și tot ce îmi doresc e să trăim în liniște și pace, fără războaie de care nu avem nevoie. În rest, filosofi, demagogi, patrioți și activiști, falși sau adevărați, au existat și vor mai exista. Sper să ne îndreptăm spre orizonturi blânde, poetice și frumoase.

https://blog.goethe.de/dlite/archives/782-Uneori-mi-se-pare-c-lumea-se-imparte-in-noi-sfere-de-influen.html

 

Iluzia cristalizării la Roman și la Iași

noiembrie 25, 2019

Lansarea Buburuzei. Invitație.

noiembrie 15, 2019

Normalitatea din scaunul cu rotile (Cronică de Bogdan Crețu)

noiembrie 13, 2019

 

Normalitatea din scaunul cu rotile

 

Bogdan CREȚU

 

Mai toate romanele Lilianei Corobca propun convenția mărturiei unui personaj încercat. Kinderland e confesiunea unei fetițe de 12 ani, nevoită să-și asume rolul părinților, plecați la muncă în străinătate; în Imperiul fetelor bătrîne, Rafira își asumă cu orgoliu puritatea, refuzînd să își negocieze fecioria, într-o lume tranzacțională; Caiet de cenzor reprezintă tot un document fictiv, bazîndu-se pe corespondența dintre „autoare“ și şefa Biroului Docu­mente Secrete de la Cenzură; Capătul drumului reprezenta povestea unei bătrîne de 90 de ani, Ana Blajinschi, pe care familia vrea să o mute într-un azil de bătrîni, iar strănepoata care trebuie să ducă la îndeplinire misiunea află întreaga poveste a teribilei deportări în stepele Kazahstanului.

Buburuza, romanul abia apărut la Editura Polirom, continuă aventura documentării fictive a unor traume. De data aceasta, Vasilica Buburuz se înregistrează cu ajutorul unui reportofon, la rugămintea unei jurnaliste care vrea să obțină un banal interviu pentru o revistă. E, ca și în celelalte cărți, numai un pretext (care, din punct de vedere narativ, are și neajunsuri, nu insurmontabile), adevăratul roman fiind cel al „depoziției“. Firește, confesiunea se lungește și ajunge să joace rolul autobiografiei. Îmbrăcată în vorbe, viața începe să capete o formă; numai așa, mutată în narațiune, ea își dezvăluie sensul, coerența, conturul. „Nu pentru interviu îmi rememorez eu acum viața“, spune protagonista către final. Propria voce îi umple casa, așa se simte mai puțin singură. Și, mai ales, așa ajunge să se împace cu ceea ce i-a fost dat să trăiască. În plus, reportofonul e o fereastră deschisă către ceilalți, un simulacru al comunicării. Pe ultima pagină, aflăm că el îi înregistrează și moartea: „Vasiliță! Am venit, surioară, ce mai faci? De ce nu răspunzi? Oi fi ieșit la plimbare matale? Ah, aici erai, iar te joci cu telecomanda asta? Cu ea în mînă și cu televizorul stins. Of, toate bolile au dat peste tine și nu mai știi ce faci. Vasiliță, mă auzi? Dormi? Doar n-ai murit acum, sor-mea? N-ai spus tu că scrii casa pe numele meu, unde-i contractul? Scoală, Vasiliță! Hai, deschide ochii!“.

