Archive for Ianuarie 2014

Copiii nimănui de Ioana Revnic (despre Kinderland)

Ianuarie 30, 2014

Copiii nimănui

http://ioana.revistatango.ro/2014/01/25/copiii-nimanui/

Pauza mare. Cei mici se joacă de-a cei mari. Câte unul interpretează, pe rând, rolul fiecăruia din puţinii profesori rămaşi la şcoala din sat, să le predea toate materiile. Apoi, în joaca lor şcolarii devin alţi oameni mari (poliţistul satului, un hoţ, un păgubit…). Distracţia de numeşte ,,De-a Kinderlandul”. Kinderlandul este jocul preferat al copiilor; îl joacă ziua în timpul şcolii, dar şi după lecţii, seara sau în vacanţă.

*

Viaţa de zi cu zi.

Într-un sat basarabean, Cristina, o fetiţă de 12 ani, şi fraţii ei Dan şi Marcel se joacă de-a Kinderlandul în familie. Cristina e mama. Din când în când Dan (un ţânc de 5-6 ani) devine tatăl, iar Marcel, mezinul de 3 ani – ,,cocuţa”, adică un pruncuşor. Cei trei sunt copiii nimănui. Părinţii lor au plecat în străinătate, după ,,bani lungi” la fel ca mulţi alţi localnici. Fiecare familie din sat are pe câte cineva răzleţit prin lume: ,,…numai în Africa nu a plecat nimeni. Încă.”

Cristina este stăpâna casei. Zilnic, după ce vine de la şcoală, mănâncă, satură orătăniile (are câine, motan, porc, găini), găteşte, merge să îşi ia fraţii de la grădiniţă. Îi aduce acasă şi-i hrăneşte. Îi îngrijeşte; îi educă; îi înveseleşte. La nevoie – de se lovesc ori sunt loviţi, ori când sunt înţepaţi de insecte – îi oblojeşte cum ştie şi cum poate. Îi apără de pericole. O dată pe săptămână îi spală pe cap.

Într-o zi, Marcel face un ,,Tată” dintr-o pernă îndesată în paltonul vechi al părintelui său. Îi pune pălărie, pantaloni şi cizme. Vorbeşte cu el, se ceartă, dar tot îi ascultă sfaturile. Câteodată, stă lipit de tatăl-palton până adoarme. Băieţelul a crescut alături de fraţi, nu de părinţi; nici nu ştie cum e să trăieşti într-o familie adevărată.

Rar, Cristina se jocă la fel ca toţi cei de vârsta ei. Se joacă de-a dragostea cu un văr de la oraş, Lucian, care o sărută pentru-ntâia oară. Instruită de prietena ei Alisa, o copilă cu veleităţi vrăjitoreşti deprinse de la bunică, se joacă de-a farmazoana: face farmece pentru ca mama să revină din Italia – acasă.

Şi mai rar, fetiţa se refugiază singură într-un loc al fericirii – o livadă părăsită, de la margine de pădure. Stă culcată în iarbă şi priveşte cerul. Acolo nu mai sunt griji. Nu mai e întristare. Nici foame. Nici frică. Nici dor de părinţi.

*

Predilecţia scriitorilor basarabeni pentru universuri mărunte, pentru lumi enclavizate; construcţia cinematografică a textelor, fără ample desfăşurări epice se regăsesc şi în romanul Kinderland al basarabencei Liliana Corobca.

Cartea e primită cu entuziasm de critici – însumate, paginile lor despre Kinderland vor depăşi numeric paginile romanului. Are succes şi la public: a fost bestsellerul editurii Cartea Românească la Bookfest, în 2013.

