Ultimele 24 de ore: Gabriela Adameșteanu, Răzvan Petrescu, Liliana Corobca

Decembrie 12, 2017

http://blog.goethe.de/dlite/archives/391-Ultimele-24-de-ore-Gabriela-Adameteanu,-Rzvan-Petrescu,-Liliana-Corobca.html

Într-o poveste aș vrea să fiu, frumoasă și cu happy end. Tocmai am oferit această șansă unui personaj de 87 de ani, tocmai l-am pus în fața ultimelor sale clipe. După ce toată viața lui a fost cum a fost, mi-am zis: hai să-i pun în față atâta fericire cât nu poate duce. Probabil că m-am gândit și la mine atunci, mi-am imaginat că așa aș vrea să-mi trăiesc și eu ultimele clipe. Altfel, cele 24 de ore se pot lungi și lăți cât o viață de om, încât sunt sigură că ele stau mereu în preajmă și adulmecă. Dar dacă e să judec realist și pragmatic, dacă aș afla cu exactitate când vor fi acele ore, m-aș grăbi spre o pădure, mi-aș căuta un loc printre copaci, aș întinde brațele în părți și aș aștepta cuminte să mă transform într-un copac. Cine, mângâind un arbore sau doar admirându-l, vede în el materia primă pentru cărțile noastre? Cine se gândește când își vede tipărit următorul volum genial câți copaci au fost sacrificați pentru asta? Așadar, mi se pare corect, după atâtea cărți scrise, să fiu și eu un copac. Am doar pretenția să fiu materie primă pentru cărți și povești mai bune decât cele scrise de mine, dacă se poate.

Anunțuri

Kinderland – receptare

Noiembrie 30, 2017

 

Care a fost ultimul „mare roman” pe care l-ai citit?
Ce anume te-a dat pe spate?
Ai putea găsi un echivalent în literatura română, avem noi un astfel de roman?

 

http://www.revista-astra.ro/literatura/files/2017/10/8.Bogdan-Co%C8%99a-Anchet%C4%83.pdf

 

Florin DUMITRESCU
Întrebarea conține două subînțelesuri: unul, că „marile
romane” nu pot veni decât din afara literaturii române; și
doi, că literatura română funcționează în sistem de imitație
sau, cel mult, de adaptare a mode(le)lor de afară: un soi
de franciză sau, mai bine zis, un raport de vasalitate față
de literaturile mari, hegemonice. Știu că asta e realitatea,
știu că încă facem eforturi lovinesciene de sincronizare.
Știu că, cel puțin de la optzeciști încoace, modelul dominant,
în proză, dar și în poezie, vine dinspre literatura de
limbă engleză, predominant cea americană. Sunt conștient
că asta e realitatea,că e o realitate deloc măgulitoare pentru
orgoliul creativ al mediului literar românesc. De asemenea,
sunt conștient că a te revolta împotriva acestei situații
e un act zadarnic, futil. Dar, de dragul acestei futilități, de
amorul artei, cum se spune, am să încerc un răspuns subiectiv
și polemic.
Ultimul mare roman pe care l-am citit – Femeile lui
Lazăr de Marina Stepnova (Curtea Veche, 2014, trad.
Antoaneta Olteanu). Ultimul mare roman românesc –
Kinderland de Liliana Corobca (Cartea Românească/
Polirom, 2013).
Dacă aș fi îndrăzneț cu adevărat, aș propune Kinderland
la ambele categorii. E o carte care prezintă cazul dramatic,
devenit fenomen național în Republica Moldova (dar și
dincoace de Prut) al copiilor abandonați de părinții care
lucrează în străinătate. E o scriere de actualitate, o „comandă
socială”, cu miză politică (în sensul de politici publice). E
o carte care dă glas celor tăcuți și oprimați și tocmai în asta
constă grandoarea ei, superioritatea în fața romanelor bovarice,
scrise doar de dragul experimentului literar sau al
simulării unui model literar de import. Deși are titlul ăsta
derutant alogen, Kinderland iese din sistemul de vasalitate
față de modelele hegemonice „de afară” (sau, cel puțin, eu
nu detectez nicio astfel de filieră).
Ca să revin la Lazăr-ul scriitoarei ruse, e o carte încadrabilă
oarecum în genul saga de familie, cum s-au mai scris
la noicu decenii în urmă. Inevitabil îți vineîn minte Război
și pace, dar Stepnova introduce subtilități, îndrăzneli stilistice
și rafinamente de construcție care o plasează în contemporaneitate.
Dareși o cartecaldă, sensibilă (aici amintește
de Ulițkaia). Un parti-pris pentru Stepnova ar veni din
aceea că este o cunoscătoare a limbii și literaturii române,
traducătoare în rusă a lui Mihail Sebastian. Sunt prieten
cu ea pe facebook, ocazional mă străduiesc să îi scriu în
rusă, din prețuire, și ea îmi răspunde în română fără cusur!
Nu există o subordonare între Kinderland și Femeile lui
Lazăr, poate că amândouă consună în pasajele de trăire
magică, tipice copilăriei.
Aș încheia spunând că, dinspre scriitorii basarabeni,
precum Corobca, ne vine o influență vitală, energică și o
anumită sensibilitate, decare, parcă, duceam lipsă. Poatecă
influența nu e o literatură mare, ci o mare literatură mică.

 

 

trei cronici la Caiet de cenzor

Noiembrie 2, 2017

 

 

 

  1. TUDOREL URIAN, VIAȚĂ DE CENZOR ÎN COMUNISM, Revista Viața Românească, nr. 5 2017
    http://www.viataromaneasca.eu/revista/2017/05/viata-de-cenzor-in-comunism/

„Același mediu cvasi-secret, încărcat de mister, modelat după imaginația fiecărui autor care se simțea direct lezat și, de aceea, devenit teritoriu al legendelor urbane din vremea comunismului și chiar de după căderea regimului comunist, când rezistenții la cenzură au răsărit ca ciupercile după ploaie, reprezintă cadrul celui mai nou roman al Lilianei Corobca, Caiet de cenzor. Romanul are la bază o convenție romanescă veche, dar încă productivă. Aceea a găsirii unui document secret/uitat (vezi, de pildă, Scrinul negru, al lui G. Călinescu), care devine substanța propriu-zisă a cărții. În cazul Lilianei Corobca, în urma unui postmodern schimb de e-mailuri, autoarea (chiar Liliana Corobca) intră în posesia unui „caiet de cenzor” (un soi de caiet ultra-secret, în care angajatele Direcției Generale a Presei și Tipăriturilor își notau impresiile de lectură și tot ce considerau necesar în vederea scrierii rapoartelor și notelor, pe care nu aveau voie să îl scoată din sediul instituției și care, la sfârșitul fiecărui an, era obligatoriu ars într-o procedură birocratică foarte strictă). Printr-o minune, un astfel de document a fost salvat de la incinerare de una dintre fostele angajate ale DGPT și trimis Lilianei Corobca drept donație pentru un eventual muzeu al comunismului. După schimbul lămuritor de scrisori electronice, care reprezintă un fel de preambul al cărții, întregul roman este compus din reproducerea presupusului „carnet de cenzor”.

Prima întrebare firească pe care și-o pune cititorul unui astfel de roman este unde se termină realitatea și unde începe ficțiunea? Autoarea utilizează nume reale pentru contextualizarea epocii, face trimitere la evenimente verificabile din punct de vedere istoric, limbajul este cel vizibil marcat de birocrația celor responsabili cu propaganda comunistă specifică vremii, ceea ce dă întregii construcții epice aerul autenticității depline. Pe de altă parte, caietul cenzoriței Filofteia Moldovean conține și multe notații care trec dincolo de activitatea sa profesională. Face portrete ale colegelor de birou (fizice, psihice și de behaviorism), reproduce discuții de la birou, dar și discursuri ale lui Nicolae Ceaușescu și chiar luări de cuvânt din ședințele la care participă, transcrie fragmente din cărțile pe care le citește și face considerații – interesante din punct de vedere istoric – estetice și ideologice despre literatura timpului. În plus își analizează propria existență cotidiană, cu necazurile, micile bucurii, speranțele și dezamăgirile ei. (Auto)Portretul care rezultă este unul destul de nuanțat. Filofteia Moldovean își face treaba cu multă implicare și pasiune, dar nu cu exces de zel, este, mai degrabă, un funcționar eficient și discret, care, la rigoare, intervine în operă „pentru a o îmbunătăți”, corectând o rimă șchioapă sau o idee incorectă politic, decât personajul sinistru, gata în orice clipă să găsească operelor nod în papură cum este descris cenzorul în folclorul urban. Este convinsă că așa e bine și nu are deloc tentația de a-și utiliza întreaga putere la care statutul ei în interiorul regimului de represiune i-ar da, cu siguranță, dreptul. Filofteia este modestă și harnică, nu-și ascunde îndoielile, slăbiciunile și ezitările, chiar dacă este conștientă de faptul că norocul i-a surâs în viață și că se află într-un post invidiat de mulți. Pe alocuri, tonul confesiunii seamănă izbitor cu cel al protagonistei ultimului roman al regretatului Daniel Drăgan, Jurnalul intim, secret și adevărat al Mariei Suru. Aceeași „normalitate” a omului, fie el și activist de partid sau cenzor în epocă, aceeași adaptabilitate la aerul timpului și la rigorile regimului, chiar dacă multe lucruri care atunci păreau firești, sunt astăzi scandaloase în ochiul omului obișnuit.”

