Archive for the ‘Capătul drumului’ Category

Unde va fi capătul drumului? Liliana Corobca la Iași (lansare de carte)

decembrie 12, 2018

https://filme-carti.ro/stiri/editorial/unde-va-fi-capatul-drumului-liliana-corobca-la-iasi-lansare-de-carte-75772/?fbclid=IwAR22Ci77q3uK8jfXFVJPrdb8AT-GWAcQLsZMcJHjpUVIxakteYOi8tmJeKg

Fotografia postată de Liliana Corobca.

 

Fotografia postată de Liliana Corobca.

 

Fotografia postată de Liliana Corobca.

 

 

Reclame

DACĂ NU AUZI DECÂT TĂCEREA ÎNSEAMNĂ CĂ SUNETELE NICI NU EXISTĂ. LA CAPĂTUL DRUMULUI: CERUL

decembrie 12, 2018

 

https://alecart.ro/daca-nu-auzi-decat-tacerea/

Dacă respiri înseamnă că exiști. Că încă trăiești. Dar cum ar fi ca într-o zi respirația ta să nu-ți mai aparțină? Gândește-te că cineva, dacă ar putea, ți-ar lua inclusiv dreptul de a inspira și de a expira, te-ar privi – indiferent și gol – cum te sufoci și nu ar schița nici cel mai mic gest de a te salva, deși poate ați crescut împreună, ați ascultat aceleași cântece, v-ați îndrăgostit, aveți o mamă, un frate, o soră, v-a durut când v-ați împiedicat sau v-ați bucurat când vi s-a întins un colțuc de pâine – tu și ei, în spații diferite, dar împărțind aceeași realitate umană. Cine sunt ei? Nu soldații care păzesc convoaiele de deținuți, nici kirghizii sau kazahii, nu vecinii, ci ei, oamenii. Oamenii care l-au uitat pe Dumnezeu închinându-se la idoli străini: la ideologii, la interese personale, la goana după avut, la trădare, la frică. Oamenii căzuți. Fiindcă, în fapt, Capătul drumului este o carte despre multiplele capcane ale umanității pierdute, o incursiune în cauzele trădării – atât de factură națională, cât și (în primul rând) de natură personală, o analiză a metamorfozei și decăderii umane, un amalgam de fapte, imagini, urlete, gânduri rupte toate din tăcerea primordială a spațiului natal pierdut și atribuite aici Anei Blajinschi. Bunica aceasta, rostitoare a propriei supraviețuiri, a fost pentru mine o călăuză maternă spre viața în stepele Kazahstanului, o ființă cu un destin tragic care își alungă sfârșitul în aceeași măsură în care și-l dorește pentru a putea pune capăt experienței trăite, care o macină și o expulzează brutal din nevinovăția copilăriei, obligând-o să fie martoră a propriei deportări și supraviețuitoare a unui timp istoric marcat de rău.

Pentru această bunicuță devenită ruda mea de departe, ruda pierdută și regăsită doar datorită Lilianei Corobca, rememorarea traumei lagărului este o formă de eliberare salvatoare.

Ana își simte la o vârstă extrem de fragedă viața desprinzându-se ca un mecanism autonom de corpul gazdă și mergând pe alte margini, paralel cu ea, cea dinainte, spre conștiința extremă a necesității de a supraviețui în Siberiile pustii. Căci, într-adevăr, această Siberie sângeroasă a mijlocului secolului XX nu pare altceva decât o încremenire definitivă în timp, o dizolvare permanentă a individualității, devenind iluzia cruntă a unei salvări necesare, singurul cer spre care surghiuniții mai îndrăznesc să-și înalțe privirile sub amenințarea morții. Siberia le va fi singurul „acasă”, un acasă atât de umilitor și de străin, încât, paradoxal, vor învăța ce este adevărata iubire de semeni tocmai în locurile și în momentele în care aceasta lipsește cu desăvârșire.

Plină Siberia de morți. De foame, de sete, de zăpușeală, de oboseală, de dor, de cruzime, de nedreptate, de indiferența celor cu putere.

De-a dreptul zguduitor, romanul Lilianei Corobca propune cititorilor o mărturie a existenței, o confruntare directă cu o realitate despre care cunoaștem prea puțin și pe care o refuzăm poate din dorința de a ne învălui și mai profund în coconul de lapte și miere al propriei ignoranțe. Pe acest drum din Bucovina spre imensitatea stepei și înapoi spre Bucovina se construiesc treptat marginile unei căi simbolice, o Golgota ce trebuie urcată individual și colectiv, renunțând la un cartof, la o coajă de pâine, la un strop de apă când celălalt are nevoie de ele mai mult decât tine. E, în primă instanță, un drum al înstrăinării, al mortificării simțurilor, al maturizării violente, pe parcursul căruia protecția și bucuria vin de unde nu (mai) speră nimeni: de la o păpușă din paie, de la un băiețel deghizat în fetiță de bunica lui în încercarea disperată de a-l salva, de la profesoara de limba rusă, Baibicea noastră dragă, dintr-un vers mioritic sau, pur și simplu, dintr-o parabolă în care vibrează un adevăr mai înalt. Și, poate cel mai profund, din chipul și inima întoarse către Dumnezeu. Frapant analizator al interiorității umane, Capătul drumului este, în realitate, o intersecție de destine, crâmpeie ale unor suflete ultragiate, unde fiecare se închină la Dumnezeul lui și Dumnezeu e același oricum l-ai numi.

– Nu plânge, mamă, că umpli cana cu lacrimi.

– Lasă, va fi mai mult lapte.

În momentul în care li se neagă imperativ și iremediabil individualitățile, românii devin în ochii autorităților străine un popor de barbari, de criminali, saci de carne peste saci de carne fără urmă de vitalitate, înghesuiți într-un vagon de vite. Știind cât de necruțătoare este istoria cu cei care o slujesc, încercam să mă pregătesc pentru ce este mai rău. Dar oare cât de naiv poți fi să crezi că ești vreodată pregătit pentru toate realitățile romanului Lilianei Corobca? Pentru că autoarea scrie cu o ardoare radicală, cu răspundere, obiectivitate și, în același timp, cu o sensibilitate năucitoare despre transformarea omului în captivitate. O priveam pe o Ana de unsprezece ani (automat mă gândeam la naivitatea activităților și percepțiilor mele asupra caracterului uman la unsprezece ani și mă rușinam impudic, dar real) și vedeam cum această Ana de unsprezece ani devine, ca toți ceilalți, pradă a vieții vagonului, a vieții balaurului și cum, prinsă între vocea instinctului și glasul divin, este printre puținii care își păstrează bunătatea, care rămân oameni până la capăt. Acest „capăt” este, în realitate, unul relativ, căci adevăratul drum începe, de fapt, de unde credea că s-a sfârșit. Fiecare personaj este așezat față în față cu propriul caracter, cu propria natură, ca într-un joc uriaș de domino în care elementul perturbator poate fi atât de mic și atât de neînsemnat, încât să-ți distrugă toată credința clădită. Nu mă refer doar la credința în Dumnezeu, omniprezentă, ci la o credință mult mai puternică, la care m-am „convertit” imediat ce am terminat romanul cu lacrimi în ochi: și anume, credința în viață.

