Archive for the ‘exilul literar’ Category

Două mesaje la Simpozionul Mișcarea Paul Goma -40 de ani

Octombrie 4, 2017

 

 

Am avut onoarea, ieri, la Simpozion, de a transmite două minunate mesaje, pe care le reproduc și aici:

I

           Stimați prieteni ai lui Paul Goma,

 

Deși nu suntem prezenți fizic alături de Dumneavoastră, vă transmitem felicitări și calde mulțumiri pentru organizarea unui Simpozion în onoarea ilustrului nostru compatriot, al pământeanului  nostru Paul Goma.

Acest eveniment este unul din puținele gesturi de exprimare a prețuirii pe care i-o datorăm marelui scriitor și luptător anticomunist, care ne-a dus cu demnitate numele în lume și a fost decenii al rând cel mai vertical și mai onorabil purtător de cuvânt a idealurilor noastre de libertate și adevăr.

Paul Goma este o personalitate modelatoare. Demnitatea cu care a înfruntat dictatura face din el o instanţă supremă de conştiinţă şi de morală. Ideile lui călăuzitoare au fost neuitarea şi exprimarea răspicată a adevărului. Memoriile, scrisorile, jurnalele, articolele de presă şi studiile sale istorice și chiar romanele sale, produse ale ficţiunii artistice, sunt unice în sine prin adevărul spus tranşant, fără nici un fel de cedări.

Opera lui Paul Goma, dramatică și plină de zbucium, ilustrează tragica istorie a Basarabiei aflate mereu „sub vremi”, reprezintă în esența ei umană și în latura cuprinderii istorice o radiografie artistică profundă și originală a destinului desțăratului, a omului fără așezare rupt cu brutalitate de baștină și silit a suporta vitregiile și ingratitudinea unui perpetuu refugiu. E destinul pe care personajele romanelor sale, aidoma autorului lor, l-au împărțit cu sute de mii de români basarabeni și cu milioane de cetățeni ai altor țări ale Europei, fracturate ori dezmembrate în urma încheierii, la 23 august 1939, a pactului dintre cele două mari totalitarisme ale momentului, comunismul și nazismul.

Îi urăm, iubitului nostru pământean, cu drag și prețuire, La mulți ani! Iar Dumneavoastră succese în desfășurarea Simpozionului!

                     Andrei Țurcanu, Aliona Grati, Nina Corcinschi, Ecaterina Deleu

 

II

Cu ocazia comemorării a patru decenii de la Mişcarea Goma din anul ,,Cutremurului oamenilor’’ şi al conştiinţelor, cei cinci membri ai Grupului CANAL 77, semnatari ai Scrisorii lui Paul Goma şi condamnaţi la un an de muncă silnică la Canal, îşi exprimă încă o dată gratitudinea faţă de exemplul pe care l-a dat atunci acţiunea curajosului scriitor şi opozant.

 

Aceştia am fost: Dan Niţă, Raymond Păunescu, Nicolae Windisch, Ion Marinescu şi eu, Radu Negrescu-Suţu, ultimul supravieţuitor al acestui grup. I-am rămas cu toţii profund recunoscători toată viaţa, atât noi cât şi familiile noastre.

 

Graţie acţiunii şi determinării sale, românii au redescoperit în acel an demnitatea de Om, noţiune pierdută în comunism, vindecându-se de frică. Ogorul semănat de Goma dăduse roade-n toată ţara.

 

Astăzi, la împlinirea venerabilei vârste de 82 de ani, îi exprimăm încă o dată întreaga gratitudine, aducându-i omagiul nostru şi urându-i din inimă, cu afectuoasă prietenie şi respectuoasă admiraţie:

 

LA MULȚI ANI, PAUL GOMA !

 

Radu Negrescu-Suţu, Paris,

Gabriela Niţă, Los Angeles,

2 octombrie 2017

****

Îi mulțumesc lui Oleg Brega pentru înregistrarea video.

Anunțuri

Ion Rațiu, „Jurnal, vol. 1 – Începuturile unui exil îndelungat (1940-1954)“

August 29, 2017

Ion Raţiu - Jurnal, vol. 1

 

http://www.iiccr.ro/ion-ratiu-jurnal-vol-1-inceputurile-unui-exil-indelungat-1940-1954-prefata-de-nicolae-c-ratiu-studiu-introductiv-note-si-editie-de-stejarel-olaru-ed-corint-bucuresti-2/

 

Până în 1989, activitatea exilului, publicațiile, autorii, personalitățile politice din exil constituiau un subiect tabu. De obicei, era suficient să faci doar o cerere de emigrare ca să dispari rapid din librării, biblioteci și din conștiința publică. Dispăreau până și publicațiile în care numele celui ce intenționa să plece era menționat (dicționare, istorii literare, bibliografii). După căderea regimului comunist, nu mai era (este) interzis să vorbești despre exil, dar subiectul nu a „prins” prea mult printre contemporani, nu a fost prea discutat sau difuzat, contrar unor așteptări. Puțini autori din exil s-au impus și în țară, puțini oameni politici ai exilului au avut un cuvânt de spus în politica postcomunistă din România. Puțini au avut posibilitatea de a cunoaște exilul încă de la primele semne de constituire a acestuia și până la sfârșit (1989), Ion Rațiu, personalitate marcantă a exilului anticomunist, fiind unul dintre aceștia. Pentru el, exilul a început chiar mai înainte de 1945, anul care se consideră, îndeobște, începutul „unui exil îndelungat”.

La vârsta simbolică de 33 de ani, Ion Rațiu ajunge la Londra, în calitate de consilier diplomatic, la sfatul și cu susținerea unchiului său Viorel V. Tilea, ambasadorul României la Londra. La plecare, bunica îl roagă „să se deprindă cu exercițiul jurnalului” (pag. 13), iar nepotul ia în serios această rugăminteși începe să scrie cu o râvnă care poate speria astăzi cititorii, ajungând la un număr 80 de volume, fără a socoti câteva caiete pierdute. Dorința de a se schimba, de a se maturiza îi întărește convingerea de a nota, cu gravitate, impresiile, întâlnirile, evenimentele la care este martor. „Acum doi ani, nimic decât jucam cărți, beam și făceam curte la femei”, se confesează tânărul Rațiu în 1942, dar acum duce o „viață de intelectual” și este mulțumit de ceea ce face (p. 98). Refuză să se întoarcă în țară odată cu instaurarea dictaturii antonesciene, nu se întoarce, deși e gata s-o facă de câteva ori, nici după sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial și astfel Anglia îi devine o a doua patrie, unde elaborează, printre multe alte activități importante, și un jurnal care, încă de la primul volum, se impune ca fiind un document unic și valoros al exilului românesc și un eveniment editorial remarcabil, astăzi, la publicarea lui.