2. Mircea V. Ciobanu, Memoria caietelor arse (Liliana Corobca, Caiet de cenzor)

Revista Contrafort,

http://www.contrafort.md/categorii/memoria-caietelor-arse-liliana-corobca-caiet-de-cenzor

„Cunoscând experienţa autoarei la „arhivele comunismului”, mă aşteptam la un „document romanţat”, dar noul roman al Lilianei Corobca Caiet de cenzor (Polirom, 2017) aminteşte mai curând de Orwell: „Nu e deloc simplu să înţelegi, de la bun început, ce înseamnă «o greşeală» şi ce anume trebuie reproşat unui autor: că-i pesimist, că scrie fie despre ploile triste din noiembrie, fie despre frigul iernii, care te duce cu gândul la îngheţul spiritual, deci lipsă de entuziasm pentru noile realizări ale patriei. Viziunea tragică asupra universului, deviaţionism […]. Ni s-a spus: atenţie la culori! Prea mult alb poate însemna nimicul, îngheţul etc., la fel prea mult negru – moarte, pesimism, verde – aluzie la legionari, culori fistichii, extravagante, ciudat ortografiate, gen: fuchsia, beaurdoux, beige, turcsoise – ploconire în faţa Occidentului, cosmopolitism”. Iată de unde atâta cenuşiu în epoca „socialismului dezvoltat”: orice culoare (sau obiect) poate să obţină, într-o simbolistică paranoică, dimensiunea unui „semn”.
O altă situaţie e mai curând kafkiană: în biroul cenzorilor există un seif cu un secret „caiet de dispoziţii”. Fostul şef a plecat, luând cu el cheia. Cenzorii se descurcă fără document, considerându-l formal, inutil şi depăşit (ei citesc fiecare manuscris conform unor indicaţii orale). Un şef insistent găseşte cheia şi descoperă că seiful e gol! Instituţia lucra fără caiet de sarcini, fără statut. Dar mecanismul funcţiona perfect!
Sunt fragmente dintr-un „caiet de cenzor”. Note de lectură (dar nu numai) ale unui slujitor al sistemului. Explicaţia autoarei (la ce i-a trebuit să destrame borangicul iluziei literare?) este că ea a inventat atât cărţile care urmau să fie „cenzurate”, cât şi observaţiile cenzorului. Nu comentarea unor intervenţii reale ale cenzorilor pe manuscrise concrete, ci „formarea şi deformarea unui cenzor” devine, din mărturisirile autoarei, obiectul „cercetării” sale ficţionare.
Iniţial, am privit cu rezervă exerciţiul. Dar curiozitatea de cititor prevalând, m-am pomenit antrenat în jocul propus. Unul „secund” şi „pur”. Dar nişte detalii extratextuale contează: experienţa autoarei de cercetător la Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului şi Memoria Exilului Românesc (care nu îi permite să treacă arbitrar peste limitele verosimilului) şi cea de ficţionar.
Caietele de cenzor erau locul însemnărilor, pe parcursul lecturii manuscriselor, dar includeau şi meditaţii la temă, analize, deducţii. Toate trebuiau apoi arse. O excepţie, un caiet salvat chiar de una dintre supraveghetoare, refugiată în RFG, va face subiectul acestei naraţiuni. Caietul e salvat ca o posibilă garanţie în cazul solicitării azilului politic în Occident, urmând nişte tentative de a-l da publicităţii în lumea liberă, dar prevalează teama unei persecuţii (agenţii serviciilor secrete ale ţărilor comuniste mişunau în Occident).
În fine, caietul revine în România, pe adresa naratorului pe care îl cheamă… Liliana Corobca, cercetător al arhivelor comuniste. Dacă pe coperta cărţii autoarea recunoaşte ficţionarea pură, pe partea de naraţiune insistă asupra unui scenariu nu numai verosimil, ci şi „documentar”. Nu mai penalizăm inconsecvenţa, ne aflăm pe terenul ficţiunii şi jucăm după regulile naratorului.
Deşi se pare că nu există reguli clare, deoarece meseria de cenzor nu se învaţă în şcoli („cenzorii se formează aici, în instituţie, îi formăm noi”), bifăm nişte principii şi strategii. Există teme/motive de supravegheat: „orice problemă legată de activitatea partidului, deziluziile legate de realizările patriei”, apoi: „descrierea unor stări depresive, de pesimism sau decadentism şi chiar idealism”, apoi: „ploconirea în faţa Occidentului”, „cosmopolitism”, „citarea emigranţilor”, „scenele erotice, cu dragoste nesănătoasă” sau folosirea unor cuvinte „interzise”, ca: România Mare, Orhei, Hotin, Basarabia, Bucovina… Există modele: „Să luăm exemplu de la Zuki, poreclit «enciclopedie ambulantă», care nici nu se oboseşte să citească manuscrisele, se uită doar fugitiv peste ele şi vine cu o concluzie la care nici cei mai atenţi şi pedanţi critici literari n-ar ajunge”. Acelaşi Zuki: „Cenzura trebuie să fie o plăcere, nu o corvadă”; „o faci uşor, cu drăgălăşenie, cu înţelegere”. Există tendinţa permanentă spre perfecţiune şi bucuria performanţei: „Simt cum mă exprim tot mai bine”.
Numai că exact în momentul când vrei să scrii „uşor”, „cu plăcere”, îţi pică un volum de poeme ermetice, care nu doar te descumpăneşte – te enervează! Nimic nu poate fi penalizat direct, dar nu ştii ce poate fi acolo subversiv. Trebuie să comentezi sensuri, dar sensurile sunt opace! (Mă întreb dacă n-o fi aici şi o aluzie a scriitoarei la criticii derutaţi de mesaje mai puţin transparente.) Poetul ermetic pare angajat într-un joc de-a autocenzura (o aluzie la scriitorii care aplicau acest exerciţiu masochist?) şi într-un dialog cu cenzorul său: „Eu tai, sunt tăietorul de aripi al meu./ Ceilalţi nu au viteza mea, abia se ţin pe urmele mele./ O să ajung la tine şi nu vei mai avea ce tăia!”. Dar replica cenzorului e fermă: „oricât de mult ai tăia, ne rămâne şi nouă ceva, e datoria noastră…””

 

 

3. Șerban AXINTE, Destinul secret al cenzurii, Revista Astra, nr. 3-4 2017

http://www.revista-astra.ro/literatura/arhiva-supliment-astra/astra-literatura-arte-si-idei-nr-3-42017

„Caiet de cenzor, romanul Lilianei Corobca, este una dintre puținele cărți postdecembriste care a reușit să surprindă morfologia totalitarismului în toate aspectele sale. Cum reușește acest lucru? Printr-un artificiu simplu și credibil. Scoaterea la lumină a însemnărilor unuiu cenzor, dar nu doar a acelor însemnări de lucru, de lectură, ci a unui adevărat jurnal ce consemnează în principal gândurile și , implicit, toate relațiile ce se stabilesc între cei care formează sistemul opresiv. Nu întâmplător este ales cenzorul să funcționeze ca un resoneur implicat al unei lumi de proporții inimaginabile. Tot ceea ce a fost numit controlul mințiiapare aici explicat și motivat în cele mai mici (initime) detalii. Modul în care vede lumea un cenzor, cum înțelege literatura în care se cufundă cu profesionalism pentru a-i îndepărta potențialul dușmănos apare foarte bine reprezentat în romanul Lilianei Corobca. Scrierea – în aproape toată întinderea sa – se confundă cu un caiet de cenzor recuperat și pus la dispoziția cercetătorilor care se ocupă de fenomenul cenzurii din perioada comunistă. Să ne amintim faptul că scriitoarea a publicat acum câțiva ani și Controlul cărții. Cenzura literaturii în regimul comunist din România (Polirom, 2014) și mai multe culegeri de documente din această arie tematică, precum: Epurarea cărților în România. Documente (1944-1964) sau Instituția cenzurii comuniste în România (1949-1977). […]

Cenzorul se află într-o permanentă dispută cu scriitorul. Foarte multe paseje din carte fac referire la acest lucru. Important este însă că, nu doar cenzorul influențează munca scriitorului, ci și invers. În timp, tot citind atâta literatură, cenzorul deprinde arta de a scrie, începe să se exprime frumos, elegant, poetic, cu profunzime. Chiar și această filosofare continuă capătă în timp o oarecare creștere în substanță. Capitolul Calul troian apare ca o parabola în sine a cărții. Aceasta este o armă deosebit de eficientă în lupta cu gândirea captivă. Chiar și în viziunea unui cenzor, nu există instrument mai greu de controlat decât cartea. Dar cartea și controlul se află într-o relație de iubire de-a dreptul pătimașă: „Cartea ! O deschid și o posed. Este a mea. Este darul meu mare, jertfa, iubirea, viața și moartea. Nu trișez. Nici cu primul și unicul meu bărbat nu cred c-am trișat. Sunt onestă până-n măduva oaselor. Ii dau totul, îi aparțin cu totul. O conving. Îi cânt serenade la fereastră. […]. Îmi deschide paginile ei, inima, secretele, locurile intime, limbajul criptat, simbolurile, misterele și eu profit, cotrobăiesc prin toate ungherele candidului roman, caut eventualele pericole. […]. Le găsesc, le extrag, atent și blând să nu doară. Scriu referat, consemnez totul și pa. […]. E rândul altei fecioare în patul meu înmiresmat”.Dar Cartea e Calul troian. Îl schimbă în timp până și pe cenzor. Îl face să viseze, să nu mai suporte încorsetarea sistemului. Cel mai mare dușman al cenzorului este cartea. Victima devine călău, posedatul posedă. În final, cenzura nu mai înseamnă cuvântul scos din carte, ci acela pus în carte. Cartea este cea care modelează totul, imprimă definitiv semnele neîncrederii în adevărurile absolute. Ea este cea care deschide orizonturile imposibilității de a rămâne marionetă. Sensurile tulbură, mușcă, rup din carne, provoacă. Adevăratul Cenzor este Scriitorul, cel care a trasat liniile definitorii ale unei lumi imposibil de distrus și de controlat.”

Un eveniment editorial. ”Literatura din Basarabia. Început de secol XXI”

Octombrie 20, 2017

 

 

Fotografia postată de Iulian Ciocan.