Noi, cei tineri, nu ne gândeam deloc la moarte. Noi nu ne gândeam nici la viață.

Cea care întruchipează întru totul această credință în viață este, pentru mine, mama Anei, care pe măsură ce acțiunea romanului înaintează, rămâne parcă în umbră. Totuși, ea persistă ca o conștiință necesară, ca un reper moral și un simbol al speranței și al continuității. Atâta timp cât mama este în viață, Ana se poate adapta oricărei brutalități, poate înfrunta necunoscutul dintre pământ și cer; cât ea trăiește, încă mai are pământul natal în amintiri, ce scumpă a devenit Bucovina noastră dragă și oricât de inaccesibil pare acest pământ edenic, costul pe care îl are de plătit i se pare rezonabil. Puterea de sacrificiu a acestei femei este titanică (Cum de foamea n-a transformat-o într-un animal josnic, ca pe atâția alții?) într-o lume în care foametea era atât de monstruoasă, încât copiii vânau și mâncau șobolani de pe câmp pentru a supraviețui. Imunitatea fetiței la realitatea asupritoare este în relație de interdependență cu jertfa mamei, care moare câte puțin în fiecare zi încă din tren și care nu își dorește nimic altceva în ultimele zile decât un cubuleț de zahăr cu care să îndulcească amărăciunea unei vieți printre străini. Imaginea mamei se suprapunea în mintea mea peste aceea a unei forțe invincibile, care nu poate nicicând ceda. Însă în romanul Lilianei Corobca nimic nu este invincibil, totul este impregnat de vulnerabilitate, dar vulnerabilitatea aceasta, în cele mai grele timpuri, înnobilează și salvează.

Când oamenii mor, supraviețuitorii se bucură.

Tulburător era, în timp ce citeam, să conștientizez acea parte a istoriei în care violența era o constantă,  iar oamenii se adaptau legilor nescrise ale supraviețuirii într-un timp insignifiant de scurt. Iată cât de ușor, cât de dureros de ușor, omenirea se poate întoarce la primitivism! Cât de ușor ar fi putut cădea și Ana în instinctualitatea pe care o cunosc atâția oameni pierduți, posedați de rău, de propria vină, de propriile regrete! Însă pe ea o salvează emoția, emoția firavă, iubirea pe care o simte pentru mamă, pentru Eugen, pentru Kot, pentru ființele slabe din jurul ei. Abia în momentul morții mamei, Ana trăiește o clipă nu de răzvrătire, cât de ezitare, abia atunci o încearcă cu adevărat simțul dreptății, transformând-o sub ochii noștri din fetița încă dependentă de rădăcinile ei în femeia (aproape) independentă, dar având conștiința acestor legături. Cum mănânci pâinea ceea crescută din oasele morților? se întreabă Ana după ce și ea se trezește abia așteptând să moară cineva pentru a-i mânca porția de pâine în vagonul deportaților, iar această bruscă revelație a simțurilor umanității o sperie și ne sperie, pentru că vine odată cu conștiința faptului că ea însăși era la un pas de sălbătăcire.

Ce gust are grâul tuturor nenorocirilor întâmplate acolo și al nenorociților care au murit acolo cu zile, și fără vină, ca mama, ca toți morții noștri?

Capătul drumului este un roman care relevă un adevăr cutremurător, și anume, răspunsul la întrebarea ce (mai) înseamnă supraviețuirea în zilele noastre? Ce (mai) înseamnă eroismul? Ce (mai) înseamnă tortura? Noi la ce anume ne (mai) raportăm când ne plângem că ne este foame, ne este sete, ne e dor? Suntem un popor de călăi sau de victime? Ce și cine (mai) suntem? Mai credem, de fapt, în ceva, în orice ar fi acel ceva? Și noi tot pâine cu pește primim. Dar peștele lui Iisus nu era sărat și noi nu ne săturăm niciodată.

Am murit, am murit cu fiecare om scump care m-a părăsit și acum moartea nu mă mai sperie, nu mă mai doare.

Viața Anei Blajinschi este o suită de pierderi și de regăsiri, de lovituri pe care le primește aparent resemnată, când sufletul ei, de fapt, se răzvrătește aprig. Mai relevant decât realitatea istorică pe care o înfățișează Liliana Corobca mi s-a părut această luptă interioară a Anei, strigăte care încearcă disperat să se exteriorizeze, să își (re)găsească drumul lor spre liniște. Din acest punct de vedere, ființa Cuței se construiește între universul ermetic al vieții-vagon de vite umane și iluzia libertății nesfârșite a necuprinsului, cu care se finalizează călătoria cu trenul. Am plâns un pic, greutatea cerului era copleșitoare, de parcă ne-au trimis aici, la marginea lumii, la capătul drumului, ca să ținem cerul pe umeri, să-l sprijinim ca să nu se prăbușească, stăteam aplecați, umiliți de atâta măreție și de minunea schimbării.

Prizonieratul vagonului impregnat de aerul morților, de strigătele foamei, de umilința mărturisirilor și nevoilor fiziologice își are echivalentul în pustiul necuprins. Deportații ajung la capătul căii ferate și se bucură pentru scurt timp de o falsă eliberare, fiindcă libertatea, în cazul lor, poate fi la fel de chinuitoare ca și captivitatea. Ana simte un atașament ancestral pentru această minune, pentru această lumină, pentru acest infinit călăuzitor, care, în realitate, reprezenta o certitudine a pieirii, fiindcă cine este cel mai mare judecător al nostru, dacă nu însuși infinitul cer? Iar în momentul în care între cer și oameni pare să nu mai existe nicio limită, urletele tăcerii prevestitoare de rău amuțesc, dar își fac simțită prezența.

E aceeași tăcere egală cu ea însăși. Era așa de strașnic să auzi tăcerea din propriul țipăt, încât noi am preferat să tăcem. Mai bine tăcere pentru că toți tac, decât tăcere pentru că toți strigă.

După momentul acesta dominat pentru mine de un fel de sacralitate, o contemplare involuntară a chiar enigmei și miracolului vieții, niciun alt moment nu mai are aceeași intensitate, nici măcar când se descrie confruntarea tinerelor cu ursoaica pentru mâncare. Am rămas sub imperiul acelei vrăji a necuprinsului, iar viața personajelor curgea mai departe ca într-o buclă, suspendată fiind parcă în continuare la un capăt al firului. Hora pe care o dansează româncele noastre pe pământul străin nu este altceva decât o înfruntare a destinului ostil, o pulsiune de vitalitate în pustiul aproape demonic. Faptul că Ana devine matură exact în momentul ajungerii în stepă este un simbol al revenirii la umanitate în acel spațiu ce părea aproape o plăsmuire; pare că viața de până atunci din tren este total izolată de momentul prezent, când de fapt este un singur drum, întretăiat și fragmentat, în care viața și moartea se schimbă periodic în rolul de protagonistă. De ce să mă grăbesc să mor taman acum? M-am liniștit și m-am uitat în jur. Așa am poposit eu în mijlocul raiului acela femeie. Poate de la bucuria cerului prea larg.