Jurnalul a fost transcris de Nicoleta (fosta secretară a lui Rațiu) și Dinu Mussulis, la inițiativa fiului lui Ion Rațiu, Nicolae, cel care semnează și prefața acestui prim volum (ce cuprinde anii 1940-1954). Anul acesta se împlinesc 100 de ani de la nașterea lui Ion Rațiu (născut la 6 iunie 1917, la Turda) și gestul fiului este și un omagiu adus părintelui său. „Nu cred să existe multe alte lucrări similare, fiindcă puțini au trăit o viață ca a lui, afirmă, cu mândrie, Nicolae C. Rațiu, în încheierea Prefeței. Lăudabilă și exemplară este contribuția lui Stejărel Olaru, editorul volumului și autorul unor note foarte concludente și necesare, bazate mai ales pe informații din Arhiva CNSAS, dar aducând în discuție și o bogată bibliografie în domeniu. „Ion Rațiu, o poveste încă nespusă”, studiul introductiv al lui Stejărel Olaru ne familiarizează cu personajele care apar în jurnal, cu detalii importante din viața lui Ion Rațiu (care lipsesc din jurnal) și conține o analiză atentă a exilului londonez, cu multe documente inedite din mai multe arhive, cititorului punându-i-se la dispoziție chiar și o fotografie cu cei mai importanți diplomați români de la Londra. Aflăm, de asemenea, că „au fost eliminate textele în care se făceau referiri la viața intimă a familiei Rațiu”. (p. 35).

Primele pagini sunt dominate de întâlnirile în cadrul Societății Studenților și Tineretului din Europa Centrală(CESYS), despre care va menționa că „a fost creată pe ideea apropierii între popoarele Europei Centrale, având drept ideal (neînscris în scopurile societății, dar mărturisit) unirea tuturor țărilor noastre într-o federație sau confederație” (p. 265) și de situația disperată a românilor care au devenit peste noapte „enemy aliens” după declararea războiului între Anglia și România (7 decembrie 1941); „mă frământ în revoltă”, scrie cu această ocazie. Rațiu (p. 60). „Ungaria și România sunt țări indezirabile din cauza participării la război alături de naziști” (p. 120), fapt care îl afectează atât pe viitorul politician, cât și pe românii din  jurul lui. Personajul principal căruia i se acordă cea mai multă atenție în această perioadă este V.V. Tilea, relațiile dintre unchi și nepot fiind analizate în studiul lui S. Olaru.

În afară de faptul că jurnalul oferă o panoramă a exilului românesc, acesta mai poate fi studiat, încă de la primele pagini, și din perspectiva formării unei personalități politice de anvergură, fiind un model de actualitate pentru tinerii de azi. La 9 august 1942, Rațiu notează: „Mă interesează politica și mă pregătesc pentru o viață politică.” (p. 98). Își impune tot felul de reguli și precepte, precum: „Memento: cultivă-ți prietenii!” (p. 87); „Memento: nu-ți critica adversarii pe chestiuni particulare în fața altora!” (p. 88). După o masă cu liderul studenților din Cehoslovacia: „De două ori mi-am dat cuvântul de onoare că ceea ce spun este adevărat. E mare greșeală. Ceea ce spun ar trebui să aibă înfățișarea de adevăr pur fără ca să mai fie nevoie să întăresc prin cuvinte de onoare.” (p. 108). Un principiu căruia îi va rămâne fidel toată viața este activitatea constructivă („o muncă dezinteresată constructivă” – p. 62) în folosul patriei. „Nu onorurile mă ispitesc, va afirma, la un moment dat.  E important să muncim pentru țară și să dăm exemplu viu de abnegație și patriotism”(p. 488); „am insistat asupra elementului constructiv ce trebuie să domine în gândirea publică”,va spune cu altă ocazie(p. 249). Alte două principii sunt adevărul și democrația: „Am fost deschis și sincer. De altfel, ca întotdeauna, adevărul este cea mai bună politică” (p. 500); „Democrația  e idealul spre care tind.” (p. 590). „Spiritul democratic este singurul principiu de viață al omului civilizat, căci numai el te învață să respecți pe fiecare individ, pe fiecare seamăn al tău. Dacă putem căsători patriotismul, entuziasmul, onestitatea pe care generația noastră au reușit să le producă, în sânul mișcării legionare, cu spiritul democratic, cu toleranța și respectul individului, atunci ne-am făcut datoria. Căci aceasta este misiunea generaiei noastre.” (p. 403). De altfel, Rațiu nu e un admirator al legionarilor și îi taxează în repetate rânduri: „Partidele sunt în adormire forțată la mâna diplomaților. În timp ce noi nu activăm deloc, legionarii și totalitarii își ridică capul și coada și atacă peste tot. Vestitorul laudă guvernarea de la Viena. România, de la Buenos Aires, atacă actul de la 23 august 1944. În fine, peste tot se face educație antidemocratică, aici, în Vest, în sânul democrației”, subscrie Rațiu la părerea unui exilat cu care discută. (p. 590). Este adevărat că legionarii „sunt singurii oameni bine organizați” din exil (p. 603), dar într-o discuție cu un fost legionar declară „fără echivoc, că metodele brutale utilizate de legionari sunt reprobabile, chiar dezgustătoare.” (p.600).

La 31 mai 1944 scrie: „Inima mă cheamă să fiu alături de cei ce luptăși apără glia strămoșească împotriva invaziei și cotropirii rusesti… trebuie să muncesc din răsputeri mai departe ca să utilizez toate ocaziile ce mi se dau de a servi cauza țării mele.” (pp. 242-243). Această idee îl preocupă și mai târziu, deși nu se va materializa: „intenția mea este de a mă întoarce în țară și de a încerca să organizez rezistența armată acolo… Dacă un democrat nu va face organizarea rezistenței, se va găsi un legionar și țara va cădea din nou în mâna extremiștilor.” (p. 603, 4 decembrie 1951). Patriotismul înflăcărat este dublat de o luciditate matură: „În politica externă trebuie să facem în primul rând politică românească, nu englezească. Englezilor le convine discordia ce domnește între românii de aici.” (p. 51). Îl mai caracterizează altruismul și generozitatea: „Nu țin să lucrez pentru BBC, nu vreau să iau locul altui român” (p. 528), iar când situația lui materială se îmbunătățește, intenționează să deschidă o mică întreprindere unde să angajeze români (p. 579), despre aceasta vom afla în volumele următoare, probabil. Este invitat să candideze la alegerile parlamentare engleze, dar renunță la această „onoare” de dragul românilor (p. 449). Ajută oamenii: „Mi-a cerut să fac ceva pentru o verișoară de-a ei care e bolnavă de tuberculoză la Paris. I-am promis că voi facetot ce voi putea”, asemenea notații se întâlnesc destul de des (p. 386).

Deși despre exilul din Anglia s-a mai scris, nu cred că există mărturie mai completă decât acest jurnal al lui Ion Rațiu. Și e revelator nu doar în privința exilului londonez, ci și a celui din Franța, unde călătorește adesea, Spania, e la curent cu activitatea romînilor din America, are misiuni speciale la Roma etc. Cele mai importante structuri politice ale exilului, cei mai cunoscuți membri ai săi, evenimentele legate de România și Europa Centrală și de Est, detalii necunoscute, discuții interesante, portrete pitorești ale unor personalități din epocă, previziuni politice mai mult sau mai puțin juste, care, toate, se găsesc în acest jurnal fac din el un instrument indispensabil pentru istorici și cercetători, dar și o piesă esențială în bibliografia exilului și a istoriei recente.

