Archive for the ‘Buburuza’ Category

Lansarea Buburuzei. Invitație.

noiembrie 15, 2019

Normalitatea din scaunul cu rotile (Cronică de Bogdan Crețu)

noiembrie 13, 2019

 

Normalitatea din scaunul cu rotile

 

Bogdan CREȚU

 

Mai toate romanele Lilianei Corobca propun convenția mărturiei unui personaj încercat. Kinderland e confesiunea unei fetițe de 12 ani, nevoită să-și asume rolul părinților, plecați la muncă în străinătate; în Imperiul fetelor bătrîne, Rafira își asumă cu orgoliu puritatea, refuzînd să își negocieze fecioria, într-o lume tranzacțională; Caiet de cenzor reprezintă tot un document fictiv, bazîndu-se pe corespondența dintre „autoare“ și şefa Biroului Docu­mente Secrete de la Cenzură; Capătul drumului reprezenta povestea unei bătrîne de 90 de ani, Ana Blajinschi, pe care familia vrea să o mute într-un azil de bătrîni, iar strănepoata care trebuie să ducă la îndeplinire misiunea află întreaga poveste a teribilei deportări în stepele Kazahstanului.

Buburuza, romanul abia apărut la Editura Polirom, continuă aventura documentării fictive a unor traume. De data aceasta, Vasilica Buburuz se înregistrează cu ajutorul unui reportofon, la rugămintea unei jurnaliste care vrea să obțină un banal interviu pentru o revistă. E, ca și în celelalte cărți, numai un pretext (care, din punct de vedere narativ, are și neajunsuri, nu insurmontabile), adevăratul roman fiind cel al „depoziției“. Firește, confesiunea se lungește și ajunge să joace rolul autobiografiei. Îmbrăcată în vorbe, viața începe să capete o formă; numai așa, mutată în narațiune, ea își dezvăluie sensul, coerența, conturul. „Nu pentru interviu îmi rememorez eu acum viața“, spune protagonista către final. Propria voce îi umple casa, așa se simte mai puțin singură. Și, mai ales, așa ajunge să se împace cu ceea ce i-a fost dat să trăiască. În plus, reportofonul e o fereastră deschisă către ceilalți, un simulacru al comunicării. Pe ultima pagină, aflăm că el îi înregistrează și moartea: „Vasiliță! Am venit, surioară, ce mai faci? De ce nu răspunzi? Oi fi ieșit la plimbare matale? Ah, aici erai, iar te joci cu telecomanda asta? Cu ea în mînă și cu televizorul stins. Of, toate bolile au dat peste tine și nu mai știi ce faci. Vasiliță, mă auzi? Dormi? Doar n-ai murit acum, sor-mea? N-ai spus tu că scrii casa pe numele meu, unde-i contractul? Scoală, Vasiliță! Hai, deschide ochii!“.

Teamă și repulsie

Romanul nu cuprinde o reconstituire liniară a biografiei personajului; narațiunea e sincopată, cu reveniri în buclă asupra acelorași evenimente și mai ales asupra iubirilor Vasiliței. Ea e o femeie cu handicap locomotor, o „persoană cu dizabilități“. E prizoniera unui scaun cu rotile și a unei garsoniere. Muncește mult, dă meditații, traduce, redactează cărți, colaborează la radio, are orgoliul de a nu depinde de alții. Și mai are sentimentul propriei demnități, mai acut decît alții. E lucidă și percepe modul în care e văzută de oamenii „normali“. Știe că stîrnește milă și, cel mai des, teamă și repulsie. Încearcă să facă numai bine celorlalți: îi ascultă, îi lasă să se plîngă de toate problemele posibile și imposibile, chiar dacă se simte apoi ca un tomberon; îi ajută cu bani pe ai ei, chiar dacă a fost tratată mereu ca o povară. Ascultă muzică, citește, vede filme. Și mai ales visează. Înțelege că una dintre sursele împăcării cu sine este calibrarea dorințelor, a idealurilor. Ce rost ar avea să viseze că dansează? La ce bun o asemenea dorință? Are momente cînd se simte împlinită: „Să îți extragi picioarele imaginare și perfecte din visele cele mai adînci, să evadezi din vis în realitate și să accepți. Să înțelegi că există ceva la care nu vei avea acces niciodată, ceva ce nu vei face niciodată, nu le avem pe toate, nu ajungem la toate și totuși Dumnezeu ne trimite un semn, avem ceva unic, fiecare în felul său. Ceva minunat la care putem ajunge fără picioare sau fără mîini, fără ochi, fără auz… Le poți avea pe toate la un loc și, cu toate astea, să fii nefericit și departe de semnul divin. Sînt un om întreg și sînt un om fericit, uneori mai mult decît cei cu picioare care aleargă mereu încolo și încoace fără nici un scop“. Sînt cîteva asemenea pasaje dense în carte, în care personajul își face bilanțul și își exercită seninătatea, împăcarea. Buburuza nu e înrăită, nu privește chiorîș către normalitatea celorlalți, nu invidiază, nu e plină de fiere. Și mai ales nu acuză pe nimeni pentru ceea ce este ea. Dar romanul e departe de a se fixa într-un registru patetic. Vasilița Buburuz e ironică, e critică, e sigură pe ea. Acceptă cu verticalitate ceea ce i s-a dat și știe să ierte. Și mai știe să nu se iluzioneze, să perceapă unde se sfîrșește iubirea și unde încep mila și interesul.

 

Un rebut

Handicapul pe care îl are i se trage din copilărie. În urma unui accident, a rămas cu un picior mai scurt, iar părinții ei, săraci și senzuali, trăind cu mama tatălui în casă, au avut de ales între a plăti operația copilului sau a construi o casă proprie. Și au ales a doua variantă. Copii mai aveau. „Nu mă țin minte mergînd“, spune ea. Copilăria a fost mai curînd dură, umbrită de neatenția mamei și de brutalitatea vinovată a tatălui. Pînă tîrziu, cînd a plecat de acasă la oraș, la școală, nimeni nu i-a adresat o vorbă blîndă. „Mult timp, chiar și astăzi, un gest de afecțiune față de mine mă emoționează cumplit. Probabil că datorez omenirii multă tandrețe.“ Părinții se rușinează cu ea, o simt ca pe un blestem, o ascund mereu de ochii altora. Locul ei e pe cuptor, nu numai cînd e copil, dar și la maturitate (acolo e părăsită la nunta surorii); e percepută nu ca un copil, ci ca un rebut. I se dă mereu mîncarea cea mai proastă (macaroane cu brînză), e culcată în locul cel mai rece. Ea se simte în schimb vinovată că le pricinuiește atîtea necazuri și simte milă față de mama ei. Pe tată îl urăște instinctiv din cauza violenței lui. E singura care îl înfruntă, oricum nu are ce pierde. „În ochii lui cruzi și nebuni îmi vedeam de fiecare dată moartea.“ Cînd furia se domolește, răsuflă ușurată, dar calmă: „Am învins, am învins moartea”. La final, și pe el ajunge să-l înțeleagă. Și chiar să-l căineze. Că e greu să trăiești cu vinovăția în suflet…

Curajul mărturisirii

Ceea ce impresionează însă în povestea Buburuzei nu e numai modul în care vedea, de pe cuptorul unde e abandonată sau din scaunul cu rotile, lumea năvălind peste ea. Confesiunea ei nu e o lamentație. Principala sa calitate e curajul mărturisirii, modul tranșant în care își contemplă viața. Fără să se socotească o victimă, fără să pretindă milă sau înțelegere. Și fără rușine. Fără să decupeze din narațiune sordidul. Și fără să se teamă de splendoare. Cînd termină școala din sat, are norocul să îl cunoască pe Inochentie, care e, ca și ea, prizonier al unui scaun cu rotile, dar motorizat. E un tînăr frumos și viguros, dar mai ales un om bun, generos. E primul care o tratează ca pe un om normal. Primul sentiment în preajma sa e cel de siguranță: „În ciuda handicapului, emana putere și îmi părea un personaj antic, un fel de satir sau faun, cu jumătate de corp de om și cealaltă nu de cal sau țap, ci de cărucior. Apoi urma senzația de siguranță, care e mai puternică decît capacitatea de a vedea frumusețea“. În astfel de pasaje, Liliana Corobca e at her best! Buburuza descoperă alături de Inochentie și erotismul. Sînt pagini extraordinare, cu o tensiune care iese din dorința explozivă cenzurată de posibilitățile fizice atît de limitate.

 

Vasilița devine însă o femeie cu mult șarm. Îi place, cum spune de mai multe ori, să fie femeie și să se îngrijească. Posedă arta cosmeticii, experimentează, se informează, se machiază îndelung, deține multe oglinzi. Cochetăria e forma ei de demnitate. Îl cunoaște apoi pe Leonid, coleg de facultate, care o iubește și o îngrijește, care intră în trupul ei, dar îi cară și oala. E un amestec de amant și infirmier care nu are cum să nu cadă în repetitiv. Victor va fi marea ei iubire, pasiunea ei, pentru că e frumos, dar mai ales pentru că e lipsit de prejudecăți. Pentru că o tratează ca pe un om normal. Pentru că o iubește ca pe un om normal. Fizic mai ales. Victor e iubirea pasională, dar fără responsabilități, care nu se angajează cu nimic.