Când credeam că aici e capătul, că gata, am ajuns, că mai departe nu-i nimic, nu se mai poate merge, destinul râdea de noi. Viața nu are capăt.

Surprinzător a fost că romanul Lilianei Corobca, deși prezintă o realitate dură, se încheie într-o notă împăcat-optimistă, cu o Ana la 90 de ani care îl așteaptă (nu am să dezvălui de ce natură este această așteptare) pe Eugen, simbol al unei iubiri copilărești unificatoare în timp de urgie. Deși trecerea timpului este incontestabilă, nu am putut să îmi formez imaginea fetiței-băiat de atunci transformate într-un Eugen de 90 de ani. Am terminat cartea cu un zâmbet amar, imaginându-mi un copil de unsprezece ani venind spre Cuța, cu baticul rătăcit peste părul vâlvoi, cu o seninătate angelică, ca un învingător al morții, ca un etern pasager al vieții – comuniunea dintre două vieți, împăcarea definitivă a Anei cu propriul destin.

Ghicitoare: Ce lucru-i acesta? Cu cât se lungește, cu atât mai scurt se face: Viața…

 

Sursa foto: https://filme-carti.ro/

 (*Mălina Turtureanu, redactor Alecart, este elevă în clasa a X-a, filologie, la Colegiul Național Iași.)

CĂLĂTORIND SIMBOLIC SPRE BASARABIA ȘI BUCOVINA: LILIANA COROBCA LA ALECART

decembrie 12, 2018

https://alecart.ro/liliana-corobca-la-alecart/?fbclid=IwAR3XtVdWOP5xI6hyZZkppSQodFu8EW4dA8HkOCkCod-72Y-1DKw5mBCduvg

 

 

Fotografia postată de Liliana Corobca.

Fotografia postată de Liliana Corobca.

 

Fotografia postată de Liliana Corobca.

 

Fotografia postată de Liliana Corobca.

 

Fotografia postată de Liliana Corobca.

 

Fotografia postată de Liliana Corobca.

 

Fotografia postată de Liliana Corobca.

 

 

Fotografia postată de Liliana Corobca.

 

Fotografia postată de Liliana Corobca.

 

Fotografia postată de Liliana Corobca.

 

Fotografia postată de Liliana Corobca.

Fiecare primește povestea pe care o merită (…) Povestea alungă moartea și cheamă dragostea. Acum 100 de ani ne închinam bucuroși în fața unui ideal devenit aproape miraculos realitate, astăzi preaslăvim o poveste rămasă departe de noi. Stranietatea vine din faptul că istoria și povestea – cu miezul, ascunzișurile și bucuriile specifice – sunt astăzi atât de palpabile, reprezentând însă, totodată, o rană deschisă pentru unii dintre românii separați și înstrăinați ulterior de esența pe care au cunoscut-o acum un secol. Am copilărit mângâind zidurile în culori șterse pe care se găsea strigătul, bocetul sau, pur și simplu, adevărul: Basarabia e România!, scris pentru a ne face să nu uităm.

Săptămâna aceasta aula Colegiului Național a fost locul în care s-au spus povești, devenind astfel un spațiu călduros, unde granițele (de orice natură) au dispărut. Întâlnirea Alecart cu scriitoarea Liliana Corobca a fost una dintre activitățile prilejuite de evenimentul de pe buzele tuturor (haideți să îl mai enunțăm o dată: Centenarul, pentru că trăim acest moment și fiindcă, dincolo de festivismul facil sau de parada oratorică, 100 de ani de la Marea Unire e un moment important pentru o țară ce încă își caută identitatea) și s-a îndreptat în direcția recuperării spiritualității autentice prin rememorare unor traume colective și prin unirea în gând și în simțire a tuturor celor care, la un moment dat, au crezut și poate mai cred că România poate fi iar „mare”. Nu întâmplător, invitata Întâlnirilor Alecart a fost Liliana Corobca, cercetătoare și scriitoare născută în Republica Moldova.

CAPĂTUL DRUMULUI. RUGĂCIUNEA-CÂNTEC ȘI RUGĂCIUNEA-POVESTE

noiembrie 27, 2018

https://alecart.ro/capatul-drumului/?fbclid=IwAR0m_hv8xZUSX7VXsmHo2ue4Sg9QCyZKLLgpnA2_cheOgofibsK6ViUPdY8

 

a capătul drumului se află cerul. De încredințarea aceasta de început de roman aveam nevoie noi, oamenii-cititori și oamenii simpli trăitori, cititori cu ochi deschiși către cele mai înalte ceruri, pe care litera nu le poate atinge, deși la început a fost cuvântul, dar mai înaintea sa și a vieții pe care a inoculat-o a fost Dumnezeu. Liliana Corobca împacă între coperțile romanului său toate disperările, suferința, pe Dumnezeu cu gloria asfixiantă, dar și asfixiabilă a extremismelor politice, dragostele între ele (de Bucovină, de mamă, de tată și de frați), asprimile colțuroase ale gândului de moarte cu apele, cu frigurile, cu absențele și cu morțile olfactive și stăruitoare de peste tot din jur, din trenul deportării mai ales. Peticele de cer se întrezăresc de aici prin zăbrelele din spatele cărora inspirațiile și expirațiile sunt mai rare cu fiecare zi care trece și se mai zăresc prin crăpătura din podeaua vagonului de vite pe unde dureros de algoritmic, sistematic, funest ordonat, mai întâi bătrânii și copiii își alunecă decisiv viețile și își împresoară prin străinătățuri pulberile existenței pământene. Carnea.

Suflul ritmic al răului și suferinței s-au înstăpânit de mult. În tren Cuța învață de acum să se bucure când clipește, să bea apa cu înghițituri de insectă sătulă, să spună povești, căci povestea are putere, alungă necuratul, dar alungă și moartea, să se roage la Dumnezeul ei-Bucovină, să se roage agonizând și agonisind speranța subzistenței și, mai apoi, pe cea a întoarcerii. Fericită senzația pleonastică a întoarcerii înapoi! Există (și se simt) nenumărate cuvintele care ar putea năzui să susțină dorul de sat, de curte, de biserică și de oamenii ei pașnici și sloboziți din aerul stătut de chin mortuar, de boală și de suspin. Chinul războiului pare a fi cu atât mai mare nu prin ceea ce el aduce, ci prin ceea ce răpește și niciodată viața nu mai poate reveni sub aceleași forme în care Cuța, Eugen și părinții au trăit dimpreună fericiți. Acum însă, în debusolarea și așa fragilă a unei copilării dezmembrate de intruziunea subită a războiului, fetița Cuța devine prematur femeie. Cunoaște frigul, sudoarea fricii și pe Dumnezeu îl îmbrățișează disperat și continuu, nu ca pe interlocutorul înger îngerașului meu, ci ca pe Dumnezeul-Mamă și Dumnezeul-Bucovină, Dumnezeul-cer și Dumnezeul-capăt de drum, către care se îndreaptă neobosit, năvalnic și duios deopotrivă, rugându-se pentru sănătatea celor de departe de ea, din dulcea ei Bucovină, de pe plaiurile străine care au fost odată ale ei. La muncile ogoarelor reci, plăsmuite din marmure de dor, Cuța cunoaște foamea în cele mai mari și cumplite forme ale ei. Vrajba dintre oamenii disperați să trăiască și bunăstarea care clipocește sfidător în și printre privirile paznicilor și care le trec lor, deportaților, prin mâini se transformă în implorare. Căutam pe câmpuri cartofi înghețați iarna, ajungeam cu degetele degerate. Veneam acasă fără nimic, iar odată, și cu vânătăi, când doi băieți mai mari mi-au furat cartoful sau bucata înghețată de ceva care părea a fi un cartof. (…) Am văzut-o pe mama, care mă aștepta să aduc ceva să punem în fiertură. (…) Când a văzut mâna lovită, m-a întrebat: Te doare? Nu, am zis, dar simt că pe Dumnezeu îl doare.

