Archive for Septembrie 2013

Locuri frumoase: Tallinn

Septembrie 27, 2013

P1770010

P1760995

P1770224

Estonia, Tallinn , foto: Liliana Corobca (2011)

Anunțuri

Corabii pe Dunare

Septembrie 22, 2013

P1910680

Ottensheim am Donau, 2013.
Foto: Liliana Corobca

Corabii pe Dunare

Septembrie 22, 2013

P1910677

Ottensheim am Donau.
Foto:Liliana Corobca, 2013.

Corabii pe Dunare

Septembrie 22, 2013

P1910302

Foto: Liliana Corobca, 2013.

Serviciul Ştiinţă şi Tehnică

Septembrie 22, 2013

Un capitol din volumul la care lucrez se referă la departamentele DGPT care controlau producţia editorială. Fragmentul de mai jos ilustrează activitatea serviciului Ştiinţă şi Tehnică.

….Pe aceeaşi tematică, o notă la Ghidul – Bucureşti oraşul nostru, care „evoca istoria trecută şi prezentă a Bucureştiului, frumuseţile naturale şi monumentele mai importante”.
Volumul ridică o serie de probleme prin accea că „spre deosebire de alte ghiduri apărute, ghidul de faţă evocă şi istoria monumentelor dispărute, de o deosebită însemnătate pentru înţelegerea prezentului, consemnate în plăci comemorative, opere sculpturale, gravuri etc.”, „cu ocazia prezentării institu¬ţiilor administrative de cultura şi artă etc. şi a celor mai reprezentative clădiri din Bucureşti se face şi un istoric al acestor construcţii, în care se arată cui aparţineau terenuri¬le respective, ce construcţii au existat înainte pe aceste terenuri, precum şi evoluţia proprietarilor clădirilor respec¬tive pină in zilele noastre. În acest context se prezintă şi evoluţia proprietă¬ţilor ce au aparţinut unor domnitori ca: Constantin Brâncoveanu, Ion Vodă Caragea, Grigore Dimitrie Ghica, Alexandru Suţu, Alexandru Ghica, Serban Cantacuzino etc.”
Cităm câteva fragmente pe care le semnalează cenzorii:
„În faţa parcului pe partea stânga a Căii Victoriei, se află un bloc în roşu unde sunt birourile unui institut de proiectări, iar dincolo de str. Grigore Alexandrescu, unde este un spaţiu verde, a fost, până în timpul celui de-al doilea război mondial, un han, mai nou, din veacul trecut, de mai mică însemnătate. Se numea hanul Neculescu. Iar în perete cu el spre piaţa Victoriei, bineînţeles, este o veche casă boierească. A aparţinut lui Grigore Olănescu, căsătorit cu nepoata scriitoarei Dora D’Istria. Apoi, pe aceeaşi parte a Căii Victoriei, unde începe Piaţa Victoriei este casa familiei Caribol în care trăgea ori de cîte ori venea la Bucureşti, Elena Văcarescu. Când se termină parcul casei cu depozitul Muzeului de istorie a oraşului Bucureşti, se înalţă calcanul unor case de la nr. 149 unde azi este o facultate. Casele au aparţinut lui Grigore Filipescu Pomadin” (pag. 47) ;
„Dincolo de parcul Academiei, tot pe Calea Victo¬riei, unde se află un spaţiu verde şi in fund o scenă, a fost o veche şi însemnată casă boierească, casa Moruzi, care a adăpostit, din 1929, de la înfiinţare până în 1942, până la darmarea casei, Muzeul Municipal.
Casa a fost construită de Ioniţă Creţulescu la sfârşitul sec. al XVIII-lea…” (pag. 54);
„La colţul Căii Victoriei cu Calea Griviţel se află vasta clădire care azi adăposteşte birourile Institutului în Proiectări în Construcţii şi Materiale de Construcţii.
A fost ridicată din temelii la începutul sec. Al XIX-lea de către boierul Costache Pacea, autorul unor comedii de moravuri «Franţuzitele». Murind fără a termina casa, moştenitorii au vândut-o lui Grigore Romanit…….
În timpul domniei lui Grigore IV Ghica (1822-28) a servit pentru recepţiile şi balurile curţii. În 1934, după moartea lui Romanit a fost închiriat noului domnitor Alex. Dimitrie Ghica. În 1936 a fost cumpărată de stat de la surorile lui Românit, fiind instalată acolo curtea administra¬tivă.” (pag. 55);
„Nu departe de Grădina Icoanei, având intrarea şi prin str. Polonă şi prin Bdul Dacia, se afla un loc de recre¬are, Parcul loanid, fost proprietate a unui Pană Breslea” (pag. 103);
„În faţa acestei clădiri, unde sunt pasajele Macca şi Vilacros, care adăpostesc azi magazinele consignaţiei, sa afla la sfârşitul sec. al XVIII-lea un mic han cunoscut cu numele de hanul Filipescu. Din 1713 a trecut în proprietatea lui Iordache Creţulescu, de când este consemnat şi în docu¬mente… La începutul secolului trecut acesta locuri precum şi nanul erau proprietatea unui oarecare Petre Serafim, un grec aventurier care luptase în armatele napoleoniene” (pag. 121)…..

