Eugène Ionesco (26 noiembrie 1909 – 28 martie 1994)

Scriitoarea Liliana Corobca: „Trăim o realitate absurdă prin excelență, trăim parcă după piesele lui Ionesco”

INTERVIU O revizitare a biografiei lui Eugène Ionesco (26 noiembrie 1909 – 28 martie 1994), alături de scriitoarea Liliana Corobca, autoarea volumului „Ionesco. Elegii pentru noul rinocer” (Editura Polirom, 2020).

Un articol de Alina Vîlcan|25 noiembrie 2020Citiți în Ziarul Metropolis > https://www.ziarulmetropolis.ro/scriitoarea-liliana-corobca-traim-o-realitate-absurda-prin-excelenta-traim-parca-dupa-piesele-lui-ionesco/

BIOGRAFIA. Ați publicat în acest an, la Editura Polirom, în colecția Biografii romanțate, Ionesco. Elegii pentru noul rinocer. Cum s-a construit cartea, cum a fost, pentru dumneavoastră, această întâlnire cu Eugène Ionesco?

A fost o întâlnire surprinzătoare și instructivă. Nu-i cunoșteam biografia, de fapt uitasem ce am mai știut, dar nici nu găsisem prea multe informații la Chișinău, unde am terminat facultatea. Mai ales contextul istoric cred că mă depășise prima dată, în 1997, când mi-am susținut licența în dramaturgia lui Ionesco. A trebuit să-i acord acum multă atenție, dar întâi de toate, să înțeleg cadrul social foarte tulbure și tragic al anilor ’40, atmosfera și motivele care l-au făcut pe Ionesco să părăsească țara și să nu mai revină niciodată. Am citit câteva luni, m-am documentat, mi-am notat multe fragmente din jurnalele lui, din cartea fiicei lui, Marie-France Ionesco, din cărților criticilor și eseiștilor români. Am avut la dispoziție și o cronologie a mișcării legionare, și istorii ale românilor, și documente din arhive. Am scris foarte repede, ca niciodată în viață, frenetic aproape. Întâlnirii i-aș spune 1: examen; 2: pasiune; 3: înțelepciune. Apoi s-a dovedit că a mai fost și un fel de preambul pentru pandemia care a urmat, cu aspectele ei tragice și absurde.

După ce i-am cunoscut copilăria, altfel i-am privit opera

DEVENIREA. Una dintre cele mai atrăgătoare părți ale cărții de față se oprește asupra copilăriei și adolescenței dramaturgului – la Paris și în împrejurimi, la București și, pentru scurt timp, la Craiova. Care sunt acele aspecte din formarea lui Ionesco pe care le considerați importante în devenirea sa?

Voi fi de acord cu Ionesco, el mărturisește și repetă care sunt puținele întâmplări din copilărie care i-au rămas în memorie pentru totdeauna și l-au marcat „în devenirea sa”. Perioada petrecută în La Chapelle Anthenaise, un sat din vestul Franței, unde a cunoscut liniștea și frumusețea naturii, „paradisul pierdut”, care va reveni mereu în amintirile sale, precum și revelația avută în România. Lumina ceea mirabilă, nostalgia divinității. Când vorbea despre religie, amintea de acea lumină, pe care nu a mai regăsit-o. Despre teatrul lui s-a scris, dar după ce i-am cunoscut copilăria, altfel i-am privit opera. Desigur, în formarea lui Ionesco un rol important l-au avut și părinții, nu doar epoca în care s-a născut și locurile unde a trăit când era mic.

Jurnalele lui Ionesco au fost principala mea sursă de inspirație

REVIZITARE. Sunt expuse aici, în fața cititorului, relația lui Ionesco cu părinții săi și, mai ales, cu mama sa, protagonistă a unui destin deloc lipsit de dramatism, spiritul rebel al tânărului Ionesco, timpul tinereții sale. Ce v-a inspirat în această incursiune în viața personală a lui Eugène Ionesco dinainte de exilul francez, în revizitarea acelei istorii personale prin raportare la marea istorie?

Jurnalele lui Ionesco au fost principala mea sursă de inspirație. Acolo am aflat, strecurate discret, rostite cu jumătate de gură, scăpate parcă din greșeală, detalii despre relația dintre părinții lui. Tot în jurnale am găsit povestea fratelui mai mic, Mircea, mort la un an și jumătate. Nu mi-a fost greu să-mi imaginez viața Terezei, mama lui Eugène Ionesco. Tragismul acestui destin cred că l-a obsedat pe marele dramaturg toată viața. Iar spiritul rebel i-a fost educat mai ales în relația cu tatăl, care era mult prea autoritar și încerca să îi traseze/impună elevului Ionescu viitorul destin. Avocatul Ionescu își dorea un fiu cel puțin magistrat. Tatăl avea o imensă și nedisimulată oroare pentru preocupările artistice ale fiului; că îi ardea caietele cu desene nu am inventat eu, desigur, am găsit undeva, în jurnale. Cred că tocmai această autoritate abuzivă a creat în tânărul Ionescu „reacții adverse” și acesta a făcut exact ce îi repugna cel mai mult tatălui.