Raportarea suferindului la divinitate este cu atât mai profundă, cu cât sinceritatea este dublată de vârsta fragedă a Cuței. Cum poate ea intui durerile lui Dumnezeu și cum poate simți schimbul acesta de fluide emoționale, ca apele din care pescuiesc deportații, învolburate și învârtejite, dintre ea și Dumnezeu? De fapt, Ana Blajinschi nu face altceva decât să își reconstruiască viața după noi, străine și impuse repere, după algoritmi care nu amintesc de Bucovina ei și vor să o îndepărteze de făgașul plaiurilor natale. Iar în acest proces demolator și restructurator, Cuța intuiește că Dumnezeu este singurul pe care nimic nu îl poate atinge. Nici foamea, frigul și seceta, nici răul pământesc și nici moartea ca o scurgere veninoasă înspre viață. Nici idolii politici ai vremii și propaganda din școlii, nici orice cult al personalității inoculat șerpește copiilor, celor fragezi și fragili, nimic nu alterează relația Cuței cu Dumnezeu. Între sufletele acestea două, unul mai cuprinzător ca celălalt, nimic pământesc nu se interpune. Ceea ce face Cuța este tocmai să intuiască, în disperare și necaz, nemărginita putere de iubire a lui Dumnezeu.

Cine este tatăl tuturor popoarelor, care are grijă de noi și ne iubește? Copiii au ezitat între Lenin și Stalin, de data asta. Dumnezeu, m-am grăbit eu să răspund și inspectorii s-au speriat, iar învățătoarea s-a repezit la mine. (…) Cred că Dumnezeu răsplătește binele și pedepsește răul. Și mai cred că nici Lenin, nici Stalin nu ne iubesc, ci doar Dumnezeu, care numai El ne ține la inima Sa și ne poartă de grijă.

Curajul unor astfel de gânduri nu ar fi putut izvorî decât din disperare. Din foamea de a fugi de colhozurile străine, de a îmbrățișa iar Bucovina cu pomi, hore și căldură, căci nicio prindere de mâini de pe pământurile siberiene nu va împărți același aer al casei. Munca pe pământurile străine e și ea raportată la felul în care poate fi pusă în relație cu divinitatea, percepută continuu ca fiind stabilitatea și coagularea nutritivă a dorului de pământurile natale. Chiar chinul și nefericirea sunt gândite de Cuța în rugăciunile ei ca o reiterare sfântă a episoadelor biblice, justificând-o și creându-i astfel căi de pătrundere în iertare, fapt pe care îl împlinește abia târziu, către sfârșitul povestirilor sale către nepoată. Fericiți cei blânzi, fericiți cei milostivi, fericiți cei suferinzi, fericiți călătorii în trenul vitelor, așa cum Hristos într-o iesle de vite s-a născut. Hrănitoare îi este Cuței această iluzie a fericirii în nefericire, alimentată nemincinos de continuumul oglindirii sale în cer. Se ivește aici potențiala comparație dintre naștere și moarte, dintre inoculare și alunecare în abisul unei sorți pe care nimeni nu ar fi trebuit să o poată stăpâni, în locul propriei persoane. Crucea din pietricele construită de Ana și aninată de valurile apei din care pescuia alături de restul deportaților este doar vârful uman al unei profunzimi curajoase și de nestăvilit. La gândul că pescuim totuși drept în cer, atât de aproape de Dumnezeu, mai prindeam curaj, că la început mi-era atât de frică de apa ceea, de valurile ca niște zimți mici de ferăstrău, încât țineam crucea de la gât în gură, o strângeam în dinți și mă rugam neîncetat lui Dumnezeu să ajung cu bine înapoi la mal. Pe Cuța o înseninează doar întoarcerile, seara, înapoi la mama ei, la Dumnezeul ei-mamă care îi aduce lapte și înghite în sec odată cu înghițitura plină și aproape sățioasă a fetei, bucurându-se de astâmpărul foamei copilei ca de cel al ei. Din obiceiurile de acasă, deportații Bucovinei jinduiesc după horă și în pustiurile străine ale Siberiei încropesc, cântând și dansând, atmosfera satului în zi de sărbătoare și joc. De altfel, Liliana Corobca plăsmuiește, în romanul său, alături de firul propriu-zis al poveștii, un altul, la fel de consistent, care înlănțuie pasajele de rugăciune cu cele de cântec, iz folcloric autentic, care continuă și răspunde deopotrivă dorului, implorărilor și căințelor din rugăciuni. Trenule, mașină neagră, te blestemă lumea-ntreagă/ Și te-am blestemat și eu, că m-ai dus din satul meu. Of! (…) Stejărelule frumos, pleacă-te o țâră-n jos,/ Să mă sui în vârful tău, să-mi văd sătișorul meu, of,/ Sătișorul cel dorit, în care-am copilărit. Trenule, mașină mică, al Mariei Tănase, care tot un dor, un alt fel de dor poartă, devine trenul-mașină neagră către care se îndreaptă și blestemul, dar și iertarea, speranța și jindul, pentru că steaua roșă va apune/ Și va răsări frumos Crucea Domnului Hristos. Poate la aceeași renaștere se gândește Cuța și când clădește crucea din pietricele, pentru că răsărirea pentru ea se petrece mai devreme: Dumnezeu îi îngăduie prezența înăuntrul ei ca pentru a o pregăti pentru alte despărțiri și alte morți.