Ottensheim am Donau

Septembrie 15, 2013

P1910507

Foto: Liliana Corobca
Austria, 2013.

Familia Corobca, acum vreo 30 de ani :)

Septembrie 15, 2013

P1880272

Ecouri critice la romanul Kinderland

Septembrie 13, 2013

Daniel Cristea-Enache, „Copii fără părinţi (I, II)“
Observator cultural, 06.09.2013 si 13.09 2013

http://www.observatorcultural.ro/Copii-fara-parinti-(I)*articleID_29116-articles_details.html
http://www.observatorcultural.ro/Copii-fara-parinti-(II)*articleID_29145-articles_details.html

George Neagoe, Orfani temporari
Cultura, 29. 08. 2013
http://revistacultura.ro/nou/2013/08/orfani-temporari/

Alina Purcaru, „Cristina, un copil prea adult”, despre Kinderland, de Liliana Corobca
Observator cultural, 02.08.2013
http://www.observatorcultural.ro/Cristina-un-copil-prea-adult*articleID_28977-articles_details.html

Cătălina Bălan, „Ţara în care se aude pămîntul respirând”
Observator cultural, 02.08.2013
http://www.observatorcultural.ro/Tara-in-care-se-aude-pamintul-respirind*articleID_28978-articles_details.html

Marius Miheţ, „Joaca de-a cei mari“
România Literară, 05.07.2013
http://www.romlit.ro/joaca_de-a_cei_mari

Tania Radu, „O excursie în «Camceatca»”
Revista 22, 25.06.2013
http://www.revista22.ro/o-excursie-n-camceatca-28012.html

Eli Bădică, „Moldova copiilor din «Kinderland»-ul Lilianei Corobca”,
bookaholic.ro, 06.06.2013
http://bookaholic.ro/moldova-copiilor-din-kinderland-ul-lilianei-corobca.html

Michael ASTNER, „Kinderland sau jocul trist al tranziţiei nesfârşite“
Ziarul de Iaşi, 27.05.2013
http://www.ziaruldeiasi.ro/stiri/kinderland-sau-jocul-trist-al-tranzitiei-nesfarsite–10581.html

Jovi Ene, „Kinderland, de Liliana Corobca“
filme-carti.ro, 23 mai 2013
http://filme-carti.ro/carti/kinderland-de-liliana-corobca-33622/

Kinderland, referinte critice.

Septembrie 13, 2013

Daniel Cristea-Enache, „Copii fără părinţi (II)“
Observator cultural, 13.09 2013

Pentru a explora, din interior, subiectul copiilor cu părinţii plecaţi la muncă, departe, și pentru a face din el o temă importantă deopotrivă pentru scriitor și pentru cititor, Liliana Corobca renunţă, în Kinderland, la deplina obiectivitate epică, cu distribuţia ei pe personaje. Naratorul impersonal, ubicuu și transparent este mai greu utilizabil aici, într-un text romanesc de dimensiuni medii spre mici și în care personajele nu au suficient spaţiu pentru a evolua (conturîndu-se totodată) într-un conflict. Aceasta, pe de o parte. Pe de alta, între o perspectivă omniscientă, dar exterioară, și una limitată la experienţa unui personaj, dar impregnată și intensificată de ea, era de ales a doua soluţie de construcţie, într-un acord mai profund și mai fin cu tema preocupantă…