Ion Rațiu a făcut din misiunea exilului o profesiune de credință: „Eu văd un exil lung. La întoarcerea în țară, nu vom fi noi, cei ce am trăit afară de țară, care vom umple posturile de importanță, ci acei care vor rezista înăuntru. Misiunea noastră însă este cu atât mai mare și mai frumoasă. Căci nouă ni se cere să reprezentăm suferințele de acasă pentru ca întreaga lume să le audă; să muncim pentru înțelegerea spiritului vremii și să învățăm frumusețea idealului democratic. Când ne vom întoarce în țară, noi va trebui să propovăduim înțelegerea acestor idealuri. Iar până atunci să nu economisim niciun efort pentru a aduce ziua eliberării mai aproape. Dacă ne putem ridica așa de sus, dacă vom putea accepta să fim sacrificați în această luptă, atunci ne vom fi servit țara și neamul.” (p. 404). „Rog pe bunul Dumnezeu să mă ajute să-mi servesc țara modest, dar din plin” (p. 375) va repeta deseori, invocând divinitatea mai ales după boala gravă care l-a ținuit la pat (Emoționantă în acest sens e scrisoarea către Indrei, fiul mai mare, pentru când acesta va împlini 14 ani, iar tatăl fiind sigur că nu va supraviețui).

Nu este o noutate că exilul românesc a fost dezbinat. „Se ceartă, se ceartă și iar se ceartă. Asta probabil din lipsă de altă activitate” (p. 646) va observa cu amărăciune autorul jurnalului sau „La Washington și New York nimic nou – ceartă, ceartă, ceartă” (p. 514). Va lua atitudine de câte ori va putea, considerând „criminale inconștiența, incapacitatea și lipsa de prevedere a conducătorilor celor două mișcări din Anglia.” (p. 60). Înființarea noului Comitet Național Român și reorganizarea acestuia îi provoacă un nou val de dezamăgiri: „Singurul factor decisiv în politica exilaților e, durere, stomacul. Ori stomacurile sunt goale. Cine le poate umple, cine poate să împartă oarecare favoruri obține un sprijinn nominal, în orice caz.” (p. 479). Dezamăgirea nu e legată doar de politica românilor, sunt comentate și alte nuanțe: englezii au „o părere extraordinar de proastă despre români și în special despre politicieni. Vorbind despre Alimănișteanu ar fi spus: ‘Ce este extraordinar și foarte neobișnuit este că provine dintr-o familie foarte onestă și el personal este un om cinstit’” (p. 330); „Americanii însă astăzi dacă nu faci ceea ce le convine lor te lasă pe drumuri. Comitetul român nu mai primește niciun ban.” (p. 632).

Conflictul între generații, latent,devine tot mai evident odată cu trecerea timpului: „Generația tânără trebuie să se țină la o parte pentru moment și să se organizeze încetul cu încetul, având în vedere că „bătrânii” se ceartă mereu” (p. 395);  „Bătrânii de astăzi se ciorovăiesc pentru că, instinctiv, își dau seama că timpul lor se scurge. Ei vor să se întoarcă în țară în curând și pentru că o vor, se conving că întoarcerea apropiată e o realitate. Eu cred că exilul va mai dura binișor.” (p. 566). Vine chiar cu recomandări pentru generația „cea mai tânără”: „să facem cinste numelui de român. Să fim apreciați și respectați de străinii cu care venim în contact. Să reușim în viață, aici în exil și să devenim independenți financiar. Dar, odată ce am reușit, trebuie să rămânem români” (p.586) sau „nu trebuie să ne amestecăm în chestiunea reprezentării României aici printre străini. E rândul generației mai bătrâne. Nouă ne va veni rândul mâine.” (p. 603). Rațiu este foarte optimism când crede că neînțelegerile se vor atenua odată cu schimbarea generației de politicieni: „nu se va ajunge la o înțelegere atâta timp cât cei „bătrâni” vorjuca rolul principal. Abia când va veni rândul generației noastre se va ajunge la o împăcare a exilului întreg și bătrânii vor accepta să servească sub cei tineri.” (p. 618).

Abia se terminase Războiul al Doilea Mondial, că următorul a devenit o obsesie generală. Teama de război trece ca un fir roșu printre notațiile jurnalului, ca un refren intonat pe toate tonurile (și cu temeri, și cu speranță): ba războiul este așteptat în orice moment (pp. 346, 347), ba nu crede în războiul imediat (p. 366), ba „războiul e sigur. Americanii se pregătesc foarte serios” (p. 373), războiul cu Rusia (p. 451), șansele de război (p. 468); 7 iulie 1950: „Acum nu cred că va fi război. Dar războiul va fi posibil la anul.” (pp. 479, 510); „E interesant că Lazăr crede în izbucnirea inimentă a războiului” (p. 598). La 11 mai 1953, ascultând o cuvântare a lui Churchill la Casa Comunelor, prevede „un pericol că o pace cu Rusia să fie acceptată la prețul sacrificării Europei Răsăritene” (p. 624).

Bun psiholog, Rațiu face deseori caracteristici persoanelor cu care intră în contact, unele din ele memorabile. Își permite să fie ironic, acid, ludic, deși foarte rar. Are intuiție în privința calității oamenilor din jur și talent de portretist. De pildă, „faimosul Murgu, măgarul cu nume de cal, care a fost carlist, legionar, antinazist, comunist și acum e exilat „politic” în Franța, anticomunist mare” (p. 477), fiind vorba de Ion Murgu, secretar de presă la Legația din Londra, care a oferit securității note informative, „neavând nicio afecțiune sau stimă pentru vreunul din românii aflați în exil despre care raporta”, având doar interesul „de a obține cât mai des sume de bani din partea Securității” (p. 478), după cum aflăm din nota de subsol a editorului.

Fiind vorba de un jurnal de 665 de pagini, trebuie menționat și efortul redactării unui document atât de întins. Ion Rațiu se exprimă clar, concis, de obicei, dar folosește cuvinte (din alte limbi, probabil) care ar îngreuna lectura cititorului de azi. În asemenea cazuri, ni se explică între paranteze semnficația cuvântului, de pildă„demoție” înseamnă retrogradare (p. 482) etc. Am căutat în DEX ce ar putea să însemne „a păliza” („a pălizat puțin”, p. 305), dar nu există un asemenea verb. Foarte rar se mai strecoară câte o „altă alternativă” (p. 377), „patrusprezece”(p. 66), „la” în loc de „l-a” (264, 327), franțuzoaica Jasmin 0690 (?) (p. 653). Iar neindentificatul Antoniade (p. 489, la Indice apare fără prenume) nu este altul decât Constantin Antoniade (1880-1954) – jurist, diplomat, scriitor, ministru plenipotențiar al României la Geneva și Berna în perioada interbelică (vezi și https://en.wikipedia.org/wiki/Constantin_Antoniade).

Ion Rațiu nu este un autor necunoscut pentru cititorii români. Până în prezent i-au apărut mai multe cărți, inclusiv câteva jurnale scrise după căderea comunismului, dar volumul I din „JurnalÎnceputurile unui exil îndelungat (1940-1954)“ îl readuce în atenția noastră, scoțându-i în evidență, încă o dată, calitățile extraordinare. Volumul a apărut cu sprijinul IICCMER și urmează să apară continuarea cât de curând. Credem că este cea mai importantă inițiativă editorială în domeniul exilului românesc anticomunistdin ultimii ani și sperăm să fie dusă la capăt cu bine.