Avem trei paradigme masculine, la care protagonista revine obsesiv, analizîndu-le, sucindu-le pe toate fețele, înțelegînd, iertînd, bucurîndu-se de ceea ce i s-a dat. Inochentie e primul iubit, cel care îi dă încredere în sine și o îndeamnă să părăsească satul, ca să devină om întreg. El a trezit în ea primii fiori erotici, i‑a dat curajul să se perceapă ca un om întreg, care are dreptul la dorințe. Leonid e bărbatul sărac, umil, care o îngrijește din interes și care nu îi acceptă normalitatea. Vasilița revine adesea asupra amănuntului că Leonid o spală întotdeauna înainte de a face dragoste cu ea, ceea ce o face să se simtă umilită, de parcă ar fi fost murdară. Alături de el se simte folosită, gesturile lui sînt brutale, lipsite de subtilitate. Romanul cîștigă prin îndrăzneala de a detabuiza aspectul fizic al erosului: Buburuza e perfect conștientă de feminitatea ei, neajunsul fizic nu i-a sufocat-o, ci i-a întețit-o. Sensibilitatea ei e mai mare decît a altora, de aceea percepe tot ce e în plus ca un act de vandalizare. „Nu am spus nimănui, n-a fost cazul, că nu-mi plăcea să-mi atingă cineva pieptul, cineva, adică Leonid, care avea de undeva niște idei fixe, ca o rețetă de tort, că trebuie să-mi frămînte țîțele ca pe un aluat, ceea ce trezea în mine agresivitate și iritare, dorința de a-l zgîria, că mai mult nu puteam, făceam tot posibilul să evit această etapă, de cîte ori puteam… Iar Victor… cînd mi-a atins, ca din întîmplare, pieptul, s-a oprit să-mi mai maseze mîinile. Pieptul e clar o altă etapă. Și aștepta ceva, de parcă vorbea mîna lui, doar ea, cu sînul meu. De parcă întrebase ceva și aștepta răspuns.“ Prin astfel de scene și de confesiuni directe, care nu fug în lateral, în metaforic, romanul depășește convenționalul tematic: e mult mai mult decît o carte despre o persoană cu handicap locomotor. E o carte despre curajul asumării acestei condiții, despre normalitatea din scaunul cu rotile.

 

Un om bun

Buburuza nu își dă aere de femeie fatală, dar nici nu se acceptă ca o victimă în eros. Percepe nu doar cu acuitate, ci și cu ironie ezitarea bărbaților, confuzia lor atunci cînd observă că e țintuită în scaun, stîngăcia, spaima. Și le dă dreptate! Nu are dreptul să fie geloasă, își asumă și asta. Aici stă marea trăsătură a caracterului ei: în generozitate, în bunătate. Marea ei nenorocire nu acoperă suferințele celorlalți. Da, e greu să iubești un om cu atîtea defecte. Da, e greu să crești un copil nevolnic. Da, e greu să trăiești cu vinovăția că, în loc să îi dai o șansă la normalitate plătindu-i operația, ai ales să-ți construiești o casă. Erai sărac. De aceea își înțelege tatăl, care răbufnește violent pentru a nu-și da pe față vinovăția. Și care niciodată nu o privește în ochi. Așa cum înțelege și interesul surorii, Gherghina, care îi vînează garsoniera. E săracă, casele s-au scumpit, e normal să fie așa. Vasilica e un om bun, fundamental bun. Ajută cît poate, cum poate. Nu se încarcă de ură, chiar dacă uneori suferă din pricina unor gesturi nu rău intenționate, dar prostești sau nepricepute. De pildă, o rănește atunci cînd preotul nu o spovedește, considerînd că, dacă e în scaunul cu rotile, nu are păcate. Sau cînd un copil vrea să îi dea bani în parc. Dar toate astea nu o înrăiesc. Nu pretinde ca oamenii să știe cum să se poarte cu ea.

O învingătoare

Vasilica Buburuz e o învingătoare. Odată, pentru că a rămas un om altruist, bun. I-o datorează, crede ea, lui Inochentie, care a știut să se sacrifice și să o îndepărteze de el, trimițînd-o la oraș, unde avea șansa unei vieți „normale“. Și mai e o învingătoare pentru că se bucură de viață. Îi place să fie femeie. Îi place să citească, să asculte muzică, să ajute oamenii, să se bucure de soare. Vasilița e împăcată, nu se teme de moarte. „Asist domol la leneșa și lenta mea moarte. Nimic excepțional.“ Boala a înțelepțit-o. A transformat-o într-o stoică veritabilă.

Liliana Corobca a reușit să creeze în Buburuza un personaj autentic, viu, ieșit din propria convenție. Romanul are nu numai dramatism, dar și curajul trecerii dincolo de pojghița clișeului. Ceea ce face mereu, obligatoriu, literatura adevărată!

“Buburuza”, la Drept de autor

noiembrie 13, 2019

Liliana Corobca despre noul sau roman, “Buburuza”, la Drept de autor

Liliana Corobca despre noul sau roman, “Buburuza”, la Drept de autor

Buburuza, în curând

septembrie 18, 2019

Pe copertă: Metamorfoza, de Ingrid Juncănariu