Cu acest teatru al Tatălui făcut din haine și pus să pedepsească un copil căruia îi e dor de el, Cristina e obligată să devină nu doar adult responsabil, ci și scriitoare. Ea „vorbește“ cu mama la muncă în Italia, dar și cu un auditoriu neștiutor asupra vechii lor vieţi de familie. Mama va afla noutăţile, în timp ce auditoriul „extern“ va fi pus la curent cu lucrurile, faptele, gesturile, episoadele deja arhivate de o familie basarabeană. Talentul prozastic și inteligenţa artistică deosebită a Lilianei Corobca se văd și din procesarea continuă a celor două sfere. Treptat, sîntem tot mai mult introduși în atmsofera și în familia din Kinderland, devenind, din auditoriu străin, parte a trecutului acestei familii, reactualizat cu fiecare pagină. Încet-încet, într-o compoziţie minuţios orchestrată, ceea ce știm despre familia Cristinei începe să fie mai mult și mai consistent decît ceea ce aflăm, nou, despre ea de la eroina, la propriu și la figurat, a cărţii. La finalul romanului, nu mai este nimic de spus, pentru că totul a fost deja reamintit, înfăţișat și descris. Cristina tînjește după ceva nou de povestit despre trecutullor, însă nu mai are ce să povestească. Trecutul comun a fost consumat.

Firește, un autor neîndemînatic ar fi continuat mult pe linia jeluirii, lungind pelteaua pentru a prinde „drama“; dar, odată ce stocul de amintiri comune a fost epuizat, Liliana Corobca pune punct romanului. Finalul este scurt și cu intensitatea neobișnuită a prozei de vîrf. Cristina plînge la moartea bunicii, dar nu moartea bătrînei este motivul real. Tema adîncită și explorată de către scriitoare, tema copiilor fără părinţi, perforează pagina și închide Kinderland în sine însuși: „Am primit un telefon de la Lucian. Știa el că nimeni nu mi-a zis. Bunica a murit ieri dimineaţă… Plîng și nici nu știu dacă de jale din cauza bunicii sau de bucurie că, în sfîrșit, mama și tata vor veni acasă“ (p. 179). N-am spus nimic despre celelalte personaje, surprinse de Cristina în scene și situaţii caracterizante; nici despre secvenţele de comedie neagră din viaţa satului lipsit de părinţii cu capul pe umeri și cu autoritate de penalizare; nici despre nostalgia după vremurile sovietice, cu materiale de construcţie rezistente și cu familii muncind la un loc, pentru slava Imperiului; nici despre descrierile, de mare senzitivitate, ale copiilor, animalelor de pe lîngă casă, păsărilor, locușoarelor și lucrușoarelor din gospodărie; nici despre autofixarea eroinei într-o psihologie a vîrstei, cu tipica îndrăgostire de și mai tipicul verișor de la oraș (în cazul de faţă, Chișinăul); nici despre pendularea autoarei între social, comunitar, familial și individual, decupajulmacro și cel micro, implicarea reciprocă și întreţeserea lor; nici despre limbajul personajului- punte, aici cu diminutive din grijă pentru cei doi fraţi (care mai de care mai „cocuţă“), aici cu înţelepciuni de vocabular neologic deprins la școală de o fată inteligentă; nici despre verosimilitatea și credibilitatea protagonistei, urmărită în două direcţii, peînainte și pe înapoi, de o prozatoare ce știe să rămînă în umbră…

Despre romanele, fie ele și de mici dimensiuni, care vor rămîne în istoria literaturii române postrevoluţionare – se pot spune foarte multe.
http://www.observatorcultural.ro/Copii-fara-parinti-(II)*articleID_29145-articles_details.html

Daniel Cristea-Enache, „Copii fără părinţi (I)“
Observator cultural, 06.09.2013

După valul din anii 2000 al autorilor de „ego-proză“ (preponderent din tînăra generaţie) şi după „replica“ unor scriitori români consacraţi care au optat pentru formula obiectivităţii şi pentru o structură de frescă epică sau de puzzle, iată o asociere extrem de interesantă într-un roman, Kinderland, scris de o prozatoare căreia îi prevăd un viitor strălucit.