Teamă și repulsie

Romanul nu cuprinde o reconstituire liniară a biografiei personajului; narațiunea e sincopată, cu reveniri în buclă asupra acelorași evenimente și mai ales asupra iubirilor Vasiliței. Ea e o femeie cu handicap locomotor, o „persoană cu dizabilități“. E prizoniera unui scaun cu rotile și a unei garsoniere. Muncește mult, dă meditații, traduce, redactează cărți, colaborează la radio, are orgoliul de a nu depinde de alții. Și mai are sentimentul propriei demnități, mai acut decît alții. E lucidă și percepe modul în care e văzută de oamenii „normali“. Știe că stîrnește milă și, cel mai des, teamă și repulsie. Încearcă să facă numai bine celorlalți: îi ascultă, îi lasă să se plîngă de toate problemele posibile și imposibile, chiar dacă se simte apoi ca un tomberon; îi ajută cu bani pe ai ei, chiar dacă a fost tratată mereu ca o povară. Ascultă muzică, citește, vede filme. Și mai ales visează. Înțelege că una dintre sursele împăcării cu sine este calibrarea dorințelor, a idealurilor. Ce rost ar avea să viseze că dansează? La ce bun o asemenea dorință? Are momente cînd se simte împlinită: „Să îți extragi picioarele imaginare și perfecte din visele cele mai adînci, să evadezi din vis în realitate și să accepți. Să înțelegi că există ceva la care nu vei avea acces niciodată, ceva ce nu vei face niciodată, nu le avem pe toate, nu ajungem la toate și totuși Dumnezeu ne trimite un semn, avem ceva unic, fiecare în felul său. Ceva minunat la care putem ajunge fără picioare sau fără mîini, fără ochi, fără auz… Le poți avea pe toate la un loc și, cu toate astea, să fii nefericit și departe de semnul divin. Sînt un om întreg și sînt un om fericit, uneori mai mult decît cei cu picioare care aleargă mereu încolo și încoace fără nici un scop“. Sînt cîteva asemenea pasaje dense în carte, în care personajul își face bilanțul și își exercită seninătatea, împăcarea. Buburuza nu e înrăită, nu privește chiorîș către normalitatea celorlalți, nu invidiază, nu e plină de fiere. Și mai ales nu acuză pe nimeni pentru ceea ce este ea. Dar romanul e departe de a se fixa într-un registru patetic. Vasilița Buburuz e ironică, e critică, e sigură pe ea. Acceptă cu verticalitate ceea ce i s-a dat și știe să ierte. Și mai știe să nu se iluzioneze, să perceapă unde se sfîrșește iubirea și unde încep mila și interesul.

 

Un rebut

Handicapul pe care îl are i se trage din copilărie. În urma unui accident, a rămas cu un picior mai scurt, iar părinții ei, săraci și senzuali, trăind cu mama tatălui în casă, au avut de ales între a plăti operația copilului sau a construi o casă proprie. Și au ales a doua variantă. Copii mai aveau. „Nu mă țin minte mergînd“, spune ea. Copilăria a fost mai curînd dură, umbrită de neatenția mamei și de brutalitatea vinovată a tatălui. Pînă tîrziu, cînd a plecat de acasă la oraș, la școală, nimeni nu i-a adresat o vorbă blîndă. „Mult timp, chiar și astăzi, un gest de afecțiune față de mine mă emoționează cumplit. Probabil că datorez omenirii multă tandrețe.“ Părinții se rușinează cu ea, o simt ca pe un blestem, o ascund mereu de ochii altora. Locul ei e pe cuptor, nu numai cînd e copil, dar și la maturitate (acolo e părăsită la nunta surorii); e percepută nu ca un copil, ci ca un rebut. I se dă mereu mîncarea cea mai proastă (macaroane cu brînză), e culcată în locul cel mai rece. Ea se simte în schimb vinovată că le pricinuiește atîtea necazuri și simte milă față de mama ei. Pe tată îl urăște instinctiv din cauza violenței lui. E singura care îl înfruntă, oricum nu are ce pierde. „În ochii lui cruzi și nebuni îmi vedeam de fiecare dată moartea.“ Cînd furia se domolește, răsuflă ușurată, dar calmă: „Am învins, am învins moartea”. La final, și pe el ajunge să-l înțeleagă. Și chiar să-l căineze. Că e greu să trăiești cu vinovăția în suflet…

