Archive for the ‘Uncategorized’ Category

Buchpräsentation: Liliana Corobca „Der erste Horizont meines Lebens”, 13.11., MUSA, Wien

Octombrie 30, 2015

Liebe Kolleginnen und Kollegen,

 

wir laden Sie herzlich zur Buchpräsentation im MUSA ein:

Liliana Corobca präsentiert ihren neuen Roman Der erste Horizont meines Lebens

im Gespräch mit Elke Schmitter (Der Spiegel).

Übersetzung und deutsche Lesung von Ernest Wichner.

 

 cid:image001.jpg@01D10D7D.AD6EFC20 Freitag, 13.11.2015

18:00 Uhr

 

MUSA

Museum Startgalerie Artothek

Feldererstraße 6-8

1080 Wien

 

 

Gebunden, 192 Seiten

ISBN 978-3-552-05732-6

Preis: 19,50 € (A)

Übersetzt aus dem Rumänischen

von Ernest Wichner

Zsolnay Verlag

 

„Liliana Corobca gelingt es mit

ihrem beharrlichen Blick aufs Detail,

der fast schon an die

emotionale Schmerzgrenze reicht,

die kosmische Einsamkeit dieser

Kinder in Worte zu fassen.“

 

Dirk Schümer, Die Welt

 

 

Weitere Termine:

 

12.11.: Graz

14.11.: BUCH WIEN

16.11.: Salzburg

27.11.: Berlin

28.11.: Bad Saarow

29.11.: Heidelberg

02.12.: Langenau

03.12:  Ulm

 

Weitere Informationen finden Sie hier.

 

Die harte Realität eines moldawischen Mädchens – geschildert von einer beeindruckenden neuen literarischen Stimme.

Die zwölfjährige Cristina kümmert sich um alles: Sie kocht, putzt, füttert die Hühner und Schweine und ist Elternersatz für ihre jüngeren Brüder. Die Geschwister leben in einem Dorf in Moldawien, während die Mutter in Italien fremde Kinder hüten muss und der Vater in Sibirien arbeitet. Dabei ist Cristina eigentlich in Cousin Lucian verliebt, träumt vom ersten Kuss und einer besseren Zukunft. „Das Warten ist wie ein kleines Tier, weder ein Haustier noch ein wildes Tier, mal brav und schläfrig, mal böse und entfesselt.“

Eine einprägsame Geschichte in starken Bildern, geschildert aus der Sicht von Kindern, die am Rande von Mitteleuropa alleine zurückbleiben.

 

Liliana Corobca, geboren 1975 in Saseni-Calarasi / Moldawien, ist Literaturwissenschaftlerin und Schriftstellerin und lebt in Bukarest. Sie hat mehrere Bücher über die Zensur der Literatur im kommunistischen Rumänien veröffentlicht. 2010 erschien ihr Roman Ein Jahr im Paradies (Edition Merz / Solitude) auf Deutsch.

 

In Zusammenarbeit mit:

 

     

 

Anunțuri

Digresiune

Septembrie 2, 2013

Despre bogăţia scriitorilor sovietici existau diferite mituri. Au fost cazuri când scriitorilor li se solicita ajutorul chiar şi de către persoane necunoscute. Nu toţi erau însă fabulos de bogaţi. Autoarea volumului Viaţa cotidiană a scriitorilor sovietici din anii 1930-1950, Valentina Antipina, relatează un asemenea caz, legat de Mihail Bulgakov: „Într-o dimineaţă devreme i-a sunat telefonul. Scriitorul a sărit din pat, a alergat desculţ la telefon şi a auzit în receptor o voce răguşită:
– Tovarăşe Bulgakov, noi nu ne cunoaştem, dar sper că asta n-o să vă împiedice să mă ajutaţi… Imaginaţi-vă, acumcâteva clipe, ieşind dintr-o berărie, mi-am spart ochelarii cu ramă de aur. Am orbit pur şi simplu! Cu miopia mea… Cred că nu veţi fi în mare pagubă dacă îmi veţi da o sută de ruble pentru nişte ochelari noi?”
Înfuriat, scriitorul a închis aparatul şi s-a întors în pat, dar nu a reuşit să adoarmă, că a sunat iar telefonul. Aceeaşi voce răguşită întreabă:
– Bine, dacă nu cu ramă de aur, atunci cu nişte ochelari simpli mă puteţi ajuta?” (Ed. Molodaia Gvardia, Moskva, 2005, pp. 89-90, trad. din rusă)

Lansare Kinderland 2 iunie 2013

Iunie 16, 2013
Lansare Kinderland

Lansare Kinderland

Lansare Kinderland

Iunie 16, 2013

971667_633147623380324_559339612_n[2]

Lichtungen

Iunie 8, 2013

971576_319775458154974_1671174811_n[1]

cenzura veselă

Februarie 17, 2013

SFAT PRIETENESC – (După Skrabov)
Stelian Filip
Deunăzi, ieşind de la servici,
Un iepure—a trecut pela arici:
—”Prietene deşi e un secret,
Iţi spun…dar te-aş ruga sa fii discret:
Vor sa te treacă-n cadru disponibil
Că prea eşti zău ţepos şi irascibil
Şi nu—ţi ţii gura ,frate-miu deloc!…
Tu, pentru orice lipsă te faci foc
Şi, după cum se ştie, deseori,
Te dai cu ţepii la superiori.
Ce te priveşte dumnealor ce fac?
Priveşte-n jur la ăia care tac!
Nu—i doare capul! Prima este primă,
Chiar pentru o contribuţie infimă –
Contabilul — bursucul – nu se bagă
Şi-o să-şi păstreze postul o viaţă-ntreagă
Dar cîrtrţa? Să piară toată Baza,
închide ochii – chit că ea-i cu paza.
Din toţi cum vezi, doar tu eşti mai moţat
Si—n permanenţă pus pe criticat.
Alaltăieri făcuşi o nouă gafă
Zicînd despre directorul girafă
Că—şi ţine nasu-n aer,a scandal.
Şacalului i-ai spus că e şacal,
O s—o păţeşti, pe legea mea, băiete!
Şi—or să te dea cu capul de perete
Cît despre mine, ştii că nu-s fricos
Dar pentru slujbă tremur sepios…”
Prin cele spuse-n versul meu sever,
Eu nu la oameni vreau să mă refer
Ci, mai cuminte, am găsit cu cale
S—arăt deschis că şi-între animale
Se cam discută—n felul respectiv
Şi, se—nţelege, nu fără motiv…
Văzui chiar ieri, de pildă, doi arici
Umblînd pe drum – să caute servici!

Communist Censorship Institution in Romania

Iulie 6, 2012

ABSTRACT

 

In 1944, with the advance of the Soviet troops to the west,  Soviet officers began to implement the Soviet system of censorship in all „liberated” countries. As a rule, this process has been made taking into account specific peculiarities of each country or the Soviet interest and this did not involved, as binding, the establishment everywhere of  the Glavlit institutions. While existence of such state structure was possible only in the Communist regime (Nazis and democratic regimes have not known institutions like Glavlit), Communist system in some countries of the Soviet bloc has dispensed by services of this institutions, operating generally without cracks. Hungary, Yugoslavia and the German Democratic Republic, for example, did not have such institutions. But everything that is being published in these countries was supervised by special departments of the Central Committee and „all cultural institutions throughout the country, from the editorial offices of political journals to the publishing houses of children’s books, theatre managements, scientific as well as artistic institutions have the prime duty of exercising censorship. And those in leading posts at all levels know this and comply”[1]. The abolition of censorship institution inBulgaria (1956) andRomania (1977)  not coincided with the liberalization of their communist (censorship) system.

Romanian censorship began its existence repeating or imitating the stages of Soviet censorship formation: banning and blocking the press (non-communist, opposition, ie nearly all media), purge of books, closure of the private bookstores or their nationalization, punitive measures against public figures etc. As in the Union of Soviet Socialist Republics, the books and media purge started in Romania before the official establishment of the institution of censorship, DGPT – General Department for Press and Publications (Romanian equivalent of the Soviet’s Glavlit). In 1949, when this institution was founded, it was already reaching the third wave of purges. What the USSR developed over decades (eg books purge), was made in only a few years in Romania. Soviet indications were very accurate because of their vast experience. The period of 1944-1949 is little known and it is almost inaccessible due to the total or partial lack of documents (there is not in Romania any archival background about the Allied Control Commission, par example). Therefore, we paid particular attention to this time period.[2]

The first major action of censorship was the purge of books and effective controls of all publications. But these tasks were performed either in the early years or have been  passed into the responsibility of other institutions (the advance control of publications will be conducted by the publishers and editors, for example). In the Soviet Union, censorship, as an independent organization,  was formed on 6 June 1922, having been called „General Department of Literature and Publications” (Glavlit), a subordinate institution of the People’s Committee of Education (Narkompros). In 1933, when the Glavlit evolved, it was subordinate directly to the Council of Ministers of the Soviet Union and changed their name  „Main Administration for Safeguarding State Secret in the Press”.

The complex system of laws on protection of state secrets that was adopted inRomaniasince 1945-1949 can be attributed to two reasons:

1. Romanian Communist Party, with an old tradition of conspiracy, illegal activity, maintained and developed a real „mania for secrecy”[3]. This is explained by communist ideology itself which put in the center of human existence the class struggle, confrontation between the proletariat and its multiple class enemies. The appeal for „revolutionary vigilance” against „inside and outside” enemies was ubiquitous in the speeches of communist party leaders.

            2. Soviet Union’s influence is not at all negligible: „Soviet officials were the main factors that have established data constituting state secrets for all Eastern bloc”[4]. The main state structures, formed after the Soviet model and with the help of the Soviet specialists, have inherited also the Soviet  system for safeguarding the secrecy. Since its establishment in 1948,  the mission of „Securitatea” (romanian security organs)  was: „the defense of democratic gains and assurance of security in Romanian People’s Republic against the conspiracy of internal and external enemies.”[5] In Bulgaria, for example, „The List of state secrets has been elaborated by a commission consisting of El. Gavrilova[6], V. Katishev, officials of the State Security, and of the Ministry of National Defense”, Viktor Katishev being the deputy director of Soviet Glavlit [7].

Initially, protection of State Secrets does not enter into censorship duties inRomania. According to Decree no. 218 (Given in Bucharest on the 20th of May, 1949), for organizing D.G.P.T., subordinated to the Council of Ministers Council of Ministers of the Romanian People’s Republic, the institution has the following obligations:

„a) to edit Official Buletin of Romanian People’s Republic;

             b) to authorize the occurrence of any publications: newspapers, magazines, programs, posters, etc.., taking measures to meet legal requirements for printing;

             c) to authorize the printing of  all kinds of books, in Capital and Province;

             d) to authorize the distribution and  promotion of books, newspapers, and any other publications, as well the import or export of newspapers, books or art objects;

             e) to regulate the work conditions for bookstores, secondhand bookshops, public libraries, newspapers depositories, books depositories etc.;

            f) to prepare and distribute for press official communications of the Council of Ministers and to coordinate the work of press services of ministries, public departments and institutions. „[8]

The situation changed very quickly. Already since November 1951, „this problem has become very important”[9], as stated in a report „about tasks execution for safeguarding state secrets by censorship and media”. Based on documents from the archives, we can see how Romanian officials DGPT  regularly completed the statistics and tables about state secrets entered in the press. In “Statistics of censorship during the month February 1952”, it states that the total number of performed censorships was 642, of which 328 are „censorships of state secrets”[10]. After the Council of Ministers Decision No. 267 (February 23, 1954) about establishing and organizing tasks of censorship institution, he main task of DGPT consists in exercising state control in order to protect state secrets and in terms of political content, of all material with nature of propaganda, agitation and of any publications, prints, to be disseminated in public.[11] From this period, in censorship documents we will find, quite often, statements such as: „General task of the delegates D.G.P.T., and of instructors and lecturers is to defend state security on the ideological plan, strict preservation of the state and party secrets, defence of the party line purity.” [12]

In the communist regime, the censorship was not exercised only by DGPT- the censorship institution. There were “editorial censorship”, effectuated by employees of magazines, publishing houses, radios and televisions, etc.; the “repressive censorship” executed by the political department (political control) of the security organizations; ideological censorship, effectuated by party leadership, which had the first and last word in  why and how it should appear or be banned (The party gave indications to the DGPT); the „inside” censorship which caused authors to guess the ideological,  aesthetic, political regulations of his work over numerous stages of the control. But the main institution of censorship exercised the most important and the largest operations of censorship and control. An army of censors was actually in charge of the whole process of banning, discovering the authors, information, „anti-Soviet” and harmful works. In Soviet Union, Glavlit disappeared with the collapse of the communist regime. The abolition of that institution decided by Nicolae Ceauşescu in 1977 is an essential moment in the evolution of the censorship inRomania and we found documents regarding the last years of this institution.

I tried to reconstruct the activity of censorship institution, step by step, looking for documents in the fund “Committee for Press and Publications”, of the Central Historical National Archives. A timeline of the documents was irrelevant because there are years in which the important documents about the funding of censorship are poor. Therefore, I propose a thematic classification of the fund.

Like pieces in a comprehensive puzzle, the 106 documents from volume I are arranged, chronologically, into two thematic chapters: 1. Structure, attributions; 2. The activity of censorship departments. Volume II contains three parts: 1. Relations DGPT (CPT) with other institutions; 2. Direction Control-Training. Centre-Province relation; 3. The censor. Main character (191 documents). Some important issues are discussed in the foreword „Censorship mechanisms in the communist regime in Romania” (vol. I) and afterword „State secret and censorship institution” (vol. II).

 


[1] Pierre Kende, Censorship in Hungary, Dušan Havliček, Public information in the soviet political systems, Research project, Crises in Soviet-type systems, Study No. 9, Koeln, 1985, p. 44.

[2] We’ve put together a volume of documents refering the activity of censorship during the first period: Epurarea cărţilor în România. Documente (1944-1964), (The Purge of books in Romania), edition, preface and notes by Liliana Corobca, Bucureşti, Ed. Tritonic, Bucureşti, 2010.

[3] Florian Banu, „Secretul de stat în România populară sau despre societatea ermetică” (The state secret in popular Romania or about the hermetic society), in Dosarele Istoriei, no. 10(86)/2003, („Buletin C.N.S.A.S.”, no. 4), p. 52.

[4]  Vesela Chichovska, „Glavlit (1952-1956). Izgrazhdane na edinna cenzurna sistema v Bulgarija” (Establishment of unique system of censorship in Bulgaria) in Istoricheski pregled, 1991, knizhka 10, p. 52.

[5] Florian Banu, op. cit., p. 52.

[6] The leader of Bulgarian Glavlit.

[7] Vesela Chichovska, op. cit. p. 52.

[8] Romanian Central Historical National Archives (ANIC), Fund „Press and Publications Committee” (CPT), file 13.1950, tab 57.

[9] ANIC, CPT, file 22.1952, tabs 38-40.

[10] Ibidem, tabs 61-62.

[11] ANIC, CPT, f. 10.1949, t. 18.

[12] Ibidem, f.  4.1955, t. 45.

 

●  Instituţia cenzurii comuniste în România, 1949-1977. Documente. Vol. I-II (Communist Censorship Institution in Romania), forthcoming.       

Nazism versus comunism: instituţia cenzurii.

Iulie 2, 2012

Desigur, multe comparaţii se fac între cele două regimuri totalitare, comunist şi nazist. La nivel structural, sistemele cenzurii se deosebesc însă, chiar dacă unele etape coincid, de pildă, epurarea cărţilor, naţionalizarea editurilor, îndrumarea şi manipularea scriitorilor. Perioada nazistă a cenzurii începe cu arderea cărţilor  din 10 mai 1933, simbol al barbariei culturale şi al instaurării unei noi epoci. La fel ca în regimul comunist, şi naziştii aveau „Liste ale literaturii dăunătoare şi indezirabile”. De pildă, în anul 1934 au fost interzise 6834 titluri,  aparţinând unui număr de  2293 autori[1] . Cenzura cărţii nu s-a mărginit doar la autorii germani (sau de limbă germană), începând din 1933, în listele indexate se aflau mulţi autori sovietici, dar şi americani, britanici, francezi.  Chiar şi opere de Balzac, Boccacio, Diderot şi Zola au fost clasificate ca fiind «periculoase şi indezirabile»[2]

Ministerele (al Propagandei, al Ştiinţei şi Educaţiei), Camera de Cultură a Reichului, care avea aproximativ 200.000 de membri, Biroul Federal de Externe, pe de o parte, alături de poliţia secretă de stat şi serviciul de securitate, precum şi departamentele speciale ale biroului de partid, pe de altă parte, erau instituţiile principale care coordonau, controlau şi dominau politica literară în regimul nazist. La 1 octombrie 1934 se înfiinţează şi departamentul pentru literatură în cadrul Ministerului Propagandei. Activitatea şi atribuţiile acestora sunt pe larg prezentate în volumul lui Jan-Pieter Barbian, Politica literară în statul nazist (capitolul II,  „Înfiinţarea instituţională a dictaturii media şi puterea ei asupra cărţilor”[3]).  

Un rol cheie l-a avut Joseph Goebbels, în calitate de ministru al Instruirii Populare şi al Propagandei şi preşedinte al Reichskulturkammer (RKK – Camera de Cultură a Reichului[4]), înfiinţată tot de el. Tot ce urma să fie publicat în acea perioadă, trebuia supus aprobării lui. Pentru Goebbels, „propaganda nu este o dogmă, ci o artă a elasticităţii”[5] . RKK a fost infiinţată la 22 septembrie 1933, cu scopul de a controla toată producţia culturală şi de a promova cultura ariană de partid. Toate tipăriturile aveau nevoie de avizul RKK, fără de care nu se putea publica nimic. Această instituţie, care a dus cea mai intensă activitate de control şi cenzură din regimul nazist, avea următoarele departamente: muzică, literatură, presă, teatru, radiodifuziune, arte vizuale, cinematografie. N-a fost o instituţie secretă; un echivalent aproximativ al acesteia ar fi Uniunile de creaţie din regimul comunist.


[1] Jan-Pieter Barbian , Literaturpolitik im NS-Staat. Von der “Gleichschaltung” bis zum Ruin, Frankfurt am Main, Fischer Taschenbuch Verlag, 2010, pp. 254-255.

[2] Ibidem, p. 270.

[3] Ibidem, pp. 81-193.

[4] Hans Hinkel, Handbuch der Reichskulturkammer. Berlin, Deutscher Verlag für Politik und Wirtschaft 1937; Hans Schmidt-Leonhardt, Die Reichskulturkammer. Berlin/Wien, 1936. Din păcate, textele se citesc cu dificultate, fiind scrise în „Frakturschrift“ , o specie a scrisului gotic, preferată de nazişti până în 1941.

[5] Jan-Pieter Barbian, op. cit.,  p. 16.

 

fragment din MECANISMELE CENZURII COMUNISTE (prefaţă), INSTITUŢIA CENZURII COMUNISTE ÎN ROMÂNIA, 1949-1977
VOL. I, Ediţie, prefaţă şi note de Liliana COROBCA,
în curs de apariţie

Negrissimo, fragment actual

Iunie 29, 2012

Un fragment din Negrissimo (din ce în ce mai actual)

 

Privesc la geamul cu pisică. Astăzi nu-i. Mai bine. Mă molipseam de jalnica ei neputinţă când vrăbiile (de afară) dansau pe pervazul geamului făcându-i în ciudă. Prima dată s-o fi speriind ele când pisica se agita de partea cealaltă a ferestrei. Apoi probabil chiar le făcea plăcere s-o chinuie, iată suntem atât de aproape, dar nu ne poţi face nimic, inutil zgârii sticla cu ghearele tale. O pisicuţă ce se încălzeşte la soare. Se întinde pe pervaz şi rabdă vrăbiile needucate, nepoliticoase. Oare e bine să fii pisică, să nu faci nimic, să nu vrei nimic?

Blocul din faţa mea când ies la balcon. Cu viaţa lui cuminte şi misterioasă. Ziua mă uit la pisică, seara la scriitor. Poate nici nu-i scriitor, dar văd foarte clar masa lui de scris cu multe foi cu multe cărţi. O lampă de masă şi un om care în fiecare seară scrie. Cine ştie ce capodoperă chiar sub nasul meu. Îl ur­măream puţin şi intram la mine, mă aşezam la masa mea de scris îngustă, incomodă. La cartea mea antipatică. Acum merge mai bine, îmi îndeplinesc zil­nic norma, uneori o depăşesc.

Dar începutul a fost groaznic. După câteva pagini scrise (primele), te-am sunat ca să-ţi spun că renunţ, că nu-s în stare, că mor, nu pot, auzi? Femeia apăru după câteva ore, vaporoasă, parfumată, frumoasă, perfectă, pupându-mă matern pe amândoi obrăjorii. — Iubito (întotdeauna îmi spunea aşa, chiar şi atunci când ura noastră reciprocă nu mai putea fi ascunsă), e un exerciţiu pen­tru tine, înveţi să scrii, o faci într-o lună, ce subiect simplu şi câţi bani pentru asta, dacă aş putea să scriu ca tine, numai cu asta m-aş ocupa şi aş fi fericită… Eu eram de acord, dar cum să-i explic că nu pot? Nu suport fizic faptul că scriu la negru. Mi-e atât de rău după fiecare pagină scrisă, mi-e greaţă. Mă doare burta, mă doare capul. Îmi imaginez cum scriu, încerc să mă apropii tiptil de subiect, dar când ajung să scriu, nu ştiu ce din mine refuză. Şi e atât de închis totul necruţător nimicitor că-mi pare că am să mor cu foile nescrise în faţă. Dacă tot ce spuneam era adevărat, problema devenea serioasă. Femeia parfumată nu era decât un intermediar, dar m-a recomandat, avea nişte responsa­bilităţi… Dacă eram într-adevăr incapabilă, cu încăpăţânatul meu organism… Devenea tristă şi sincer îmi părea rău că nu pot s-o ajut. — Fă ce poţi. Ţi-e rău şi când aduni fişele? Alcătuieşte planul, bibliografia, nişte notiţe, îţi mai dau o lună… Într-adevăr, nu arăţi prea bine.

Voia să spună, probabil, că arătam ca o adevărată sperietoare. Descom­pusă, destrămată, rufoasă, răpănoasă, cu părul ca o căpiţă de fân, cu faţa uscată, buze supte crăpate, cu ochi roşii de plâns şi de conjunctivită cronică, dădeam senzaţia de ceva degradat şi murdăritor. M-o fi pupat în silă, cred că-i era greaţă de mine chiar şi atunci când mă pieptănam şi mă îmbrăcam mai curăţel.

Senzaţia că te cufunzi în scris ca într-o mlaştină care te trage tot mai jos, deasupra mlaştinii o mână care, grăbită, înfricoşată, scrie ceva, dar ce folos? Scrisul nu te va salva, căci nu-ţi aparţine, ai vândut soluţia ta ultimă pentru nişte bani. Te-ai vândut ca un câine, ţi se vor arunca banii şi şutul inevitabil în fiind… Ce mai vrei?

Nu există subiect mai urât, mai msignifiant… De fapt, mi s-a spus de la bun început: iată tema, cam câte pagini, decent, nu-i caz de mare capodoperă, scrie şi tu acolo să fie scris. Avem noi bani şi relaţii ca totul să iasă cât de onorabil ne convine. Ne trebuie cineva care să „umple” adecvat 300 de pagini.

Sigur, din punctul de vedere al conţinutului, eram cea mai indicată persoa­nă. Eram specialist în domeniu. De ce au nevoie oamenii de cărţi (cu numele lor pe copertă!), mai şi plătesc bani grei pentru ele. Nu-i treaba mea. Eu să umplu 300 de pagini. Dispreţ, greaţă, ură şi alte autosentimente bănuite pe care să le depăşesc. De fapt, nici n-ar trebui să-mi pese de ele. Şi, mai presus de toate, deprinderea. În primele zile mi-am stabilit o normă mică, un obiectiv uşor de atins adică. Două pagini. Şi ce dacă ţi-e rău, scrie două pagini şi vomită apoi cât îţi pofteşte inima. De murit, nu mori (că nu se moare cu una cu două). Bravo! După fericirea primelor două pagini scrise uitai de tot răul închipuit sau adevărat. Apoi până la 10 pagini pe zi. Regim: 7.30 — deşteptarea, 8 — micul dejun, 9-12 — primul scris (4 pagini), 12-15 — un fruct, cumpărat pâine, o distracţie, prânzul, privit pisica de la balcon, altele…, 15-19 — al doilea scris (6 pagini). Dacă norma e îndeplinită, urmează un ceva bun, ceva dulce, poate chiar un film american seara, în calitate de premiu că ai fost sârguincioasă, că meriţi. În cazuri excepţionale, de maximă satisfacţie personală (când am ter­minat primul capitol, de pildă), îţi permiţi să-ţi cumperi o carte la care visezi de mai mult timp, ba chiar îmi dăruiesc şi două zile (cel mult!) în care s-o citesc. Rup adică din timpul meu „negru” în interese personale.

Dimineaţa îmi pun un obiectiv-dorinţă. De pildă, vai ce mult îmi doresc o portocală, nu mai pot fără portocală! Până la 12 scriam şi ieşeam apoi în oraş după portocală. O mâncam atent încet delectându-mă, încercam să fiu fericită mâncând-o, să-mi demonstrez cum depinde fericirea unui om de o portocală.

Deja după primul capitol, răul, greaţa mi-a trecut. Făcusem prezentarea generală, istoricul obiectului cercetat, am considerat că am trecut de ce-a fost mai greu. Apoi fenomenul despre care scriam mi s-a părut interesant. N-are rost mi-am zis, să-1 urăsc, nu-i vinovat, de unde să ştie că o să fie studiat de cineva la negru, bietul subiect. Cu atâta încrâncenare. Care se destrăma încet. Uită că eşti negru, pune-ţi în aplicare antenele şi încearcă să iubeşti (spuneai că nu poţi să scrii decât dacă iubeşti). Să-mi iubesc obiectul/ subiectul şi să mă apropii de el cu tandreţe, cu emoţie, cu gelozie dacă l-a mai atins cineva înaintea mea, cu ură dacă 1-a înţeles cineva mai bine decât mine.

Scrisul la negru nu presupune, în general, aşa ceva. Nu trebuie să te implici, să intri, să te trădezi, să fii personal (dacă te recunoaşte cineva?). Nu trebuie să exişti acolo unde scrii. Să scrii cu un fel de indiferenţă, alb, deşi negru.

Zilele mele trec scriind. M-ai găsit într-o seară când îmi săvârşeam lunga şi meritata plimbare prin parc. Auzisem că ai plecat, nu ştiam că eşti încă aici. Da, sunt, n-am plecat. Tânărul mi-a aprins ochii cu ochii lui scânteietori. Mă bucur că te-am întâlnit. Îmi faci un articol? Şi zâmbeşte. Mi-1 aduci când e gata, (pauză) nu mă fa să aştept prea mult.

Cu dragoste, cu gingăşie etc. m-am apucat să-i scriu articolul. Tu, care mă scoţi din mocirla asta fără capăt, care ai încredere în mine şi-mi oferi această şansă… în sfârşit voi scrie şi voi semna cu numele meu. Eu scriu. Cu adevărat, din tot sufletul… Tot ce-am făcut la lucrarea ceea infirmă îmi e străin, nu mă recunosc, îmi e ruşine, mă îngrozesc aberaţiile […] cum am putut să scriu aşa ceva? Dar ţie îţi voi scrie ceva adevărat, demn, profund, tulburător, surprin­zător, poate chiar original şi extrem de inteligent. Desigur că ţii la mine dacă îmi ceri tocmai mie să scriu acest articol. Şi după el ce poveste frumoasă va urma… Nu am dreptul să ratez, nu pot pierde această ocazie.

Şi desigur că am ratat şi am pierdut. Nu înţeleg cum de n-am putut scrie măcar ceva. Nimic. Nici două fraze închegate. Dacă vreo idee căpăta contur, când dădeam s-o întind pe hârtie, nimic din ce-mi doream, totul stupid, confuz. Cum să-ţi dau asemenea prostii, asemenea naivităţi, cum să stea numele meu sub rândurile idioate? Ideea că nu pot, că pur şi simplu nu pot, mi s-a furişat pe la spate. Stau cu nefericita foaie pe care nu e scris nimic, nişte începuturi de cuvinte. Casc ochii să înţeleg dacă se poate. Ce să înţelegi… Te-am evitat (şi acum te mai evit), n-o să-ţi scriu niciodată, am plâns, mi-am plâns cine ştie ce dragoste sau şansă şi m-am întors ca un câine jerpelit (prăpădit) la scrisul meu negru. Unde nu trebuie să impresionez, să fiu originală, extraordinară, unde pot să fiu stupidă oricât, pot să greşesc şi să gândesc, pot să fiu cum sunt şi cum vreau. Nu exagerez. Sunt neagră. Sunt cea mai neagră.

După fiecare capitol primeam banii. Doamna parfumată care mă trata ca pe un copil genial era foarte încântată. Simţeam după satisfacţia ei, socotea probabil că face o afacere bună. Eu interpretam: m-am vândut prea ieftin, capul meu e mai important (de fapt, eram şi eu mulţumită din anumite puncte de vedere), din discuţie înţelegeam că nu citeşte ce am scris şi că nici n-o preocupă. — Iubito, îţi mai este rău? Mă întreabă pe un ton înduioşător. M-ai speriat atunci. — Dar e atât de responsabil, subiectul e complicat, trebuie să vin cu
inovaţii, să fac analize atente… Minţeam eu cu neruşinare. Gândea stiloul înaintea mea. Băteam apă în piuă până se revărsa peste „normă”, doar ca s-o înde-plinesc. Scriam tot felul de citate din capul meu, iar dacă vreo opinie a unui savant se potrivea din întâmplare şi o scriam, alte informaţii (editură, anul apariţiei) le completam din gând, ce plăcere a falsificaţiei! De două ori am prezentat monografii pe care nici măcar nu le-am deschis, dar le-am comparat între ele. Am făcut paralele cu cercetători străini inexistenţi, dar care sună bine
într-un studiu serios. Un cercetător rus contemporan afirma în această privinţă
sau un important savant spaniol (şi-i spuneam numele) care a scris câteva cărţi
despre acest fenomen (puneam câteva cărţi cu anul apariţiei)…

A început să-mi placă. S-a ajuns până la defectare chiar. Scriam cu atâta avânt că nu mai aveam nevoie de „vreau azi o portocală” sau alte avansuri. Îno­tam ca un peşte fericit în neagra scriitură.

Nu am de ce mă plânge. Sunt fericită. Scrisul acesta liber, lipsit de preju­decăţi şi responsabilităţi, când poţi scrie orice, copia de oriunde, diverse tâm­penii inclusiv, prefăcându-mă, eu, o savantă perfectă şi ceilalţi, la rândul lor, că citesc studii savante. Când regele e gol-goluţ. Şi voi care mă plătiţi cu bani grei n-o să ştiţi adevărul, şi dacă o să ştiţi, o să mă scald în revolta voastră cu beatimdine, căci va fi, vai, prea târziu, mult prea târziu, iar eu atât de inexis­tentă. Povara cărţilor proaste voi o veţi purta, ca şi dispreţul cititorilor even­tuali. Scrisul la negru nu (mă) obligă…

În loc de 300 de pagini, am scris 500. Mi s-a plătit întotdeauna cu regula­ritate. După un timp apare doamna, mă invită la un restaurant (!) şi-mi dă­ruieşte un parfum (să put a parfum la fel ca ea, adică) scump, mă strânge de mână, mă ciupeşte de obraz cu învechita ei duioşie maternă. A auzit şi ea că plec. Pleci — Păcat, aici ai mai multe şanse. Da, să scriu toată viaţa la negru… În ţara asta sunt mulţi oameni inteligenţi, oameni politici adică, în primul rând, dar şi tot felul de subsecretari ori subminiştri, doctoranzi întru burse străine, publicişti renumiţi, scriitori fără inspiraţie etc. care ar avea foarte mare nevoie de asemenea studii, cercetări serioase, scrise cu talent, ar da bani grei pentru asta. Din câteva cărţi îţi iei şi o garsonieră decentă. Altfel chiar dacă scrii pentru tine, ce şanse ai, ştii cât te costă o carte? De acord, dar nu pot acum, trebuie o pauză, măcar o mică pauză…

Apropo, astăzi a fost lansarea cărţii, a fost foarte frumos. De ce n-ai fost? N-am vrut. Autorul îţi trimite un exemplar (ce drăguţ, scrâşnesc răbdător) cu autograf. O iau, o mângâi, iubita mea, cât m-am chinuit cu tine, ce frumoasă eşti, ce nouă şi ce pură! Citesc autograful: „Frumoasei domnişoare Antonia Buche, acest mic dar din partea Autorului”. Al Autorului aşadar, iar eu sunt o oarecare frumoasă domnişoară. Nu vreau s-o iau. Nu pot s-o suport. Am şters lucrarea din calculator, am aruncat toate foile, cartea asta m-ar dezechilibra. O restitui cu un vag rămas-bun. E scumpă, probabil, şi editura, ce prestigioasă… Eu n-am să public niciodată la o asemenea editură (devin melancolică şi sen­timentală). Doamna o ia, înţelegătoare: E mai bine aşa. M-am gândit să nu ţi-o dau. Discuţia noastră a luat sfârşit. Am fost pupată pe obraji. Aventura noastră a luat sfârşit. Cartea noastră a luat sfârşit. M-am dus în parcul meu preferat, am dezbrăcat parfumul de cutia strălucitoare. Scump, franţuzesc. L-am trântit cu putere de trotuar. Mirosul lui senzual, fin, delicat m-a învăluit o clipă, doar o clipă. Nimeni nu m-a văzut. M-am îndreptat spre casă, puternică şi tristă. Cu doamna parfumată nu m-am mai întâlnit niciodată.

 

Liliana Corobca, Negrissimo, Editura Arc, Chişinău, 2003, pp. 17-21.

O poezie interzisă de cenzură: EPILOG LA O FABULĂ MAI VECHE din volumul „Dialectica poeziei” de M. Breslaşu

Mai 30, 2012

EPILOG LA O FABULĂ  MAI  VECHE

                          Împrejurarea cred că se cunoaşte               

                          O lebădă jignise-un nor de broaşte

                          articulând cumplite nerozii

                                      – şi erezii –

                                  despre bel-canto şi viaţă.

 

                                  Ce nu se ştie – e  că-a doua zi

                                                 dis-dimineaţă 

                                             o urgentă şedinţă

                                             a fost iar convocată

                                             să rostească-o sentinţă

                                             fără prejudecată!

                                   Participantele fiind cu capsa

                                                        pusă    

                                   iată care a fost  pedeapsa

                                                            propusă:

                                    „Precum a reieşit,

                                             nu de la glas

                                             i s-a fost tras

                                             năpasta

                                   ci de la punctul de vedere greşit,

                                   Deci, ochii vor avea de ispăşit!

                                           Iconoclasta

                                   îşi va pierde vederea! Asta,

                                            şi basta’’

                                    Mai rămâne de hotărât

                                                 acum

                                                 numai atât:

                                                 cu ce – şi cum?

                                    Să-i ardă ochii ? Să-i înţepe!  Sau să-i scoată ?

                                    „Să-i scoată!” a răspuns broştimea toată

 

                                     S-a iscat însă o vie discuţie

                                     asupra instrumentului de execuţie…

                                                şi fitecime

                                                dădea un alt imbold:

                                                o speclă – un piron –

                                                un mărăcine –

                                                un tirbuşon –

                                                sau chiar un simplu bold.

                                                Într-un sfârşit

                                     lucrările de cuvânt fiind limitate

                                               au răuşit

                                     să facă-o unanimitate

                                     şi asupra punctului CU CE vor scoate

                                     ochii sărmanei lebede netoate!

 

                                     Şi toate cele broaşte de pe lac         

                                     – vroind să-şi fie reciproc pe plac –

                                            fac:

                                  CU- AC, CU- AC!