Cronicarul literar nu e ghicitor în stele şi nici nu se consolează cu varianta mai terestră a lozului în plic. El simte însă noutatea (muncită, nu preluată mimetic) şi aude, nu foarte des, un sunet distinct. Kinderland este al treilea roman semnat de Liliana Corobca şi cel care o impune pe autoare în prima linie valorică a prozei de azi. El e totodată un semn: că romanul autohton s-a schimbat şi se schimbă sensibil, pentru a putea integra o dinamică socială şi o acceleraţie existenţială de multe ori dramatice. Trebuie să recunosc că am aşteptat acest roman, aşa cum am aşteptat romanul copilăriei generaţiei „decreţeilor“, dat de Radu Pavel Gheo în Noapte bună, copii!….
De ce îmi pare importantă o asemenea radiografie, într-o cronică literară la un roman nou? Pentru că ficţiunea Lilianei Corobca nu este „pură“ şi vidată de realitate, nici evazionistă în raport cu aceasta. Personajele construite de autoare sînt eşantioane nu doar de umanitate decupată pe vîrste şi pe experienţe specifice lor, ci şi de societate postcomunistă, de Moldovă (de dincolo sau de dincoace de Prut) rurală, văzută, dinăuntru, în anii marii „migraţii“ şi în consecinţele lor. Probabil că prozatoarea a plecat „de jos“, de la nivelul personajului de format mic, traumatizat de absenţa părinţilor. Dar chiar şi aşa, această traumă nu poate fi înţeleasă de cititor (după cum nu ar fi putut, cred, să fie adîncită de autoare) în afara cadrului social şi a stadiului în care el poate fi observat şi documentat. Cu alte cuvinte, în acest Kinderland se regăsesc sute, mii de experienţe similare, neaduse încă la viaţă literară, în romanul autohton. E vorba de o Românie atît de reală în ea însăşi, dar care nu fusese încă epicizată; de un moment istoric, o subperioadă pe care nu se pusese lupa; în fine, de o uriaşă felie generaţionistă despre care romanul românesc încă nu vorbise într-un mod acut şi profund. Şi întrebarea care urmează este: de ce romancierii noştri au întîrziat, au amînat, au „uitat“ să scrie despre un prezent traumatic la nivel individual şi comunitar? S-au făcut auzite voci critice la adresa indiferenţei şi „autismului“ lor social; s-a vorbit – la stînga – despre necesitatea unei implicări reale a artistului în problemele şi crizele sociale ale timpului său…

Căci explorînd condiţia unor personaje obligate la maturizare accelerată, Liliana Corobca depăşeşte, în Kinderland, nivelul observaţiei sociale, realist-prezentiste, pentru a adînci o dramă intens-personală şi general umană.

http://www.observatorcultural.ro/Copii-fara-parinti-(I)*articleID_29116-articles_details.html

George Neagoe, Orfani temporari
Cultura, 29.08.2013

Reactiile infantile fluctueaza în functie de apucaturi. Nerabdarea revederii alterneaza cu nevoia de a nu da socoteala niciunei instante. Interesul pentru „Kinderland“ sporeste gratie agerimii Lilianei Corobca, amintind de cea a jucatorilor de alba-neagra, de a scoate la suprafata reversul medaliei. Tânjirea dupa vorbe blânde si rasfat intra în competitie cu dorinta de emancipare. Protectia echivaleaza si cu restrictiile. Or, dezvoltându-se nedomesticiti, „masculii“ tind sa se bucure de încalcarea tabuurilor lexciale, mai ales daca sesizeaza ca trivialitatea îi caracterizeaza pe oamenii în etate: „Ca sa para amândoi mai barbati, înjura foarte urât. Odata eram în casa, cu fereastra deschisa si auzeam tot ce vorbesc ei. Venise la noi si un baiat cu un tata, de la care aveau ce auzi, tragea acela o înjuratura si imediat o repetau si ceilalti“ (p. 46)…

Eleva harnica si mama-surogat spetita de activitatile casnice, naratoarea poseda un cod inaccesibil celorlalti. De aceea, poate, nu-i expediaza mamei epistolele pe care i le scrie. De aceea, cu siguranta, monologheaza cu princhideii. Îsi închipuie ca, neraspunuzând, interlocutorii o aproba, recunoscându-si greselile. Liliana Corobca imagineaza o fiinta impresionanta prin abilitatea de a percepe corect fenomenele exterioare cu ajutorul jocului. Comportamentele copiate sunt imediat asimilate, transformate în trasaturi definitorii ale personalitatii. „Kinderland“ reprezinta trecerea constienta, brusca si brutala de la mimetism la realitatea agresiva. Asumarea ipostazelor adultului o obliga sa filozofeze, sa argumenteze, sa explice.

„Kinderland“ are o structura zdravana. Începutul deschide apetitul pentru lectura. Sfârsitul instaleaza frustrarea ca textul nu se continua. Contemplarea unei capuse, fixate pe abdomenul lui Dan, avertizeaza asupra pericolelor lumii minuscule în care vom fi absorbiti. Decesul bunicii le da copiilor nadejdea ca-si vor reîmbratisa parintii la înmormântare. Or, la priveghiuri si la înhumari, participantii nu-si strâng mâinile. Cartea se încheie indecis, în asteptarea mamei si a tatalui, impasibili ca tatarii lui Dino Buzzati.
Romanul Lilianei Corobca tinde catre excelenta.
http://revistacultura.ro/nou/2013/08/orfani-temporari/