Tema – migraţia părinţilor plecaţi la muncă în străinătate, singurătatea copiilor rămaşi astfel de izbelişte – sensibilizează. Tratarea ei ar fi putut degenera lesne în melodramă. Tehnica narativă salvează cartea de un patetism deranjant, anihilat aici printr-un plus de candoare: relatarea întâmplărilor se face din perspectiva ingenuei Cristina, care îi scrie mamei epistole despre tot ce face; uneori, poveştile i le spune la telefon sau doar în gând. (La transformarea unui copil în instanţă narativă apelase – dintre scriitorii basarabeni – Ştefan Baştovoi în Iepurii nu mor).

Istorisirile Cristinei nu scot la iveală doar naivitatea, ci şi cruzimea proprie vârstei: vrând să se răzbune pe un băiat care îi bătuse fratele, Cristina pregăteşte o balegă moale şi puturoasă pe care urmează să i-o arunce pe neaşteptate drept în cap; copiii prind un arici şi i-l dau câinelui să îl mănânce; micuţii au o familie de rândunici ce-şi făcuse cuib în coteţ, dar când puii de rândunică mor Cristina îi aruncă porcului.

Talentul şi inteligenţa scriitoarei intervin în primul rând, în construirea partiturii personajului. ,,Rolul” fetei este, în genere, credibil. Autenticitatea poveştilor spuse de Cristina e subminată doar de câteva derapaje ,,filosofice”: de pildă, cugetările copilei despre criză, bunătate, răutate, indiferenţă, despre bine şi rău.

Apoi, autoarea împleteşte perfect iţele naraţiunii: fiecare secvenţă epică sau descriptivă se justifică în economia cărţii.

În sfârşit, Liliana Corobca are ochi de prozator şi sensibilitate de poetă; cartea e un caz fericit de conjugare a epicului cu poematicul.

*

Există în roman un emoţionant poem al aşteptării părinţilor de către copii.

Îl rosteşte Cristina:

Aşteptarea mea, ca un buchet de flori uriaş, mai mare decât mine, frumos mirositor, colorat, cules de pe toate dealurile noastre, pe care îl aduci mamei dar mama nu-i acasă. Intri şi strigi: mamă! Dar nu răspunde nimeni. Flori de câmp împrăştiate prin toată casa, pe toate covoarele ,,Ungheni” curate, proaspăt măturate. O aşteptare tandră, resemnată.

Aşteptarea lui Dan, ca o minge năzbâtioasă care a cunoscut toate ungherele, a turtit legumele din grădina vecinilor, a fost prinsă de un câine al cuiva care a încercat să-şi bage colţii în ea dar n-a putut. O aşteptare tânără, care nu se lasă bătută şi nu oboseşte. O aşteptare supărată şi nerăbdătoare.

Aşteptarea lui Marcel e ca laptele care dă în foc, nu mai încape în cratiţă şi curge pe plită. (…) O aşteptare flămândă şi categorică. Fără drept de apel.

Aşteptarea noastră, ca o boală mocnită, ca un virus insistent, care nu trece decât în apropierea părinţilor. (…) Suntem îmbătrâniţi de atâta aşteptare responsabilă şi matură şi redevenim copii când vine mama.

Liliana Corobca s-a născut la 10 octombrie 1975, în Republica Moldova. A absolvit Facultatea de Litere a Universităţii de Stat din Moldova, secţia română-latină. Este doctor în filologie al Universităţii din Bucureşti, este scriitoare şi cercetătoare.

Alte romane: Negrissimo, Editura Arc, Chişinău, 2003 (Premiul „Prometheus“ pentru debut al revistei Romania literară, Premiul de debut al Uniunii Scriitorilor din Republica Moldova); Un an în Paradis (Cartea Românească, Bucureşti, 2005), roman tradus în italiană şi germană.

A editat cărţi despre exilul românesc, a colaborat la Dicţionarul general al literaturii române. Rezultatele cercetărilor sale despre Instituţia cenzurii în România, 1949-1977 sunt cuprinse în două volume ample (ce totalizează peste 800 de pagini) aflate în curs de apariţie.