 

Seria de antologii ”Literatura din Basarabia. Început de secol XXI” valorifică literatura scrisă în limba română de autori basarabeni de la 2000 încoace. Proiectul reprezintă o nouă față a literaturii române din Basarabia și  reunește șase volume, apărute de curând la editurile ARC și Știința:

Roman. Vol.1 și vol. 2;

Proză scurtă;

Dramaturgie;

Poezie;

Eseu. Critică literară.

La categoria ROMAN, din cele mai bine de o sută de titluri publicate de scriitori care locuiesc ori au locuit și s-au lansat în spațiul basarabean, doamna Maria Șleahtițchi, antologatorul volumului dedicat romanului a selectat 12 texte reprezentative. Acestea aparțin autorilor din generații diferite și care ilustrează tehnici narative variate: Aureliu Busuioc, Vladimir Beșleagă, Serafim Saka, Val Butnaru, Nicolae Popa, Ghenadie Postolache, Emilian Galaicu-Păun, Dumitru Crudu, Iulian Ciocan, Liliana Corobca, Ștefan Baștovoi, Tatiana Țîbuleac.

Volumul  dedicat prozei scurte adună mai multe schițe, povestiri și nuvele scrise de cei mai buni 20 de autori din această perioadă: Victor Dumbrăveanu, Nicolae Rusu, Leo Butnaru, Claudia Partole, Lucreția Bârlădeanu, Mihaela Perciun, Anatol Moraru, Nicolae Popa, Grigore Chiper, Nicolae Spătaru, Iurie Bodrug, Dumitru Crudu, Igor Guzun, Alexandru Vakulovski, Emanuela Iurkin, Maria Pilchin, Virgil Botnaru, Ecaterina Bargan, Felicia Nedzelschi. O incursiune incitantă într-un univers ficțional a cărui trambulină este însă realitatea tranziției moldovenești.

Mai multe informații pe www.edituraarc.md și www.pronoi.md

Două mesaje la Simpozionul Mișcarea Paul Goma -40 de ani

Octombrie 4, 2017

 

 

Am avut onoarea, ieri, la Simpozion, de a transmite două minunate mesaje, pe care le reproduc și aici:

I

           Stimați prieteni ai lui Paul Goma,

 

Deși nu suntem prezenți fizic alături de Dumneavoastră, vă transmitem felicitări și calde mulțumiri pentru organizarea unui Simpozion în onoarea ilustrului nostru compatriot, al pământeanului  nostru Paul Goma.

Acest eveniment este unul din puținele gesturi de exprimare a prețuirii pe care i-o datorăm marelui scriitor și luptător anticomunist, care ne-a dus cu demnitate numele în lume și a fost decenii al rând cel mai vertical și mai onorabil purtător de cuvânt a idealurilor noastre de libertate și adevăr.

Paul Goma este o personalitate modelatoare. Demnitatea cu care a înfruntat dictatura face din el o instanţă supremă de conştiinţă şi de morală. Ideile lui călăuzitoare au fost neuitarea şi exprimarea răspicată a adevărului. Memoriile, scrisorile, jurnalele, articolele de presă şi studiile sale istorice și chiar romanele sale, produse ale ficţiunii artistice, sunt unice în sine prin adevărul spus tranşant, fără nici un fel de cedări.

Opera lui Paul Goma, dramatică și plină de zbucium, ilustrează tragica istorie a Basarabiei aflate mereu „sub vremi”, reprezintă în esența ei umană și în latura cuprinderii istorice o radiografie artistică profundă și originală a destinului desțăratului, a omului fără așezare rupt cu brutalitate de baștină și silit a suporta vitregiile și ingratitudinea unui perpetuu refugiu. E destinul pe care personajele romanelor sale, aidoma autorului lor, l-au împărțit cu sute de mii de români basarabeni și cu milioane de cetățeni ai altor țări ale Europei, fracturate ori dezmembrate în urma încheierii, la 23 august 1939, a pactului dintre cele două mari totalitarisme ale momentului, comunismul și nazismul.

Îi urăm, iubitului nostru pământean, cu drag și prețuire, La mulți ani! Iar Dumneavoastră succese în desfășurarea Simpozionului!

                     Andrei Țurcanu, Aliona Grati, Nina Corcinschi, Ecaterina Deleu

 

II

Cu ocazia comemorării a patru decenii de la Mişcarea Goma din anul ,,Cutremurului oamenilor’’ şi al conştiinţelor, cei cinci membri ai Grupului CANAL 77, semnatari ai Scrisorii lui Paul Goma şi condamnaţi la un an de muncă silnică la Canal, îşi exprimă încă o dată gratitudinea faţă de exemplul pe care l-a dat atunci acţiunea curajosului scriitor şi opozant.

 

Aceştia am fost: Dan Niţă, Raymond Păunescu, Nicolae Windisch, Ion Marinescu şi eu, Radu Negrescu-Suţu, ultimul supravieţuitor al acestui grup. I-am rămas cu toţii profund recunoscători toată viaţa, atât noi cât şi familiile noastre.

 

Graţie acţiunii şi determinării sale, românii au redescoperit în acel an demnitatea de Om, noţiune pierdută în comunism, vindecându-se de frică. Ogorul semănat de Goma dăduse roade-n toată ţara.

 

Astăzi, la împlinirea venerabilei vârste de 82 de ani, îi exprimăm încă o dată întreaga gratitudine, aducându-i omagiul nostru şi urându-i din inimă, cu afectuoasă prietenie şi respectuoasă admiraţie:

 

LA MULȚI ANI, PAUL GOMA !

 

Radu Negrescu-Suţu, Paris,

Gabriela Niţă, Los Angeles,

2 octombrie 2017

****

Îi mulțumesc lui Oleg Brega pentru înregistrarea video.

Mișcarea Paul Goma – 40 de ani

Septembrie 30, 2017

 

Muzeul Național al Literaturii Române, împreună cu PEN România și Filarmonica „George Enescu” – Ateneul Român, organizează Simpozionul Mișcarea Paul Goma – 40 de ani, eveniment care va avea loc marți, 3 octombrie 2017, în intervalul orar 16.00 – 20.00, în Sala mică de concerte a Filarmonicii „George Enescu”.

La simpozionul Mișcarea Paul Goma – 40 de ani sunt invitați să participe scriitori, filologi, exegeți, cercetători apropiați istoriei disidenței române și cazului Paul Goma: Mariana Sipoș, Virgil Tănase, Radu Filipescu, Marius Oprea, Flori Bălănescu, Bogdan Crețu și Liliana Corobca. Întâlnirea va fi deschisă de Magda Cârneci, Președinte PEN România, Andrei Dimitriu, Directorul General al Filarmonicii „George Enescu”, și de Ioan Cristescu, Directorul Muzeului Național al Literaturii Române. Vor coordona și modera simpozionul Magda Cârneci și Caius Dobrescu, reprezentanți ai PEN România.

În cadrul simpozionului, vor fi proiectate fotografii și fragmente din filmul documentar „Strict secret: Paul Goma”, realizat de Mariana Sipoș pentru TVR.

Cu prilejul simpozionului, începând cu ora 16.00, în Foaierul Filarmonicii „George Enescu” va fi vernisată expoziția documentară de fotografie Mișcarea Paul Goma – 40 de ani, îngrijită și comentată de Mariana Sipoș, ocazie cu care publicul va avea acces la o serie de fotgrafii inedite, puțin cunoscute sau celebre din Arhiva Paul Goma. Expoziția va putea fi vizitată până pe data de 8 octombrie.

Eveniment organizat de Primăria Municipiului București prin Muzeul Național al Literaturii Române.

Parteneri media: Radio România Cultural, RFI, TV City, Observator Cultural, Contemporanul, AgentiadeCarte, publicația on-line IQool.”

„Nu există noțiunea de a ocoli abil cenzura pentru o carte publicată la editurile comuniste”

Septembrie 25, 2017

Revista Conta, Nr. 27 / 2017 /

 

Liliana Corobca în dialog cu Adrian G. Romila

 

– De unde pasiunea pentru cenzura literară, sub comunism? Are legătură cu originea ta basarabeană, adică fostă sovietică? De când datează? De dinainte de venirea ta definitivă în România? După aceea? E ceva ce te-a dus la ea?

– M-am ocupat foarte puțin de cenzura „literară”, pentru că fondul cenzurii se referea mai degrabă la instituția cenzurii, iar literatura era doar o mică parte din totalul atribuțiilor Direcției Generale a Presei și Tipăriturilor. M-a interesat întreg sistemul, mecanismul aproape perfect care activa impecabil. Preocupările pentru cenzură n-au nimic în comun cu originea mea „fostă sovietică”, pe atunci citeam Alexandre Dumas și pe alții ca el. Am mai spus: am ajuns din întâmplare la cenzură. După absolvirea doctoratului la Universitatea din București, cu o teză despre romanul românesc interbelic, am lucrat, din 2002, la Institutul „G. Călinescu” al Academiei Române, la departamentul „Exilul literar anticomunist” care s-a desființat în 2006. Am încercat atunci să propun un proiect nou, o temă de cercetare de lungă durată. Mi-a sugerat un scriitor din exil, Dan Culcer, să caut, la Arhivele Naționale, fondul „Comitetul pentru Presă și Tipărituri” de care eu nu auzisem în viața mea și nu știam că nevinovatul comitet era, de fapt, fioroasa cenzură. Am vrut să renunț la a-mi pierde vremea cu miile de rapoarte (fondul era enorm!), pentru că la institutul unde lucram nu mi s-a aprobat această temă și, răsfoind niște dosare, acestea nu m-au impresionat. Îmi aduc aminte de primul document care mi-a atras atenția: era semnat de un ofițer al Comisiei Aliate de Control și se zicea acolo că numai această comisie poate aproba care ziare trebuie să apară și care nu. În 2007, în luna mai, am început să studiez fondul.