Cătălina Bălan „Ţara în care se aude pămîntul respirând”
Observator cultural, 02.08.2013

Nici un aspect din viaţa personajelor principale nu rămîne neexplorat. Fie că este vorba de aventuri erotice iniţiatice, de descoperirea misticului, de maturizarea precoce în toate etapele ei, de relaţia copiilor lăsaţi de capul lor cu neamurile care ar trebui să le poarte de grijă etc. Ar fi nedrept să nu recunoaştem că Liliana Corobca nu se limitează doar la alegerea unei teme care cu greu te poate lăsa indiferent. Autoarea stăpîneşte textul cu o acurateţe de invidiat, este extrem de bine documentată, de parcă ar fi fost chiar ea în pielea personajelor sale. Întîlnim, în Kinderland, filozofia de viaţă a copiilor de la ţară, satul cu toate cutumele lui, iar umorul şi tragicul sînt în proporţii echilibrate, astfel încît cu un ochi râzi de ghiduşiile şi stîngăciile copiilor rămaşi singuri, iar cu celălalt ochi plîngi pentru nenorocirea acestora.

Liliana Corobca reuşeşte să-şi transpună ideile cu o ironie amară. Avem parte de o scriitură lejeră, dar de impact. De la limbaj, atitudine, psihologie la portrete succinte, Liliana Corobca se aseamănă cu un detectiv american. Îmbină foarte reuşit în acest roman realitatea, ficţiunea, dragostea şi misticul, construind pasaje de o încărcătură emoţională foarte puternică, ce vin dintr-o tensiune acumulată gradual, care, ajunsă la apogeu, îl bulversează pur şi simplu pe cititor. Un astfel de pasaj este, de exemplu, cel în care protagoniştii, trei copii care-şi poartă singuri de grijă, devin părinţi imaginari, folosindu-se de hainele rămase de la părinţii lor; se joacă cu ele ca şi cum purtătorii hainelor n-ar fi plecat niciodată…

Finalul cărţii m-a dus cu gîndul la Salinger şi la De veghe în lanul de secară, dar vă invit să citiţi ca să descoperiţi de ce. După lectura acestui roman al Lilianei Corobca, un lucru e clar: cînd nu se poate şi cu iubire, şi cu prosperitate financiare, ţările sărace precum Moldova şi, de ce nu?, România devin Kinderlanduri.
http://www.observatorcultural.ro/Tara-in-care-se-aude-pamintul-respirind*articleID_28978-articles_details.html

Alina Purcaru, „Cristina, un copil prea adult”, despre Kinderland, de Liliana Corobca
Observator cultural, 02.08.2013

Kinderland, cel de al treilea roman al Lilianei Corobca, după Negrissimo (2003) şi Un an în Paradis (2005), se ocupă de o realitate dureroasă, care de la o vreme a luat proporţiile unui fenomen: viaţa şi dramele copiilor lăsaţi singuri acasă de părinţi plecaţi la muncă în străinătate.

În Kinderland, Liliana Corobca scrie de¬spre viaţa unor copii care, în absenţa părinţilor, îşi asumă roluri de adulţi şi cresc chinuiţi de dor într-un sat oarecare din Repu¬bli¬ca Moldova. E vorba de o lume mică, sărăcăcioasă, de foarte multe ori abuzivă, brutală, adusă în pagină de privirea unei fetiţe de 12 ani, Cristina, care rămîne responsabilă de fraţii ei mai mici, Marcel şi Dan.

Această lume, care populează şi cele mai multe sate din România, nu doar din Republica Moldova, e una în care violenţa domestică e la ea acasă, în care copiii sînt trataţi ca nişte mici adulţi, puşi la muncă şi altoiţi, în nici un caz menajaţi, cocoloşiţi sau trataţi cu mai mult respect decît au adulţii unul pentru altul. Iar majoritatea adulţilor nu prea au de nici unele, nici pentru ei, nici pentru copii: nici bani, nici respect şi nici timp. Imaginea pe care Liliana Corobca o construieşte e realistă, revoltător de realistă chiar, pentru că realităţile pe care le urmăreşte cu acurateţe de documentarist sînt traumatizante – blocaje complicate în situaţii şi în mentalităţi strîmbe şi abuzive.