Ultima carte a Lilianei Corobca este romanul Kinderland (Cartea Românească, Bucureşti, 2013).

Cenzura editorială

Ianuarie 8, 2014

http://www.romlit.ro/cenzura_editorial

Liliana Corobca este autoarea a două antologii de documente: Epurarea cărţilor în România. „Documente (1944-1964)” şi „Instituţia cenzurii comuniste în România, 1949-1977”. Studiul „Controlul cărţii. Introducere în cenzura literaturii în regimul comunist din România” (din care publicăm în continuare un fragment) e rezultatul studierii unui număr mare de documente de arhivă. Volumul, în curs de apariţie la Editura Cartea Românească, a fost elaborat în perioada 2012-2013, în cadrul programului „Spurensuche/ În căutarea urmelor – Studiul moştenirii totalitarismului în Europa de Sud- Est”, susţinut de Fundaţia Robert Bosch, în colaborare cu Literaturhaus Berlin şi Herta Müller.

În 1971, când se înfiinţează Consiliul Culturii şi Educaţiei Socialiste, acesta avea următoarele atribuţii: să organizeze şi să controleze în sensul hotărârilor de partid „domeniul culturii şi artei pe întreg teritoriul ţării”, să controleze activitatea tuturor instituţiilor de cultură de la oraşe şi sate, să răspundă de „elaborarea politicii de repertoriu a instituţiilor de artă de toate genurile de pe întreg teritoriul ţării”, să coordoneze „orientarea ideologică artistică a producţiei naţionale cinematografice” 1. Încă de la înfiinţare, consiliul îşi asumă şi sarcini de cenzură, diminuând treptat sfera de influenţă a D.G.P.T.:

„Marţi 19.X.1971 a avut loc la Consiliul culturii şi educaţiei socialiste o şedinţă la care au participat tovarăşii: Dumitru Ghişe, I. Dodu Bălan, Iosif Ardeleanu, Horia Panaitescu, Fl. Molho. S-au discutat metodele de lucru ale D.G.P.T. cu Consiliul, în rezolvarea revistelor literare şi a lucrărilor beletristice editoriale.
În ceea ce priveşte revistele literare, respectiv Luceafărul, s-a hotărât continuarea muncii pe baza aceleiaşi metodologii. Toate observaţiile noastre vor fi transmise Consiliului – tovarăşului Vasile Nicolescu. Cu conducerea revistei vor discuta tovarăşii de la Consiliu şi ulterior ne vor informa asupra hotărârilor luate, pentru a putea urmări dacă ele sunt respectate de redacţie. Nu se va acorda «bun de tipar» niciunui material (la care sunt observaţii), trimis de redacţie după ce li s-au transmis observaţiile la întregul număr, decât cu aprobarea tovarăşilor de la Consiliu, confirmată de aceştia.
Asupra manuscriselor editoriale s-a hotărât să se trimită note tovarăşului I. Dodu-Bălan la toate lucrările la care sunt observaţii ce depăşesc atribuţiile D.G.P.T. Ulterior tovarăşii ne vor informa care din aceste lucrări le vor discuta dânşii cu conducerile editurilor. De asemeni vor cere editurilor manuscrisele respective. La lucrările la care sunt obiecţii politice şi se rezolvă direct de către noi cu conducerile editurilor, vom trimite ulterior Consiliului note de informare, asupra modului de soluţionare a problemelor.
Pe data de 29 octombrie a avut loc, la D.G.P.T., o şedinţă cu tovarăşul Gheorghe Stroia şi conducerea Direcţiei Literatură. Am discutat la amănunt unele din notele pe care le-am depus la conducerea Consiliului, cu ocazia şedinţei din l9.X.a.c. De asemeni am mai revăzut unele aspecte ale metodelor comune de lucru.”2
Unele domenii de activitate a Consiliului sunt „învăluite în mister”, aşa cum se spunea şi despre existenţa D.G.P.T., de altfel, există mai multe momente când atribuţiile de cenzură asumate de CCES le depăşesc pe acelea ale D.G.P.T. Un exemplu relatat de Ileana Mălăncioiu: „În urma unei intervenţii a lui Laurenţiu Fulga, care era vicepreşedinte al Uniunii, am ajuns şi într-o audienţă la Aurel Martin. El conducea serviciul «Sinteze», proaspăt înfiinţat, a cărui existenţă era învăluită în mister. M-a primit cu bunăvoinţă şi mi-a spus că mi-a citit cartea, deşi ar fi trebuit să ajungă la el abia după ce era tipărită. Apoi mi-a cerut să-i schimb titlul şi să renunţ la câteva poeme, asigurîndu-mă că, dacă fac modificările respective, din punctul lui de vedere e în ordine. Dar că volumul meu va trebui să fie asumat mai întâi de editură. Pentru că a fost trimis la cenzură fără referat. Or, asta e ca şi cum nu l-ar fi trimis deloc.”3
După desfiinţarea Comitetului pentru Presă şi Tipărituri, CCES preia o serie de atribuţii ale acestuia şi „devenea responsabil pentru efectuarea lecturii, audierii şi vizionării – (oficial) după apariţia şi difuzarea publicaţiilor, emisiunilor de radioteleviziune, a cărţilor şi altor tipărituri în scopul sesizării cazurilor de încălcare a prevederilor legale; controlul importului şi exportului de bunuri culturale; înregistrarea şi evidenţa autorizaţiilor de editare a ziarelor şi revistelor, informarea redacţiilor asupra datelor nepublicabile, atestarea ziariştilor etc.”4; „Consiliul Culturii şi Educaţiei Socialiste va fi abilitat să suspende publicaţii, să retragă tirajul unor cărţi de pe piaţă, deci vor fi atribuţii chiar mai mari decât cele pe care le avea înainte cenzura de până în 1977.”5
Tot la această etapă, a controlului editorial se încadrează şi activitarea referenţilor externi. „Exista în edituri şi un sistem al referatelor externe (solicitate unor specialişti din domeniu care erau astfel coresponsabilizaţi la actul editării). Nu o dată respingerea unui manuscris avea drept consecinţă intrarea autorului în vizorul organelor de securitate. Negocierile cu redactorul de carte durau luni şi ani şi se soldau cu modificări serioase de text.”6
Prezenţa acestora este foarte discretă în documentele cenzurii. Despre Ostrovul dorului de Cristina Petrescu, basm „plin de simboluri confuze, de idei duşmănoase, retrograde, afirmate direct de autoare în prolog” şi prin urmare, retras din circulaţie, aflăm că „În referatul extern semnat de Vladimir Colin s-au semnalat unele greşeli ale basmului.”7 (27.X.1958 Informare) Nu putem stabili cu exactitate când a apărut această etapă în controlul cărţilor, dar la sfârşitul anilor ’50 existenţa acestora e consemnată rareori în notele sau informările cenzurii.
Deşi sute de persoane au făcut astfel de referate, nu se laudă nimeni cu această activitate. Într-un dialog, Marian Popa recunoaşte că a scris câteva, deschizând paranteze interesante: „Am scris referate obişnuite, la manuscrise, şi nu la cărţi aflate în faza corecturilor, bunului de tipar sau bunului de difuzare. În aceste condiţii, nu pot implica faza retopirii. Referatele mele au fost la obiect: am ţinut seama de conţinut şi de nivelul artistic”; „Referatele se făceau şi pentru că se puteau câştiga ceva bani.”8 „În cazul când consideri referatul editorial o delaţiune, atunci pot spune că nu: se plătea mizerabil o activitate care te punea rău cu toată lumea. De altfel, dacă după un număr de referate considerate de editori nemulţumitoare nu-ţi reveneai, nu ţi se mai dădeau altele.”9