Dar Ana crește, pe Eugen, sau Jeni-fetița, cum multă vreme a crezut Cuța, îl pierde în nebuloasa împrăștiere a deportaților, se căsătorește, are copii. Merge la școala de croitorie, învață meserie și, peste ani, își amintește povestind toate detaliile confecționării de rochii. Încearcă Ana, de fapt, pe tot parcursul vieții ei, să croiască povești pe care să le transforme întotdeauna în rugăciuni. Experiența muncii asidue și a deportării nu piere niciodată și rămâne ca o himeră amenințătoare care binevoiește mereu să poposească asupra prezentului prin amintire. Viața nu are capăt, drăguța muichii, îi spune Ana strănepoatei. E ca o panglică enormă de material din care infinite rochii se pot confecționa, material nerestricționat, o fâșie căreia nu i se zărește capătul. Însăși imaginea mărului din grădină capătă veșnic alte conotații, pentru că stârnește o filosofie a olfacției pe care Cuța o leagă de același ce rotund, obsedant, al stepei. Viața își schimbă mirosurile odată cu trecerea timpului (…) Hainele, bucuria, nașterea, moartea, toate miroseau atunci altfel decât acum. Probabil și Dumnezeu avea, în mintea Cuței, vreun miros, care, atunci când s-a întors acasă, a luat forma boarei de măr, strugure, soare, vecin liniștit și căldura sobei iarna. Însă nălucirea revine, bântuiala este molcomă și continuă. Îmi întrebam copiii vedeți aceste cruci? Vedem, răspundeau copiii și-i rugam să mi le descrie, ca să fiu sigură că vedem același lucru. Apoi iar apăreau cruci și iar întrebam și acum ce vedeți? Mamă, acum nu-i nicio cruce, ți se năzare! Ana rămâne, ca femeie, mamă, soție, bunică, o femeie care întâmpină aceste năzăreli, traume și lipsuri care se succed, împletind rugăciunea cu povestea. Se naște de aici probabil felul ei de a supraviețui, metoda subzistenței spirituale. Botezul, ca formă de reîntregire, reconsolidare, recunoaștere și re-făurire a unui spectru de normalitate creștină este o altă încercare pentru femeile ortodoxe ale acelor timpuri, care călătoreau până la mănăstiri îndepărtate cu pruncii ascunși sub haine ponosite și udate cu lacrimi. Vorbind despre evenimentul fericit soților, mamele se feresc de însăși cuvântul botez, povestind cu sfială și reprimându-și emoția, că și-au dezpăgânitcopilul. Episodul alegerii numelui Iosif, inspirat nu din personajul biblic, ci din bolnava obsesie îndreptată către a-toate-iubitorul Stalin, este grăitor din punctul de vedere al etimologiei numelui ales. Iosif înseamnă, în ebraică, să adauge. Motivația este simplă și apare în Geneză. …a născut un fiu, și i-a pus numele Iosif, zicând. Domnul să-mi mai adauge un fiu! Adăugiri există și în viața Anei, adăugiri de morți și de nașteri, alternanțe obscure și luminate doar de credință. Însă cea mai consistentă adăugire în viața Cuței rămâne Povestea.

Când mama îi moare pe pământul kazah, concentrarea și aportul durerii se disipează. Povestea se obscurizează și se freacă pe sine la ochi printre toate momentele anterioare celui tocmai întâmplat. Singurătatea capătă alt sens, Dumnezeu altă amploare, Bucovina și străinătatea pământului care îi răpește mamei ceva, de asemenea. Nu există nimeni mai singur pe lumea asta decât omul rămas fără mama lui. (…) Am plâns, am răcnit, căci rămâneam copil al nimănui în această străinătate, dar parcă nici Dumnezeu din cer nu dorea să mă audă. S-ar putea specula de această dată în legătură cu prima dezamăgire pe care Cuța o resimte în relație cu Dumnezeu, cu depresiunea afectivă pe care nu o mai reclădește nimeni și nimic, mai ales că moartea mamei nu se petrece în sfânta și dulcea Bucovină. Însă speculația cititorului se spulberă incontestabil odată ce întâlnește pasajul rugăciunii. Durerea aduce binecuvântarea celui ce o rabdă, suferim pentru că Dumnezeu ne iubește. Acesta este supremul devotament față de credință, atunci când găsești fără măcar să cauți prea aprig justificarea angoaselor și a frământărilor lumești în Cel care indirect le veghează, în Cel a cărui dragoste abia o intuiești în vremuri tulburi. Cuța ajunge chiar să-i spună strănepoatei că atâtea morți a întâlnit în viața ei, că acum nu o mai dor. Nu e vorba de niciun soi de sterilizare afectivă și nici afirmația în sine nu ar trebui, poate, să fie preluată literal. Cuța și-a îngropat mama, fiul și fiica și le-a îmbrățișat sufletele. A înțeles apoi că nu unde se termină calea ferată, ci atunci când nu mai există credință în Dumnezeu, abia acolo e capătul vieții și al drumului. Gândește-te la tine de parcă ai fi moartă, îmi repet mie însămi, și nu vei simți venirea și spaima morții. Cugetă la tine în fiecare dimineață ca la o minune și nu vei simți bătrânețea, îi spune bătrâna nepoatei, deși bătrânețea ar părea să-i fie Anei acum cea mai potențată durere. Salvatoare este, de asemenea, senzația că tot chinul unei vieți trăire departe de dulcea Bucovină nu încheie o viață resemnată sub semnul eșecului și al suferinței sterile. De altfel, nici moartea femeii însăși nu ne este închipuită în paginile finale ale cărții, deși iminența i-o presimțim. Romanul se încheie sub semnul poveștii și sub auspiciul continuității. Cuța face poale-n brâu și îl așteaptă pe Eugen să se întoarcă în Bucovina noastră. Acesta este capătul drumului, în rest e doar zestrea morții pe care se cuvine să o ocolim cât ne este cu putință.

Notă: Cu Liliana Corobca & Capătul drumului & Kinderland ne vom întâlni joi, ora 14.15, în Sala de Festivități a Colegiului Național Iași, în cadrul manifestărilor dedicate Centenarului.

 

(*Ioana Tătărușanu, redactor-șef adjunct Alecart, este elevă în clasa a XI-a, filologie, la Colegiul Național Iași.)

 

Liliana Corobca la Colegiul Național Iași

noiembrie 27, 2018

Fotografia postată de ALECART.

Lansare la Iași

noiembrie 24, 2018

Invitație

octombrie 27, 2018

 

          CONFERINȚELE ACADEMIEI ROMÂNE
Limba română și relațiile ei cu istoria și cultura românilor
                                    2018-2019

1 noiembrie 2018 – Iulia Mărgărit, Limba română din spațiul pruto-nistrean reflectată în
romanul „Capătul drumului” de Liliana Corobca.

Conferinţa va avea loc la Academia Română, Calea Victoriei 125, Sala de Consiliu, ora 18.00.

https://www.lingv.ro/index.php?option=com_content&view=article&id=83&Itemid=111

https://www.lingv.ro/images/Conferintele%20Academiei%20Romane%20-%202018-2019.pdf

Lumile diferite ale Lilianei Corobca (interviu cu Anda-Cristina Vahnovan)

octombrie 3, 2018

Corobca

 

Ne-am înțeles sa realizăm acest interviu cu Liliana pe când speram să ne întâlnim cumva la Cluj. Nu a fost să fie. Drumurile nu așteaptă. Nu am putut face decât să le presor cu cărți – Kinderland-uri, Imperii și Siberii. Lumi diferite. Lumi ale abandonului, ale singurătății și ale exilului. Dar și ale rezistenței. Sunt toate despre diverse forme ale supraviețuirii, dominate de personaje feminine puternice, bine conturate.

Liliana, toate personajele tale, de la fetița care își crește singură frații, pentru că părinții au plecat la muncă în Italia, de la Rafira, care, uite că trec anii și tot nemăritată e, dar nu cade în păcatul seducției,  până la Cuța, cea deportată în Siberia, sunt exemple de femei puternice. Femei cu credință. Am observat că această forță este o caracteristică necesară supraviețuirii și este liantul dintre aceste personaje.