Liliana Corobca

Expert IICCMER,  Compartimentul Exilul românesc

Urări de Crăciun din Honolulu

Decembrie 23, 2016

Felicitare 1973. Sursă: alba24.ro | arhiva Florin Bota

„Peste păduri de bambus și de cocorieri

din Honolulu până în Baleare

înte banane și între umbre de meri

            steaua sus răsare!

Peste trecut de zăbrele și de granit

peste prezentul sfâșiat în ziare

peste legende, peste isorie și mit

steaua sus răsare!

Peste distanțe și peste cimitire

peste distanțe și peste cimitire

peste nădejdi și peste barca pe mare

peste tăceri și peste bacoviene clavire

steaua sus răsare!

Peste pescarul de crabi din Molokai

peste copii din Blaj și din Șeica Mare

peste insule, peste Gura de Rai

steaua sus răsare!

ca o taină mare!”

                                                            (Ștefan Baciu, Colind din Pacific)

În noaptea de 7 ianuarie a anului 1993 (Crăciunul pe stil vechi) se stingea, la Honolulu, SUA, poetul Ștefan Baciu. Puțini scriitori ai exilului au reușit să redea poetic atât de bine, atât de expresiv și sensibil, sentimentele, temerile, speranțele românilor din exil. „Radiografia cuvântului dor”, „Elegie bucureșteană”, „Emigranți”, „Analiza cuvântului dor” sunt doar câteva titluri de poeme scrise departe de casă, care ar rezuma tot ce are mai important exilul la capitolul poezie. După un volum de debut premiat, Poemele poetului tânăr (1935) și după un lung periplu prin Europa (atașat de presă la Berna), Rio de Janeiro, Seattle, se stabilește în Honolulu, unde, pe lângă activități didactice (a predat civilizație hispano-americană, literatură braziliană), colaborează la multe publicații, inclusiv românești din exil, scrie versuri și editează, cu bani proprii, revista „Mele, scrisoare internațională de poezie”. Poemele poetului pribeag, Ukulele, Îngerul Malagambist în insula Oahu  sunt numai câteva din volumele de poezie de Ștefan Baciu scrise în exil.

Înainte de a pleca la Berna, în anul 1945, tânărul poet se căsătorește cu Mira Simian, al cărei tată, membru în Partidul Național Țărănesc va muri în închisoarea de la Sighet (mama și frații vor „cunoaște”, de asemenea, închisorile comuniste). Din 1964 și până la sfârșitul vieții, scriitoarea va fi și profesoară de limba și literatura franceză la Universitatea din Honolulu, în Hawaii. A debutat cu volumul de versuri „Farmece” (1966), urmat de „Cântec de frunză” (1976), în care combină prezentul exotic cu dorința de a nu-și pierde rădăcinile românești. Într-un poem care se numește „De spus sub pom”,  ludicul și entuziamul sărbătoresc este înlocuit cu tristețea și îngrijorarea că tot ce are poetul mai important sunt cuvintele, dar și acestea se uita, ce poate fi mai tragic! De menționat: „cuvinte românești”, pe care, în îndepărtate insule, și le spui tu ție:

Daruri nu am.

Le-am uitat în lada mare venind de la Rio de Janeiro spre Seattle

s-au scufundat pe unul din cele două oceane…

Sau poate le-am uitat acum treizeci de ani, la București,

când mergeam în Ajun la cinci-șase pomi

și un iubit îmi legase de gât clopoțelul lui Moș Crăciun…

urcam și coboram troienele înstelate

cum mai târziu urcam singură ghețarii în Pacific…

 

Daruri nu am, doar cuvinte

cuvinte românești căzute-n fața mea

suspendate în aer

ca vorbele latine din Apocalpsul lui Claudel

cuvinte pe care am început să le încurc…

 

Și-ar fi dorit și exilații să-și petreacă Sărbătorile alături de familie, acasă, alături la părinți, în satul copilăriei sau sub muntele Tâmpa din Brașov, de pildă. După ani de zile, zeci de ani chiar, în care nu au avut vești despre cei dragi, au încercat să păstreze prin poezie firul tot mai plăpând și mai tandru al amintirilor:

Fulgul luminat de felinarul din piața cu sănii și birjari amorțiți…

Crivățul scuturând plopii de la poarta bunicii,

Aplecându-se grav peste corpul falnicului meu unchi,

Căzut pe canapea în uniformă de soldat…

Câinii din vale chemând morții…

Cucuvaia țipând în turnul cimitirului-nchisoare

Candela mormântului pe care nu-l voi vedea niciodată

Luminând fotografia fratelui meu râzând la lună…

(Mira Simian, Calendar. Decembrie, din vol. Farmece)

 

Optimismul și tonul glumeț răzbate din unele poeme, care seamănă a invitații la dans (holo-holo înseamnă plimbare):

Uneori la holo-holo

cant un cântec din Azuga

mai încoace mai încolo

timpul își înfundă gluga

 

Jos pe strada Kalakaua

vin prințese din Sri Lanka

pâlpâie-n pădure steaua

și-un călugăr scrie tanka

(Ștefan Baciu, Cântec român în rime hawaiiene)

 

Când experiența folclorică (păstrată și resuscitată) se întâlnește cu traumatizanta experiență a exilului, rezultatul este unul cu totul insolit:

Catamaran purtat în zori de alizee

Străbate valuri între insule-n delir

trec baobabi și cactuși, mări sub curcubeie

ca un măr, ca un păr, ca un fir de trandafir

 

sosiți pe înserat în golf la Bora Bora

c-un vers noi dorului plătim în taină bir

ne scaldă tropicul, ne legăna aurora

ca un măr, ca un păr, ca un fir de trandafir

dinspre  Hawaii înspre bougainvillea

vă sorcovește cald sub al distanței mir

și zice Moș Ajunul mangosul vanilia

ca un măr, ca un păr, ca un fir de trandafir

(Ștefan Baciu, Sorcovă din Arhipelagul Sandwich)

 

Crăciunul este o sărbătoare frumoasă și magică. Trecând peste intemperiile vremii, poeții exilului au încercat să poarte acest miracol, în limba română, în toate colțurile lumii. Mesajul lor de pace ajunge, peste ani, și la noi.

Liliana Corobca

Expert IICCMER

http://www.iiccr.ro/urma-cu-nu-foarte-multe-decenii-un-altfel-de-craciun/

 

Paul Goma și exilul etern

Februarie 17, 2016

Paul Goma şi exilul etern

 

Semnalăm apariția volumului Paul Goma și exilul etern

La Editura Ratio et Revelatio a apărut volumul Paul Goma și exilul etern, care reunește, în principal, lucrările Simpozionului internațional „Paul Goma – 80 de ani” și scoate în evidență principalele aspecte ale activității și operei lui Paul Goma. Militant anticomunist notoriu, care a cunoscut detenția și a scris valoroase cărți despre acest fenomen, Goma a inițiat singura mișcare privind drepturile omului în România comunistă, în 1977, iar în exil a denunțat, în repetate rânduri, abuzurile regimului comunist. La simpozion au luat parte Matei Cazacu, Flori Bălănescu , Dinu Zamfirescu, Ioana Macrea Toma, Aliona Grati, Ion Simuț și alți specialiști în domeniu, cercetători, critici literari, cadre didactice din Paris, Chișinău, București.