Curajul mărturisirii

Ceea ce impresionează însă în povestea Buburuzei nu e numai modul în care vedea, de pe cuptorul unde e abandonată sau din scaunul cu rotile, lumea năvălind peste ea. Confesiunea ei nu e o lamentație. Principala sa calitate e curajul mărturisirii, modul tranșant în care își contemplă viața. Fără să se socotească o victimă, fără să pretindă milă sau înțelegere. Și fără rușine. Fără să decupeze din narațiune sordidul. Și fără să se teamă de splendoare. Cînd termină școala din sat, are norocul să îl cunoască pe Inochentie, care e, ca și ea, prizonier al unui scaun cu rotile, dar motorizat. E un tînăr frumos și viguros, dar mai ales un om bun, generos. E primul care o tratează ca pe un om normal. Primul sentiment în preajma sa e cel de siguranță: „În ciuda handicapului, emana putere și îmi părea un personaj antic, un fel de satir sau faun, cu jumătate de corp de om și cealaltă nu de cal sau țap, ci de cărucior. Apoi urma senzația de siguranță, care e mai puternică decît capacitatea de a vedea frumusețea“. În astfel de pasaje, Liliana Corobca e at her best! Buburuza descoperă alături de Inochentie și erotismul. Sînt pagini extraordinare, cu o tensiune care iese din dorința explozivă cenzurată de posibilitățile fizice atît de limitate.

 

Vasilița devine însă o femeie cu mult șarm. Îi place, cum spune de mai multe ori, să fie femeie și să se îngrijească. Posedă arta cosmeticii, experimentează, se informează, se machiază îndelung, deține multe oglinzi. Cochetăria e forma ei de demnitate. Îl cunoaște apoi pe Leonid, coleg de facultate, care o iubește și o îngrijește, care intră în trupul ei, dar îi cară și oala. E un amestec de amant și infirmier care nu are cum să nu cadă în repetitiv. Victor va fi marea ei iubire, pasiunea ei, pentru că e frumos, dar mai ales pentru că e lipsit de prejudecăți. Pentru că o tratează ca pe un om normal. Pentru că o iubește ca pe un om normal. Fizic mai ales. Victor e iubirea pasională, dar fără responsabilități, care nu se angajează cu nimic.

Avem trei paradigme masculine, la care protagonista revine obsesiv, analizîndu-le, sucindu-le pe toate fețele, înțelegînd, iertînd, bucurîndu-se de ceea ce i s-a dat. Inochentie e primul iubit, cel care îi dă încredere în sine și o îndeamnă să părăsească satul, ca să devină om întreg. El a trezit în ea primii fiori erotici, i‑a dat curajul să se perceapă ca un om întreg, care are dreptul la dorințe. Leonid e bărbatul sărac, umil, care o îngrijește din interes și care nu îi acceptă normalitatea. Vasilița revine adesea asupra amănuntului că Leonid o spală întotdeauna înainte de a face dragoste cu ea, ceea ce o face să se simtă umilită, de parcă ar fi fost murdară. Alături de el se simte folosită, gesturile lui sînt brutale, lipsite de subtilitate. Romanul cîștigă prin îndrăzneala de a detabuiza aspectul fizic al erosului: Buburuza e perfect conștientă de feminitatea ei, neajunsul fizic nu i-a sufocat-o, ci i-a întețit-o. Sensibilitatea ei e mai mare decît a altora, de aceea percepe tot ce e în plus ca un act de vandalizare. „Nu am spus nimănui, n-a fost cazul, că nu-mi plăcea să-mi atingă cineva pieptul, cineva, adică Leonid, care avea de undeva niște idei fixe, ca o rețetă de tort, că trebuie să-mi frămînte țîțele ca pe un aluat, ceea ce trezea în mine agresivitate și iritare, dorința de a-l zgîria, că mai mult nu puteam, făceam tot posibilul să evit această etapă, de cîte ori puteam… Iar Victor… cînd mi-a atins, ca din întîmplare, pieptul, s-a oprit să-mi mai maseze mîinile. Pieptul e clar o altă etapă. Și aștepta ceva, de parcă vorbea mîna lui, doar ea, cu sînul meu. De parcă întrebase ceva și aștepta răspuns.“ Prin astfel de scene și de confesiuni directe, care nu fug în lateral, în metaforic, romanul depășește convenționalul tematic: e mult mai mult decît o carte despre o persoană cu handicap locomotor. E o carte despre curajul asumării acestei condiții, despre normalitatea din scaunul cu rotile.