Avea desigur o sensibilitate ieșită din comun

EVREITATE. Deși evreu pe linie maternă, Ionesco nu se numără printre aceia care au avut enorm de suferit din cauza evreității sale, reușind să emigreze în Franța datorită relațiilor de familie. Totuși, nu putem spune că nu a fost afectat de evreitatea sa, dacă ne gândim numai la acutizarea conflicului cu propriul său tată din această cauză. Cum am spune azi că și-a trăit Ionesco evreitatea în acel context teribil pentru evrei?

Cred că a suferit și el enorm și a făcut tot posibilul să plece. Nu putem contabiliza suferința, dar dacă citim pasajele din Jurnalul lui Sebastian, descoperim că Ionesco era întruchiparea suferinței. Avea desigur o sensibilitate ieșită din comun. Conflictul cu tatăl a avut altă bază, cred, deși nici acest aspect nu a lipsit. Și eu mi-am pus aceste întrebări și am încercat să răspund la ele în biografia romanțată. Cred că intensitatea acelor clipe a fost transfigurată artistic în opera scrisă. Altfel, nu am găsit multe mărturii în acest sens de-ale lui.

Despre acești doi ani, 1940-1942, petrecuți la București, va spune că sunt ani de exil și că Franța este patria sa

EXIL. Sunteți cercetător în cadrul Institutului de Investigare a Crimelor Comunismului și Memoria Exilului Românesc, așadar specialist în exilul românesc. Ce considerați că are aparte Ionesco în tabloul intelectualilor români stabiliți în afara țării, cu precădere în Franța? Am putea spune, în cazul său, că de fapt a fost pentru o vreme exilat în România, nicidecum în Franța?

În 2002, am devenit cercetător la Institutul de Istorie şi Teorie Literară „G. Călinescu” al Academiei Române, la departamentul „Exilul literar anticomunist”, apoi am predat câțiva ani studenților despre „Exilul literar postbelic în context european”, dar Ionesco nu era personaj principal la acel curs. El s-a afirmat pe scena internațională ca autor de limbă franceză. Pe bună dreptate, vorbim de triumviratul Ionesco, Eliade, Cioran, care s-a impus în Europa și dincolo de hotarele ei, dar nu ca autori români (Eliade a scris beletristică doar în română, dar nu romanele l-au făcut celebru în exil). Ionesco plecase la Paris în 1938, pentru un doctorat, însă în 1940 a trebuit să se întoarcă. Ei, despre acești doi ani, 1940-1942, petrecuți la București, va spune că sunt ani de exil și că Franța este patria sa. Era de înțeles. În 1942, cu ajutorul rudelor, pleacă în misiune diplomatică, fapt care i se va reproșa uneori. Nu știm ce destin ar fi avut dacă nu ar fi reușit totuși să plece, dar cu siguranță, în România nu ar fi ajuns dramaturgul de talie internațională și nu ar fi scris opera de care ne bucurăm acum. Nu agreez prea mult acele definiții ale exilului, conform cărora, dacă pleci, trebuie să scrii în limba țării din care ai plecat, să „duci flacăra” culturii naționale în exil și să o menții aprinsă. Cei mai cunoscuți autori au scris totuși în limbile țărilor de adopție și astfel s-au făcut remarcați. Ionesco este important prin opera sa, un autor unic, inconfundabil și profund.

Citiți în Ziarul Metropolis > https://www.ziarulmetropolis.ro/scriitoarea-liliana-corobca-traim-o-realitate-absurda-prin-excelenta-traim-parca-dupa-piesele-lui-ionesco/

Ionesco. Elegii pentru noul rinocer. Lansare.

Ionesco. Elegii pentru noul rinocer.

Miracolul de a simți bucuriile lumii acesteia l‑a urmărit toată viața, a așteptat încă un semn. Dar a fost doar unul, atunci. Unul, dar l‑a ajutat să supraviețuiască tuturor încercărilor grele care au urmat. Când era sigur că Satan conduce lumea, nu Dumnezeu, dar la fel de sigur că după tot acel rău, după războaie și morți de tot felul, va veni și rândul binelui, ne vor invada Lumina divină și Bucuria, ca atunci, în micul oraș. Deseori această speranță, care anulează frica de moarte și toate fricile, străpunge și scrierile sale, ajunge în opera lui, nu crezi, m‑a întrebat, că există o astfel de așteptare, o speranță, un oraș luminos și în piesele mele ? Da, i‑am zis, cred.