Volumul a apărut sub egida Institutului de Investigare a Crimelor Comunismului şi Memoria Exilului Românesc (IICCMER), fiind coordonat de Liliana Corobca, expert la Compartimentul Exilul Românesc.

Din cuprins:

Prefață de Matei Cazacu • Dinu Zamfirescu – De ce Paul Goma? • Radu Negrescu-Suțu – Regăsirea demnității de Om • Matei Cazacu – Paul Goma, factor de unitate al exilului românesc • Ioana Macrea Toma – Între politică și morală: percepția „drepturilor omului” la Radio Europa Liberă prin cazul Paul Goma • Sergiu Musteață – Basarabia și basarabenii în intervențiile lui Paul Goma de la Radio Europa Liberă • Ana-Maria Cătănuş – Paul Goma. Scriitorul devenit disident • Andrei Țurcanu –Ithaca interzisă • Dan Culcer – Două secole împreună, dar cum? (Note despre chestiune) • Ion Simuț – Romanul Din calidor sau copilăria unui disident • Maria Șleahtițchi – Mecanismele ficţionării în romanul autobiografic (reflecţii în marginea romanelor Din calidor şi Arta refugii de Paul Goma) • Aliona Grati – Femeia ca spectacol estetic în romanele lui Paul Goma • Nina Corcinschi – Paul Goma: est/etica viscerală a simţurilor • Flori Bălănescu – Paul Goma – Perspective biobibliografice • Postfață de Liliana Corobca

Volumul Paul Goma și exilul etern poate fi comandat online aici.

***

Despre IICCMER

Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului şi Memoria Exilului Românesc (IICCMER) este o structură guvernamentală înfiinţată în 2005 şi aflată în coordonarea Primului Ministru. Rolul său rezidă, înainte de toate, în gestionarea şi analizarea din punct de vedere ştiinţific a perioadei totalitare şi a consecinţelor sale. În al doilea rând, IICCMER sprijină crearea şi implementarea unor instrumente educaţionale cu finalitate memorială, contribuind astfel la articularea contextului în care valorile şi drepturile fundamentale să fie receptate de societatea noastră post-totalitară. Nu în ultimul rând, IICCMER are rolul de a aduna, arhiva şi publica documente referitoare la memoria exilului românesc.

Mai multe detalii despre activitatea IICCMER: http://www.iiccmer.ro/ sauhttps://www.facebook.com/InstitutuldeInvestigareaCrimelorComunismului.

CARTEA LUNII: Sonia Elvireanu, Faţa întunecată a lui Ianus (Vintilă Horia, Dumitru Ţepeneag, Norman Manea, Gabriel Pleşea)

Februarie 17, 2016

Sonia Elvireanu, Faţa întunecată a lui Ianus

Literatura exilului a fost mult timp un subiect tabu și ne-am fi așteptat ca, după căderea regimului comunist, să devină principală preocupare a criticilor și istoricilor literari, interesați să studieze și să valorifice o serie de autori necunoscuți și interziși până în 1989. Se pare însă că receptarea acestui domeniu întâmpină și astăzi dificultăți. Cu atât mai mult e de apreciat efortul Soniei Elvireanu, care, într-un volum de mare întindere (peste 400 de pagini!), acordă atenție nu doar aspectelor generale ale exilului literar, ci și unor subiecte delicate și, totodată, încă actuale.

Din „Nota biobibliografică” aflăm că preocuparea pentru exil a autoarei e mai veche și destul de temeinică: în afară de articole și studii dedicate acestei teme, Sonia Elvireanu a publicat volumele Le retour de l’exil dans le roman „Ignorance” de Milan Kundera (2011) și Gabriel Pleşea. O perspectivă asupra exilului românesc (2012). De data aceasta, ni se propune „un studiu tematic despre exilul politic și cultural din totalitarism și posttotalitarism” (p. 5), lucrare ambițioasă și captivantă, cu accente inedite și curajoase, mai ales acolo unde lărgește noțiunea acceptată drept „exil”, vizând perioada de după 1990. Chiar dacă în canonul literar nu au pătruns prea mulți scriitori din exil, iar preocuparea criticilor contemporani nu s-a răsfrânt neapărat asupra acestei literaturi, are și acest domeniu „greii” său, specialiști necontestați în literatura exilului, precum Eva Behring, Florin Manolescu, Nicolae Florescu, Cornel Ungureanu și alții, care se află și în bogata bibliografie a autoarei noastre. Fără a se simți intimidată de somitățile în domeniu, Elvireanu adaugă literaturii exilului sensuri noi, pe care, chiar dacă nu suntem obligați să le acceptăm, le vom lua în considerare cu tot respectul.

Primul capitol, „Totalitarism şi exil”, este o vastă introducere în „Cadrul socio-politic postbelic” din România și în problematica exilului. Atenția acordată de către autoare unor importante aspecte din această perioadă („Utopia comunistă – un regim totalitar”, „Literatura română în totalitarism, Epoca proletcultistă (1948-1953)”, „Perioada de destindere culturală (1964-1971)”, „Conceptul de rezistență în literatură” etc.) se justifică atât prin faptul că cititorii de astăzi, mai ales cei tineri, nu (prea) cunosc epoca, dar și pentru că exilul însuși a fost condiționat de evenimentele din țară. Foarte utile (mai ales pentru un cititor neinițiat în domeniu) sunt și subcapitolele care se referă la exilul propriu-zis: „O perspectivă istorică asupra exilului românesc”, „Tipologie şi periodizare”. „Conceptele de exil, emigrare, diaspora, migrare” (dintr-un subcapitol cu acest nume) sunt confruntate cu ajutorul unor specialiști în domeniu. Noțiunea de „exil” pare a fi clară și unanim acceptată, ceea ce reiese și din etimologia cuvântului, pe care o studiază și Elvireanu: verbul exultare din latină înseamnă „a fi exilat, a-și părăsi patria”. Or, autoarea insistă și asupra „exilului interior”, pentru ca toate romanele selectate și toate situațiile alese spre a fi discutate să se încadreze în această tematică. Exilul nu este însă o figură de stil, o metaforă sau o alegorie, exilul presupune, la propriu, părăsirea patriei din motive politice. Noțiunea de „exil interior”, metaforică sau simbolică, după caz, vehiculată rar și într-un context legat de „rezistența prin cultură” (noțiune pusă în discuție), nu se află pe aceeași lungime de undă cu durerosul și foarte concretul proces al exilului postbelic. De altfel, autoarea afirmă, la un moment dat, că „Refuzul dictaturii prin retragere este o simplă iluzie din moment ce viața socială obligă involuntar la adoptarea unui comportament conform” (p. 156). Este foarte subiectiv să aplicăm noțiunea de „exil interior” în contextul dat. La fel de difuză ni se pare și contopirea noțiunilor de „exil” și „post-exil”: nu numai că se nu explică de ce acestea nu trebuie confundate, dar sunt clar înlocuite una cu alta („Ion a lui Dumitru Țepeneag alege exilul după 1989, din deziluzie față de noul regim neocomunist”, p. 161). Când face o introducere în istoria exilului, autoarea consideră de cuviință să repete că este vorba de exilul „exterior” (sau vorbește despre „destinul scriitorului exilat în exterior”, p. 68), pornește de la Ovidiu, revoluționarii români de la 1848 și ajunge la exilul politic („exterior”) al sec. al XX-lea. Meritul lucrării nu ar fi scăzut deloc, dacă teoriile justificatoare ar fi ocupat mai puțin spațiu. Uneori, când afirmi despre un scriitor că a stat mai întâi în țară în „exil interior”, apoi a plecat în „exil exterior”, se creează confuzii.

De tot felul de noțiuni ingenioase a fost nevoie pentru ca cei trei autori, din patru selectați, care s-au afirmat mai ales după căderea regimului comunist și care scriu și în prezent, să poată fi numiți (astăzi) autori din exil. Doi romancieri au ales exilul american (Norman Manea, Gabriel Pleșea), doi – exilul european (Dumitru Țepeneag, Vintilă Horia), toți au supraviețuit anului 1989 și au vizitat România după acest an. Sunt selectate cicluri de romane, tetralogii, cum le numește autoarea, deci patru prozatori cu câte patru romane fiecare, deși face referire și la alte cărți ale acestor autori, precum și ale altora din exilul românesc sau european. Selecția autorilor pare a fi efectul preferinței Soniei Elvireanu pentru anumite teme (importante), dincolo de scopul declarat, după cum vom vedea în continuare. Se pare așadar că nu valoarea sau gradul de reprezentativitate o interesează pe cercetătoare la scriitorii selectați, ci anumite aspecte abordate de aceștia. Iar în funcție de aceste preferințe, autorii au fost desigur, excepțional aleși. Ca întotdeauna când literatura exilului devine principală preocupare, sunt valorificați niște autori și niște opere de multe ori mai puțin cunoscute, ceea ce se întâmplă și în cazul de față. Încă un merit al lucrării de față.

Vintilă Horia și Norman Manea sunt autorii cărora li se acordă cel mai mult (calitativ și cantitativ) atenție, de multe fiind comentați în capitole comune. Trebuie să recunoaștem că e o asociere cu totul neașteptată și s-ar părea că nu există doi scriitori mai diferiți. „Trauma exilului propriu” este unul din motivele care îi leagă și deci e de ajuns pentru a fi puși alături, în accepția Soniei Elvireanu. De altfel, temele comune aproape tuturor scriitorilor aleși sunt „dezrădăcinare, fragmentarea identității, înstrăinare, alteritate, întoarcere din exil, imposibilitatea reintegrării în spațiul de origine, dispariția nostalgiei și opțiunea pentru exilul definitiv în patria adoptivă” (p. 5). Încă de la această enumerare, ne putem da seama că spațiul exilului tradițional este depășit. Dar autoarea caută un drum propriu, o abordare nonconformistă, care să îi permită să ofere și altceva decât ce s-a scris, prezentând și câteva aspecte despre care nu s-a mai discutat.

Grila de lectură a romanelor lui Vintilă Horia în capitolul „Exilul ca traumă şi iniţiere” este comparația cu regimul comunist. Despre un personaj negativ se afirmă că: „În portretul lui Erratino regăsim servilismul scriitorului colaboraționist din totalitarism, imaginea parvenitului social prin servicii aduse regimului, trădarea morală a intelectualilor prezentă în atâtea studii după 1990.” (p. 102-103). După descrierea atmosferei morbide din romanul Cavalerul resemnării, concluzia vine implacabil: „Nu putem să nu asociem aceste figuri, consecințe ale reeducării, cu reeducarea din totalitarism, iar sistemul turcesc de represiune cu cel al Securității” (p. 105). Deși această interpretare „ar putea părea forțată”, „Cei din pădure din romanul lui Vintilă Horia, cei care au supraviețuit înfrângerii și s-au retras în pădure în speranța de a nu ceda și de a continua lupta, pot fi simbolic cei care au rezistat în munți și au crezut că vor schimba starea de fapt a României postbelice în 1944.” (p. 106); o frază din același roman îi permite autoarei să ne introducă în mișcarea de rezistență armată anticomunistă (p. 107). Nici romanul Dumnezeu s-a născut în exil nu scapă unor asocieri totalitariste: „Destinul lui Ovidiu devine pretext pentru a medita asupra exilului politic și cultural din totalitarismul comunist” (p. 120); „Atmosfera de teroare din Roma antică sub Augustus coincide uimitor cu cea din regimul totalitar comunist” (p. 121) etc. Din perspectiva exilului anticomunist, acest tip de lectură este cel mai îndreptățit, cu siguranță, deși opera lui Vintilă Horia se pretează și altor interpretări (vezi volumul lui Nicolae Florescu, Vintilă Horia între „ieșirea din a exista și intrarea în a fi”, 2014).

Dacă revenim la paradoxul exilului și la rolul limbii române, prozatorul care se va bucura de analiza Soniei Elvireanu este Norman Manea: „singura identitate în care se regăsește integral ființa exilatului este limba română în care continuă să scrie” (p. 158). Sunt analizate câteva din romanele acestui autor, pornind de la leit-motivul lor: „Holocaustul este evenimentul major în jurul căruia gravitează romanele despre exil ale lui Manea, deoarece a însemnat dislocarea din lumea fericită a copilăriei și aruncarea în ghetoul colectiv al neamului său, ruptura identitară și conștientizarea maleficului existențial.” (p.152). Ceea ce îl deosebește pe Manea de ceilalți autori: „Identitatea iudaică reprezintă alteritatea radicală care determină marginalizarea, percepția negativă a evreului, indiferent de locul nașterii, fatalitatea istorică a exterminării din lagărele naziste” (p. 153). Lui Norman Manea îi este dedicat aproape în întregime capitolul următor, „Identitate şi alteritate”: „Drama evreităţii ca alteritate radicală”, „Angoasele identitare şi multiplicarea eului (Norman Manea, Vizuina)” , „O identitate tricefală” , „Peter Gaşpar în oglinzi paralele”, „Augustin Gora, eruditul din vizuină”, „Lu, arhetipul feminin sau obsesia fiinţei unice: Lu nu e o femeie, ci mai multe, „Masca, expresie a alterităţii la Norman Manea”.

Pe cât de necruțătoare e privirea când se întoarce spre regimul comunist, pe atât de ironică și dezamăgită e când scrutează libertatea „paradisiacă” a noilor țări de adopție. „Dacă în comunism universul carceral era Statul prin sistemul său represiv, în lumea occidentală americană sau europeană exilații se trezesc liberi, însă se izbesc de forme diferite de prizonierat: birocrația în America, dictatura șefului, pe paliere, de la cel mai mic la cel mai mare, deprofesionalizarea în joburi inferioare competențelor dobândite prin studii, glisări în promiscuitatea lumii interlope, aspect dezvoltat de Gabriel Pleșea în tetralogia exilului. În Europa, exilați lui Dumitru Țepeneag cad în capcana rețelelor de traficanți, un adevărat flagel al lumii contemporane, victime ale nevoii de supraviețuire, imagine șocantă dezvăluită de scriitor pentru a deconspira falsul mit despre paradisul european.” (p. 165). Se insistă asupra faptului că „Mirajul libertății occidentale, o amară iluzie, e trăit prin experiențe negative, degradante, perverse de către imigranți” (p. 192). Ceea ce iese în evidență este, așadar, „fața întunecată a exilului, mizeria, degradarea, ca mijloc de supraviețuire în exil, maleficul existențial” (p. 196). E de reținut comparația cu Cioran: „Tonul persiflant și negativist, ironia și deconstrucția îl apropie pe Țepeneag de Emil Cioran” (p. 193).

Cele mai incitante capitole din Faţa întunecată a lui Ianus sunt „Deconstrucţia mitului occidental” (în care se discută despre „Veneţia crepusculară la Vintilă Horia (Cavalerul resemnării)”, „Deconstrucţia Europei mitice la Dumitru Ţepeneag” , „Exilul ca rătăcire în labirint la Norman Manea (Vizuina, Întoarcerea huliganului)”, „Mitul Babel preludiu al diversităţii culturale”, „New York şi obsesia ghetoului”, „În capcanele Lumii Noi (Gabriel Pleşea, Aruncă pâinea ta pe ape)” etc.) și „Paradoxul întoarcerii în Ithaca”. Nu știu să mai fi insistat cineva asupra acestor aspecte legate de exil cu atâta devotament și dăruire. Tematica exilului condiționează o atitudine lipsită de ambiguități și demonstrează că orice discuție asupra acestui subiect se reflectă încă dureros în actualitate. Iar unele afirmații (ca, de pildă: „La fel ca personajele lui Țeneneag, eroul lui Vintilă Horia descoperă că Occidentul liber e la fel de bolnav ca Estul totalitar, că răul este comun, doar formele de manifestare sunt diferite, după cum constatase chiar Vintilă Horia în timpul exilului său european.” p. 229) sunt incomode și astăzi. Cred că Europa văzută de exilați poate constitui un subiect pentru un volum separat, consemnându-se varietatea atitudinilor exilaților. Exilul politic urmat de valul migrator care continuă și acum cu tot mai multe probleme ar trebui studiat mai temeinic. Apare tocmai la timp și un simbol, preluat din romanele exilaților (îl găsim la Norman Manea), Babelul contemporan, care „își revendică semnificația ambivalentă, blestem sau șansă” (p. 255), „simbolul confuziei, al dezbinării oamenilor” (p. 256). Comparațiile între Est și Vest continuă, necruțător: „Dincolo de aparențele vădit uniformizatoare, o altfel de uniformizare decât cea din comunism, o utopie construită pe o ideologie ce urma în fond același principiu lebnizian, se ascund tendințe rasiste, xenofobe, conflicte sociale, interetnice, religioase, reglementate de lege.” (p. 266); „Este aceeași impresie de iad, de robotizare, de uniformizare, însă sub alt chip, în alt sistem, mascate de iluzia paradisului american ca în romanul lui Norman Manea Întoarcerea huliganului.” (p. 267). O viziune deloc optimistă.

Ultimul paradox al exilaților este legat de revenirea lor în patrie: „Un nou paradox se naște. Se stinge nostalgia spațiului natal, nu prin extazul întoarcerii acasă ca la eroul lui Homer, ci prin eșecul acesteia datorită imposibilității de a recupera un timp istoric și psihologic legat de un topos ce aparține trecutului din cauza alterității.” (p. 281). În general, cele mai multe romane analizate sunt foarte legate de experiențele reale prin care au trecut autorii lor, „experiențele romanești, dar în fond, autobiografice, în care scriitorii se întorc acasă și se simt străini în propria țară” (p. 282), exilații fiind percepuți ca trădători nu la nivel oficial, ca înainte (de Partid și Securitate), ci de către rude și prieteni. „O dublă trădare, pe de o parte, pentru că s-a rupt de familie și de spațiul natal, de valorile sale, preferând o viață liberă, pe de altă parte, pentru că a atras pericolul asupra familiei, pusă sub lupa Securității și investigată pentru complicitate.” (p. 285). O situație tragică și fără ieșire, în care „cel întors în țară nu are nici măcar șansa de a se justifica, de a vorbi despre trauma exilului, despre solitudine și nostalgie. I se refuză dreptul la orice replică” (p. 285).

Următorul capitol, „Retorică şi narativitate în romanele exilului…”, își schimbă registrul și se preocupă de „Premise teoretice şi autoficţiune în literatura exilului”, „Toposuri naturale cu valoare simbolică în proza lui Vintilă Horia”, „Ludicul ca formă de iniţiere la Gabriel Pleşea”, „Paradigma literară a huliganului manian” (în care remarcabilă este comparația „huliganilor” la Manea, Mihail Sebastian și Mircea Eliade). Foarte interesant ni s-a părut, de asemenea, subcapitolul „Dialogul literatură-pictură în intertext”, în care pictura suprarealistă ar reprezenta o alternativă la totalitarism, iar personajele lui Norman Manea ar trimite la picturile lui Marc Chagal, Salvador Dali (și toți elefanții din opera lui Manea își găsesc astfel un sens). Într-un alt capitol, pictorul asociat lui Vintilă Horia este El Greco, devenit personaj de roman.

Paul Goma nu apare în studiul Soniei Elvireanu decât sporadic și semnalăm o regretabilă confuzie: „Alții revin în România și în viața literară românească, își revendică cetățenia furată de regimul comunist și luptă s-o obțină, ca Dumitru Țepeneag și Paul Goma (p. 62). Din câte știm, Goma n-a revenit niciodată în România și nici celelalte afirmații nu mai sunt de actualitate. În altă parte, despre revistaGlasul Patriei se spune că ar fi , „dintre cele mai importante reviste ale exilului românesc” (p. 57). Și această afirmație o declasează pe autoarea studiului, dacă nu face câteva minime precizări despre această publicație (subtitlul căreia era „Organ al Comitetului Român pentru repatriere” și a apărut odată cu modelul ei sovietic „Golos Rodinî”), în care exilul românesc era atacat constant și vehement, iar membrii acestuia, invitați să se întoarcă în România socialistă. Și, în sfârșit, „un personaj cu nume simbolic” (așa cum accentuează autoarea) apare când Toma Siguran (pp. 93, 110, 338 etc.), când Toma Singuran (pp. 111, 112, 114,131 etc.). Probabil, cititorul își va alege varianta simbolică preferată: sigur sau singur…

Dincolo de aceste inadvertențe, cartea Soniei Elvireanu este una din cele mai notabile apariții editoriale din ultimii ani, dedicată exilului și post-exilului românesc. Studiu dens, scris într-un stil alert și dinamic, cu comentarii tranșante, cu autori inteligent selectați și frumos comentați, volumul se citește cu interes și plăcere și îl recomandăm unui public cât mai larg.

Liliana Corobca

Sonia Elvireanu, Faţa întunecată a lui Ianus (Vintilă Horia, Dumitru Ţepeneag, Norman Manea, Gabriel Pleşea), Editura Tipo Moldova, Iaşi, 2013, 418 pagini.

 

Sonia Elvireanu, Faţa întunecată a lui Ianus (Vintilă Horia, Dumitru Ţepeneag, Norman Manea, Gabriel Pleşea)

Invitatie

Mai 28, 2014

doua cenzuri

Dragi prieteni,
M-aş bucura să fiţi alături de mine şi de invitaţii mei la cele două lansări la Targul de carte Bookfest.

VINERI, 30 mai, ora 17.30:
„Controlul cărţii. Cenzura literaturii în regimul comunist din România”.
Invitaţi: Magda Cârneci, George Neagoe.
Moderator: Daniel Cristea-Enache.
Pavilion C2 la standul editurii Polirom.

SÂMBĂTĂ, 31 mai, ora 14.00 :
„Instituţia cenzurii comuniste în România, Documente. 1949-1977”, Vol. I.
Invitaţi: Flori Bălănescu, Cristian Vasile, Cosmin Budeancă.
Pavilionul C4, Cafeneaua literara Julius Meinl

Vă aşteptăm cu drag ! Lansarea volumului „Controlul cărții”

Bookfest, 1 iunie 2014

 

Instituţia cenzurii comuniste în România – Lansarea volumului la Bookfest 2014:

Alexandru Busuioceanu, Un roman epistolar al exilului românesc, corespondenţă, 1942-1961, 2 vol.

Mai 29, 2012

Alexandru Busuioceanu, Un roman epistolar al exilului românesc, corespondenţă, 1942-1961

Mai 29, 2012

Alexandru Busuioceanu, Un roman epistolar al exilului românesc, corespondenţă, 1942-1961, 2 vol., (Ediţie, note, traduceri, scrisoare introductivă, postfaţă de Liliana Corobca), Ed. Jurnalul literar, 2003, Ed. Fundaţiei Naţionale pentru Ştiinţă şi Artă, 2004.

Pe 10 iunie 1896 s-a nascut Alexandru Busuioceanu

Iunie 10, 2009

poezii de Alexandru Busuioceanu

Iunie 5, 2009

 

E prea-ntuneric E prea-ntuneric

Cerul e-o boltă neagră deasupra mea

Nu văd drumul

Ca să-l pot lumina

un soare de spaime în mine aprind

 

                        *

Nu mai eram în nici o parte Unii plecaseră

Umpleau alţii golul ce-l lăsăm în umbră

Îmi bătea inima de miezul nopţii

Aveam s-ajung ştiam, în ceasul de pe urmă

 

Dar eu nu pentru voi vorbeam sau pentru alţii

Cât de departe de auz cuvântul!

Eu umblam singur drumu-mi singur

Cu mine şi cu voi de mână timpul

 

                               *

 

Nu vreau teroarea de-a fi, de-a nu fi

printre mii de obiecte, frumuseţi convergente

a muri-ncet, pe-ntuneric, în genunchi

în aşteptare-amară de miracole absente

 

Înger înşelător

 

Frumos trup alb impur

în umbroasa dumbravă-ntins-a păcatului

Mătăsos înger al meu vis înşelător

cu amăgirea aripă de umbră

pe umărul ispititor

 

Pe sânul tău înfiorată rotunzime

lumina de-aur a acestui cer expiră

Bătaia inimii-n secret dorinţe cheamă

şi arzătoare buze-n carne pun

amare viorii aureole

 

Umbră adâncă A muri Abandonare

Obscură peşteră a timpului Cădere

Aripă şi prăpastie Rănită inimă

Orb sufletul în tine se scufundă

 

Frântă e viaţa Nu e drum de-ntoarcere

Dă-mi mâna înger al pierzării

Voi trece podurile sfărâmate ale paradisului

 

Acolo-ntre ruine negru înalt

porticul morţii aşteaptă în abisuri

 

 

Trup curtean dumnezeiesc de trist

 

Pur spectacol de Om

Trup curtean dumnezeiesc de trist

floare de gând şi de nerv

Vis e carnea ta după chimia cerească

undă coasta ta şi seminală mânia

de dragon profund a sexului tău

 

În durata de lumină trăind

visul ia culoarea ochilor tăi

Adevărul nu pătrunde-n pupilă

şi-n fundul privirii tale te separi

de iubirea, de rana şi cântu-n care te-ai născut

 

Singurătatea ta aspiră la condiţia perfectă

gol un zeu pe norul atic

Durerea ta fum fără memorie

Mai uşoară cenuşa decât umbra

când arsă într-o clipă îţi e frumuseţea

 

*

 

Fii tu lumina mea Fii apa

unde să mă cufund eu

şi s-aştept şi să tac

adânc

piatră-ntre pietre

 

A nu fi

 

Te doare să priveşti te doare?

Azurul ca un sânge îţi apasă pleoapele

Ca un cuţit gândul îţi sfâşie sufletul

Lasă-l să te sfâşie lasă-l

Nu va cunoaşte nimeni secretul

Închide ochii asupra acestui arbore-n lacrimă

Ai la picioarele tale drumul Acest curcubeu

Singurătate singurătate şi-uimire

Pune piciorul Urcă Urcă

 

Pe-acelaşi drum coborât

bulgăre de lumină

când veneai fraged de aurorele tale!

 

 

Căinţă

 

Totul Spiritul cere totul

Coboară iar lumină-a mea

Libertate scumpă Înger crud

Înţelepciune Chemare Dor

care-ai ştiut să-aprinzi

în trandafirişul zilelor nopţilor

floarea-arzătoare-a sângelui

a sufletului meu nemuritor

 

Coboară şi consolează-mă

de ce-am pierdut în viaţă

de ce n-am ştiut să câştig

n-am-şti-ut-să-câş-tig

în numele tău în spiritul meu

                 

        

 

  *

Şi-acum că vă aflaţi la capăt

oameni ca şi copiii, şi tot speraţi

în voi veghează şi­-acum o lumină

Ce stea rămâne oare în memorie

ce stea în nimbul ei ca un miracol?

 

 

Nimb

 

Deşteaptă-te deşteaptă-te

Noaptea-a lăsat să cadă rumoarea astrelor

Mâinile mele te-au chemat pe deasupra secolelor

Tot peisagiul e de miracol

şi-n braţele lui, roză mistică, trupul tău necorupt

în flăcări arde

 

Pământul ne mai ţine încă în tăcerea lui

în miresmele-n răşinele lui

leneş paradis stins

Dar mâinile mele nu se odihnesc

au şi atins un spaţiu invulnerabil

şi pentru prima oară – deşteaptă-te deşteaptă-te

o lume fără teamă ne acopere

din care-ieşim şi-n care-intrăm

goi, fără oboseală

fără ieri şi fără mâine

 

Totul e trecere

Focul şi cenuşa lui

această scară de cristal ce urcă în Origine

Totul se-ntoarce la-nceputuri

lumea în cercurile ei

cerul în numerele lui

tu eu

– şi acest nimb de necrezut

ce ne-nfăşoară-n candidele scutece

în scutecele-n care ne-am născut

în veacuri

în frageda în verdea dimineaţă a lumii

 

Peisaj

 

Coapsele-nguste renunţând la secret

o fugă elastică alunecă prin fibre

şi-ntr-un goticism împletit al genunchiului

Sub gleznă o vână mică bătea

grăbit ca o guşă de şopârlă

 

În fotoliul incapabil de-a se adapta

atâtor sinuozităţi

braţul iubitului îi încinge mijlocul

care exagerează-anticipând

în vreme ce voci pe care ea nu le-aude

o măgulesc mai mult violent decât gingaş

Inutilă neliniştea lămpii

Lumina-şi pierde orice indiscreţie

în intimitatea revelată

 

Un covor e o junglă

o moarte dulce de gazelă lângă izvor

Dintr-odată o gheară avantajoasă

face să ţâşnească din carne amorul

Vulnerabili duşman şi pradă

O singură rană îi doboară

Aceeaşi îi va trezi să cunoască şi zorile

                                                                   (Fructul de a trăi)