Primele victime ale unor astfel de contexte sînt, cum ştim din realitate şi mai rar din ficţiune, femeile şi copiii. Kinderland scoate la suprafaţă astfel de contexe, situaţii şi scene, de cele mai multe ori în regim de no-comment, filtrate, cum am spus, de perspectiva unei fetiţe de 12 ani, Cristina…

Liliana Corobca a cercetat cu fină atenţie aceste situări şi aceste teritorii care amintesc prin multe date de Împăratul muştelor şi a scris un roman complicat, aspru, dar şi emoţionant, plin de candoare, despre care rămîn în continuare foarte multe lucruri de spus.
http://www.observatorcultural.ro/Cristina-un-copil-prea-adult*articleID_28977-articles_details.html

Marius Miheţ, „Joaca de-a cei mari“
România Literară, 05.07.2013

… În Kinderland, Liliana Corobca adună curiozităţile unui copil dintr-un sat basarabean simbolic pentru noul genocid, datorat emigrării economice: copiii lăsaţi de izbelişte de părinţi angajaţi în himera câştigului. „De la noi din sat, spune naratoarea, numai în Africa nu a plecat nimeni. Încă”. Aşadar, o lume a copiilor, în care părinţii sunt o raritate. Ei inventează un joc de-a adulţii – Kinderland. Pentru că nu există surprize în delicatesele de ciocolată venite printr-un ajutor umanitar la şcoală, oricum furate. De asemenea, ei îndeasă perne în hainele părinţilor şi mimează forme de ataşament, devenind experţi în psihologia amăgirii. Speranţa lor e unidirecţională, spre părinţii absenţi. Totul seamănă izbitor cu psihologia copiilor întorşi din lagăre, ce se trezesc într-o lume de bunici la fel de neputincioşi. Lipsesc din genocidul economic pulsiunile morţii.

Citim monologul nubilei pregătite să fie matură înainte de vreme („Sunt un om împlinit şi o fată aproape mare”), pentru a se substitui părinţilor absenţi. Şocul ce defineşte rapid o nouă identitate e efectul preferat al scriitoarei. Sonia din Un an în Paradis ajunge o femeie sigură pe manipularea trupului, după ce e vândută la un bordel. Ambele romane pot fi citite în cheia istoriei postindependenţă. Nu întâmplător, Pavel renunţa la predarea istoriei pentru a se ocupa de proxenetism în romanul din 2005. O poveste tragică a destinului societăţii basarabene, pe care Liliana Corobca o situa la marginile lumii, în noul infern capitalist, dublând fantoma celui proaspăt închis, sovietic. Interogaţia moralei şi condiţia femeii aveau mesaje clare, unite într-o temă preferată de scriitoare: copilăria ratată. Interesantă era în romanul Un an în Paradis psihologia nimfetei metamorfozate cu brutalitate. Sonia şi eroina din Kinderland trec prin trauma maturizării forţate, pierzând toate sensurile copilăriei. Două singurătăţi, prinse în anomaliile societăţii noi, imature. Realităţile din Moldova şi România sunt, şi de această dată, asemănătoare: copiii emigranţilor şi fetele traficate…
În proza Lilianei Corobca, poetica aşteptării este punctul central. Aici se insinuează sentimentul zădărniciei şi asumarea fatalităţii, condiţia prizonieratului şi, finalmente, obsesia maturităţii grăbite. Toate definesc felul în care, paradoxal, se fortifică inocenţa.
În Kinderland, asistăm la o nouă cruciadă a copiilor: una anapoda, a fugii spre o interioritate îmbătrânită. Noua generaţie pierdută – mutilată de migraţia economică – încearcă să-şi amputeze copilăria pentru a supravieţui într-o lume golită de joc şi umanitate. În marea defrişare a globalizării, numai maturizarea forţată are sens…

Un roman viu şi poetic, ca un oracol grav al adolescenţei.

http://www.romlit.ro/joaca_de-a_cei_mari

Tania Radu, „O excursie în «Camceatca»”
Revista 22, 25.06.2013

Citind gingaşul roman al Lilianei Corobca, Kinderland, mi-am adus aminte cum era tras de urechi Thomas Ciulei, pe la în¬ce¬putul anilor 2000, pentru „lipsă de obi¬ec¬tivitate“ în documentarele sale. Era vorba despre un film cu oameni ai Deltei, dar, câţiva ani mai târziu, un altul, Podul de flori, despre singurătatea fa¬mi¬liilor fracturate de plecatul la muncă în lumea largă, nu reuşea să facă mare impresie publicului ro¬mâ¬nesc. Din lipsă de obi¬ec¬tivitate sau din prea multă? Căci nu era nimic patetic în documentarul acela, doar mult omenesc, multă fru¬mu¬seţe simplă, o insistenţă anume pe omenie în micile ritualuri domestice îndeplinite cu seriozitate şi calmă îndârjire de doi copii de la ţară şi de tatăl lor. Mici gesturi înlănţuite fără sfârşit, devenite soluţii de supravieţuire şi remedii pentru sin¬gu¬ră¬tate şi dor. Câteva scene de neuitat ne-ar fi cu siguranţă de folos pentru o dreaptă privire asupra romanului Kinderland…