Doar Ana din Capătul drumului este atât de credincioasă, altele fie nu sunt deloc (cenzorița din Caiet de cenzor), fie alta este miza cărții și nu mă refer la gradul lor de religiozitate. Nici nu cred că sunt toate femei puternice. Dar nu vreau să iau pâinea de la gura criticilor literari sau a cititorilor.

Păi fetița din Kinderland este o fire puternică, care își crește frații de una singura și care crede că într-o zi mama se va întoarce și tatăl se va răzbuna pentru toate nedreptățile. Sau Rafira, care este o fată cu principii adânci și care crede că într-o zi va apărea El, cel care îi va merita trupul și sufletul, în contextul în care toate colegele ei gustase deja mai mute relații. Oare nu sunt femei puternice? Eu așa le-am simțit, făcând legătura cu persoana ta, pe care o văd puternică și dârză.Ori nu asta trebuia să se înțeleagă?

Candoarea, tandrețea, puritatea, feminitatea, fragilitatea înseamnă la personajele mele mai mult decât puterea. Le-am pus în situații-limită și nu avut încotro, au trebuit să se descurce. Dar nu puterea lor contează în primul rând. Există la ele o forță spirituală, o încăpățânare de a rezista și aceasta se poate numi putere. O anume putere este ocolită, iar eu o disprețuiesc, ține de efemeritatea lumii și dacă m-aș exprima precum Cuța dinCapătul drumului, aș zice că acea putere smintește și putem încerca să ne ferim de ea.

Apropo de Cuța, supraviețuitoarea din Capătului drumului, m-a impresionat în mod deosebit datorită puterii ei – de a nu ceda, de a crede, de a ierta. Chiar și pe cea care i-a ”ucis” fata. Știind că ești și cercetătoare și că aceasta carte a implicat un studiu științific amplu, voiam sa te întreb dacă acest personaj a fost unul real, sau doar este un cumul de calități feminine adunate într-un singur personaj?

Cuța-străbunicuța este un personaj inventat. Din mărturii știam că va fi optimistă și foarte credincioasă, pentru că așa erau cam toți supraviețuitorii. Când am început s-o văd, când s-a conturat în mintea mea, nu gândeam în termeni „critici”, dar, da, este un cumul, sunt câteva bunici, câteva băbuțe pe care le-am cunoscut, bunătatea femeilor de la țară, a celor care au supraviețuit chinurilor de atunci. Dar cel mai mult este chipul bunicii mele Anastasia, mama mamei, de o blândețe excepțională.

P2060044

Detaliile teribile ale supraviețuirii descrise în carte, lipsa mâncării în tren, păstrarea morților pentru a beneficia de porția lor de pâine, lacrimile cu care își potoleau setea muribunzii sunt înfiorătoare. Tu, cât ai scris, cum le-ai putut îndura, mai ales că, bănuiesc că materialul brut includea o multitudine de alte grozăvenii de genul ăsta?

Omul poate îndura mai mult decât crede. Nu am avut certitudinea că voi rezista cu atâta tensiune, am combinat scenele tragice și dure cu povești (căutarea, selectarea, adaptarea lor), cu folclor, dar a mers repede și m-am descurcat bine. Erau niște pasaje la care am plâns și, după terminarea cărții, am vrut să uit tot, să mă distanțez, să fac altceva.

Este ceva ce nu ai putut include în carte și de ce?

Da, multe scene din viața deportaților, câteva povești asiatice, cu tigri și vrăjitori, scena finală în care Ana și Eugen se întâlnesc, conversația între cele două surori (Ana, studentă la Iași și mai mica Eugenia, care stă cu străbunica la țară). Devenea prea lung romanul și am renunțat.

Vorbele Cuței referitor la lumea modernă în care trăim, fără credință, fără comunicare directă între oameni, fără jocul copiilor în praf, ci doar pe calculator, pierderea credinței, a omeniei – este de fapt un semnal de alarmă. Ce consideri că este cel mai grav dintre toate astea?

Sunt legate toate, am spus în carte tot ce am avut de spus, nu-mi place să fac morală și să-mi explic romanele, banalizându-le. Viața merge înainte, așa cum e ea.

Trădarea aproapelui poate fi iertată? Sau trebuie?

Și poate, și trebuie, așa cred. Dar un preot ar fi mai indicat să răspundă.

Ar supraviețui omul modern, în condițiile actuale, unui astfel de drum lung? Sau, pe cât și-a mai păstrat omul din ziua de azi capacitatea de a se adapta oricăror împrejurări, da a supraviețui?

Unii ar supraviețui, alții nu, ca și atunci, de altfel. Nici în 1941 n-au supraviețuit foarte mulți. Întotdeauna cineva rezistă sau trebuie, în orice caz.

După Capătul drumului mi-e greu să mai vorbesc despre alte subiecte, părându-mi nesemnificative celelalte. Singurătatea din Imperiul fetelor bătrâne este, însă, un destin greu de dus. Sau te poți împăca cu el, totuși?

Singurătatea din Imperiul fetelor bătrâne mă preocupă acum la fel de puțin ca singurătățile din alte romane pe care le-am scris și le voi mai scrie. Dar e o temă cu mult potențial. Nu subiectele sunt sau nu nesemnificative, ci modul de a le privi și de a le aborda. Se pot scrie capodopere și despre muște. Poți rata sau nu orice. Există un decalaj între preocupările autorului într-un domeniu și receptarea cărții de către critici și cititori. Lucram de zor la Caiet de cenzor și atâtea aș fi avut de spus despre cenzură, dar aveam lecturi cu Kinderland și trebuia să vorbesc numai despre emigrație. Recunosc, am multe proiecte diferite între ele care mă solicită mult și nu-mi place să mă împrăștii, să trișez.

Realitatea crudă a depopulării Moldovei, a plecării tinerilor și a copiilor rămași pe la bunici și mătuși, sau, mai rău, de unii singur, este iarăși un subiect pe cât de dureros pe atât de actual. Și an de an parcă e tot mai rău. Ce remediu consideri că există, Liliana?

Acum, un remediu nu cred că există, dacă ar fi existat, s-ar fi pus în aplicare. Când nu era valul de migrație, omul nu putea să opteze, îi era interzis să iasă din țara sa, era obligat să stea într-un loc. Dacă obligația s-a anulat, odată cu căderea regimului comunist, oamenii tot pleacă. Să le oferi condiții mai bune decât acolo unde pleacă nu este real, să le interzici să plece nu este democratic.

Cartea Kinderland a fost tradusă în limba germană și a avut un real succes. Consideri că nemții au reușit să înțeleagă problema reală sau au considerat-o o ficțiune? Ai discutat referitor la feedback-ul cărții din partea publicului german cu editorii nemți?

Nu știu cât au reușit, dar au încercat să înțeleagă problema reală și aspectul social i-a interesat foarte mult. Editorul austriac mi-a trimis, la un moment dat, toate cronicile scrise, neașteptat de multe, la carte. În toate se amintea despre Moldova și despre problema migrației, pe care o au și ei, dar sub alte forme.

Povestește-mi, te rog, despre celelalte cărți ale tale, care, din câte știu, implică mai multă cercetare, de fapt?