 

Un om bun

Buburuza nu își dă aere de femeie fatală, dar nici nu se acceptă ca o victimă în eros. Percepe nu doar cu acuitate, ci și cu ironie ezitarea bărbaților, confuzia lor atunci cînd observă că e țintuită în scaun, stîngăcia, spaima. Și le dă dreptate! Nu are dreptul să fie geloasă, își asumă și asta. Aici stă marea trăsătură a caracterului ei: în generozitate, în bunătate. Marea ei nenorocire nu acoperă suferințele celorlalți. Da, e greu să iubești un om cu atîtea defecte. Da, e greu să crești un copil nevolnic. Da, e greu să trăiești cu vinovăția că, în loc să îi dai o șansă la normalitate plătindu-i operația, ai ales să-ți construiești o casă. Erai sărac. De aceea își înțelege tatăl, care răbufnește violent pentru a nu-și da pe față vinovăția. Și care niciodată nu o privește în ochi. Așa cum înțelege și interesul surorii, Gherghina, care îi vînează garsoniera. E săracă, casele s-au scumpit, e normal să fie așa. Vasilica e un om bun, fundamental bun. Ajută cît poate, cum poate. Nu se încarcă de ură, chiar dacă uneori suferă din pricina unor gesturi nu rău intenționate, dar prostești sau nepricepute. De pildă, o rănește atunci cînd preotul nu o spovedește, considerînd că, dacă e în scaunul cu rotile, nu are păcate. Sau cînd un copil vrea să îi dea bani în parc. Dar toate astea nu o înrăiesc. Nu pretinde ca oamenii să știe cum să se poarte cu ea.

O învingătoare

Vasilica Buburuz e o învingătoare. Odată, pentru că a rămas un om altruist, bun. I-o datorează, crede ea, lui Inochentie, care a știut să se sacrifice și să o îndepărteze de el, trimițînd-o la oraș, unde avea șansa unei vieți „normale“. Și mai e o învingătoare pentru că se bucură de viață. Îi place să fie femeie. Îi place să citească, să asculte muzică, să ajute oamenii, să se bucure de soare. Vasilița e împăcată, nu se teme de moarte. „Asist domol la leneșa și lenta mea moarte. Nimic excepțional.“ Boala a înțelepțit-o. A transformat-o într-o stoică veritabilă.

Liliana Corobca a reușit să creeze în Buburuza un personaj autentic, viu, ieșit din propria convenție. Romanul are nu numai dramatism, dar și curajul trecerii dincolo de pojghița clișeului. Ceea ce face mereu, obligatoriu, literatura adevărată!

“Buburuza”, la Drept de autor

noiembrie 13, 2019

Liliana Corobca despre noul sau roman, “Buburuza”, la Drept de autor

Liliana Corobca despre noul sau roman, “Buburuza”, la Drept de autor

Invitație

noiembrie 13, 2019

Este posibil ca imaginea să conţină: text

 

Prima proiecție din București a filmului Grup Canal ’77 are loc pe 14 noiembrie cu ocazia lansării volumului Iluzia Cristalizării

Bokmässan Göteborg/ Târgul de carte de la Göteborg, 2019

septembrie 29, 2019

 

 

Este posibil ca imaginea să conţină: 1 persoană, stând jos şi interior

 

Prezentarea de la standul EUNIC.

 

Este posibil ca imaginea să conţină: unul sau mai mulţi oameni

On dealing with the past (förflutna, în suedeză =trecut).  Alături de Ana Luísa Amaral (scriitoare, traducătoare, profesoară din Portugalia), Edurne Portela (istoric, eseist, prozator din Spania), discutând despre tot felul de cenzuri. Moderatorul evenimentului, Jesper Bengtsson, președintele PEN Suedia, ne-a propus pentru discuție următoarele teme:
„The list of European writers who have written about oppression and limited freedom of expression is long. But what does the experience from their writing say about how we deal with oppression of freedom of speech today? How can the present-day reader best use experiences from the past in order to attain media consciousness? Does the past really differ that much from the present? And, more importantly, what is the actual relationship between writing and censorship? How does writers deal with censorship? Can censorship even be used as a trigger for creativity? Is there a difference to write in exile?”