Liliana Corobca a ales încă o dată sim¬plitatea, în varianta ei savantă. Scrie aşa cum ar coase în stil tradiţional, când nu mai ai la îndemână nici modelele, nici pân¬za, aţa şi nici culorile de altădată. Se odih¬neşte la un moment dat de acest pariu complicat, lăsând să intre în carte un culoar cărtărescian. La 12 ani, Cristina e un receptacol catifelat pentru riturile ini¬ţierii. Unele sunt pedestre, dar nu-şi pierd abrupt poezia misterioasă…

Calea cealaltă însă, a eresului, e mult mai ten¬tantă, infinită, îmbogăţitoare. Alisa, fe¬tiţa-vrăjitoare („Mi-a spus că vrăjitoarele au ochi care inspiră frică. M-am apro¬piat şi am privit-o ţintă, ochii ei s-au mărit cât s-au mărit, apoi au început să lucească. Eu m-am speriat, am ţipat şi am fugit, apoi mi-a trecut, Alisa îmi pla¬ce foarte mult“) pare scoasă din REM, aşa cum mijloceşte iniţierea în vârsta nubilă a prietenelor ei.
http://www.revista22.ro/o-excursie-n-camceatca-28012.html

Michael ASTNER, „Kinderland sau jocul trist al tranziţiei nesfârşite“
Ziarul de Iaşi, 27.05.2013

Liliana Corobca a debutat în proză cu Negrissimo (Editura Arc, Chişinău, 2003). Am primit şi-am citit cartea în 2011 şi mi-a lăsat impresia unui experiment narativ, fiind întrucâtva un mic roman (şi) al căutării propriului fel de-a povesti, a propriului stil.
Apoi am primit a treia ei carte, romanul Kinderland (Cartea românească, 2013). După lectura acestuia, am citit şi cartea „intermediară”, romanul Un an în paradis (Cartea românească, 2005, apărut şi în germană şi italiană). Mi-a confirmat ceea ce-mi sugerase Kinderland, anume că romanciera Liliana Corobca şi-a găsit (încă din 2005, care va să zică) propriul stil, descriptibil în mare exact prin cuvintele folosite de curând de Adela Greceanu în prezentarea noului roman la Radio România Cultural (Noua revistă vorbită, 10.05.13), atunci când a caracterizat-o pe Cristina, mica eroină din „ţara copiilor”, fata de 12 ani care, în lipsa părinţilor (plecaţi amândoi la muncă-n străinătate, după „bani lungi”), trebuie să aibă grijă ca un adult de cei doi fraţi mai mici Dan şi Marcel: „inocenţă, maturitate şi farmec”…

În Kinderland, este abordat alt fenomen social acut (dacă nu cumva cronicizat deja) din realitatea tranziţiei postcomuniste de dincolo, dar şi de dincoace de Prut, acela al satelor rămase populate aproape doar de copii şi vârstnici, al copiilor lăsaţi de părinţii plecaţi la muncă peste hotare în grija bunicilor, a vreunei mătuşi sau a cine mai ştie cui. Iniţial, cum a spus autoarea în prezentarea romanului pentru Ziarul de duminică /Ziarul financiar, cartea trebuia să se numească „Patria mamă”. N-ar fi fost rău nici titlul acesta, dar Kinderland este în mod cert varianta mai bună şi chiar mai cu „cârlig” european, cu atât mai mult cu cât este susţinută de ideea unui joc (nu ştiu dacă real sau inventat) cu valoare de pildă dureroasă:
„Acum câţiva ani, a venit ajutor umanitar la şcoala noastră şi în fiecare cutie era câte un «Kinder», adică un ou de ciocolată cu o jucărie mică înăuntru. Dar cineva a deschis cutiile şi a furat din ele ce era mai bun, în cutia mea, de pildă, nu era niciun ou. Credeam că kinder înseamnă ou. Apoi un copil străin ne-a spus că înseamnă copil şi ne-a învăţat jocul de-a kinderlandul, adică cei mici se joacă de-a cei mari.”
http://www.ziaruldeiasi.ro/stiri/kinderland-sau-jocul-trist-al-tranzitiei-nesfarsite–10581.html