Doar un singur roman a implicat cercetare în sensul primar și științific, Caiet de cenzor. Pentru altele, „documentare” e mai potrivit. E mai greu să scrii roman istoric bazat pe fapte reale, decât să stai cu ochii în pod și să-ți imaginezi tu ceva. Pretenția de a descrie realitatea limitează, îmi dau seama că anumite scene n-ar fi posibile sau verosimile și atunci trebuie să renunț la ele. Altfel, temele abordate au fost și vor fi diferite. Primul,Negrissimo e despre scrisul la negru, despre plagiat; Un an în Paradis – trafic de ființe umane; Kinderland – copii abandonați, efectele migrației; Cenzura pentru începători, o introducere; Imperiul fetelor bătrâne – singurătate, nebunie și război, Caiet de cenzor – instituția cenzurii; Capătul drumului – deportări. Am mai răspuns la această întrebare. Această diversitate mă ajută și pe mine mult. E una să citești ceva într-un domeniu și cu totul altceva să scrii, să te implici, să simți din „interior”.

”O basarabeancă realizată la București” – mai funcționează sintagma? Pentru că în anii, 96, pe când venisem și eu la Cluj, abia ne înfiletam în societatea română de dincolo de Prut. În cazul tău, cum a fost? Te mai consideri un personaj, autor, diferit de cei din România?

Din fericire pentru mine, nu cred că e cazul să dorm pe lauri. Uneori îmi pare rău că nu am mers mai departe, că nu am încercat să scriu într-o altă limbă decât româna. Am crezut că pot mai mult, de multe ori am fost nemulțumită de ceea ce trebuia să fac sau de ce am făcut. Această nemulțumire, reală sau exagerată, mă motivează însă tot timpul. Să fii diferit e un atu și e foarte bine ca scriitorii să fie diferiți între ei. Am ajuns la București în 1997 și îmi amintesc despre basarabeni că păreau încă destul de exotici. Eu am aterizat direct în bibliotecă, la doctorat. Studenții au putut altfel socializa, altfel comunica și vedea lucrurile, dar doctoranzii, singuratici prin definiție, nu-și doreau decât să lucreze la doctorat și să-l susțină (cazul meu). Îmi amintesc de întâlnirea cu domnul Nicolae Mătcaș de la Ministerul Educației din București care mi-a spus, așa, printre altele, când am trecut pe acolo, că „până acum (era în 1997) doar 4 moldoveni și-au susținut doctoratul din sute care vin aici cu burse”. Am tăcut, nu i-am răspuns, dar în gând am hotărât că voi fi a cincea care-și susține doctoratul (ca să măresc statistica de la minister).

Aici te las să zici ce consideri tu. Așa fac de obicei. Ceva ce nu ai mai fost întrebată de nimeni.

Mulțumesc pentru întrebări. Chiar dacă răspund în grabă, sunt provocări care pot influența viitoarele mele cărți. Dacă ar fi existat asemenea interes sau acel „ feedback” la Golgota românească. Mărturiile bucovinenilor deportați în Siberia, în 2009, dacă s-ar fi scris vreo cronică despre acea antologie editată de mine, eu aș fi închis subiectul și n-aș fi scris niciodată Capătul drumului. Dar am considerat o nedreptate pentru Golgota…această tăcere și am revenit, ca să fac dreptate și cărții, și bucovinenilor ignorați. Există atâta imprevizibil în a alege un subiect, încât nu știi niciodată cum va fi mâine și ce-ți va veni să scrii.

Poate că așa au trebuit să se așeze lucrurile, ca această minunată carte Capătul drumului să apară totuși, iar prin ea și interesul pentru Golgota Românească care presimt că este la fel de valoroasă. Îți mulțumim pentru interviu și suntem curioși să vedem cu ce altceva va veni nou Liliana Corobcă și, de ce nu, poate că vom avea parte de o o carte scrisă într-o altă limbă.

17855186_1529911843688209_3204968396990435104_o 28422993_1897597870252936_1598693752446901757_o

18121971_1547631865249540_3074169415607994333_o18358859_1565781273434599_190135762956355041_o18738399_1582447498434643_865853488749106743_o

 

Lumile diferite ale Lilianei Corobcă

„Înainte mult mai este”

septembrie 4, 2018

Ioana Boștenaru – Înainte mult mai este

Cronică de Ioana Boștenaru

https://revistavatra.org/tag/liliana-corobca/

liliana corobca coperta

 

Cu un debut înregistrat în 2003, Liliana Corobca rămâne în aceeași sferă a interesului pentru comunism în cel mai recent roman al său, Capătul drumului*. Dacă preocuparea pentru cenzură și exil o individualizează în rândul cercetătorilor, romanul de față se îndreaptă spre o altă fațetă a realității istorice, mai precis spre fenomenul deportărilor din spațiul românesc, început odată cu semnarea Pactului Ribbentrop-Molotov, când Moldova și Bucovina au fost invadate de trupele rusești.

Un subiect istoric își alege, așadar, să transpună Liliana Corobca, un subiect istoric și sensibil, înțesat într-o poveste al cărei happy-end pare ușor neașteptat în contextul istorisirilor suficient de atroce. Îndreptându-se spre acesta, autoarea jonglează, fără doar și poate, cu două planuri. Există, așadar, un plan al poveștii (secolul trecut) și unul al povestirii (prezentul), puntea de legătură dintre cele două find Ana Blajinschi, Cuța, naratorul-personaj al romanului. Povestea începe la sfârșit de război, odată cu deportările masive ale familiilor bucovinene, printre care și a străbunicii nonagenare căreia îi place să povestească și o face cu minuțiozitate, conturând o frescă a satului și a țăranului român, confruntat cu asupritorii: „Era-n patruzeci și unu, departe bubuia tunul:/S-a dat de știre în țară de-o poruncă grea și amară/ de-a lui Stalin, blestematul, să ne pustiască satul. Of, of!/Târziu, pe la miezul nopții, oamenii dormeau ca morții,/Dar s-au trezit speriați, de soldați înconjurați/Și în care încărcați, înspre gară-apoi mânați./Ne mânau pe drumuri grele, satul ne plângea cu jele.”

Destinatarul poveștilor e strănepoata învestită cu misiunea de a o convinge să își abandoneze căminul pentru unul de bătrâni și din cititorul de pretutindeni. Convingerea străbunicii e însă doar un pretext al romanului, punctul de interes fiind reprezentat de amintirile eroinei. Doar prin rostire aceasta se poate elibera de trecutul apăsător, care își schimbă cursul edenic odată cu invazia trupelor rusești: „Orice poveste aduce lumină în casă. Câtă mângâiere și câtă bucurie de-a lungul vieții ne-au adus (…) Un drum nou a început odată cu povestea mea. Simțeam că trebuie să scap de povara poveștii mele, că ceva se va schimba, credeam că sfârșitul vieții este sfârșitul poveștii, dar orice sfârșit este precum capătul drumului, doar un episod, și după el urmează un nou început.”

 Împărțindu-și romanul în trei părți (Trenul, Surghiunul, Troița de Sus), pe care le putem redenumi cu ușurință pre-experiența, experiența și post-experiența, autoarea își propune o analiză în detaliu a impactului pe care îl are deportarea asupra cetățenilor români de la urcarea în trenul groazei, la munca silnică din stepele Kazahstanului și la reîntoarcerea pe meleaguri natale. Accentul e pus însă, cu precădere, pe primele două. Trenul deportaților e, într-adevăr, unul al groazei, unul în care foamea, mizeria și gesturile extreme fac casă bună. E un tren în care se trăiește datorită bucuriilor mărunte precum răsăritul soarelui printr-o borticică improvizată, un tren în care se naște și se moare, o metaforă a vieții, un soi de metamorfozare a luntrei a lui Caron, o luntre pe șine, unde marea bucurie constă într-o bucată de pâine sau în câțiva stropi de ploaie: „Prin gaura aceea scoteam o farfurioară când ploua și, după ce se umplea cu apă, o turnam oamenilor însetați în pahare și cești, iar apoi, într-o ulcicuță, ca să avem rezervă pentru vremuri de sete mare.”

Viața în trenul cu pricina se întreține, dincolo de bucuriile mărunte, prin poveste. Acesta este punctul cheie al scriiturii. De la povești bine știute la altele inventate pe loc nu e cale lungă în romanul Lilianei Corobca. Personajele au această trăsătură aparte, le place să povestească, să rostească povești de când lumea, accentuând tradiții, obiceiuri și superstiții legate de marile momente ale vieții precum nașterea sau moartea, adânc înrădăcinate în mentalul colectiv al satului românesc: „Dacă o femeie ascunde în primele luni că e însărcinată, copilul se va naște mut. Dacă l-ai înțărcat și l-ai întors iar la sân, el va deochea toată viața. Dacă i se dă sân sterp ca să tacă, el va spune minciuni toată viața. Dacă femeia fură un obiect oarecare, acela apare ca un semn pe corpul nou-născutului (…) Dacă cineva moare de la Paște până la Ispas – ajunge în rai, căci raiul e deschis pentru toți muritorii. Apa în care se spală mortul nu trebuie aruncată la nimereală, fiindcă cui calcă în locul acela i se paralizează picioarele.” Și lista lui „dacă” continuă la nesfârșit în povestea Anei Blajinschi. Tocmai aceste expuneri sunt savuroase pentru că aduc în prim-plan o plăcere de a expune coordonatele unei vieți a satului bazate pe semne și pe prejudecăți primitive. Totuși, dincolo de acestea există o credință în Dumnezeu, postulată ca un alt factor esențial al supraviețuirii în romanul capătului de drum: „Rugăciunea, zicea ea, întărește duhul și ajută corpul (…) Cu  rugăciunea toți vrăjmașii sunt biruiți!”

Nu toți prind însă gustul poveștii, nu toți pe al rugăciunii, iar neajunsurile și slăbiciunea fizică pun capăt zilelor multor dintre pasageri, care ajung la capătul drumului la propriu, deși, aparent, la un capăt de drum ajung cei debarcați în Siberia. De ce aparent? Pentru că, deși trenul se oprește la capăt de linie și nu mai duce nicăieri, o întreagă experiență îi așteaptă pe cei căliți. Maturizați înainte de vreme, conștienți de dimensiunile răului, aceștia sunt pregătiți să înfrunte orice. Drumul continuă, deși neantul a fost atins: „După atâta mers în tren, cerul a apărut așa, dintr-odată, de parcă m-am născut abia atunci și l-am văzut pentru prima oară. La capătul pământului, ne temeam să călcăm mai apăsat, pășeam cu o ușoară teamă. Poți cădea de pe pământ, care se termină aici (…) Căutam un băț, un dâmb, o baltă, ceva, un semn pământesc, unul omenesc, dar numai cerul cel înalt ne-a întâmpinat (…) M-am urcat în tren fetiță și am coborât femeie.”

Atât de cer, cât și de pământ o desparte însă experiența din lagăr, „surghiunul” cu epuizare fizică (munci agricole, pescuit, croitorie), rații, foame, frig, învățarea limbii ruse, moarte, speranțe eșuate de iubire. Totuși, deportații români dovedesc că se poate merge mai departe, că nu a fost atins capătul. Prin urmare, se gospodăresc, muncesc, își arată priceperea, transformând răul într-un rău digerabil. Capătul drumului evocat încă din titlu de autoare devine relativ. E un necapăt. Istoria mare se scrie continuu, e cu de toate, cu încercări și dezechilibre. De forța fiecărui individ depinde supraviețuirea. Sublinierea omeniei, a valorilor, a spiritului de adaptare în ciuda condițiilor indică astfel o a altă miză a romanului Lilianei Corobca. Folclorul local devine pregnant nu doar în planul poveștilor, căci țărăncile noastre cos, își duc tradițiile mai departe indiferent de context. Și acest aspect este postulat de către autoare.

De altfel, ce fac românii când pun piciorul în Siberia? Încing o horă, apelând la tipicul haz de necaz: „Nu știu cum ne-am strâns una-n alta, ne-am îmbrățișat, am început să batem din picioare, să fredonăm o melodie, să cântăm tot mai cu suflet, mai tare, să ne rotim, improvizând, în cele din urmă, o horă. Păi ce fac româncuțele vrednice ca să nu înghețe? Înjgheabă o horișoară.”

Interesant modul în care Liliana Corobca operează cu adevărul istoric, suprapunându-i un strat ficțional, care are rolul de a atenua atrocitățile istoriei. Rezultatul e un roman în care plânsul se preschimbă în zâmbet – și nu de puține ori. De la agonie la extaz, nimic nu e de nesuportat, atâta vreme cât există credința în propriile forțe – par a spune printre rânduri narațiunile cuprinse aici. Ce e viața în romanul autoarei? O poveste cu suișuri și coborâșuri, o poveste care se rostește în pragul morții de către o eroină nonagenară, ce a cunoscut suferința izbăvitoare, păstrându-și umanitatea și arătând că oamenii pot improviza în situațiile extreme „ca-n poveste, că-nainte mult mai este”.

____________

*Liliana Corobca, Capătul drumului, Polirom, Iași, 336 p.

 

[Vatra, nr. 6-7/2018, pp. 41-42]

 

 

Capătul drumului la Ambadada Moldovei din București

iunie 15, 2018

Lansare de carte cu ocazia apariției romanului „Capătul drumului”, miercuri, 16 mai 2018, la Ambasada Republicii Moldova, aleea Alexandru nr. 40.

Excelenţa Sa dr. în Istorie Mihai Gribincea, ambasadorul Republicii Moldova a rostit un cuvânt de salut și a făcut o scurtă introducere în istoria deportărilor.

Invitați, alături de autoare: Mariana Sipoș și Radu Negrescu-Suțu.
Moderatoare: Ioana Revnic.

 

Fotografia postată de Valeriu Turea.

Fotografia postată de Valeriu Turea.

 

Fotografia postată de Simona Tanase.

Fotografia postată de Valeriu Turea.

 

Fotografia postată de Marina Luiza Cristea.

 

Fotografia postată de Alina Pavelescu.

 

 

 

Fotografia postată de Dorica Boltaşu Nicolae.