– Cel mai recent roman al tău, Caiet de cenzor, apărut la Polirom, chiar ficționalizează subiectul pe care ești specialistă ca nimeni altcineva, la noi. Ai transformat, de fapt, un subiect arid într-unul captivant, căci e vorba, în romanul tău, de un cenzor care interiorizează cenzura și sendrăgostește de literatură.Exact de cea pe care, teoretic, trebuia s-o respingă, dacă era prea autentică, prea personală. E plauzibil un asemenea personaj în afara literaturii? Era, atunci, în epocă? Așa capacitate de seducție să exercite ficțiunea asupra unor cerberi ideologici? Sau nu erau atât de… cerberi?

– Sunt sigură că un asemenea personaj este plauzibil, ca aproape tot ce am scris eu în roman, de altfel. Dar să spun dacă era așa, atunci, în epocă, mi-ar fi foarte greu. Nu doar că nu am prins acea epocă, nici nu mă născusem pe atunci, nici nu am trăit în acel spațiu (în Uniunea Sovietică era altceva în acea perioadă), dar nici nu am încredere în mărturiile tardive ale unor cenzori supraviețuitori, pe care am evitat să îi contactez ca să mi povestească ei cum a fost. Am citit, de altfel, câteva asemenea mărturii, și am fost sigură că mai mult mă încurcă decât mă ajută. Iar în cenzură, noțiunea de „cerber” este destul de relativă. Poate că nu doar în cenzură. Am descris și în carte activitatea cenzorilor de la „Import-Export”, care făceau mai mult traduceri decât tăieturi în texte.

– Cunoști vreun caz mai special de scriitor român care să fi reușit să ocolească abil cenzura și să fi apărut, integral, cu o carte, așa cum și-a dorit?

– A descris Cicerone Ionițoiu, în Victimele terorii comuniste. Arestați, torturați, întemnițați, uciși cazul unui tânăr poet care și-a scris textele pe tăblițe de lut și le-a îngropat în pământ, în așteptarea unor vremuri mai bune. Înseamnă că a ocolit cenzura, dar nu cred că a făcut
acest gest disperat pentru că și-a dorit asta cu orice preț. Nu există noțiunea
de a „ocoli abil cenzura” pentru o carte publicată la editurile comuniste.
Acestea treceau prin zeci de etape și primeau zeci de aprobări până
ajungeau să fie publicate. Iar autori care să respingă ferm și categoric
sugestiile și intervențiile cenzurii nu erau mulți și, pentru că nici conținutul
cărților nu era anticomunist, de obicei, sunt sigură că multe cărți au apărut
așa cum și-au dorit autorii lor. Chiar dacă cenzura intervenea, bucuria de ați
vedea volumul publicat era mare și, în afară de asta, mai existau și unele
beneficii, inclusiv materiale; toate acestea făceau ca intervențiile cenzurii
să doară mai puțin. A ocoli abil cenzura însemna să publici în afara
sistemului cenzurii, adică în „samizdat”, ilegal, pe cont propriu, și să îți
asumi o serie de riscuri, arestarea inclusiv. Pe vremea ceea, mașinile de
dactilografiat erau înregistrate la Ministerul de Interne, chiar și acelea ale
cenzorilor, așa că orice text care nu era publicat pe filieră oficială, putea fi
identificat.

„Mă doare să văd că suferința, demnitatea și bunătatea nu sunt răsplătite”

– Știu că ai conferențiat mult pe tema asta, și aici, și în afară. Cum
ai simțit interesul publicului? Occidentalii pot pricepe ce s-a întâmplat, cu
adevărat, cu literatura și libertatea de a scrie în țările fostului bloc
comunist? Nu e ceva prea exotic, pentru ei?

– Găsesc un public total inocent și nepregătit, de unde să știe tinerii
de astăzi despre cenzură? Cei mai în vârstă cunosc fenomenul și își
amintesc cum au fost și ei, cândva cenzurați, dar mecanismul sofisticat al
cenzurii nu au prea avut cum să-l cunoască. Interesul trebuie trezit și
depinde de conferențiar. M-am temut să nu fie plictisitor ce le spuneam,
am încercat să prezint și momente care să-i intrige. În Occident există
câteva studii despre cenzură, câteva volume, dicționare, dar nu-s pentru
publicul larg. Cei interesați de fenomenul cenzurii comuniste nu se opresc,
de obice, doar la țările blocului comunist. Istoria cenzurii e fascinantă și
plină de surprize, cenzura în regimurile democratice se studiază, și ea.
Subiectul e perceput ca fiind unul mai degrabă sensibil, nu exotic. Mai ales
când anumite manifestări ale cenzurii contemporane par actualizări
nefericite ale fostului regim totalitar.

O altă temă dragă ție e cea din Kinderland, romanul care ți-a
adus după 2013 o binemeritată reputație europeană. Poți să-mi spui dacă
există vreo experiență marcantă, care să te fi făcut să scrii despre copiii
lăsați acasă de părinții plecați să muncească, în străinătate? Sigur, în
România e o realitate. E și în Basarabia, bănuiesc.

– Am pornit de la un caz din satul meu, din Republica Moldova.
Când văd studii, reportaje despre copiii abandonați, am un sentiment de
neputință. Mi-ar fi plăcut să închei acest capitol tragic, să schimb lucrurile
în bine. A existat o întâlnire cu un asemenea copil, despre am scris pe
coperta primei ediții a romanului. Apoi am tot repetat povestea băiețelului
de trei ani, pe care un tată cam bețiv și care venea pe acasă o dată pe an îl
uita pe la oaspeți și-l „recupera” a doua zi. Copilul era speriat că tatăl său o
să-l uite la oamenii străini și nu dorea nici jucării, nici fructe, se uita țintă
la taică-său. Povestea acestui băiețel nu a intrat în roman, dar a fost primul
meu contact cu asemenea copii și cu problema emigrației. În jurul nostru,
există multe probleme demne de atenția unui scriitor, dar eu am fost sigură
că voi scrie pe acest subiect numai după întâlnirea cu acel copil, după ce
m-am uitat în ochii lui speriați, triști. Mi-a transmis durerea lui de care eu
am putut să scap după ce am scris.

– Ai debutat cu o carte de proză despre care se știu puține lucruri,
Negrissimo, în 2003. Conține ea, in nuce, vreun subiect dezvoltat de tine,
mai târziu?

– Cartea a luat un premiu de debut important, care a constat în
distribuirea întregului tiraj autorului câștigător, aproape o mie de
exemplare, din care mi-au mai rămas doar vreo cinzeci, spre bucuria
părinților cărora le-am stricat niște divane pe care le bucșisem cu cărți. Numi
place să fiu autorul unei singure cărți, să reiau la infinit același subiect,
nu mă interesează un subiect dacă am scris deja despre el. S-ar putea să-l
reeeditez, la un moment dat, mai ales că e mai actual acum ca în 2003. E
despre plagiat și scrisul la negru, despre un personaj care ajunge într-o
societate secretă unde se scriu cărți „și pentru scriitorii geniali care nu s-au
născut încă”, e despre neputința unui „negrișor” de a se smuge din această
societate capcană, de a scrie un roman și de a-l semna cu numele său. E
poetic și fragmentat, are și teme conexe, secundare, cum ar fi singurătatea,
la care am revenit, într-o formulă oarecum asemănătoare, dar cu alt fundal,
în romanul Imperiul fetelor bătrâne. E cartea mea cea mai sofisticată.

– Te-ai ocupat și de literatura din exil, de poezia din exil. De pildă,
ai scris despre Alexandru Busuioceanu și despre deportații bucovineni în
Siberia. Întrevăd o recurență a marginalului, a transteritorialului și a
suferindului, în textele tale. Mă înșel? Sunt autorii și personajele „de
graniță” o preocupare predilectă a ta? Aș specula, iarăși, poziția ta
intermediară, în spațiul limbii române, dar și pasiunea pentru consecințele
ideologiei, în Est.

– Preferință pentru marginalizați și oropsiți, da, dar pasiune pentru
consecințele ideologiei, nu neapărat. Ambiție de a duce la capăt un proiect
greu, de a înțelege un mecanism și de a-l explica, inteligibil, și altora, care
poate vor merge mai departe decât mine. Cât despre exil și deportați, mă
doare să văd că suferința, demnitatea și bunătatea nu sunt răsplătite. Cărțile
dedicate lor e modul meu de a-i pune în valoare, de a face dreptate. Timpul
trece și se așterne peste toate uitarea, Alexandru Busuioceanu nu a fost
tradus și publicat integral în România, deși opera lui intensă și profundă nu
ar depăși câteva sute de pagini (a scris în spaniolă, limbă pe care eu nu o
cunosc). Exemple ca el sunt multe și e tot mai greu să atragi atenția
publicului asupra unor autori uitați, nedreptățiți, dar nu lipsiți de valoare.
Sper ca măcar corespondența lui, pe care am publicat-o acum 12 ani, să
apară, revăzută și adaugită, lucrez și la ea acum.

– Cum te percepi, autor basarabean sau român? Scriind în aceeași
limbă, mai contează? În Basarabia ești asimilată, ca scriitoare, sau
dimpotrivă, nu figurezi acolo pe nicăieri?

– Nu cred că contează cum mă percep eu, ci poate mai mult cum
mă percep ceilalți. Se întâmplă să fiu invitată la câte un festival
internațional și mă trezesc fiind „Moldovan writer” (dar există și varianta
„Romanian writer”, iar pe mine nu m-a întrebat nimeni de acolo vreodată)
sau să apară vreo cronică prin România unde sunt „autor basarabean”.
„Limba română este patria mea”, vorba poetului, iar în rest, să fim noi
sănătoși și să avem suficient entuziasm pentru a scrie. În R. Moldova am
debutat în 2003, celelalte cărți au apărut aici, în România. Unele nici nu au
ajuns în R.M., altele cu întârziere. Cred că figurez pe undeva, pe vreo listă
a autorilor contemporani. E adevărat că merg mai rar pe acasă, în ultimul
timp, și nu acord destulă atenție promovării mele ca autor în Republica
Moldova. Nu acord nici în România, dar aici accept să particip la
festivaluri, la târguri de carte. Nu refuz inițiativa editurii de a-mi promova
cărțile, răspund la anchete, la interviuri. Dacă acestea vin din Moldova,
răspund; dar vin mai rar. Romanul „Kinderland” este inclus în antologia
”Literatura din Basarabia. Început de secol XXI. Roman”,
antologatoarea mi-a spus că au fost selectate doar 12 romane din 100
propuse inițial.

– Neapărat aș vrea să-mi împărtășești experiența din rezidențele de
creație de care ai beneficiat. Cum și câte au fost? Sunt ele importante,
pentru un scriitor? Din ce puncte de vedere?

– Au fost mai multe în perioada când am plecat de la Institutul „G.
Călinescu” și nu am mai avut surse de venit. Trebuia cumva să
supraviețiesc, iar bursele în străinătate mi-au oferit mai mult decât
„supraviețuirea”. Pentru un scriitor este important să scrie și, dacă o bursă
îi oferă condițiile necesare, atunci ea contează foarte mult. Altfel, poți fi un
autor minunat și fără a avea o bursă. Am avut și burse de creație, dar și
burse pentru proiecte științifice, pentru unele am făcut eu cerere, la altele
am fost invitată. Am avut burse mai lungi sau mai scurte la Akademie
Schloss Solitude, Stuttgart (2009-2010), Internationales Haus der
Autorinnen und Autoren Graz (2012), Ranitz Stipendium – Ottensheim am
Donau, Austria (2013), Literarisches Colloquium Berlin (2017) etc. În
cadrul acestora am avut și lecturi, de obicei. Rezidențele mai presupun
multă comunicare cu scriitori din alte țări, de obicei, sau cu artiști din
diverse domenii, călătorii în locuri noi, întâlniri interesante. Și mult timp
pentru a scrie!

 

Liliana Corobca: „Idolii de ieri sunt și ei oameni, aproape ca tine” (interviu cu Andra Rotaru)

Septembrie 20, 2017

http://blog.goethe.de/dlite/archives/336-Liliana-Corobca-Idolii-de-ieri-sunt-i-ei-oameni,-aproape-ca-tine-interviu.html

 

A beneficiat de burse şi rezidenţe de creaţie în Germania, Austria, Franţa şi Polonia, iar romanele Un an în Paradis și Kinderland i-au fost traduse în limba germană de Ernest Wichner. Fiecare rezidență a venit cu provocări noi, fiecare călătorie a însemnat observarea oamenilor, a locurilor, precum și luarea a numeroase notițe despre acestea. După o serie de lecturi și interacțiuni cu publicul german, Liliana Corobca ne dezvăluie mai multe despre industria de carte din Germania și despre peregrinările ei pe tărâmurile lui Goethe.

Autor: Andra Rotaru

Ai fost de mai multe ori în Germania, atât la târguri de carte, cât și în rezidențe literare, iar cărțile tale au fost traduse în limba germană. Care au fost cele mai suprinzătoare aspecte legate de mentalitatea scenei literare nemțești, ce te-a surprins și te-a inspirat?

Nu cred că e o noutate pentru cineva faptul că piața germană de carte este una dintre cele mai puternice din Europa, cărți se scriu, se citesc și se cumpără. Mai mult decât în alte țări se traduce, iar mai mult decât în alte țări se acordă burse de creație autorilor străini. Primul lucru surprinzător și plăcut este publicul care vine la întâlnirile literare cu scriitori necunoscuți, de obicei, nu niște vedete internaționale și, de multe ori, chiar plătește bani pentru a asculta un fragment dintr-o carte în lectura autorului sau, în cazul meu, și a traducătorului sau a unui actor (de obicei, în limba originală citești trei-cinci minute, ca auditoriul să se delecteze cu vocea „auctorială”). Acum doi ani, am avut lecturi în Ulm și Langenau, eram prima oară acolo și Thomas Mahr, librarul și moderatorul discuțiilor, încerca să mă încurajeze înainte de a ajunge pe scenă. Că nici marii scriitori nu au avut destul public (îmi dădea exemple) sau chiar dacă a fost public, nu s-au cumpărat cărțile (săptămâna trecută a vândut doar două cărți la o asemenea întâlnire, dar ce scriitor important!). Iar după lecturi, cu sala plină, l-a sunat pe editorul Herbert Ohrlinger din Viena să-i spună că mai vrea cărți, că s-au vândut toate. Eram cu toții bucuroși și un pic surprinși.

M-a mirat și sistemul special de asigurări, sănătate și pensii pentru scriitori și artiști, în general, din Germania, poate că ar trebui implementat și la noi.

Niciodată nu știi ce te poate inspira. Când, în timpul unei romantice plimbări prin pădurea de la Akademie Schloss Solitude, m-am trezit cu un uriaș porc sălbatic în fața mea, nu m-am gândit că scena va intra într-un roman precum Kinderland. În 2012, la Graz m-am trezit singură în vârful unui munte, Schlossberg, și singură în castelul Cerrini, rezidența bursierilor, Asli Erdoğan încă nu sosise (luase bursa „Write in Exile”), iar Barbara Marković, scriitoarea orașului Graz tocmai plecase la Viena la soțul ei. Pe la începutul bursei, am avut o întâlnire cu un personaj suspus, căruia i-am dat cartea mea tradusă în germană (Un an în Paradis) și am primit un CD cu muzică religioasă. Fiind singură pe un perimetru de câțiva km2 și sigură că nu voi deranja pe nimeni, am ascultat muzica cu sunetul dat la maxim. Nici până, nici după aceea, nu am mai putut repeta acea experiență.

Invazia de autori străini nu este întodeauna bine văzută de unii autori locali, care se simt neglijați. E de înțeles. Dacă ne imaginăm aceeași situație în România, cred că și autorii români ar simți la fel. Unii, cel puțin.

Poate sună banal, dar faptul că efortul unui autor de a scrie o carte este apreciat și plătit încă mă surprinde; lecturile publice sunt plătite și ele, la fel și participările la târguri de carte, toate se remunerează, burse sunt multe, poți trăi de la o bursă la alta, iar premiile sunt între 5000-10.000 Euro. Mă simțeam uneori stânjenită când, pentru cinci minute de lectură, primeam bani cât era salariul meu de cercetăror pe o lună, mi se părea că nu merit atâția bani.

Cum a decurs procesul de traducere, cum ai interacționat cu Ernest Wichner pe parcursul traducerii cărților Un an în paradis și Kinderland? Ce dificultăți ați întâmpinat și ce lucruri noi ați descoperit despre traducere?

Prima mea întâlnire cu Ernest Wichner a fost legată de un pește mare și comestibil. Nu cred că am povestit vreodată, dar dacă m-ai întrebat… Eram bursieră la Schloss Solitude, iar Ernest Wichner venise pentru lectura lui Daniel Bănulescu, care avusese o bursă cu un an înaintea mea și venise cu ocazia publicării unui volum de poezie în limba germană. După eveniment, am fost invitată la masă de Jean-Baptiste Joly, directorul Akademiei. Cu mine, mai era o practicantă, o studentă nemțoaică, una din organizatoarele lecturii. Era târziu și ea a întrebat dacă poate sta cu noi la masă, că nu mai are cum ajunge la rezidența noastră, iar noi urma să venim cu microbuzul de la Solitude. Directorul i-a spus că da. Nu cunoșteam pe nimeni aproape și ne-am așezat într-un colț, noi două. Fata a comandat doar ceva de băut și eu am făcut la fel, nici nu-mi imaginam că pot să mănânc lângă cineva care doar bea. Când au venit bucatele, eu m-am trezit cu un pește uriaș și înspăimântător, pe care trebuia să îl consum corect și degajat de față cu toți. Îl comandase pentru mine domnul Joly. Nu trebuia să fii mare traducător ca să citești pe fața mea că aș fi preferat mai degrabă să stau sub masă decât să mă ating de acea fiară prăjită! Iar Ernest era chiar în fața mea și se amuza, probabil. Cum eu stăteam țeapănă și mă gândeam intens cum să abordez dihania, șefii cei mari de la masă au chemat chelnerul și l-au rugat să scoată oasele din peștele meu, ca să-l pot mânca mai ușor. Chelnerul s-a executat pe loc și a venit cu niște săbiuțe și cu o tăviță, a făcut harcea-parcea de două ori și mi-a întins o tocăniță de pește, mai prietenoasă, de data asta, și fără oase. Mie nici acum nu-mi place să mănânc în public, iar pe vremea aceea eram și foarte timidă, și pur si simplu nu mâncasem niciodată pește în public și muream de frică să nu mă înec cu vreun os și să mă fac de râs. Acum aș mânca și un rechin între doi prezidenți și aș întreține și discuții savante! Dar începutul e greu… Atunci i-am lăsat lui Ernest un roman, Un an în Paradis, iar el a scris apoi la Akademie Schloss Solitude că vrea să îl traducă. Am fost de câteva ori la Literaturhaus Berlin, unde Ernest Wichner era (este) director, am locuit chiar într-un mic apartement de acolo care se numea „Hof”, iar eu credeam că înseamnă „Speranță” (de la „Hoffnung”), dar însemna, mai prozaic, doar „Curte”, din cauza geamului care dădea în curtea interioară. La întâlnirea noastră de la Berlin, nu știu despre ce exact discutam, dar Ernest s-a ridicat, a ieșit la balcon și s-a întors cu o sămânță mare de floare, ca s-o plantez acasă, poate vorbeam despre florile frumoase de la Literaturhaus. Numai că am păstrat-o și o păstrez și acum, seamănă cu o sămânță de dovleac și stă la loc de cinste în colecția mea de pietricele. În privința traducerilor, nu am avut nicio dificultate (eu, poate Wichner a avut, dar nu mi-a zis). Iar când a tradus Kinderland nu-mi amintesc să mă fi anunțat. Mi-a trimis doar mesajul încântat al primului editor căruia i-a arătat manuscrisul și care l-a rugat să nu mai trimită și altora, că îl publică el. De altfel, fusese invitatul meu la lansarea cărții și cred că îi plăcuse romanul. Ernest Wichner vorbește puțin și lucrează mult.

Dintre bursele obținute, ce a individualizat perioada petrecută în rezidențe în Germania?

M-aș simți ca o pensionară nostalgică dacă mi-aș depăna acum toate amintirile. Fiecare bursă are specificul ei, fiecare a contat într-un fel sau altul. Există două tipuri de rezidențe, unele cu potențial mare de acordare a burselor, situate fie în orașe mari (Berlin, Viena, Graz), când ai foarte mulți colegi din același domeniu sau din domenii conexe; altele, în localități tihnite, retrase, unde ai maxim doi colegi, e atâta liniște, izolare, că nu-ți rămâne decât să scrii. La Akademie Schloss Solitude eram mereu cam 50 de bursieri plus câțiva membri de familie, tot artiști de obicei. Interacționam enorm, vorbeam patru limbi pe zi; participam la cele mai năstrușnice proiecte, un tânăr regizor bulgar ne-a rugat să dansăm pe scaune pentru proiectul lui, unde inițial își propusese să ridiculizeze sedentarismul contemporanilor, dar a ieșit altceva. Am dansat. M-am împrietenit cu o tânără savantă chineză care cânta la un fel de vioară chinezească și am convins-o să-mi acompanieze lecturile. Am aflat de la colegii nemți că există o ofertă de bilete la firma Saturn care costa 120 de Euro, dar poți merge timp de șase luni unde vrei și poți face patru călătorii în acest timp. Mi-am luat acel bilet și am fost într-o călătorie fantastică cu o artistă americană, Kristina Estell, care avea și ea bilet. Engleza mea era foarte aproximativă și lumea își bătea capul cum ne vom înțelege, dar n-a existat nicio neînțelegere între noi. Am pus harta Germaniei în față și ne-am ales cele mai îndepărtate (de Stuttgart) puncte, am urcat în turnul catedralei din Köln și ne-au tremurat genunchii trei zile, apoi Hamburg, Marea Nordului, insula Sylt, la care am ajuns cu trenul pe apă (în stânga apă, în dreapta apă, dar mergem înainte!). Era așa de frig (în august), că mi-am cumpărat pantaloni, pe care i-am udat plimbându-mă pe malul mării, i-am pus la uscat pe balcon și au dispărut. Fie i-a luat vântul, fie i-a furat vreun vecin… Am vizitat apoi Luebek-ul, Timmendorfer Strand, apoi am coborât spre Dresda, Leipzig. Eu eram atrasă de muzeele clasice, iar Kristina, de arta contemporană. Ca să nu ne rătăcim, mergeam împreună peste tot, așa că m-am familiarizat și cu noile curente, grație ei. Pe malul mării, Kristina căuta pietre pentru nu știu ce expoziție la care se gândea, eu o ajutam, dar îmi opream și mie câteva pietre mai frumoase. Zece, de obicei. De atunci, tot adun pietre pe unde mă duc.
Tot atunci am hotărât să vizitez Hohenzollernburg , de unde vin regii României, am mers cu o mașină, iar șoferul era un profesor inginer neamț, coleg bursier, care a dorit și el să vadă castelul. Și-a pus GPS-ul și ne-am rătăcit în ultimul hal. Erau mai multe localități, numele începeau cu „Hohen”. „Nu vrei să-l vizităm pe acesta?”, mă întreba când ajungeam la vreun Hohen oarecare. „Nu, răspundeam eu, vreau Hohenzollernburg !” Până la urmă l-am găsit…
În Kreisau, Polonia, casa în care stăteam era înconjurată de un crâng și de lanuri de porumb și floarea soarelui. Casa avea o grădină de flori, printre care am descoperit trandafiri de dulceață și cum înflorea unul, repede îl culegeam. Mai era o tufă serioasă de mure de care am avut grijă conștiincios nu cumva să rămână nemâncată și să se scuture. Nu prea aveam pe ce cheltui banii în mica localitate, așa că am vizitat Cracovia și Karpacz, unde am văzut un muzeu al jucăriilor (altele nu erau). În afară de muzee de artă, am ajuns și la muzeul ciocolatei din Köln, de care-mi amintesc cu plăcere.
La Ottensheim am Donau stăteam pe malul Dunării și număram corăbiile care trec, mi le-am notat chiar, pentru vreun viitor roman, urmăream cum trec oamenii de pe un mal pe altul cu Drahtseilbrücke, care înseamnă un fel de pod plutitor, dar mie îmi suna a „podul dracilor”. Mă plimbam de-a lungul Dunării pe un drum îngust pentru pietoni și bicicliști care se numea „Quo vadis?”. Bursa de la Paris a însemnat muzee, muzee și iar muzee și biblioteci. Când am vizitat pentru prima oară Viena, mi s-a recomandat insistent să merg să văd caii lipițani dansând, că-i ceva nemaipomenit. Am cumpărat bilet, dar nu la cai, care erau plecați în vacanță în munții Alpi, ci la mânjii însoțiți de mamele lor. Iar biletul, scump! Spectacolele se țin în Palatul baroc Hofburg, foarte frumos, dar mânjii m-au dezamăgit. Ajunsesem înainte și, până la spectacolul cailor, am intrat într-o biserică de vizavi, iar acolo cânta orga. Erau puțini vizitatori care intrau, ieșeau, iar eu m-am așezat și ascultam. Muzica înceta și-l vedeam pe muzician cum se uită de sus, mai sunt? Și iar cânta, a cântat până am plecat și am avut impresia că a cântat doar pentru mine.

Ai cunoscut alți scriitori, ai interacționat și păstrat legătura cu autori și artiști cunoscuți în rezidențe?

Am cunoscut foarte mulți, am interacționat cu mulți și am păstrat legătura cu puțini.

De ce sunt folositoare pentru un scriitor aceste rezidențe? 

Pentru cineva care are un job cu opt ore pe zi la birou, o rezidență oferă timp pentru scris, pentru amatorii de călătorii și de senzații, bursa înseamnă un loc nou, magnific, de obicei, cu multe obiective turistice de vizitat. Intri în contact cu oameni noi, deosebiți, de obicei. Te descoperi, ai mai multă încredere în forțele tale. Vezi că idolii de ieri sunt și ei oameni, aproape ca tine. Mai înseamnă și ceva bani pentru zile negre, după ce bursa se termină.

Care sunt cele mai dificile momente pe care le întâmpină un scriitor într-o rezidență, mai ales dacă aceasta este una de lungă durată?

Organizatorii au grijă să ai parte de momente cât mai frumoase și să ai toate condițiile pentru a scrie și a te simți bine, de aceea trebuie să fii un personaj cu totul problematic ca să te simți prost în timpul unei rezidențe. Poate dorul de familie să te macine, dar, de multe ori, poți merge cu întreaga familie sau te pot vizita ei sau poți tu să-i vizitezi, dacă bursa e mai lungă. O pătrime din timpul rezidenței poți lipsi, de obicei, sau poți întrerupe bursa, o poți împărți în două.

Sunt rezidențele pentru oricine? Cine nu ar trebui să își facă speranțe?

Nu aș putea să descurajez pe cineva. Când am avut prima mea bursă, nu aveam nici prea multe publicații în străinătate, depășisem vârsta de 30 de ani (limita era de 35), nu aveam contacte în străinătate și nici prea multe opinii despre ce înseamnă o rezidență de creație. Eram cercetător cu jumătate de normă la Institutl Călinescu și unul din avantajele bursei mi se părea a fi de ordin material. Salariul meu nu se ridica la 200 Euro, iar bursa era de o mie.
Dacă e să răspund textual, totuși, cine a depășit vârsta de 35 de ani, nu știe nicio limbă străină, are o operă literară mai modestă (puține cărți la număr), care nu a fost tradusă integral sau în antologii are mai puține șanse, cred. Dar acordarea burselor seamănă cu o loterie, sunt invitați să candideze scriitori din toată lumea sau din toată Europa sau din Europa Centrală și de Est, participă sute de scriitori și alegerea unuia (sau mai multor candidați, dar nu mai mult de cinci) are și o doză de subiectivitate, e vorba și de puțin noroc (chior). Mai sunt și rezidențe care nu oferă burse sau îți plătești tu cazarea, adică trebuie să fii asigurat material, s-ar putea ca acolo să fie mai simplu de ajuns.

***

Liliana Corobca s-a născut la 10 octombrie 1975, în satul Săseni, raionul Călăraşi, Republica Moldova. A debutat cu romanul Negrissimo (2003; Premiul „Prometheus” pentru debut al revistei „România literară”, Premiul pentru debut în proză al Uniunii Scriitorilor din Republica Moldova) şi cu Personajul în romanul românesc interbelic (teză de doctorat, 2003). A publicat romanele Un an în Paradis (Cartea Românească, 2005, tradus în italiană şi germană), Kinderland(Cartea Românească, 2013; Polirom, 2015, tradus în germană şi slovenă, bestsellerul Editurii Cartea Românească la Târgul de carte Bookfest 2013, distins cu Premiul Radio România Cultural, secţiunea Proză, şi cu premiul „Crystal” la Festivalul Internaţional de la Vilenica, Slovenia, în 2014) şi Imperiul fetelor bătrâne (Cartea Românească, 2015), Caiet de cenzor (Polirom, 2017). A scris şi un monolog în trei acte, Cenzura pentru începători, apărut în Austria, în 2014. A publicat volume ştiinţifice despre cenzura comunistă, exilul literar şi bucovinenii deportaţi în Siberia. A beneficiat de burse şi rezidenţe de creaţie

Ion Rațiu, „Jurnal, vol. 1 – Începuturile unui exil îndelungat (1940-1954)“

August 29, 2017

Ion Raţiu - Jurnal, vol. 1

 

http://www.iiccr.ro/ion-ratiu-jurnal-vol-1-inceputurile-unui-exil-indelungat-1940-1954-prefata-de-nicolae-c-ratiu-studiu-introductiv-note-si-editie-de-stejarel-olaru-ed-corint-bucuresti-2/

 

Până în 1989, activitatea exilului, publicațiile, autorii, personalitățile politice din exil constituiau un subiect tabu. De obicei, era suficient să faci doar o cerere de emigrare ca să dispari rapid din librării, biblioteci și din conștiința publică. Dispăreau până și publicațiile în care numele celui ce intenționa să plece era menționat (dicționare, istorii literare, bibliografii). După căderea regimului comunist, nu mai era (este) interzis să vorbești despre exil, dar subiectul nu a „prins” prea mult printre contemporani, nu a fost prea discutat sau difuzat, contrar unor așteptări. Puțini autori din exil s-au impus și în țară, puțini oameni politici ai exilului au avut un cuvânt de spus în politica postcomunistă din România. Puțini au avut posibilitatea de a cunoaște exilul încă de la primele semne de constituire a acestuia și până la sfârșit (1989), Ion Rațiu, personalitate marcantă a exilului anticomunist, fiind unul dintre aceștia. Pentru el, exilul a început chiar mai înainte de 1945, anul care se consideră, îndeobște, începutul „unui exil îndelungat”.

La vârsta simbolică de 33 de ani, Ion Rațiu ajunge la Londra, în calitate de consilier diplomatic, la sfatul și cu susținerea unchiului său Viorel V. Tilea, ambasadorul României la Londra. La plecare, bunica îl roagă „să se deprindă cu exercițiul jurnalului” (pag. 13), iar nepotul ia în serios această rugăminteși începe să scrie cu o râvnă care poate speria astăzi cititorii, ajungând la un număr 80 de volume, fără a socoti câteva caiete pierdute. Dorința de a se schimba, de a se maturiza îi întărește convingerea de a nota, cu gravitate, impresiile, întâlnirile, evenimentele la care este martor. „Acum doi ani, nimic decât jucam cărți, beam și făceam curte la femei”, se confesează tânărul Rațiu în 1942, dar acum duce o „viață de intelectual” și este mulțumit de ceea ce face (p. 98). Refuză să se întoarcă în țară odată cu instaurarea dictaturii antonesciene, nu se întoarce, deși e gata s-o facă de câteva ori, nici după sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial și astfel Anglia îi devine o a doua patrie, unde elaborează, printre multe alte activități importante, și un jurnal care, încă de la primul volum, se impune ca fiind un document unic și valoros al exilului românesc și un eveniment editorial remarcabil, astăzi, la publicarea lui.

Jurnalul a fost transcris de Nicoleta (fosta secretară a lui Rațiu) și Dinu Mussulis, la inițiativa fiului lui Ion Rațiu, Nicolae, cel care semnează și prefața acestui prim volum (ce cuprinde anii 1940-1954). Anul acesta se împlinesc 100 de ani de la nașterea lui Ion Rațiu (născut la 6 iunie 1917, la Turda) și gestul fiului este și un omagiu adus părintelui său. „Nu cred să existe multe alte lucrări similare, fiindcă puțini au trăit o viață ca a lui, afirmă, cu mândrie, Nicolae C. Rațiu, în încheierea Prefeței. Lăudabilă și exemplară este contribuția lui Stejărel Olaru, editorul volumului și autorul unor note foarte concludente și necesare, bazate mai ales pe informații din Arhiva CNSAS, dar aducând în discuție și o bogată bibliografie în domeniu. „Ion Rațiu, o poveste încă nespusă”, studiul introductiv al lui Stejărel Olaru ne familiarizează cu personajele care apar în jurnal, cu detalii importante din viața lui Ion Rațiu (care lipsesc din jurnal) și conține o analiză atentă a exilului londonez, cu multe documente inedite din mai multe arhive, cititorului punându-i-se la dispoziție chiar și o fotografie cu cei mai importanți diplomați români de la Londra. Aflăm, de asemenea, că „au fost eliminate textele în care se făceau referiri la viața intimă a familiei Rațiu”. (p. 35).

Primele pagini sunt dominate de întâlnirile în cadrul Societății Studenților și Tineretului din Europa Centrală(CESYS), despre care va menționa că „a fost creată pe ideea apropierii între popoarele Europei Centrale, având drept ideal (neînscris în scopurile societății, dar mărturisit) unirea tuturor țărilor noastre într-o federație sau confederație” (p. 265) și de situația disperată a românilor care au devenit peste noapte „enemy aliens” după declararea războiului între Anglia și România (7 decembrie 1941); „mă frământ în revoltă”, scrie cu această ocazie. Rațiu (p. 60). „Ungaria și România sunt țări indezirabile din cauza participării la război alături de naziști” (p. 120), fapt care îl afectează atât pe viitorul politician, cât și pe românii din  jurul lui. Personajul principal căruia i se acordă cea mai multă atenție în această perioadă este V.V. Tilea, relațiile dintre unchi și nepot fiind analizate în studiul lui S. Olaru.

În afară de faptul că jurnalul oferă o panoramă a exilului românesc, acesta mai poate fi studiat, încă de la primele pagini, și din perspectiva formării unei personalități politice de anvergură, fiind un model de actualitate pentru tinerii de azi. La 9 august 1942, Rațiu notează: „Mă interesează politica și mă pregătesc pentru o viață politică.” (p. 98). Își impune tot felul de reguli și precepte, precum: „Memento: cultivă-ți prietenii!” (p. 87); „Memento: nu-ți critica adversarii pe chestiuni particulare în fața altora!” (p. 88). După o masă cu liderul studenților din Cehoslovacia: „De două ori mi-am dat cuvântul de onoare că ceea ce spun este adevărat. E mare greșeală. Ceea ce spun ar trebui să aibă înfățișarea de adevăr pur fără ca să mai fie nevoie să întăresc prin cuvinte de onoare.” (p. 108). Un principiu căruia îi va rămâne fidel toată viața este activitatea constructivă („o muncă dezinteresată constructivă” – p. 62) în folosul patriei. „Nu onorurile mă ispitesc, va afirma, la un moment dat.  E important să muncim pentru țară și să dăm exemplu viu de abnegație și patriotism”(p. 488); „am insistat asupra elementului constructiv ce trebuie să domine în gândirea publică”,va spune cu altă ocazie(p. 249). Alte două principii sunt adevărul și democrația: „Am fost deschis și sincer. De altfel, ca întotdeauna, adevărul este cea mai bună politică” (p. 500); „Democrația  e idealul spre care tind.” (p. 590). „Spiritul democratic este singurul principiu de viață al omului civilizat, căci numai el te învață să respecți pe fiecare individ, pe fiecare seamăn al tău. Dacă putem căsători patriotismul, entuziasmul, onestitatea pe care generația noastră au reușit să le producă, în sânul mișcării legionare, cu spiritul democratic, cu toleranța și respectul individului, atunci ne-am făcut datoria. Căci aceasta este misiunea generaiei noastre.” (p. 403). De altfel, Rațiu nu e un admirator al legionarilor și îi taxează în repetate rânduri: „Partidele sunt în adormire forțată la mâna diplomaților. În timp ce noi nu activăm deloc, legionarii și totalitarii își ridică capul și coada și atacă peste tot. Vestitorul laudă guvernarea de la Viena. România, de la Buenos Aires, atacă actul de la 23 august 1944. În fine, peste tot se face educație antidemocratică, aici, în Vest, în sânul democrației”, subscrie Rațiu la părerea unui exilat cu care discută. (p. 590). Este adevărat că legionarii „sunt singurii oameni bine organizați” din exil (p. 603), dar într-o discuție cu un fost legionar declară „fără echivoc, că metodele brutale utilizate de legionari sunt reprobabile, chiar dezgustătoare.” (p.600).

La 31 mai 1944 scrie: „Inima mă cheamă să fiu alături de cei ce luptăși apără glia strămoșească împotriva invaziei și cotropirii rusesti… trebuie să muncesc din răsputeri mai departe ca să utilizez toate ocaziile ce mi se dau de a servi cauza țării mele.” (pp. 242-243). Această idee îl preocupă și mai târziu, deși nu se va materializa: „intenția mea este de a mă întoarce în țară și de a încerca să organizez rezistența armată acolo… Dacă un democrat nu va face organizarea rezistenței, se va găsi un legionar și țara va cădea din nou în mâna extremiștilor.” (p. 603, 4 decembrie 1951). Patriotismul înflăcărat este dublat de o luciditate matură: „În politica externă trebuie să facem în primul rând politică românească, nu englezească. Englezilor le convine discordia ce domnește între românii de aici.” (p. 51). Îl mai caracterizează altruismul și generozitatea: „Nu țin să lucrez pentru BBC, nu vreau să iau locul altui român” (p. 528), iar când situația lui materială se îmbunătățește, intenționează să deschidă o mică întreprindere unde să angajeze români (p. 579), despre aceasta vom afla în volumele următoare, probabil. Este invitat să candideze la alegerile parlamentare engleze, dar renunță la această „onoare” de dragul românilor (p. 449). Ajută oamenii: „Mi-a cerut să fac ceva pentru o verișoară de-a ei care e bolnavă de tuberculoză la Paris. I-am promis că voi facetot ce voi putea”, asemenea notații se întâlnesc destul de des (p. 386).

Deși despre exilul din Anglia s-a mai scris, nu cred că există mărturie mai completă decât acest jurnal al lui Ion Rațiu. Și e revelator nu doar în privința exilului londonez, ci și a celui din Franța, unde călătorește adesea, Spania, e la curent cu activitatea romînilor din America, are misiuni speciale la Roma etc. Cele mai importante structuri politice ale exilului, cei mai cunoscuți membri ai săi, evenimentele legate de România și Europa Centrală și de Est, detalii necunoscute, discuții interesante, portrete pitorești ale unor personalități din epocă, previziuni politice mai mult sau mai puțin juste, care, toate, se găsesc în acest jurnal fac din el un instrument indispensabil pentru istorici și cercetători, dar și o piesă esențială în bibliografia exilului și a istoriei recente.

Ion Rațiu a făcut din misiunea exilului o profesiune de credință: „Eu văd un exil lung. La întoarcerea în țară, nu vom fi noi, cei ce am trăit afară de țară, care vom umple posturile de importanță, ci acei care vor rezista înăuntru. Misiunea noastră însă este cu atât mai mare și mai frumoasă. Căci nouă ni se cere să reprezentăm suferințele de acasă pentru ca întreaga lume să le audă; să muncim pentru înțelegerea spiritului vremii și să învățăm frumusețea idealului democratic. Când ne vom întoarce în țară, noi va trebui să propovăduim înțelegerea acestor idealuri. Iar până atunci să nu economisim niciun efort pentru a aduce ziua eliberării mai aproape. Dacă ne putem ridica așa de sus, dacă vom putea accepta să fim sacrificați în această luptă, atunci ne vom fi servit țara și neamul.” (p. 404). „Rog pe bunul Dumnezeu să mă ajute să-mi servesc țara modest, dar din plin” (p. 375) va repeta deseori, invocând divinitatea mai ales după boala gravă care l-a ținuit la pat (Emoționantă în acest sens e scrisoarea către Indrei, fiul mai mare, pentru când acesta va împlini 14 ani, iar tatăl fiind sigur că nu va supraviețui).

Nu este o noutate că exilul românesc a fost dezbinat. „Se ceartă, se ceartă și iar se ceartă. Asta probabil din lipsă de altă activitate” (p. 646) va observa cu amărăciune autorul jurnalului sau „La Washington și New York nimic nou – ceartă, ceartă, ceartă” (p. 514). Va lua atitudine de câte ori va putea, considerând „criminale inconștiența, incapacitatea și lipsa de prevedere a conducătorilor celor două mișcări din Anglia.” (p. 60). Înființarea noului Comitet Național Român și reorganizarea acestuia îi provoacă un nou val de dezamăgiri: „Singurul factor decisiv în politica exilaților e, durere, stomacul. Ori stomacurile sunt goale. Cine le poate umple, cine poate să împartă oarecare favoruri obține un sprijinn nominal, în orice caz.” (p. 479). Dezamăgirea nu e legată doar de politica românilor, sunt comentate și alte nuanțe: englezii au „o părere extraordinar de proastă despre români și în special despre politicieni. Vorbind despre Alimănișteanu ar fi spus: ‘Ce este extraordinar și foarte neobișnuit este că provine dintr-o familie foarte onestă și el personal este un om cinstit’” (p. 330); „Americanii însă astăzi dacă nu faci ceea ce le convine lor te lasă pe drumuri. Comitetul român nu mai primește niciun ban.” (p. 632).

Conflictul între generații, latent,devine tot mai evident odată cu trecerea timpului: „Generația tânără trebuie să se țină la o parte pentru moment și să se organizeze încetul cu încetul, având în vedere că „bătrânii” se ceartă mereu” (p. 395);  „Bătrânii de astăzi se ciorovăiesc pentru că, instinctiv, își dau seama că timpul lor se scurge. Ei vor să se întoarcă în țară în curând și pentru că o vor, se conving că întoarcerea apropiată e o realitate. Eu cred că exilul va mai dura binișor.” (p. 566). Vine chiar cu recomandări pentru generația „cea mai tânără”: „să facem cinste numelui de român. Să fim apreciați și respectați de străinii cu care venim în contact. Să reușim în viață, aici în exil și să devenim independenți financiar. Dar, odată ce am reușit, trebuie să rămânem români” (p.586) sau „nu trebuie să ne amestecăm în chestiunea reprezentării României aici printre străini. E rândul generației mai bătrâne. Nouă ne va veni rândul mâine.” (p. 603). Rațiu este foarte optimism când crede că neînțelegerile se vor atenua odată cu schimbarea generației de politicieni: „nu se va ajunge la o înțelegere atâta timp cât cei „bătrâni” vorjuca rolul principal. Abia când va veni rândul generației noastre se va ajunge la o împăcare a exilului întreg și bătrânii vor accepta să servească sub cei tineri.” (p. 618).

Abia se terminase Războiul al Doilea Mondial, că următorul a devenit o obsesie generală. Teama de război trece ca un fir roșu printre notațiile jurnalului, ca un refren intonat pe toate tonurile (și cu temeri, și cu speranță): ba războiul este așteptat în orice moment (pp. 346, 347), ba nu crede în războiul imediat (p. 366), ba „războiul e sigur. Americanii se pregătesc foarte serios” (p. 373), războiul cu Rusia (p. 451), șansele de război (p. 468); 7 iulie 1950: „Acum nu cred că va fi război. Dar războiul va fi posibil la anul.” (pp. 479, 510); „E interesant că Lazăr crede în izbucnirea inimentă a războiului” (p. 598). La 11 mai 1953, ascultând o cuvântare a lui Churchill la Casa Comunelor, prevede „un pericol că o pace cu Rusia să fie acceptată la prețul sacrificării Europei Răsăritene” (p. 624).

Bun psiholog, Rațiu face deseori caracteristici persoanelor cu care intră în contact, unele din ele memorabile. Își permite să fie ironic, acid, ludic, deși foarte rar. Are intuiție în privința calității oamenilor din jur și talent de portretist. De pildă, „faimosul Murgu, măgarul cu nume de cal, care a fost carlist, legionar, antinazist, comunist și acum e exilat „politic” în Franța, anticomunist mare” (p. 477), fiind vorba de Ion Murgu, secretar de presă la Legația din Londra, care a oferit securității note informative, „neavând nicio afecțiune sau stimă pentru vreunul din românii aflați în exil despre care raporta”, având doar interesul „de a obține cât mai des sume de bani din partea Securității” (p. 478), după cum aflăm din nota de subsol a editorului.

Fiind vorba de un jurnal de 665 de pagini, trebuie menționat și efortul redactării unui document atât de întins. Ion Rațiu se exprimă clar, concis, de obicei, dar folosește cuvinte (din alte limbi, probabil) care ar îngreuna lectura cititorului de azi. În asemenea cazuri, ni se explică între paranteze semnficația cuvântului, de pildă„demoție” înseamnă retrogradare (p. 482) etc. Am căutat în DEX ce ar putea să însemne „a păliza” („a pălizat puțin”, p. 305), dar nu există un asemenea verb. Foarte rar se mai strecoară câte o „altă alternativă” (p. 377), „patrusprezece”(p. 66), „la” în loc de „l-a” (264, 327), franțuzoaica Jasmin 0690 (?) (p. 653). Iar neindentificatul Antoniade (p. 489, la Indice apare fără prenume) nu este altul decât Constantin Antoniade (1880-1954) – jurist, diplomat, scriitor, ministru plenipotențiar al României la Geneva și Berna în perioada interbelică (vezi și https://en.wikipedia.org/wiki/Constantin_Antoniade).

Ion Rațiu nu este un autor necunoscut pentru cititorii români. Până în prezent i-au apărut mai multe cărți, inclusiv câteva jurnale scrise după căderea comunismului, dar volumul I din „JurnalÎnceputurile unui exil îndelungat (1940-1954)“ îl readuce în atenția noastră, scoțându-i în evidență, încă o dată, calitățile extraordinare. Volumul a apărut cu sprijinul IICCMER și urmează să apară continuarea cât de curând. Credem că este cea mai importantă inițiativă editorială în domeniul exilului românesc anticomunistdin ultimii ani și sperăm să fie dusă la capăt cu bine.

Liliana Corobca

Expert IICCMER,  Compartimentul Exilul românesc

„Despăgânirea”

Iunie 21, 2017

https://crevice.ro/despaganirea/

Fotografia postată de Crevice.

 

Băbuțele din sat aveau grijă ca toți copiii să fie botezați. Erau mulți care riscau să-și piardă slujba sau să fie dați afară din partid, dacă ar fi fost prinși intrând în biserică, dar pe babele ieșite la pensie nu le pândea nicio primejdie și nu le păștea nicio pedeapsă. Adunau 5-10 copii (pe vremea aceea se nășteau mulți!), lăsau mamele acasă, pe cele mai sperioase le sfătuiau să-și ducă la vreo rudă, chipurile, copiii și, dacă cineva le-ar fi întrebat ceva, ele să zică: nu știu nimic, am lăsat pentru câteva ore copilul la părinți, la rude, la vecini… Ei, și dacă în acest timp această rudă a dus copilul la biserică, ea habar n-are și nu poartă nicio vină. S-a întâmplat fără voia părinților deci. Cel mai greu a fost cu Iosifel, copilul președintelui de sovhoz, cel mai aprig comunist din sat, care perora împotriva bisericii la orice adunare. A fost împotriva deschiderii bisericii din sat, când s-au mai liniștit vremurile și în multe sate s-au deschis și au venit preoți. A lor servea când ca depozit pentru tot felul de piese sau materiale de construcții, când, mai nou, ca muzeu al satului și al detașamentului de partizani care au luptat contra fasciștilor în Marele Război pentru Apărarea Patriei. Numele fiului l-a pus, ca nimeni în sat, după cel al generalisimului Iosiv Visarionovici Stalin, având de ales între Vladimir (Lenin), Iosif (Stalin) și Leonid (Brejnev). Chiar dacă îi admira pe toți trei, s-a gândit că Vladimiri și Leonizi sunt prea mulți, e plină lumea, ba poate fiecare să se gândească la alt Vladimir sau la alt Leonid. Dar Iosif e un nume mai rar, în sat la ei nu-i nimeni cu acest nume. De împotrivirea soției și a rudelor, cărora Iosif nu le suna familiar, nu a ținut cont…