Jovi Ene, „Kinderland, de Liliana Corobca“
filme-carti.ro, 23 mai 2013

Lumea copiilor, această Kinderland, ne este înfățișată în mii de amănunte, cu descrieri exacte a copilăriei celor care, dacă vă mai aduceți aminte, au trăit această perioadă undeva la țară, alături de părinți sau de bunici. Cu deosebirea că propria copilărie a fost o viață dulce, în care eram îngrijiți și noi aveam doar grija de a ne juca și de a descoperi ceea ce ne înconjura, în vreme ce aici copiii sunt cei care încearcă să le facă pe toate. De altfel, undeva, Liliana Corobca ne explică ce îndeamnă Kinderland, care vine, deloc surprinzător, de la celebrele ouă de ciocolată Kinder, iar joaca și traiul acelor copii din satul moldovean a devenit de-a kinderlandul, respectiv copiii se joacă (de fapt, trăiesc) de-a cei mari.
Indiferent de joaca asta de-a adulții, din cuvintele Cristinei realizăm cât de mult îi e dor de părinți și cât de mult i-ar plăcea ca aceștia să fie acasă și nu departe de ei. Nu înțelege (și poate nici noi, ca cititori, nu înțelegem) de ce a trebuit ca amândoi să plece și să îi lase să se descurce singuri. Inventează chiar câteva ritualuri magice, descântece prin care ar dori să își aducă acasă părinții cât mai repede. Însă nimic nu funcționează în afară de un fapt simplu, dar tragic: „Nici nu mă gândesc că aș vrea să moară bunica și astfel mama și tata vor veni amândoi imediat acasă. Așa au hotărât toți copiii bunicii și de aceea vara asta suntem singuri acasă. S-au înțeles părinții noștri să nu vină de două ori și să cheltuiască bani pe drum. Vara trecută a mai venit tata pe vreo două zile și a mai lucrat, a mai reparat. Apoi a venit și mama în concediu. Iar anul acesta așteaptă mai întâi să moară bunica.”
Dacă mi-a readus aminte de ceva romanul Lilianei Corobca, este vorba de minimalismul Noului Val al filmului românesc: povestea nu este ficțiune pură, ci reține multe elemente din realitatea românească a prezentului, autoarea împrumută motive și momente din propria copilărie (așa cum ne-a mărturisit în interviul pe care ni l-a acordat), iar acțiunea este mai mult statică, nedepășind aproape niciodată granițele unui sat care rămâne tradițional, cu prea puține împrumuturi tehnologice. Mai departe, rămâne fiecarui cititor opțiunea între genuri, între un roman de ficțiune și un roman care dezvăluie o parte a societății românești așa cum este ea. Dar mai sunt și cititorii care preferă ambele genuri și, din această perspectivă, ”Kinderland” este un roman care mi-a plăcut, care se citește ușor și ne readuce aminte de copilăria de la țară. Cu deosebirea că a noastră a fost, probabil, mai frumoasă și mai lipsită de griji decât a personajelor acestei cărți.
http://filme-carti.ro/carti/kinderland-de-liliana-corobca-33622/

Digresiune

Septembrie 2, 2013

Despre bogăţia scriitorilor sovietici existau diferite mituri. Au fost cazuri când scriitorilor li se solicita ajutorul chiar şi de către persoane necunoscute. Nu toţi erau însă fabulos de bogaţi. Autoarea volumului Viaţa cotidiană a scriitorilor sovietici din anii 1930-1950, Valentina Antipina, relatează un asemenea caz, legat de Mihail Bulgakov: „Într-o dimineaţă devreme i-a sunat telefonul. Scriitorul a sărit din pat, a alergat desculţ la telefon şi a auzit în receptor o voce răguşită:
– Tovarăşe Bulgakov, noi nu ne cunoaştem, dar sper că asta n-o să vă împiedice să mă ajutaţi… Imaginaţi-vă, acumcâteva clipe, ieşind dintr-o berărie, mi-am spart ochelarii cu ramă de aur. Am orbit pur şi simplu! Cu miopia mea… Cred că nu veţi fi în mare pagubă dacă îmi veţi da o sută de ruble pentru nişte ochelari noi?”
Înfuriat, scriitorul a închis aparatul şi s-a întors în pat, dar nu a reuşit să adoarmă, că a sunat iar telefonul. Aceeaşi voce răguşită întreabă:
– Bine, dacă nu cu ramă de aur, atunci cu nişte ochelari simpli mă puteţi ajuta?” (Ed. Molodaia Gvardia, Moskva, 2005, pp. 89-90, trad. din rusă)