 

Liliana Corobca – Ionesco. Elegii pentru noul rinocer. Avanpremieră

 

„Suplimentul de cultură“ pu­blică în avanpremieră un fragment din volumul Ionesco. Elegii pentru noul rinocer, de Liliana Corobca, care va apă­rea în curând în colecția „Biografii romanțate“ a Editurii Polirom.

 

– Fragment –

 

A doua întâlnire cu Marilina

 

Aproape toate rudele noastre erau la Paris și în sudul Franței, numai Angélique, Emil și Teodor erau în România. Bunica noastră a născut doisprezece copii, doi au murit de tineri, dar zece au crescut, s-au căsătorit, au avut și ei copii. Mama era al doilea copil în familie, după Angela, mătușa noastră care nu a plecat în Franța și care a ajutat-o pe mama. Și unchiul Emil a ajutat-o să se angajeze la Banca Națio­nală, că nu era ușor. De tata și rudele lui nu știam nimic, în genere credeam că nu mai am tată. Când mama îl credea mort eroic pe front, primește o scrisoare de la mătușa Angela, care auzise ceva de avocatul Ionescu. Mama întreabă, se interesează, caută, el este, da, trăiește. Se întâlnește tata cu sora mamei și da, e viu, ne cheamă la el, e bogat, cumpără case care s-au ieftinit acum, după război. Mama nu prea povestea despre acea perioadă. Îmi aduc aminte cum am venit la București. Mătușa Angela își găsise de lucru la Craiova, noi am stat la un hotel mic de lângă gară și îl așteptam pe tata. Angélique ne-a ajutat apoi cu locuința, nu știam atunci că tata ne va lua la el, nu știam ce înseamnă un divorț și toate cele ce au urmat. Mama era sigură că va face dreptate și va anula sen­tința ceea conform căreia noi am fost câștigați prin proces de tata, de parcă am fi fost niște lucruri, nu ființe vii. Jojo era băiat mare, dar nu l-a întrebat nimeni ce vrea și ce crede. Mama zicea că după moartea lui Mircea, fratele nostru mai mic, ea și tata au devenit doi străini. Mama putea să ne lase pe noi la București și să se întoarcă în Franța, să-și vadă de viața ei, putea să meargă la Craiova, unde se mutase sora ei, trăia bine și o chema mereu, dar nu, ea a ales să vegheze lângă puii ei, inima ei de mamă simțea ceva în neregulă. Dintr-o parte pare frumos și nobil că tatăl bogat, cu funcții înalte, cu câteva case unde se puteau lăfăi destui oameni, ne-a luat la el, să ne ofere educație alea­să, să aibă grijă de noi. De ce să moară de foame copiii lui, când el se scaldă în bine și bani? Dacă mama l-ar fi iertat, iar el ar fi putut scăpa de scorpia ceea tânără și de toată armata de neamuri gălăgioase care o însoțeau… Frumoasa lui soție, care mie mi se părea mereu un balaur, la cât de rea și de vicleană era, nu a dorit să ne accepte. Nu suporta ca tata să cheltuiască bani pe noi, nici să ne vorbească frumos, să ne vorbească blând și iubitor, că eram speriați și nu-l văzuserăm de ani de zile și nu-l țineam minte. Privea triumfătoare și oarecum liniștită nu­mai dacă tata îl bătea pe Eugen și striga la mine. Nu suporta să mâncăm la aceeași masă cu ea, de parcă eram spurcați, nici să avem camere lângă ei, mari și luminoase, și să dea ochii cu noi în fiecare zi. Nu ne suporta deloc și nici nu catadicsea să ascundă acest fapt. Ne făcea în tot felul, ne certa pe nedrept, uneori de față cu tata, care tăcea. Îmi aduc aminte ce scandal a făcut când tata mi-a cumpărat haine. Era înainte de începerea anului școlar și noi nu vorbeam limba română, ne-a adus și un profesor care să ne învețe. Cred că venea în fiecare zi. Câți bani cheltuiți pe noi, că doar profesorul nu venea pe gratis! Murea de ciudă soția ceea a lui. Mama își căuta de lucru, nu avea nici unde sta, până s-a mutat mătușa au locuit împreună, apoi a găsit ea o cămăruță… Săraca, nu avea cum să ne ajute.

 

Liliana Corobca – Ionesco. Elegii pentru noul rinocer

O carte pe zi: Ionesco. Elegii pentru noul rinocer

O carte pe zi: „Ionesco. Elegii pentru noul rinocer”, de Liliana Corobca