Archive for Martie 2012

«Privacy policy in law», cenzura, secret de stat la Sankt-Petersburg: Conferinta

Martie 24, 2012

General and professional education committee ofLeningradregion

PushkinLeningradStateUniversity

Nizhny Novgorod Regional department of Russian society of historian-archivists

 

invite historians and lawyers to take part

 

in the international science conference

 

«Privacy policy in law»

 

that will take place on April 4-5, 2012

 

The goal of the conference is to unite scientific societies of historians and lawyers for studying relevant and ill developed issues of judicial science and history of state and law, developing new knowledge and sharing experience.

The aims of the conference are to provide an opportunity to discuss for the first time the history of the development and realization of privacy policy in law, not only in Russia, but also abroad; to create the intellectual foundation for the further studies of important problems in judicial science, to define possibilities of scientific issues, connected to the work of privacy policy.

 

Major fields of work:

  • · military and state secret inRussiabefore the revolution
  • · commercial secret inRussiabefore revolution
  • · personal secret, letters and other types of secret information inRussiabefore revolution
  • · military and state secret in RSFSR andUSSR
  • · private life, letters in RSFSR andUSSR
  • · history of secret clerical correspondence inRussiaandUSSR
  • · special funds in libraries, museums and archives ofUSSR. History and legal base
  • · privacy policy in modern law ofRussian Federationin 1991-2011
  • · theoretical questions of the privacy policy. Privacy policy in Europe, theUSA, East.

 

Conference allows postal participation. Conference application form and article matters should be sent to the e-mail not later than April 1,  2012. Application form must contain: the title of the report; first name, second name and surname of the author; academic degree and rank, position; full name of the organization they represent.; address where the conference book should be sent, telephone, e-mail of the author; participation form (live/postal).

Works, published in this international conference are equal to the work publications in major reviewed scientific journals and publications, which reflect the main scientific results of dissertation.

Organizing committee reserves the right to pick out the articles for publication in the “Leningrad judicial magazine” (recommended by the HAC – Higher Attestation Commission – for the publications in “Science of law” subject).

The cost of 1 article publication: 1 page – 200 RUB (5 EUR). Size of the article is from 5 to 10 pages. Norms of work appearance are according to government standart. Word, line spacing 1.

Payment receipt (with account details ofPushkinLeningradStateUniversity) is sent to the author together with the confirmation, that the article is accepted to be printed.

 

 

Conference works Books are sent to the authors if the postage expenses are paid: around Russia– 100 RUB (3 EUR), for the foreign participants – 300 RUB (8 EUR). For more information about the conference, accomodation and participation phone: (812) 466-80-29 (the Department of the theory and history of state and right) or send an e-mail: kaftigp@gmail.com (with the mark “privacy policy conference”). Executive secretary Ksenia Malych.

 

Our Address:196605, St. Petersburg, Pushkin, Peterburgskoe Shosse 10

Organization committee


Anunțuri

INSTITUŢIA CENZURII COMUNISTE. POLONIA.

Martie 24, 2012

După al doilea război mondial, ţările blocului comunust au cunoscut o puternică ofensivă din partea Uniunii Sovietice, care a dus la instaurarea partidelor comuniste şi la crearea, după model sovietic, a noilor structuri de stat. În general, sovietizarea[1] s-a efectuat cu particularităţi specifice fiecărei ţări, în funcţie şi de interesul sovieticilor şi nu a presupus peste tot înfiinţarea, în mod obligatoriu, a „Glavliturilor”.  Fără a propune o analiză comparată, vom prezenta în continuare câteva informaţii legate de mecanismul cenzurii din ţările socialiste, care ar scoate în evidenţă atât similitudinile, cât şi diferenţele faţă de instituţia comunistă din România.

După Glavlitul sovietic, instituţia cenzurii poloneze are cea mai intensă şi mai îndelungată activitate, fapt care se explică în primul rând prin interesul Uniunii Sovietice faţă de această ţară. „În cadrul procesului de sovietizare a Europei Centrale şi de est, Polonia a cunoscut tratamentul cel mai dur, datorită aşezării geografice, dar şi prin mărimea sa, reprezentând unul dintre factorii importanţi în asigurarea poziţiei dominante strategice şi politice a Moscovei în această zonă.”[2]

Încă înainte de sfârşitul războiului, la 3 noiembrie 1944, Glavlit trimite doi emisari „pentru organizarea cenzurii în cadrul Comitetului Naţional Polonez”. În apropiere se mai dădeau lupte, dar funcţionarii cenzurii s-au apucat de lucru. În două luni în Polonia a fost lichidată toată presa partidelor de opoziţie, a început procesul de epurare a cadrelor, literatura şi arta au fost puse sub controlul dur al partidului, s-a înfiinţat Biroul Central al Controlului Presei. În 1944, Guvernul provizoriu polonez a emis o lege a presei, în care se afirma, printre altele, că libertatea presei şi a cuvântului în Polonia „eliberată” serveşte interesele societăţii şi constituie o garanţie a democraţiei, contribuind  la oprirea dezinformării din partea elementelor duşmănoase, la păstrarea secretelelor militare etc. Ultimul punct al decretului, nr. 8. în care se spunea „Editor sau redactor poate fi doar un cetăţean polonez, nu mai tânăr de 21 de ani, care nu a stat la puşcărie şi nu a fost privat de cetăţenie”, nu a fost pe placul cenzorilor sovietici. De asemenea, nu le-a plăcut nici faptul că cenzura nu va controla radioul, cursurile universitare, filmele etc. Proiectul de cenzură polonez nu a fost aprobat, fiind înlocuit cu unul propus de sovietici. Atunci când unul din cenzorii polonezi a fost bănuit de simpatii anglo-saxone (cazul unui director provizoriu), el a fost imediat înlocuit. În general, cenzorii polonezi erau aleşi de oficialii sovietici. Acest epizod este relatat de Pavel Reifman, care conchide: „Este foarte evident amestecul deschis al sovieticilor în treburile Poloniei, care accepta fără crâcnire toate proiectele impuse de sovietici. Cenzorii raportau la centru că operaţia decurge foarte bine şi că în ianuarie 1945 cenzura va fi instaurată. ”[3]

Reifman mai notează şi reacţiile „pozitive” din partea reprezentanţilor Ministerului Securităţii Sociale, căruia i s-a subordonat cenzura în primele luni: „cenzura trebuie să fie cumplită şi puternică, altfel nu va fi cenzură”; încă un detaliu fugitiv: „Toţi cenzorii vor obţine rang (militar sau în cadrul securităţii? nu se precizează; n.n. L.C.), echipament şi o hrană excelentă”[4].

Ca o mărturie a succesului, cenzorii sovietici scriu (probabil la începutul anului 1945) despre faptul că în ultimele două luni şi jumătate au fost  efectuate 120 de intervenţii în presă, 58 la radio, au fost interzise două piese, două spectacole de estradă, şase filme, temporar a fost sistată apariţia unui ziar. A fost organizată cenzura în alte două oraşe.[5]

Instituţia poloneză a cenzurii s-a numit mai întâi Biroul Central de Control al Presei, Publicaţiilor şi Spectacolelor, devenind, prin decret de stat, la 5 iulie 1946[6], Direcţia Generală a Presei, Publicaţiilor şi Spectacolelor (Główny Urząd Kontroli Prasy, Publikacji i Widowisk[7]), care avea atribuţii similare Glavlitulului sovietic. Şi-a schimbat denumirea în 1981 în Direcţia Generală pentru Controlul Publicaţiilor şi Spectacolelor. S-a subordonat Consiliului de Miniştri, fiind finanţată din bugetul Prezidiumului Consiliului de Miniştri, directorul fiind numit de Consiliul de Miniştri la cererea primului ministru.

În  perioadă stalinistă „cenzura a devenit atât un act de monitorizare, cât şi de teroare şi control”[8]. După moartea enigmatică a lui Bierut[9] la Moscova, în timpul congresului al XX[10], începe o perioadă de relaxare în Polonia. Am găsit şi o informaţie din această perioadă care pare greu de crezut, nefiind exemplificată: „În septembrie 1956, angajaţii GUKP[11] au cerut desfiinţarea cenzurii”[12].

Una dintre cele mai importante mărturii despre cenzura întregului bloc sovietic, publicată înainte de căderea regimului comunist îi aparţine lui Tomasz Strzyżewski, cenzor în oraşul Cracovia, care a adunat documente ale cenzurii din 1975 până în 1977, când emigrează în Anglia. Volumul său, The Black Book of Polish Censorship a avut un impact puternic atât în lumea occidentală (a fost publicat la Londra), cât şi printre intelectualitatea poloneză (unele fragmente au apărut în Polonia în regim samizdat). Cele 700 de documente conţin atribuţiile instituţiei, regulamentul de funcţionare, liste ale cărţilor intezise, liste ale cenzorilor din aparatul central şi local, circulare trimise organelor locale etc. Culmea ironiei, după căderea regimului comunist, din cauza restricţiei de 30 de ani a accesului la documente în arhiva poloneză de stat, „documentele în orginal, a căror copii le-a furat Strzyżewski, nu au putut fi consultate până în 2004-2007.”[13]

Referindu-se la situaţia cenzorilor, aceste „personaje cenuşii din birocraţia de mijloc”,  Strzyżewski  pretinde ca aceştia aveau privilegii speciale, „în timp ce tinerii polonezi aveau de stat la rând 15 ani pentru un apartament, cenzorii erau puşi primii pe listă. Cei de rand înalt puteau să folosească magazinele speciale alimentare ale partidului şi locuri de vacanţe. Toţi cenzorii erau scutiţi să apară în faţa curţii pentru răspundere civilă sau penală.”[14]

Într-un interviu luat unui cenzor polonez în 1980, la întrebarea : „Oricine poate fi cenzor ?” Răspunsul este: „Oricine are studii medii şi dorinţa de a lucra aici se poate angaja. Majoritatea sunt absolvenţi de facultăţi umaniste… Profesia este destul de mult feminizată, fiindcă este un lucru calm şi liniştit. Unii sunt ghidaţi de motive pecuniare, alţii cred că asta este calea cea mai bună de a apăra socialismul. Cineva crede că e un joc foarte captivant. Precum şahul.”[15] 

Venirea la putere a generalului Wojciech Jaruzelski în 1981 a pus capăt liberalizării şi a dus la intensificarea controlului de stat. După căderea Solidarităţii[16], radiodifuziunea a fost proclamată instituţie militară şi clădirea ei a fost ocupată de armată. Au fost adoptate legi dure care sporeau puterea cenzurii. Circulaţia informaţiei externe a fost restrânsă. Reacţia multor artişti şi scriitori a fost să boicoteze politica de stat şi să se dedice unor activităţi clandestine. În 1990 parlamentul polonez a votat abolirea cenzurii, „una dintre cele mai represive moşteniri ale sistemului comunist” [17] .


[1] Există o bibliografie impunătoare pe această temă. Trei viziuni asupra acestui fenomen: Carrère d’Encausse, Hélène, Le Grand frère: l’Union soviétique et l’Europe soviétisée, Paris, Flamarion, 1983;  T. V. Volokitina, G. P. Murashko, A. F. Noskova, T. A. Pokivailova, Moskva i vostochnaja Evropa. Stanovlenie politicheskih regimov sovetskogo tipa. 1949-1953. Ocherki istorii, Moskva, ROSSPEN, 2002; The sovietisation of Eastern Europe. New Perspectives on the Poswar Period, edited by Balász Apor, Péter Apor and E. A. Rees, Washington D.C., New Academia Publishing, 2008.

[2] Ion Constantin, Polonia în secolul totalitarismelor. 1918-1989, Bucureşti, Institutul Naţional pentru Studiul Totalitarismului, 2007, p. 346.

[3] P. S. Reifman, sursa citată.  

[4] Ibidem.

[5] Ibid.

[6] Poland de John Michael Bates, în Censorship : a world encyclopedia, ed. cit.,  p. 1892.

[7] „Cenzura w Polskiej Rzeczypospolitej Ludowej” , http://pl.wikipedia.org/wiki/Cenzura_w_Polskiej_Rzeczypospolitej_Ludowej, accesat la 6 martie 2012.

[8] The Black Book of Polish Censorship, documents gathered by Tomasz Strzyżewski, translated and edited by

JaneLeftwich Curry,New York, Random house, 1984, p. 15.

[9] Bolesław Bierut (1892-1956)prim-secretar al C.C. al Partidului Muncitoresc Unit Polonez  (1948-1956).

[10] La 14 februarie 1956 se deschidea congresul XX al PC al URSS, în cadrul căruia (la 24 februarie), N. Hruşciov a prezentat un raport în care condamna cultul personalităţii şi crimele făcute de Stalin evocând: abuzul de putere, arestarile în masă, deportari monstruoase, execuţii fără proces, insecuritate în statul sovietic, teama şi disperarea cetăţenilor; absurditatea blamului de contrarevolutionar, torturi pentru smulgerea de informaţii etc. În multe ţări, acest eveniment a însemnat sfârşitul epocii staliniste.

[11] Echivalentul DGPT în România.

[12] Poland de John Michael Bates în Censorship : a world encyclopedia, ed. cit.,  p. 1892 („În September 1956, GUKP employees appelead for the abolition of censorship”).

[13] Czarna ksiega cenzury de John Michael Bates, în Censorship : a world encyclopedia, ed. cit. pp. 619-620.

[14] The Black Book…, ed. cit., p. 48.

[15] Ibidem,  p. 47.

[16] Sindicatul Independent Autocefal „Solidaritatea” (Solidarność ) – fondat în septembrie 1980 la Gdańsk , condus iniţial de Lech Wałęsa, a constituit o importantă mişcare anticomunistă.

[17] Jonathon Green, op. cit., p. 447.

fragment din INSTITUŢIA CENZURII COMUNISTE
ÎN ROMÂNIA. 1949-1977. VOL. I
Ediţie, prefaţă şi note de Liliana COROBCA

INSTITUŢIA CENZURII COMUNISTE. BULGARIA.

Martie 24, 2012

Instituţia cenzurii în Bulgaria se numeşte Glavlit, la fel ca în URSS, şi a fost înfiinţată în anul 1952. Specialiştii în domeniu (Vesela Ciciovska, în mod special) analizează sistemul cenzurii comuniste încă din 1944.[1] După 9 septembrie 1944, Bulgaria trece prin câteva etape asemănătoare celor din România şi alte ţări ale blocului comunist. Menţionăm rolul hotărâtor al Comisiei Aliate de Control care utiliza argumentul luptei împotriva fascismului pentru reprimarea liderilor. Comisia a pus condiţia ca pe teritoriul Bulgariei să se difuzeze literatură sovietică şi rusă doar prin filieră sovietică, principiu care a rămas valabil până la mijlocul anilor ’80. Lupta împotriva opoziţiei s-a dus între 1945-1947. Sub influenţa legaţiei sovietice de la Sofia, în aprilie 1946 a fost adoptată Legea presei care viza lichidarea presei de opoziţie.

Atenţia autorităţilor se îndreaptă apoi către domeniul culturii, creându-se, tot în 1946, Comitetul pentru ştiinţă, artă şi cultură (KNIK), care avea funcţii de cenzură şi era coordonat de V. Cervenkov[2]. De fapt, politica partidului în domeniul culturii se desfăşura prin KNIK; Ministerul Afacerilor Interne pedepsea, pentru caracter antinaţional, dăunător etc., ceea ce se hotăra la secţia Propagandă şi Agitaţie a CC PCB[3] şi se transmitea apoi KNIK.  Tot în acest an (1946) a fost introdus monopolul asupra publicaţiilor şi cinematografiei.

Din 1950 până în 1952 are loc reorganizarea învăţământului, fiind introdus sistemul sovietic de învăţământ (notarea de la unu la cinci). Urmând modelul sovietic, s-a considerat că avocatura, fiind de prisos, trebuie desfiinţată şi, treptat din 1945 până în 1952, profesia a dispărut.

În octombrie 1952, în cadrul Biroului Politic al CC PCB o comisie formată din Encio Staikov, Ruben Levi (Avramov), Karlo Lukanov, Gheorghi Mihailov şi Gheorghi Kumbeliev au pregătit „proiectul de înfiinţare a instituţiei centralizate a cenzurii după modelul Glavlitului sovietic”[4], care să fie subordonat nemijlocit conducerii CC al PCB. La 20 decembrie (1952) se aprobă varianta definitivă, instituţia având rang de minister, iar directorul fiind pe aceeaşi poziţie cu un ministru.

Prima parte a sarcinilor de bază ale Glavlitului se referă la lupta împotriva ideologiei burgheze, înţeleasă foarte cuprinzător: „de la naţionalism, şovinism, cosmopolitism, rasism până la troţkism – vechi şi nou – titoism şi traiciokostovism[5]”. Tot aici este inclusă şi o sarcină pozitivă: „de a întări marxism-leninismul în toate sferele de activitate socială”[6]. A doua grupă a sarcinilor includea controlul asupra divulgării secretului de stat în presă şi în alte tipuri de publicaţii şi informaţii, radio, edituri, imagini vizuale (foto), programe şcolare şi manuale.

Din momentul înfiinţării, 20 decembrie 1952, şi până la desfiinţare, noua instituţie a fost coordonată direct de Cervenkov, deşi oficial Glavlitul  a fost condus de Elena Gavrilova. Primii lucrători, aprobaţi personal de Cervenkov, se numeau redactori politici (politredactori – ca în URSS). În Glavlit au fincţionat 200-300 de cenzori, cifră considerată exagerată, având în vedere că în 1956, anul desfiinţării, lucrau 137 de persoane, inclusiv personal tehnic, administrativ şi redactori din provincie.[7]

Primele etape ale activităţii Glavlitului se află sub stricta supraveghere a directorului adjunct al Glavlit URSS, Viktor Katişev. Glavlitul cuprindea 7 sectoare: „Controlul presei centrale din Sofia, al emisiunilor radio şi informaţiei vizuale (foto)”, „Controlul cărţilor şi revistelor”, „Controliul bibliotecilor, muzeelor şi expoziţiilor”, „Coordonarea organelor locale”, „Importul şi exportul literaturii”, „Cadre”, „Sectorul administrativ-financiar”. 

Controlul cărţilor şi al revistelor din străinătate era foarte strict. Amploarea acestei izolări este ilustrată nu doar prin faptul că din aprilie până în decembrie 1954, de pildă, au fost reţinute de către organele Glavlitului 7463 materiale care conţineau peste 20.000 exemplare, dar şi prin aceea că cenzorii aveau şi listele exacte (foarte scurte!) ale cetăţenilor care erau abonaţi la publicaţii din Vest.[8]  Stricteţea controlului reiese şi din faptul că pe liste se afla şi consulul sovietic Iu. Prohodov, care primea Times şi „încă două ziare occidentale progresiste”. Prin urmare, Glavlitul urmărea nu doar cetăţenii bulgari, dar şi diplomaţii din ţările Europei de Est, inclusiv din URSS. Vesela Ciciovska consideră că „între serviciile de cenzură din ţările blocului de Est a existat o legătură directă, dar nu am găsit incă dovezi categorice în sursele documentare”[9] (nu credem că au existat asemenea legături, nu era în interesul sovieticilor).

În 1956, Cervenkov însuşi cade sub loviturile cenzurii. Făcuse nişte trimiteri la opera lui Beria[10], tocmai când acesta era epurat din biblioteci şi acuzat de crime. Din acest an, cariera politică a liderului bulgar intră în declin.

Desfiinţarea Glavlitului bulgar s-a produs ca o reacţie a congresului al XX din URSS.

Glavlitul a căzut sub atacul criticii de partid din două motive: primul, pentru că costă prea mulţi bani şi al doilea: pentru că V. Cervenkov (care considera că Glalvitul trebuie să se supună direct doar lui) nu a permis, în ultimii ani, niciunui membru de partid să intervină în treburile instituţiei.  „Motivul desfiinţării Glavlutului nu a fost caracterul nedemocratic al instituţiei, care a afectat imens viaţa culturală, ci faptul că a fost o instituţie creată de un lider căzut în disgraţie, V. Cervenkov, şi subordonată numai acestuia. […] În anul 1956, în pofida şomajului printre intelectuali, funcţionarii Glavlitului au fost angajaţi în Ministerul Culturii, Ministerul Poştei, al Telecomunicaţiiilor, în redacţii şi la radio.”[11] Desfiinţarea instituţiei nu a dus la liberalizarea regimului cenzorial şi a fost doar un act formal, cenzura nu şi-a modificat principiile de activitate până la sfârşitul anilor ’80.


[1] Весела Чичовска, „Главлит (1952-1956). Изграждане на единна цензурна система в България” (Vesela Ciciovska, „Glavlit (1952-1956). Înfiinţarea sistemului unic de cenzură în Bulgaria)” în Istoriceski pregled, 1991, knijka 10, pp. 38-69.

[2] Vâlko Veliov Cervenkov (1900-1980) –  liderul Partidului Comunist Bulgar între 1950-1954. În 1952 era Secrtear general al CC PCB şi Preşedintele Consiliului de Miniştri, numit şi „micul Stalin” pentru politica stalinistă intensă.

[3] Partidul Comunist Bulgar.

[4] Vesela Ciciovska, art. cit., p. 48.

[5] Traicio  Kostov (1897-1949) – politician bulgar, vicepreşedinte al Consiliului de Miniştri şi secretar general al Partidului Comunist Bulgar (1945-1949), condamnat la moarte şi omorât în 1949, reabilitat după 1956.

[6] Vesela Ciciovska, art. cit., p. 49.

[7] Ibidem, p. 51.

[8] Ibidem, p. 64.

[9] Ibid.

[10] Lavrenti Beria (1889-1953) – prim-secretar al CC al RSS Georgiene (1931-1938), Comisarul Poporului pentrru Afaceri Interne (NKVD) între 1938-1945, vice-preşedinte al Consiliului de Miniştri (1946-1953), Ministru de Interne (1953). 

[11] Vesela Ciciovska, art. cit., pp. 68-69.

 

fragment din INSTITUŢIA CENZURII COMUNISTE
ÎN ROMÂNIA. 1949-1977. VOL. I
Ediţie, prefaţă şi note de Liliana COROBCA

INSTITUŢIA CENZURII COMUNISTE. CEHOSLOVACIA.

Martie 24, 2012

Din 1948 până în 1953 în Cehoslovacia a dominat cenzura de partid, împărţind  atribuţiile şi responsabilitatea cu editorii şi redactorii, activişti de încredere ai partidului. La fel ca în alte ţări ale blocului comunist, această etapă s-a caracterizat prin desfiinţarea librăriilor private, epurarea cărţilor, adăugând excesul de zel al redactorilor în aplicarea politicii de partid.  La 22 aprilie 1953, a luat fiinţă Oficiul Controlului de Stat al Presei, organ guvernamental nonpublic, încorporat, din 1954, Ministerului de Interne. Principala sarcină: de a controla mass-media şi toate activităţile cultural-artistice. Acest serviciu a subordonat necesităţilor şi intereselor de partid întreaga presă şi cultură cehă, prin măsuri atât „prescriptive”, cât şi „proscriptive”[1], care au dus la o puternică formă de autocenzură. Existenţa cenzurii nu a fost admisă public până în 1966 („18 ani clandestini, dar cei mai eficienţi”[2]). Din acest an, Oficiul îşi schimbă numele şi trece în subordinea C.C. al P.C. Cehoslovac.

Declaraţia privind desfiinţarea cenzurii în 1968 a fost una formală, deşi ideea s-a vehiculat intens („La 26 iunie [1968] a fost abolită cenzura din presa scrisă, din radio şi televiziune.”[3]). De fapt, în 1966 se adoptase o nouă lege a presei, la care se va renunţa în 1968, pe vremea lui Dubcek[4] ( „din 1969 cenzorii sunt înlocuiţi cu redactorii”[5]),  pentru o foarte scurtă perioadă, căci după invazia sovietică instituţia cenzurii a fost rapid reîinfiinţată şi s-a numit Oficiul pentru Presă şi Informaţii, poreclit „Utisk” – represiunea. Transformat în anii ’80 în Oficiul Federal pentru Presă şi  Informaţii, instituţia avea şase sarcini generale: de a propune şi de a implementa politica guvernamentală pentru presă şi informaţii; de a înregistra presa periodică; de a asigura protecţia intereselor de stat; de a supraveghea importul materialelor străine şi de a controla distribuirea publicaţiilor tipărite în Cehoslovacia de editori străini sau difuzate de agenţii de presă străine; de a acorda autorizaţii redactorilor şefi care nu sunt de naţionalitate cehă; de a autoriza organizaţiile care au dreptul să primească şi să difuzeze publicaţii periodice. „Protecţia interesului de stat” acorda acestui oficiu puteri nemăsurare pentru a restricţiona difuzarea informaţiei.[6] În anii ’80, sub regimul lui Husák[7], apare literatura în regim samizdat.


[1] Atât măsuri legale, cât şi legi nescrise.

[2] Zdenek Krystufek, The Soviet Regime in Czechoslovakia, East European Monographs, Boulder, Distributed by Columbia University press, New York, 1981 (Cap. 17. „Censorship and Information”), p. 128.

[3] Elena Iuliana Lache, Relaţii internaţionale în perioada Războiului Rece, Bucureşti, Ed. Fundaţiei România de mâine, 2009, p. 142.

[4] Alexander Dubček (1921-1992) – prim secretat al PCC (1968-1969), iniţiatorul unor reforme de liberalizare a regimului comunist (primăvara de la Praga), reprimate de armata sovietică.

[5] Zdenek Krystufek, op. cit.,  p. 129.

[6] Jonathon Green, op. cit.,  pp. 134-135.

[7] Gustáv Husák (1913-1991) – Secretarul general al P.C. Cehoslovac (1969-1987), Prezidentul Republicii

Socialiste Cehoslovace (1975-1989).

 

fragment din INSTITUŢIA CENZURII COMUNISTE
ÎN ROMÂNIA. 1949-1977. VOL. I
Ediţie, prefaţă şi note de Liliana COROBCA

MECANISMELE CENZURII COMUNISTE. GLAVLIT (III)

Martie 19, 2012

Activitatea cenzurii poate fi urmărită din rapoartele pe care le făcea Glavlitul sau din notele comisiilor de partid care controlau şi analizau (uneori foarte critic) intervenţiile făcute de cenzori. Într-o notă în care Glavlitul  încerca să convingă CC de necesitatea controlului editurilor (prealabil şi postcontrol) de către organele sale, se menţionează că în anul 1925: „cu îndreptări ale Glavlitului au apărut 683 de cărţi, 1215 din aceste îndreptăti aveau caracter politico-ideologic.”[1].

În raportul de activitate a Glavlitului pe anul 1939[2] se enumeră cele mai frecvente erori din presă (unele le întâlnim şi în presa românească):

trebuia tipărit                                    a fost tipărit

istoric                                                 isteric

socialism                                            capitalism

de clasă                                              de casă

besstraşnâi (neînfricat)                      straşnâi (straşnic, fioros)

porocinosti (depravare, viciu)           procinosti (tărie, rezistenţă)

predsedateli (preşedinte)                   predateli (trădător)

prevraşcenie (transformare)              prekraşcenie (încetare)

La 29 iulie 1944, în „Nota AGITPROP-ului către secretarul CC VKP (b) A. S. Şcerbakov despre rezultatul verificării Glavlitului[3]  este analizată activitatea Glavlitului. Direcţia propagandei a controlat activitatea cenzurii la efectuarea controlului prealabil al literaturii tipărite. La început, sunt aduse două exemple de activitate pozitivă a instituţiei, când s-au scos unele materiale pe bună dreptate, după părerea autorului notei. „Dar, în acelaşi timp, şeful Glavlitului şi funcţionarii aparatului Glavlit au comis unele exagerări serioase în aprecierea unor lucrări”[4]: e dat drept exemplu articolul academicianului Vavilov „Lenin şi fizica contemporană”, interzis de Glavlit pentru „greşeli grosolane de ordin idealist şi empiriocriticism”. Şi autorul note explică demersul lui Vavilov, care prezintă în mod adecvat analiza leninistă privind „criza fizicii” şi pune în valoare importanţa lucrării lui Lenin „Materialism şi empiriocriticism”… deci nu era cazul să fie interzis… Sunt citate şi alte lucrări, considerare de cenzori „dăunătoare politic” în mod nejustificat: „Uneori cenzura descoperă greşeli de redactare, considerându-le politice. De pildă, într-o poezie din antologia «Poezia tinerilor poeţi ucraineni» , se află fraza: «Şi neamţul a zbierat: Să taci, bătrâne!». Cenzorul a subliniat fraza considerând-o greşeală politică, pentru că expresia «Să taci, bătrâne» e politicoasă şi nu trebuia atribuită unui neamţ.”[5] În urma controlului, se constată că „cenzorii nu poartă destulă responsabilitate pentru materialul vizat”, părerea cenzorului „i se aduce la cunoştinţă şefului Glavlitului în mod oral, ceea ce duce la lipsa de responsabilitate”. Propuneri: „Să se instituie o strictă răspundere faţă de materialul cenzurat. Concluziile privind intervenţiile cenzorilor să fie scrise.[…] Să se introducă prezentarea în fiecare zi la Direcţia Propagandei CC a datelor despre ediţiile care nu primesc bun de tipar, cu indicarea exactă a motivului interzicerii”[6].

Desigur, erau nenumărate cazuri de exagerare a cenzorilor, care ajungeau să facă parte din folclorul comunist, circulând mai ales în mediul scriitoricesc. În antologia Copiii sovietici,  o poezie nevinovată a celebrului poet pentru copii, S. Marşak, Bagaj (despre  călătoria unei doamne cu căţelul), este interzisă pe motiv că ar sugera unele deficienţe ale Ministerului Transportului. Cenzorul citează, în raportul său, strofa următoare:

O doamnă a depus pentru bagaj

Divanul, geanta şi un sac de voiaj.

O cutie, un coş şi-ncă o cutiuţă

Şi o căţeluţă micuţă.

apoi comentează:

„Mai departe, în scopul reprezentării Comisariatului Popular al Căilor Ferate[7], versurile transmit, în aceeaşi manieră, felul cum căţelul a crescut pe drum. […] Pentru copiii proletari antologia nu este adecvată. În general, nu se simte în ea tendinţa de a face din copil un activist pe tărâm social.”[8]

Primul şef (oficial) al Glavlitului, Nikolai Meşceriakov, unul dintre conducătorii Direcţiei Agitprop a CC (despre care se spune că ar fi condus de facto cenzura până în 1927[9]) „după ce a fost numit în funcţie (formal), a fost trimis în concediu şi, la întoarcere, postul era ocupat de Lebedev-Poleanski”[10], în unele surse numele lui Meşceriakov nici nu este menţionat, primul şef al cenzurii fiind considerat P. I. Lebedev-Poleanski[11], comunist de încredere, personaj destul de erudit, inteligent, atent; i se datoreşte faptul că a făcut tot posibilul ca Glavlit să-şi lărgească sfera de influenţă şi să deţină cât mai multă putere[12]. În 1931, conducătorul Glavlitului este numit Boris Volin, care era adeptul unificării tututor tipurilor de cenzură, precum şi a subordonării instituţiilor republicane, id est crearea pe baza Glavlit RSFS Ruse a Glavlit URSS. O scurtă perioadă de timp, directorul cenzurii a fost S. B. Ingulov, care pe mulţi i-a trimis la moarte sau prin puşcării, sfârşind şi el la fel, fiind împuşcat (considerat duşman al poporului, care „nu inspiră încredere din punct de vedere politic”[13]).  Primii conducători ai Glavlitului mai aveau oarecare veleităţi literare sau publicistice, scriseseră câte o carte în tinereţe,  dar următorii  şefi ai cenzurii erau activişti obedienţi, care puteau cu succes îndeplini orice altă funcţie în aparatul de partid. În perioada războiului, şeful Glavlit este N. G. Sadcikov, după  urmează C. C. Omelcenko. Cel mai longeviv conducător al Glavlitului este Pavel Romanov, care a deţinut această funcţie, cu câteva scurte întreruperi, din 1957-1986; „Romanov a reprezentat funcţionarul tipic de partid care nu se distingea printr-o intelegenţă specială, dar conducea cu fermitate conform liniei partidului”[14].


[1] Цензура в Советском Союзе..., ed. cit., p. 97. Traducerile din limbi străine ne aparţin.

[2] История советской политической цензуры…, ed. cit., p. 323. Referatul are 6 părţi: I. Cantitatea muncii şi personalul organelor cenzurii; II. Calitatea muncii organelor cenzurii; III. Greşelile scăpate de organele cenzurii; IV. Controlul literaturii străine care spseşte din străinătate; V. Activitatea de epurare a literaturii dăunătoare din p. de vedere politic; VI. Concluzii.

[3] История советской политической цензуры…, ed. cit.,  pp. 86-89.

[4] Ibidem, p. 87.

[5] Ibid., p. 88.

[6] Ib., p. 89.

[7] „Narkomputi”, în text (Наро́дный комиссариа́т путе́й сообще́ния).

[8] Цензура в Советском Союзе…  ,ed. cit.,  p. 108. „Pretenţia faţă de această poezie îndrăgită de copii e de-a dreptul anecdotică;  asemenea anecdote, adevărate şi uneori exagerate, circulau mereu în mediul literar”, notează V. Volovnikov.

[9] „Zensur in der Sowjetunion“, http://de.wikipedia.org/wiki/Zensur_in_der_Sowjetunion, accesat la 12 februarie 2011.

[10] M. V. Zelenov, op. şi sursa citată.

[11] Conducătorii Glavlitului: Lebedev-Poleanski P.I. (1922-1931),Volin B.M. (1931-1935), Ingulov S.B. (1935-1938), Sadcikov N.G. (1938-1957), Romanov P.K. (1957-1965, 1965-1986), Ohotnikov A.N. (1965-1966), Boldâriov V.A. (1986-1991) în Цензура в Советском Союзе. 1917-1991, ed. cit., p. 575.

[12] M. V. Zelenov, op. şi sursa citată.

[13] Цензура в Советском Союзе.., ed. cit., p. 72.

[14] V. A. Solodin, op. cit., p. 318.

fragment din „Instituţia cenzurii comuniste în România. 1949-1977”, ediţie, prefaţă şi note de Liliana Corobca, in curs de apariţie…

 

MECANISMELE CENZURII COMUNISTE. Glavlit (II).

Martie 19, 2012

Perioada anilor 1917-1922, prima etapă a cenzurii comuniste, este foarte importantă şi i-am acordat mai multă atenţie în prefaţa volumului Epurarea cărţilor în România[1]. .

Glavlit  s-a descifrat „Direcţia Generală pentru Literatură şi Tipărituri” până în 1933, fiind în subordinea Narkompross-ului (Comisariatul Popular al Educaţiei). Ulterior se va numi „Direcţia Comisarilor Poporului pentru apărarea secretelor militare şi de stat în presă”. Iar din 1946 se va subordona Consiliului de Miniştri. Până în 1991 instituţia şi-a schimbat de 11 ori denumirea[2], toate titlurile păstrând sintagma „apărarea secretului de stat”.

Prima operaţie de mare anvergură a cenzurii sovietice a fost epurarea cărţilor. La început cărţile se distrugeau pur şi simplu, iar din 1926 în marile biblioteci se formează „fondurile speciale” – unde, la ordinul cenzurii, se păstrau cărţile şi publicaţiile periodice care puteau fi consultate numai pe baza unor aprobări speciale. Primele depozite s-au format pe baza unor fonduri secrete existente încă înainte de revoluţie. În perioada sovietică aceste fonduri au atins cifre gigantice: în anul 1987, în unele biblioteci cu depozit secret se aflau un milion şi jumătate de cărţi şi publicaţii periodice. Arlen Blium, cercetător al cenzurii comuniste, se referă la „Bibliocidul total” din perioada comunistă, când descrie procesul de epurare a cărţilor[4]. Distrugerea în masă a patrimoniului a avut un efect devastator asupra noilor generaţii. Cenzura a urmărit „crearea omului nou”, afectând, de fapt, identitatea naţională şi personală. Unii specialişti, urmărind fenomenul cenzurii în raport cu identitatea, consideră  că „cenzurarea conduce, de fapt, la negarea într-o anumită măsură, a identităţii celuilalt”[5]. Distrugerea susţinută a culturii, a patrimoniului naţional, reprimarea autorilor din primii ani de instaurare a cenzurii comuniste a contribuit  la „modificarea genetică” a noilor generaţii, cu repercusiuni profunde în societăţile post-totalitare.

În 1922 Glavlitul avea două secţii[6]:

1) „Literatură”: care făcea cenzura politică şi militară a tuturor tipăriturilor; alcătuia lista cărţilor interzise ruseşti şi străine (care sosesc în ţară).

2) „Secţia administraţie-instructaj”: care avea funcţii de control a editurilor, tipografiilor, librăriilor, bibliotecilor, instruirea secţiilor din provincie; urmărea activitatea personalului din tipografii, edituri etc., fiind în strânsă legătură cu GPU; trimitea oamenii pentru controlul pe teren; trimitea ordine şi note în provincie, solicitând rapoarte de activitate (mai existau şi unităţile „Secretariat” şi „Bibliotecă şi arhivă”).

În decretul despre înfiinţarea instituţiei, atribuţiile Glavlitului erau: controlul prealabil al tipăriturilor periodice şi neperiodice, al desenelor, fotografiilor, hărţilor etc., eliberarea permiselor (vizelor) de tipărire, alcătuirea listelor cu publicaţii interzise pentru vânzare şi difuzare etc;  Glavlitul şi organele sale interzic publicarea şi difuzarea operelor: a) care fac agitaţie contra puterii sovietice, b) care divulgă secretele de stat ale Republicii, c) care tulbură opinia publică prin comunicarea informaţiilor false, d) care au caracter pornografic.” [7]

Iată cum au evoluat atribuţiile Glavlitului în doar câţiva ani (în 1927): autorizarea apariţiei şi desfiinţării edituror şi publicaţiilor periodice; aprobarea editorilor şi a redactorilor (dacă erau comunişti, aceasat se făcea de comun acord cu Secţile de Presă şi Cadre al C.C.);  aprobarea planurilor editoriale şi ale publicaţiilor periodice (din 1927, împreună cu Secţia Presei a C.C.); controlul prealabil şi postcontrolul literaturii, coorodnarea şi controlul îndeplinirii planului editorial şi de producţie al editurilor; evidenţa statistică a importului şi exportului literaturii; acordarea permisiuniii de organizare a conferinţelor, dezbaterilor etc.; controlul asupra radiodifuziunii, epurarea de pe piaţa cărţii şi din biblioteci a literaturii dăunătoare (examinarea şi evaluarea acestei literaturi); analiza politico-ideologică a literaturii în curs de apariţie.[8]

În 1938, în perioada de apogeu a activităţii,  în componenţa Glavlitului intrau următoarele (15) sectoare:

„a) sectorul de apărarea secretelor militare şi de stat;

 b)    „   ”         controlul literaturii străine

 v)    „    ”        controlul spectacolelor şi al radiodifuziunii

 g)    „   ”          controlul lit. social-politice

 d)    „   ”         controlul lit. artistice

 e)     „   ”         controlul lit. tehnico- ştiinţifice

 j)      „   ”        controlul lit. pe teme agricole şi rurale

 z) controlul ziarelor

 i) sectorul epurării operelor interzise

 k) sectorul planificării şi al finanţelor

 l) direcţia economică

 m) secţia de cadre

 n) secţia specială

 o) inspecţia generală

 p) secretariatul pentru probleme generale şi juridice”[9].

În anul 1947 în componenţa Glavlitului intrau şapte sectoare, dintre care (doar) unul se ocupa de păstrarea secretelor de stat şi militare, încă unul controla informaţia corespondenţilor străini trimisă din URSS, iar celelalte cinci se ocupau cu cenzura ideologică[10].

În 1991, „Agenţia pentru apărarea secretelor de stat în presă”,  urmaşa Glavlitului, în pragul desfiinţării, avea (iarăşi) două secţii principale:

Direcţia tipăriturilor şi instituţiilor editoriale 

Sectorul lit. tehnico-ştiinţifice

Sectorul lit. economice şi social-politice

Secţia postcontrolul tipăriturilor

Sectorul pentru activitatea cu întreprinderile poligrafice

 

Direcţia Literatură străină

Sectorul SUA, Anglia şi ţările limbilor orientale

Sectorul limbilor romano-germanice

Sectoul pregătirii documentelor normative

Secţia coordonării inter-republicane

Sectorul ziare, radio şi televiziune

Sectorul pentru studierea tipăriturilor destinate exportului

Sectorul consultativ al legii presei şi al altor mijloace de informare în masă a URSS.[11]

Chiar dacă structura Glavlitului a suferit diverse transformări de-a lungul anilor, principiul de organizare a rămas acelaşi: sectoarele erau împartite în subsectoare sau secţii (unităţi), în care lucrau funcţionarii specializaţi în anumite domenii: tehnică, ştiinţe naturale, agricultură etc. Structurile subordonate (cenzura republicană, regională) imitau structura instituţiei centrale. Constituirea Glavlitului şi a instituţiilor similare din blocul comunist a avut loc în preajma sau imediat după un război (primul război mondial şi războiul civil în Rusia, al doilea război mondial), structura instituţiei a imitat structura militară (şi în România secţiile cenzurii se numeau unităţi). În timpul celui de-al doilea război mondial toţi cenzorii (din Glavlit, republici unionale, regiuni şi raioane) au fost consideraţi în servicu militar activ (conform unui decret din 2 iunie 1942)[12]. Militarizarea structurilor de stat nu a fost legată doar de conflictele armate, ci şi de visul conducătorilor de a-şi întări puterea (în special pe vremea lui Stalin, când nomenklaturiştilor li se atribuiau titluri militare, destul de înalte[13]).


[1] Liliana Corobca, „O privire cronologică asupra procesului de epurare a cărţilor în URSS” în Epurarea cărţilor în România. Documente (1944-1964), Bucureşti, Ed. Tritonic, 2010, pp. 15-36.

[2] Цензура в Советском Союзе, ed. cit., p. 575.

[3] Am analizat fenomenul epurării cărţilor în Uniunea Sovietică şi în România comunistă în vol. Epurarea cărţilor , ed. prefaţă, note de Liliana Corobca, Buc., Ed. Tritonic, 2010.

[4] A.V. Blium, op. şi sursa citată.

[5] Jean-Louis Guereňa, „Pout une histoire de la censure. Censures, censeurs, censuré(e)s” în Figures de la censure dans les mondes hispanique et hispano-américain / dir. Juan Carlos Garrot, Jean-Louis Guereňa et Monica Zapata; avec la participation de José Manuel Munoz, Ricardo Saez, Hélène Rabaey et al., Paris, Editions INDIGO & Côté-femmes, 2009, p. 92.

[6] История советской политической цензуры, ed. cit., pp. 257-261.

[7] Ibidem, pp. 35-36.

[8] M. V. Zelenov, op. şi sursa cit.

[9] История советской политической цензуры…, ed. cit., p. 270.

[10] A.V. Blium, op. şi sursa citată.

[11] История советской политической цензуры…, ed. cit., pp. 400-401.

[12] Ibidem, p. 85.

[13] Al. Iakovlev., op. cit., pp. 126-127.

 

(fragment din prefata culegerii de documente  „Instituţia cenzurii comuniste în România. 1949-1977”, vol. I, in cursa de apariţie…)

MECANISMELE CENZURII COMUNISTE. Glavlit (I).

Martie 19, 2012

Treptat, se pregătea terenul pentru centralizarea sistemului cenzorial. Motivul principal al constituirii Glavlit-ului nu consta în calitatea îndoielnică a cenzorilor sau a muncii lor, căci toate instituţiile făceau, în general, exces de zel, ci că, fiind prea multe – Cenzura Militară, Tribunalul Revoluţionar, Editura de Stat şi alte structuri subordonate acestora – erau greu de coordonat şi de controlat, la rândul lor. Sarcina dificilă a unificării cenzurii i-a revenit lui Troţki, care a întocmit o serie de rapoarte, referate, propuneri despre organizarea cenzurii, care vor duce, pe data de 6 iunie 1922, la apariţia Glavlit-ului. La 4 mai 1921, Troţki prezintă un referat despre activitatea Comisiei pentru tipărituri, după audierea căruia Biroului Politic hotărăşte elaborarea unor proiecte privind difuzarea cărţilor şi ziarelor etc.[1]  La 22 martie 1922, un grup de înalţi funcţionari de stat: Unşliht, Meşceriakov, Lunaciarski, Iakovlev[2] au prezentat rapoarte „Despre cenzura politico-militară a Direcţiei Politice de Stat”. În cadrul acelei şedinţe s-a stabilit:

„a) a se considera necesară unirea tuturor tipurilor de cenzură într-un singur centru (Narkompros[3]), iar conducerea tipografiilor să rămână sub controlul GPU[4].

b) în fruntea cenzurii să fie numită o persoană de către Narkompros, cu consilieri de la oficiul militar şi GPU.”[5]

Tot în cadrul acestei şedinţe s-a hotărât „aprobarea propunerii lui Meşceriacov de a elibera de obligaţia de a cenzura Editura de Stat, Presa sovietică de partid, