Archive for the ‘Controlul cartii.’ Category

Andrei Cornea, Liliana Corobca, Revista Memoria, Miruna Vlada, nominalizați pentru Premiul PEN Club România 2015

Noiembrie 25, 2015

http://www.agentiadecarte.ro/2015/11/andrei-cornea-liliana-corobca-revista-memoria-miruna-vlada-nominaliza%C8%9Bi-pentru-premiul-pen-romania-2015/

 

Premiul PEN Club România 2015 – acordat acelor titluri care abordează o problematică legată de apărarea libertății de expresie, promovarea democrației, protejarea scriitorilor față de ingerința politicului, recuperarea memoriei și traumelor colective – anunță opt cărți finaliste, apărute în anul precedent, 2014.

Acestea sunt, în ordine alfabetică:

Mirel Bănică, Nevoia de miracol. Fenomenul pelerinajelor in România contemporană, eseu (Polirom, 2014);Andrei Cornea, Miracolul. Despre neverosimila făptură a libertăţii, eseu (Humanitas, 2014); Liliana Corobca,Controlul cărții. Cenzura literaturii în regimul comunist din România, studiu (Cartea Românească, 2014); Miron Kiropol, Aur în sită, poezie (Timpul, 2014); Dan Lungu, Fetița care se credea Dumnezeu, roman (Polirom, 2014); Revista „Memoria(pentru întreaga activitate); Andrei Oișteanu, Religie, politică și mit. Texte despre Mircea Eliade și Ioan Petru Culianu, eseu (Polirom 2014) ; Alex. Ștefănescu, Texte care n-au folosit la nimic, publicistică (Ed. All, 2014); Miruna Vlada, Bosnia. Partaj, poezie (Cartea Românească, 2014).

Juriul – alcătuit din Iulian Boldea, Magda Cârneci, Daniel Cristea-Enache, Adina Dinițoiu și Caius Dobrescu – a selectat următorii patru finaliști: Andrei Cornea, Liliana Corobca, Revista Memoria, Miruna Vlada.

Premiul va fi decernat, în cadrul târgului de carte Gaudeamus din București, vineri 20 noiembrie 2015, orele 19,00, la sala Cupola, pavilionul Romexpo, București.

Premiul PEN Club România 2015 este organizat în parteneriat cu Uniunea Scriitorilor din România și cu Grupul pentru Dialog Social. Parteneri media: România Literară, Observator Cultural, Revista 22, AgențiadeCarte. Premiul PEN România 2015 este sponsorizat de OperaScrisa.Ro.

Anunțuri

Propagandă şi agitaţie (cronică de Emanuel Modoc)

Septembrie 11, 2015

http://revistacultura.ro/nou/2015/07/propaganda-si-agitatie/

Propagandă şi agitaţie

UN ARTICOL DE EMANUEL MODOC

Liliana Corobca, Controlul cărţii. Cenzura literaturii în regimul comunist din România, Editura Cartea Românească, Bucureşti, 2014, 374 p.

 

„A book is a loaded gun in the house next door… Who knows who might be the target of the well-read man?“ – Ray Bradbury, Fahrenheit 451

Liliana Corobca, deopotrivă cercetătoare şi prozatoare (autoare a romanelor Negrissimo, Un an în paradis şi Kinderland), este, probabil, cel mai avizat exeget al cenzurii comuniste româneşti din momentul de faţă. Dovadă şi prezenţa, deloc modestă, în volume editate şi consacrate literaturii de exil (Alexandru Busuioceanu. Un roman epistolar al exilului românesc. Corespondenţa (1942-1961), Poezia românească din exil) sau cenzurii (Epurarea cărţilor din România. Documente (1944-1964), Instituţia cenzurii comuniste din România (1949-1977) etc.). Volumul de faţă, Controlul cărţii. Cenzura literaturii în regimul comunist din România, e o amplă monografie ce scoate la suprafaţă mecanismul complex şi, cel mai adesea, deconcertant, al cenzurii, în general, şi al organelor de cenzură comuniste, în particular. Meritul acestei cărţi rezidă în documentarea exhaustivă a fenomenului şi în scoaterea la iveală a unor documente până acum inedite, care demonstrează caracterul de maşinărie plurivalentă al cenzurii.
Cenzura şi directivele sovietice
Controlul cărţii… este, în primul rând, o lucrare comparativă, cu trimiteri la tot pasul către organele de cenzură sovietice, care ajută la crearea unei imagini complete a cenzurii în spaţiul românesc. Prin raportarea constantă la instituţia de cenzură sovietică (denumită Glavlit şi care a fost înfiinţată în 1922), ni se aminteşte faptul că organele româneşti de cenzură au fost mereu subordonate directivelor instituţiilor sovietice de cenzură, la fel cum organizarea statală a Republicii Populare România a fost subordonată URSS-ului. Lucrarea Lilianei Corobca este totodată şi una expozitivă, ce parcurge diacronic principalele structuri de cenzură prezente în spaţiul românesc, de la Cenzura Centrală Militară, înfiinţată în 1945 cu rolul de a controla presa, corespondenţa externă şi corespondenţa internă, până la Comisia Aliată de Control, ce avea să înlocuiască Cenzura Centrală Militară în 1946 şi care, potrivit autoarei, a constituit cea mai importantă etapă a cenzurii din perioada de început şi care a avut efecte drastice asupra schimbării mentalitare în regimul comunist. Spaţiul cel mai amplu al cărţii este dedicat Direcţiei Generale a Presei şi Tipăriturilor, instituţia românească de cenzură care a avut cea mai amplă activitate (1949-1977) şi al cărui model a fost preluat după Glavlit-ul sovietic. Abia în cadrul analizei structurii DGPT-ului putem observa complexitatea sistemului comunist de cenzură.
Revenind la componenta comparativă a studiului, un foarte bun exemplu al raportului de subordonare a statului român faţă de URSS în ceea ce priveşte cenzura şi totodată unul care ar putea stârni oarecare amuzament îl reprezintă scoaterea din circulaţie şi cenzurarea unei lucrări scrise de Gh. Gheorghiu-Dej, intitulată Despre alianţa dintre clasa muncitoare şi ţărănimea muncitoare (apărută în 1952). În contextul în care, în România, colectivizarea începuse deja în 1949, lucrarea pornea de pe o poziţie teoretică marxist-leninistă ce accepta coabitarea clasei muncitoare şi a ţărănimii şi care avea scopul de a câştiga susţinerea ţăranilor săraci. Fiind o poziţie politică acceptabilă în momentul apariţiei, această lucrare ajunge să fie „depăşită ideatic“ începând cu anul 1956, când a avut loc Congresul al II-lea al P.M.R (Partidul Muncitoresc Român), care preconiza o schimbare a formei de guvernământ. Astfel, putem sesiza că nici măcar dictatorii statelor comuniste nu erau scutiţi de mecanismul cenzurii şi că directivele sovietice reuşeau să se impună chiar şi în faţa liderilor statelor subordonate. În acelaşi timp, cu greu scapi de senzaţia că Liliana Corobca pare să deţină un control mult mai solid asupra componentei sovietice, pe care o tratează cu intervenţii exegetice superioare celor cu care discută spaţiul românesc. Acest fapt poate fi şi din cauza anvergurii studiilor consacrate cenzurii sovietice şi diferenţei frapante dintre cantitatea de exegeză dedicată fenomenului rusesc şi cea dedicată cenzurii în România. Pentru spaţiul autohton, autoarea optează însă pentru puterea exemplului, iar apelul la numeroasele resurse documentare salvează unele capitole ce tind spre sterilitate discursivă. Ajunge doar să alegem un exemplu al haosului instaurat de cenzura comunistă în primii ani: „Deşi primeau indicaţii să distrugă cărţi cu conţinut „duşmănos“ sau „fascist“ publicate între 1917-1944, consilierii regionali înţelegeau să ardă întreaga bibliotecă, iar cenzorii din Bucureşti, veniţi ulterior să vadă cum a decurs epurarea, descopereau că nu mai au ce controla: «În urma unei dispoziţii a C.C.M. s-au distrus toate cărţile editate înainte de 23 august 1944, fără niciun fel de criteriu». (Galaţi)“ pentru a putea conchide că orice comentariu suplimentar ar fi fastidios.
„Bun de tipar“
Însă aspectul cel mai interesant al volumului Controlul cărţii… este reprezentat de felul în care Liliana Corobca urmăreşte evoluţia Direcţiei Generale a Presei şi Tipăriturilor. Dacă înainte de înfiinţarea DGPT-ului criteriul unic de epurare a cărţilor era „defascizarea“, înlăturarea cărţilor considerate „duşmănoase“, criteriile de cenzurare au fost treptat modificate pe măsură ce România comunistă îşi modifica relaţiile cu alte state sau în funcţie de noile directive primite din partea URSS-ului. Evoluţia DGPT-ului a fost una vertiginoasă, astfel încât, în 1952, atribuţiile acestei instituţii însumau atât controlul cărţilor şi a publicaţiilor periodice, cât şi a radioului, cinematografiei, muzeelor şi expoziţiilor. Criteriile de selecţie ale cărţilor şi publicaţiilor „periculoase“ dovedesc arbitrariul acestui sistem de cenzură. De pildă, în 1956, în urma aceluiaşi Congres al II-lea al P.M.R., un nou document, numit „Propuneri pentru decongestionarea reţelei de difuzare şi a bibliotecilor“, a fost diseminat, care, pe lângă criteriile de retragere a unor cărţi/lucrări cu subiecte „depăşite“ sau cu subiecte ce intrau în directă contradicţie cu tezele expuse la acel congres, conţinea şi o secţiune dedicată cărţilor „depăşite de actualitatea politică internaţională“. Erau scoase din circulaţie „materiale care conţin injurii la adresa conducătorilor Iugoslaviei“, „rapoarte, articole şi cuvântări care conţin aprecieri şi date inactuale cu privire la situaţia din diferite ţări“, „lucrări despre ţările capitaliste şi personalităţi politice din aceste ţări scrise pe un ton injurios“. La capitolul beletristică, erau considerate ca fiind nerecomandabile cărţi scrise „în chip artificial, nelegate de realitate“, cărţile „sentimentale“ („Dacă sunt demoralizante, se scot din circulaţie“), romane erotice („Dacă e dragoste sănătoasă, optimistă, legată de viaţă sunt recomandabile. Cele ce urmăresc aţâţarea simţurilor, maladive, sunt nedifuzabile şi se vor scoate din biblioteci“) etc. Toate aceste documente sunt atent culese de către autoare atât pentru a reda în mod fidel caracterul arbitrar, chiar absurd, al cenzurii comuniste, cât şi pentru a explica exhaustiv fenomenul cenzurii româneşti ca mecanism de mutilare culturală. Literatura (a se citi în sensul larg, ce acoperă toate domeniile cunoaşterii) acelei epoci, aşa cum e prezentată în Controlul cărţii…, e dominată de haos, de biblioteci întregi date „la topit“ şi de cărţi cenzurate „peste noapte“.
O altă componentă a mecanismului Direcţiei Generale a Presei şi Tipăriturilor care constituie un subiect de larg interes în carte e legată de existenţa unui „fond special“, unde se găseau exemplare ale cărţilor interzise, salvate, în mod ironic, de acţiunile de epurare. Păstrate pentru utilizarea lor în scopul unor eventuale cercetări ştiinţifice, care puteau fi întreprinse doar de oameni de încredere ai sistemului comunist sau pentru cercetări desfăşurate de parchet în cazul în care erau anchetaţi scriitori sau ziarişti, cărţile din „fondul special“ constituie, în prezent, o sursă nepreţuită pentru studierea fenomenului cenzurii în România.
Sinteza Lilianei Corobca se încheie cu o subtilă analiză a „desfiinţării cenzurii“ din 1977. Autoarea operează cu ghilimelele de rigoare, întrucât această „desfiinţare“ a fost doar o stratagemă folosită de Ceauşescu pentru a intra în graţiile Occidentului. Realitatea era alta, căci presiunile Securităţii ceauşiste nu au făcut decât să dea naştere unor noi forme de cenzură: autocenzura, complicitatea, limbajul esopic, cenzura represivă. Dispărea, aşadar, doar instituţia specializată, nu şi… specializarea, iar autoarea apreciază: „cazul României după 1977 este elocvent pentru a demonstra eficienţa cenzurii fără o instituţie specializată“. Cartea Lilianei Corobca poate fi considerată un studiu de referinţă în domeniu, cu atât mai mult cu cât, fiind o lucrare abundent documentată, re-creează, printr-un proces remarcabil de inginerie inversă, mecanismul cenzurii comuniste în cultura românească.

Nominalizările la Premiile Observator cultural 2015

Martie 11, 2015

http://www.observatorcultural.ro/Nominalizarile-la-Premiile-Observator-cultural-2015*articleID_31559-articles_details.html

 

În ultimele trei săptămîni, redactori şi colaboratori constanţi ai revistei noastre au votat pentru o nouă rundă de nominalizări pentru Premiile Observator cultural, acordate pentru apariţiile editoriale din 2014. În urma centralizării voturilor, iată nominalizările pentru cele şase categorii la care acordăm premii şi anul acesta. Cum punctajele au fost foarte strînse, la unele categorii, am decis să nominalizăm şase (la „Proză” şi la „Debut“ chiar şapte) titluri, pentru a nu nedreptăţi pe nimeni.   

Critică literară/ Istorie literară/ Teorie literară

  • Al. Cistelecan, Ardelencele, Editura Eikon
  • Liliana Corobca, Controlul cărţii – Cenzura literaturii din regimul comunist din România, Editura Cartea Românească
  • Cătălin Ghiţă, Demiurgul din Londra. Introducere în poetica lui William Blake, Editura Institutul European
  • Mircea Mihăieş, Istoria lui Corto Maltese, pirat, anarhist şi visător, Editura Polirom
  • Angelo Mitchievici, Caragiale după Caragiale, Editura Cartea Românească
  • Eugen Simion, Cioran – o mitologie a nedesăvîrşirilor, Editura Tracus Arte

Eseistică/ Publicistică

  • Ştefan Afloroaei, Privind altfel lumea celor absurde, Editura Humanitas
  • Mirel Bănică, Nevoia de miracol. Fenomenul pelerinajelor în România contemporană, Editura Polirom
  • Corin Braga, Acedia. Jurnal de vise, Editura Polirom
  • Alexandra Ciocârlie, În dialog cu anticii, Editura Cartea Românească
  • Simona Sora, Seinfeld şi sora lui Nabokov, Editura Polirom

Memorialistică

  • Gabriela Adameşteanu, Anii romantici, Editura Polirom
  • George Banu, Monologurile neîmplinirii, Editura Polirom
  • Emil Brumaru, Veronica D. Niculescu, Cad castane din castani, Editura Polirom
  • Vasile Gogea, La scara blogului. Jurnal dedus (2010-2014), Editura Charmides
  • Ioan Groşan, Lumea ca literatură. Amintiri, Editura Polirom
  • Antoaneta Ralian, Amintirile unei nonagenare. Călătoriile mele, scriitorii mei, Editura Humanitas

Proză

  • Petre Barbu, Marea petrecere,Editura Cartea Românească
  • Lavinia Branişte, Escapada, Editura Polirom
  • Ionuţ Chiva, Boddah speriat, Editura Polirom
  • Sebastian A. Corn, Ne vom întoarce în Muribeca, Editura Nemira
  • M. Duţescu, Uranus Park, Editura Polirom
  • Dan Lungu, Fetiţa care se juca de-a Dumnezeu, Editura Polirom
  • Radu Mareş, Sindromul Robinson, Editura Polirom

Poezie

  • Domnica Drumea, Vocea, Editura Charmides
  • Adela Greceanu, Şi cuvintele sînt o provincie, Editura Cartea Românească
  • O. Nimigean, nanabozo, Cartea Românească
  • Marta Petreu, Asta nu e viaţa mea, Editura Polirom
  • Octavian Soviany, Călcîiul lui Magellan, Editura Cartea Românească
  • Miruna Vlada, Bosnia. Partaj, Editura Cartea Românească

Debut

  • Cristina Andrei, Abonatul nu poate fi contactat, Editura Nemira (roman)
  • Dorica Boltaşu, Limite şi libertate. Radicalism şi reconstrucţie în hermeneutica secolului XX , Editura Niculescu (critică şi teorie literară)
  • Cosmin Borza, Marin Sorescu. Singur printre canonici, Editura Art (critică şi istorie literară)
  • Luminiţa Corneanu, Leonid Dimov. Un oniric în Turnul Babel, Editura Cartea Românească (critică şi istorie literară)
  • Mihai Gheorghiu, Eseu despre proza lui Mircea Eliade, Editura Eikon (critică şi istorie literară)
  • Andreea Mironescu, Afacerea clasicilor. Paul Zarifopol şi critica modernităţii, Editura Tracus Arte (critică şi istorie literară)
  • Florina Pîrjol, Carte de identităţi, Editura Cartea Românească (teorie literară)

 

Gala Premiilor Observator cultural va avea loc luni, 30 martie, de la ora 19.00, la Teatrul Odeon.

Juriul care va decide premiile este alcătuit din: Carmen Muşat (preşedinta juriului), Bianca Burţa-Cernat, Adina Diniţoiu, Adrian Lăcătuş, Antonio Patraş, Iulia Popovici şi Claudiu Turcuş.

Ca şi la precedentele ediţii, revista Observator cultural acordă Premiul Opera Omnia „Gheorghe Crăciun“ unui scriitor al cărui nume va fi anunţat în seara Galei. La ediţiile de pînă acum, acest premiu a revenit scriitorilor: Mircea Horia Simionescu (2007), Mircea Ivănescu (2008), Norman Manea (2009), Radu Cosaşu (2010), Emil Brumaru (2011), Şerban Foarţă (2012), Dumitru Ţepeneag (2013), George Banu (2014).

Începînd cu cea de a IV-a ediţie a Premiilor Observator cultural, revista noastră a omagiat, în fiecare an, traducători importanţi: Antoaneta Ralian şi Anamaria Pop (2010); Luminiţa Munteanu şi Luminiţa Voina-Răuţ (2011);  Sorin Mărculescu şi George Volceanov (2012); Viorica Nişcov şi Alexandru Al. Şahighian (2013), Bogdan Ghiu  (2014).

În acest an, îi vom sărbători pentru reuşitele lor excepţionale pe Antoaneta Olteanu, cea care a făcut ca mari autori contemporani de limbă rusă să ne fie accesibili în limba română, şi pe Constantin Geambaşu, traducător dedicat al scriitorilor polonezi clasici şi contemporani.

La fel ca în anii precedenţi, am decis de la bun început să scoatem de pe lista de nominalizări cărţile publicate anul trecut de redactorii şi colaboratorii noştri apropiaţi. Astfel, volumele de poezie semnate de Doina Ioanid, Cusături, şi

Bogdan-Alexandru Stănescu, AnaBASis (ambele la Cartea Românească), cartea de debut a lui Cezar Gheorghe, Gîndirea-cinema (Cartea Românească), volumul de interviuri publicat de Adina Diniţoiu, Scriitori francezi la Bucureşti (Vremea), volumul lui Liviu Ornea, Bifurcaţii (Curtea Veche), minunata realizare poetică şi artistică semnată de Şerban Foarţă & Tudor Banuş, Tandem (Casa Radio),  precum şi cartea-obiect a lui Bogdan Ghiu, Linia de producţie. Lucrînd cu arta (Tact)  nu se regăsesc printre nominalizări, deşi ar putea figura oricînd pe orice listă a celor mai bune apariţii ale anului trecut.

Cei care au votat pentru nominalizări sînt: Şerban Axinte, Bianca Burţa-Cernat, Paul Cernat, Adina Diniţoiu, Silvia Dumitrache, Raluca Dună, Cezar Gheorghe, Alex Goldiş, Cristina Ispas, Adrian Lăcătuş, Doris Mironescu, Carmen Muşat, Oana Cătălina Ninu, Antonio Patraş, Dana Pîrvan-Jenaru, Raul Popescu, Iulia Popovici, Alina Purcaru, Andreea Răsuceanu, Bogdan-Alexandru Stănescu, Ovidiu Şimonca, Claudiu Turcuş. La categoriile unde votanţii au avut şi cărţi proprii pentru jurizare, nu au votat.

Momentele muzicale ale Galei Premiilor Observator cultural 2015, din 30 martie, vor fi oferite de Mike Godoroja & Blue Spirit.

 

http://www.observatorcultural.ro/Nominalizarile-la-Premiile-Observator-cultural-2015*articleID_31559-articles_details.html

 

Cărţi fierbinţi în Războiul Rece

Iulie 12, 2014

http://www.romlit.ro/cri_fierbini_n_rzboiul_rece

Una dintre cele mai puţin cunoscute operaţii din timpul Războiului Rece, coordonată de serviciile secrete americane, a fost distribuirea cărţilor în ţările blocului comunist. Iniţiată la mijlocul anului 1956, operaţia a durat până în septembrie 1991, trimiţându-se peste zece milioane de cărţi în Polonia, Ungaria, Cehoslovacia, România, Bulgaria şi Uniunea Sovietică. Primii destinatari au fost elitele culturale şi politice, apoi cărţile au fost trimise şi centrelor de cercetare, organizaţiilor culturale, unităţilor superioare de învăţământ. Mai multe instituţii au fost implicate în desfăşurarea acestui program şi, pe lângă posturile de radio Europa Liberă, Radio Liberty şi Vocea Americii, s-a ocupat de distribuirea cărţii şi International Advisory Council (IAC), transformat ulterior în International Literary Center (ambele fiind structuri CIA). Primul cercetător care a scris despre această operaţie (în anul 2003), John P.C. Mattews, a numit-o „the Secret Marshall Plan for the Mind”. Scopul principal al acestei operaţii a fost diferit de cel al posturilor de radio menţionate, care se adresau unui public larg; prin acest program secret se dorea a se influenţa percepţiile, credinţele (beliefs) şi aşteptările elitei politice şi intelectuale care avea, direct sau indirect, capacitate de decizie în regimul comunist. În a doua jumatate a anului 1957, organizatorii programului au ajuns la concluzia că europenii de dincolo de Cortina de Fier au nevoie de cărţi care să compenseze vacuumul intelectual, sterilitatea culturală, interdicţia educaţiei enciclopedice sau a gândirii umanistice, impuse de regimul comunist. Încă de la bun început, oficialii CIA au acordat o mare importanţă acestui program, considerând că, spre deosebire de alte metode de propagandă, cărţile pot avea un impact mult mai semnificativ şi mai durabil asupra cititorului, fiind una dintre cele mai importante arme strategice („the most important weapon of strategic (long-range) propaganda”). Scopul era, aşadar, de a eroda sistemul (comunist) şi, pe cât e posibil, chiar de a-l distruge. Lectura cărţilor urmărea con- ştientizarea integrităţii naţionale, dorinţa de autoexprimare, curiozitatea intelectuală, descentralizarea autorităţii, care ar putea crea presiuni asupra puterii sovietice. Cărţile trimise nu erau anticomuniste, pentru că n-ar fi avut prea multe şanse de a ajunge la destinaţie. Cele mai multe erau cărţi de specialitate, din domeniul medical, tehnic, cărţi de artă, de arhitectură, ghiduri turistice ori cinematografice, dicţionare lingvistice, dar şi literatură clasică universală, conţinutul cărora era, de obicei, apolitic, cel mult occidentul era prezentat într-o lumină favorabilă (se urmărea chiar promovarea valorilor occcidentale prin intermediul literaturii, artelor vizuale, psihologiei). Cu toate acestea, cărţile s-au dovedit a fi „un cal troian” sau o „capcană” pentru cititorii fideli ai regimului comunist. Specialiştii sau cercetătorii din diverse domenii, primind cărţi sau materiale de specialitate, cele mai multe conţinând şi bibliografii, solicitau şi alte cărţi, astfel, între expeditori şi destinatari creându-se o relaţie care facilita distribuirea cărţilor. Erau trimise, de asemenea, manuale şi dicţionare de limba engleză sau franceză, pentru ca toate cărţile trimise să poată fi citite, fiind mai dificil a le traduce îm toate limbile blocului sovietic.
Pentru această operaţie au fost cooptate o serie de instituţii occidentale, organizaţii, sponsori particulari, asociaţii ale emigranţilor. De pildă, în anul 1963 existau 653 de instituţii implicate în această operaţie. Distribuţia nu se făcea doar oficial, prin poştă, ci şi prin persoane care veneau în Occident, o astfel de modalitate permiţând trecerea cărţilor cu conţinut mai subversiv. A existat o reţea complexă de persoane, amici, prieteni, binefăcători aproape necunoscuţi, care puneau la dispoziţia celor care urmau să se întoarcă în una din ţările vizate cărţi preţioase, scumpe, greu accesibile uneori şi occidentalilor. Conţinutul cărţilor era „adaptat” pentru fiecare ţară sau perioadă de timp, în conformitate cu specificul sau problemele fiecăreia. Se trimiteau sute, mii de cărţi pentru a obosi vigilenţa cenzorilor. Într-un raport se spune că a fost trimis un număr mare de materiale „noncontroversate”, care au creat o atmosferă de relaxare, favorabilă trimiterii unor volume cu caracter politic mai subversiv. Numai între anii 1957-1959, în ţările blocului comunist au fost trimise volume ale autorilor Albert Camus (The Rebel), Aldous Huxley (Man in the Modern World, Brave New World), Czeslaw Milosz (The Captive Mind, The Seizure of Power), Milovan Djilas (Communism in Crisis, The New Class), José Ortega y Gasset (The Revolt of the Masses), Hannah Arendt, Nikolai Berdiaev, Isaiah Berlin, Max Born, Mircea Eliade, Karl Jaspers, Franz Kafka, George Orwell, Boris Pasternak, Herbert Marcuse, Rosa Luxemburg, Jean- Paul Sartre, Arnord Toynbee, Lionel Trilling, Paul Claudel, Benedetto Croce, Eugène Ionesco, Walter Gropius, Adam Mickiewicz şi mulţi alţii.
Cercetătorii americani susţin că această operaţie sofisticată a avut succes, cu tot controlul draconic al cenzurii comuniste şi al serviciilor secrete de dincolo de Cortina de Fier. Cele mai importante analize ale acestui program au fost făcute în cadrul serviciilor secrete americane (SIA). Într-un raport (încă) din 1970 al acestor servicii se menţiona că programul şi-a demonstrat deja eficienţa, influenţând atitudinea şi predispoziţia pentru libertatea intelectuală şi culturală, precum şi prin accentuarea insatisfacţiei din cauza absenţei acesteia. Lectura cărţilor comune în Est şi Vest a format o puternică legătură spirituală între intelectualii europeni, care a dus la un sfârşit paşnic al Războiului Rece. Concluzia specialiştilor e că distribuirea cărţilor timp de 35 de ani a jucat un rol decisiv în victoria ideologică a Vestului asupra comunismului.
Coordonatorul acestui program şi directorul Departamentului de Operaţii în Blocul Comunist, care a preluat în totalitate această operaţie, a fost George C. Minden. Născut în 1920, la Bucureşti, cetăţean român, de naţionalitate englez, George Robert Căpuţineanu Minden este aproape necunoscut în România. Tatăl său, George Minden s-a născut în 1896 în Hull, Yorkshire. Angajat într-o companie maritimă în Hamburg şi Londra, în timpul primului război mondial a fost trimis, ca locotenent al armatei germane, în România, unde a întâlnit-o şi a cerut-o apoi de soţie pe mama lui George, Maria Teohari, nepoată a lui Mihai Căpuţineanu (1878-1948), un magnat în domeniul petrolului. George avea trei ani când părinţii lui au divorţat, el fiind crescut de bunică şi de unchiul Căpuţineanu, care l-a şi adoptat, împreună cu fratele său. A studiat dreptul civil şi s-a implicat în afacerile unchiului bogat, dar, odată cu instaurarea regimului comunist, a urmat şi confiscarea averilor. George a reuşit să plece din România în 1946, cu soţia şi cei doi copii. A urmat studiile la Cambridge şi s-a despărţit de prima soţie. Între 1948 şi 1954, a predat limba engleză în Spania, ţara în care o întâlneşte pe a doua soţie, americancă. În 1954-1955 este directorul Şcolii de limbi moderne din Mexico, apoi familia se mută în SUA, unde Minden ajunge analist şi cercetător al Departamentului Român al Europei Libere, fiind şef de departament un an mai târziu. În 1958 este promovat la Departamentul central al Centrului de Carte în cadrul Europei Libere, una dintre instituţiile principale implicate în distribuirea cărţii în Est. În 1961 este ales director al nou createi instituţii – Communist Bloc Operation Department. În afară de diploma de la Cambridge, George mai avea una în Studii Avansate în Literatură Comparată la Universitatea din New York (1960). Vorbea fluent, în afară de româna maternă, engleza, franceza şi spaniola. Considerat drept o persoană de mare cultură, versat în afaceri est-europene, specialist în literatură spaniolă, avea obiceiul de a-şi termina rapoartele cu aforisme latineşti. Se îmbrăca mereu în costume gri, era foarte serios, conştiincios şi avea o figură bizantină. Era şi foarte misterios. Nu se ştie nimic despre viaţa lui personală, decât că era căsătorit şi avea doi copii. Fiului său Paul îi zicea că este un cowboy, dar nimeni nu trebuie să afle de asta. În 1971, Minden devine prezidentul Centrului Internaţional Literar, de unde conduce neîntrerupt, cu energie şi talent, vasta operaţie de distribuire a cărţilor (deşi participase la acest program încă din primii ani de existenţă ai acestuia).
Spre deosebire de alte instituţii finanţate de serviciile secrete americane, cum ar fi Radio Europa Liberă, organizaţia lui Minden n-a fost criticată, n-a fost niciodată descoperită de KGB sau alte structuri din blocul comunist, care n-au bănuit activitatea (şi amploarea) acestei ambiţioase întreprinderi. Proiectul lui Minden este considerat unul dintre cele mai secrete din acea epocă, iar el însuşi, un geniu al secretului, de o discreţie şi onoare remarcabile. Studierea acestei operaţii este foarte dificilă astăzi, pentru că Minden a distrus o mare parte din documente în septembrie 1991, când operaţia a luat sfârşit. Iar după această perioadă n-a vorbit niciodată despre activitatea lui, n-a scris mărturii, n-a dat interviuri. În 2005 a avut mai multe întâlniri cu Alfred Reisch, dar a preferat să-i vorbească despre istoria Transilvaniei şi vechile mănăstiri din Moldova. S-a stins din viaţă în anul 2006, la vârsta de 86 de ani.
În anul 2013, cercetătorul Alfred A. Reisch publică volumul Hot Books in the Cold War. The CIAFunded Secret Western Book Distribution Program Behind the Iron Curtain, Central European University Press, Budapest-New York (cu o introducere a lui Mark Kramer, Book Distribution and Political Warfare). Articolul de faţă, iniţial o comunicare în cadrul Colocviului Romanului Românesc de la Alba-Iulia, nu este decât o foarte succintă prezentare a acestui impresionant volum.

Invitatie

Mai 28, 2014

doua cenzuri

Dragi prieteni,
M-aş bucura să fiţi alături de mine şi de invitaţii mei la cele două lansări la Targul de carte Bookfest.

VINERI, 30 mai, ora 17.30:
„Controlul cărţii. Cenzura literaturii în regimul comunist din România”.
Invitaţi: Magda Cârneci, George Neagoe.
Moderator: Daniel Cristea-Enache.
Pavilion C2 la standul editurii Polirom.

SÂMBĂTĂ, 31 mai, ora 14.00 :
„Instituţia cenzurii comuniste în România, Documente. 1949-1977”, Vol. I.
Invitaţi: Flori Bălănescu, Cristian Vasile, Cosmin Budeancă.
Pavilionul C4, Cafeneaua literara Julius Meinl

Vă aşteptăm cu drag ! Lansarea volumului „Controlul cărții”

Bookfest, 1 iunie 2014

 

Instituţia cenzurii comuniste în România – Lansarea volumului la Bookfest 2014:

Controlul cartii. Coperta.

Martie 13, 2014
Controlul cartii. Cenzura literaturii in regimul comunist din Romania.

Controlul cartii. Cenzura literaturii in regimul comunist din Romania.

„Controlul cărţii”. Cuprins

Martie 13, 2014

Cuprins

Argument

Capitolul I. Primele structuri. Procesul de epurare a cărţilor
Cenzura Centrală Militară
Comisia Aliată de Control
Ministerul Propagandei
Primele criterii de epurare a cărţii
„Defascizarea”
Scurt istoric al criteriilor de epurare în URSS
Criterii de epurare în România
Fondul special
Etapele constituirii fondului special în Uniunea Sovietică
Câteva aspecte privind fondurile româneşti

Capitolul II. Departamentele Direcţiei Generale a Presei
şi Tipăriturilor care exercitau cenzura cărţii
Înfiinţarea şi structura instituţiei
Glavlit – instituţia sovietică a cenzurii
DGPT – instituţia românească a cenzurii
Direcţia Literatură
Serviciul „Autorizarea cărţii”
Serviciul „Controlul cărţii”
Secţia „Control teren”
Secţia „Semnal”
Secţia „Exportul de tipărituri”
Serviciul „Control-Biblioteci‑Anticariat
Desfiinţarea serviciului „Biblioteci‑Anticariat‑Muzee” în 1968
Serviciul „Ştiinţă şi Tehnică”
Serviciul Ideologie
Direcţia Import‑Export
Serviciul Artă
Instructaj‑Control

Capitolul III. „Bun de tipar”. Etape, criterii
Etapele de lucru în cadrul DGPT
Tipologia intervenţiilor cenzoriale
Categorii de cenzuri
Intervenţii bune
Succesiune de titluri
Intervenţii nejustificate
Cenzurarea „moştenirii clasice”
Basarabia – RSSM
Cenzurarea minorităţilor
Literatura în limba maghiară
Literatura în limba germană
Referiri la evrei
Cărţile şi secretul de stat
„Desfiinţarea cenzurii”

Capitolul IV. Ierarhia cenzurii
Autocenzura
Limbajul esopic. Complicitatea. Lupta cu cenzura
Cenzura editorială
Securitatea şi cenzura. Cenzura represivă
„Îndrumarea” culturii. Partidul. Vârful ierarhiei

În loc de încheiere

Bibliografie
Indice de nume

(in curs de aparitie la Ed. Cartea Romaneasca).

Cenzura editorială

Ianuarie 8, 2014

http://www.romlit.ro/cenzura_editorial

Liliana Corobca este autoarea a două antologii de documente: Epurarea cărţilor în România. „Documente (1944-1964)” şi „Instituţia cenzurii comuniste în România, 1949-1977”. Studiul „Controlul cărţii. Introducere în cenzura literaturii în regimul comunist din România” (din care publicăm în continuare un fragment) e rezultatul studierii unui număr mare de documente de arhivă. Volumul, în curs de apariţie la Editura Cartea Românească, a fost elaborat în perioada 2012-2013, în cadrul programului „Spurensuche/ În căutarea urmelor – Studiul moştenirii totalitarismului în Europa de Sud- Est”, susţinut de Fundaţia Robert Bosch, în colaborare cu Literaturhaus Berlin şi Herta Müller.

În 1971, când se înfiinţează Consiliul Culturii şi Educaţiei Socialiste, acesta avea următoarele atribuţii: să organizeze şi să controleze în sensul hotărârilor de partid „domeniul culturii şi artei pe întreg teritoriul ţării”, să controleze activitatea tuturor instituţiilor de cultură de la oraşe şi sate, să răspundă de „elaborarea politicii de repertoriu a instituţiilor de artă de toate genurile de pe întreg teritoriul ţării”, să coordoneze „orientarea ideologică artistică a producţiei naţionale cinematografice” 1. Încă de la înfiinţare, consiliul îşi asumă şi sarcini de cenzură, diminuând treptat sfera de influenţă a D.G.P.T.:

„Marţi 19.X.1971 a avut loc la Consiliul culturii şi educaţiei socialiste o şedinţă la care au participat tovarăşii: Dumitru Ghişe, I. Dodu Bălan, Iosif Ardeleanu, Horia Panaitescu, Fl. Molho. S-au discutat metodele de lucru ale D.G.P.T. cu Consiliul, în rezolvarea revistelor literare şi a lucrărilor beletristice editoriale.
În ceea ce priveşte revistele literare, respectiv Luceafărul, s-a hotărât continuarea muncii pe baza aceleiaşi metodologii. Toate observaţiile noastre vor fi transmise Consiliului – tovarăşului Vasile Nicolescu. Cu conducerea revistei vor discuta tovarăşii de la Consiliu şi ulterior ne vor informa asupra hotărârilor luate, pentru a putea urmări dacă ele sunt respectate de redacţie. Nu se va acorda «bun de tipar» niciunui material (la care sunt observaţii), trimis de redacţie după ce li s-au transmis observaţiile la întregul număr, decât cu aprobarea tovarăşilor de la Consiliu, confirmată de aceştia.
Asupra manuscriselor editoriale s-a hotărât să se trimită note tovarăşului I. Dodu-Bălan la toate lucrările la care sunt observaţii ce depăşesc atribuţiile D.G.P.T. Ulterior tovarăşii ne vor informa care din aceste lucrări le vor discuta dânşii cu conducerile editurilor. De asemeni vor cere editurilor manuscrisele respective. La lucrările la care sunt obiecţii politice şi se rezolvă direct de către noi cu conducerile editurilor, vom trimite ulterior Consiliului note de informare, asupra modului de soluţionare a problemelor.
Pe data de 29 octombrie a avut loc, la D.G.P.T., o şedinţă cu tovarăşul Gheorghe Stroia şi conducerea Direcţiei Literatură. Am discutat la amănunt unele din notele pe care le-am depus la conducerea Consiliului, cu ocazia şedinţei din l9.X.a.c. De asemeni am mai revăzut unele aspecte ale metodelor comune de lucru.”2
Unele domenii de activitate a Consiliului sunt „învăluite în mister”, aşa cum se spunea şi despre existenţa D.G.P.T., de altfel, există mai multe momente când atribuţiile de cenzură asumate de CCES le depăşesc pe acelea ale D.G.P.T. Un exemplu relatat de Ileana Mălăncioiu: „În urma unei intervenţii a lui Laurenţiu Fulga, care era vicepreşedinte al Uniunii, am ajuns şi într-o audienţă la Aurel Martin. El conducea serviciul «Sinteze», proaspăt înfiinţat, a cărui existenţă era învăluită în mister. M-a primit cu bunăvoinţă şi mi-a spus că mi-a citit cartea, deşi ar fi trebuit să ajungă la el abia după ce era tipărită. Apoi mi-a cerut să-i schimb titlul şi să renunţ la câteva poeme, asigurîndu-mă că, dacă fac modificările respective, din punctul lui de vedere e în ordine. Dar că volumul meu va trebui să fie asumat mai întâi de editură. Pentru că a fost trimis la cenzură fără referat. Or, asta e ca şi cum nu l-ar fi trimis deloc.”3
După desfiinţarea Comitetului pentru Presă şi Tipărituri, CCES preia o serie de atribuţii ale acestuia şi „devenea responsabil pentru efectuarea lecturii, audierii şi vizionării – (oficial) după apariţia şi difuzarea publicaţiilor, emisiunilor de radioteleviziune, a cărţilor şi altor tipărituri în scopul sesizării cazurilor de încălcare a prevederilor legale; controlul importului şi exportului de bunuri culturale; înregistrarea şi evidenţa autorizaţiilor de editare a ziarelor şi revistelor, informarea redacţiilor asupra datelor nepublicabile, atestarea ziariştilor etc.”4; „Consiliul Culturii şi Educaţiei Socialiste va fi abilitat să suspende publicaţii, să retragă tirajul unor cărţi de pe piaţă, deci vor fi atribuţii chiar mai mari decât cele pe care le avea înainte cenzura de până în 1977.”5
Tot la această etapă, a controlului editorial se încadrează şi activitarea referenţilor externi. „Exista în edituri şi un sistem al referatelor externe (solicitate unor specialişti din domeniu care erau astfel coresponsabilizaţi la actul editării). Nu o dată respingerea unui manuscris avea drept consecinţă intrarea autorului în vizorul organelor de securitate. Negocierile cu redactorul de carte durau luni şi ani şi se soldau cu modificări serioase de text.”6
Prezenţa acestora este foarte discretă în documentele cenzurii. Despre Ostrovul dorului de Cristina Petrescu, basm „plin de simboluri confuze, de idei duşmănoase, retrograde, afirmate direct de autoare în prolog” şi prin urmare, retras din circulaţie, aflăm că „În referatul extern semnat de Vladimir Colin s-au semnalat unele greşeli ale basmului.”7 (27.X.1958 Informare) Nu putem stabili cu exactitate când a apărut această etapă în controlul cărţilor, dar la sfârşitul anilor ’50 existenţa acestora e consemnată rareori în notele sau informările cenzurii.
Deşi sute de persoane au făcut astfel de referate, nu se laudă nimeni cu această activitate. Într-un dialog, Marian Popa recunoaşte că a scris câteva, deschizând paranteze interesante: „Am scris referate obişnuite, la manuscrise, şi nu la cărţi aflate în faza corecturilor, bunului de tipar sau bunului de difuzare. În aceste condiţii, nu pot implica faza retopirii. Referatele mele au fost la obiect: am ţinut seama de conţinut şi de nivelul artistic”; „Referatele se făceau şi pentru că se puteau câştiga ceva bani.”8 „În cazul când consideri referatul editorial o delaţiune, atunci pot spune că nu: se plătea mizerabil o activitate care te punea rău cu toată lumea. De altfel, dacă după un număr de referate considerate de editori nemulţumitoare nu-ţi reveneai, nu ţi se mai dădeau altele.”9

Despre EPURAREA CARTILOR

Noiembrie 12, 2013

Gheorghe Grigurcu, GULAGUL CĂRŢILOR , Viaţa românească, nr. 9-10, 2013.

http://www.viataromaneasca.eu/articole/10_cronica-literara/1618_gulagul-cartilor.html

Îmi aduc aminte: două cărţi, una foarte voluminoasă, alta mai subţire, suplimentară, au marcat începutul adolescenţei mele. Titlul lor: Publicaţii interzise. Le răsfoiam îndelung, surprins de numărul imens de autori şi scrieri, unele fiindu-mi deja cît de cît cunoscute, cărora nu li se mai dădea dreptul de-a exista în lume, aidoma unor delincvenţi care s-ar fi cuvenit să stea după gratii tot restul vieţii. Oare cu ce-au păcătuit atît de grav? Îmi venea greu să-mi dau un răspuns, dar simţeam o strîngere de inimă ca-n faţa unei catastrofe, eu, copilandrul îndrăgostit de cărţi. O amplă cercetare semnată de Liliana Corobca ne permite acum să luăm cunoştinţă de detaliile acestui fenomen odios pe care l-a reprezentat în ţara noastră scoaterea din circulaţie şi, frecvent, distrugerea cărţilor sub regimul comunist. O teroare exercitată nu doar asupra oamenilor, ci şi asupra unor entităţi ce dădeau conţinut conceptului de cultură. O manipulare a unei „culturi noi”, care nu găsea alt mijloc de-a se impune decît distrugerea fără scrupule a ceea ce o preceda. Istoria cunoaşte cîteva momente similare. Rugurile de cărţi ale naziştilor (încă o dovadă a înrudirii totalitarismelor) şi, deşi mai puţin ofensiv, indexul Bisericii catolice. De un trist haz e împrejurarea că dogmatismul ecleziastic constituia un model pentru dogmatismul marxist-leninist, bizuit pe ateism… În orice caz, nu e vorba de o măsură colaterală, luată de subalterni „eretici”, ci, iniţial, chiar de vîrful suprem al ideologiei, care a fost unul din „clasicii” săi, Lenin. Intelectualii occidentali gauchişti, dispuşi a vedea într-însul un spirit „luminat”, care n-ar putea fi învinuit de fărădelegile comunismului, apărute, în opinia lor, odată cu venirea la putere a lui Stalin, ar trebui să ţină seama de măsurile dure adoptate de acesta, îndată după revoluţia bolşevică, împotriva presei „burgheze”, „duşmănoase”. Prin „Decretul Presei”, publicat în ziarul Pravda din 10 noiembrie 1917, aceasta era socotită a fi nu mai puţin primejdioasă decît „bombele şi mitralierele” inamice, drept care se adoptau măsuri „temporare şi extreme”, care, în realitate, urmau să dureze pînă la finele cîrmuirii comuniste. Avea loc, altfel spus, suprimarea libertăţii cuvîntului tipărit.

Magda Ursache, SAVE PE DOCUMENT,
http://www.contemporanul.ro/articol.php?idarticol=369
http://www.asymetria.org/modules.php?name=News&file=print&sid=1154
http://www.pro-saeculum.ro/arhiva/77/saeculum77.pdf
Ingineriilor bio-bliobliografice din memorii, abuzurilor de ficţiune din jurnale, subiectivismului criticii mici nu le poate replica ferm decît cercetarea de arhivă. Cînd memoria aţipeşte, bine este de dat un save pe document, edit ori inedit. E ceea ce întreprinde Liliana Corobca în volumul Epurarea cărţilor în România (1944-1964). Documente, Editura Tritonic, 2010. Cercetătoarea a răscolit cu rîvnă arhive sovietice şi româneşti, asigurîndu-ne: „Cititorul poate conta pe maxima adecvare cu sursa de origine”. De precizat că poetul, prozatorul, criticul literar Dan Culcer a încurajat-o pe Liliana Corobca în întreprinderea sa, a îndemnat-o spre fondul de cărţi cenzurate în comunism, i-a publicat primele texte în revista lui electronică http://www.asymetria.
Incendiatorii au tot distrus cărţi de-a lungul vremurilor, de la biblioteca din Alexandria la mica bibliotecă din Mana lui Paul Goma („rugul cărţilor” s-a aprins în curtea şcolii basarabene, în 13 ianuarie 1941). În 1848, ca să se răzbune pe preoţii lui Andrei Şaguna, ungurii lui Kossuth au devastat biblioteca Institutului teoretic din Sibiu; şi asta după ce fusese sechestrată la 1700, în urma Unirii Bisericii din Ardeal cu Roma. Cărţile au căzut mereu victime, au fost topite, arestate, mutilate…; s-a exercitat asupra lor cenz-ura, cum desparte în silabe Leo Butnaru. Dar numărul celor arse din ordin bolşeo-moscovit a fost înspămîntător: vagon după vagon ori aruncate la topit, în cazanele fabricilor de hîrtie, un Fahreinheit 451 avant la lettre.
Liliana Corobca împarte intervalul 1944-1964 în trei etape. Prima, ’44-’48, „Desfascizarea”, călăuzită de „Măreaţa Uniune”; a doua, căreia i-aş spune Balşaia Cenzura, a treia, ’52-’56, „Purificarea”, prin lucrarea DGPT.

Serviciul Ştiinţă şi Tehnică

Septembrie 22, 2013

Un capitol din volumul la care lucrez se referă la departamentele DGPT care controlau producţia editorială. Fragmentul de mai jos ilustrează activitatea serviciului Ştiinţă şi Tehnică.

….Pe aceeaşi tematică, o notă la Ghidul – Bucureşti oraşul nostru, care „evoca istoria trecută şi prezentă a Bucureştiului, frumuseţile naturale şi monumentele mai importante”.
Volumul ridică o serie de probleme prin accea că „spre deosebire de alte ghiduri apărute, ghidul de faţă evocă şi istoria monumentelor dispărute, de o deosebită însemnătate pentru înţelegerea prezentului, consemnate în plăci comemorative, opere sculpturale, gravuri etc.”, „cu ocazia prezentării institu¬ţiilor administrative de cultura şi artă etc. şi a celor mai reprezentative clădiri din Bucureşti se face şi un istoric al acestor construcţii, în care se arată cui aparţineau terenuri¬le respective, ce construcţii au existat înainte pe aceste terenuri, precum şi evoluţia proprietarilor clădirilor respec¬tive pină in zilele noastre. În acest context se prezintă şi evoluţia proprietă¬ţilor ce au aparţinut unor domnitori ca: Constantin Brâncoveanu, Ion Vodă Caragea, Grigore Dimitrie Ghica, Alexandru Suţu, Alexandru Ghica, Serban Cantacuzino etc.”
Cităm câteva fragmente pe care le semnalează cenzorii:
„În faţa parcului pe partea stânga a Căii Victoriei, se află un bloc în roşu unde sunt birourile unui institut de proiectări, iar dincolo de str. Grigore Alexandrescu, unde este un spaţiu verde, a fost, până în timpul celui de-al doilea război mondial, un han, mai nou, din veacul trecut, de mai mică însemnătate. Se numea hanul Neculescu. Iar în perete cu el spre piaţa Victoriei, bineînţeles, este o veche casă boierească. A aparţinut lui Grigore Olănescu, căsătorit cu nepoata scriitoarei Dora D’Istria. Apoi, pe aceeaşi parte a Căii Victoriei, unde începe Piaţa Victoriei este casa familiei Caribol în care trăgea ori de cîte ori venea la Bucureşti, Elena Văcarescu. Când se termină parcul casei cu depozitul Muzeului de istorie a oraşului Bucureşti, se înalţă calcanul unor case de la nr. 149 unde azi este o facultate. Casele au aparţinut lui Grigore Filipescu Pomadin” (pag. 47) ;
„Dincolo de parcul Academiei, tot pe Calea Victo¬riei, unde se află un spaţiu verde şi in fund o scenă, a fost o veche şi însemnată casă boierească, casa Moruzi, care a adăpostit, din 1929, de la înfiinţare până în 1942, până la darmarea casei, Muzeul Municipal.
Casa a fost construită de Ioniţă Creţulescu la sfârşitul sec. al XVIII-lea…” (pag. 54);
„La colţul Căii Victoriei cu Calea Griviţel se află vasta clădire care azi adăposteşte birourile Institutului în Proiectări în Construcţii şi Materiale de Construcţii.
A fost ridicată din temelii la începutul sec. Al XIX-lea de către boierul Costache Pacea, autorul unor comedii de moravuri «Franţuzitele». Murind fără a termina casa, moştenitorii au vândut-o lui Grigore Romanit…….
În timpul domniei lui Grigore IV Ghica (1822-28) a servit pentru recepţiile şi balurile curţii. În 1934, după moartea lui Romanit a fost închiriat noului domnitor Alex. Dimitrie Ghica. În 1936 a fost cumpărată de stat de la surorile lui Românit, fiind instalată acolo curtea administra¬tivă.” (pag. 55);
„Nu departe de Grădina Icoanei, având intrarea şi prin str. Polonă şi prin Bdul Dacia, se afla un loc de recre¬are, Parcul loanid, fost proprietate a unui Pană Breslea” (pag. 103);
„În faţa acestei clădiri, unde sunt pasajele Macca şi Vilacros, care adăpostesc azi magazinele consignaţiei, sa afla la sfârşitul sec. al XVIII-lea un mic han cunoscut cu numele de hanul Filipescu. Din 1713 a trecut în proprietatea lui Iordache Creţulescu, de când este consemnat şi în docu¬mente… La începutul secolului trecut acesta locuri precum şi nanul erau proprietatea unui oarecare Petre Serafim, un grec aventurier care luptase în armatele napoleoniene” (pag. 121)…..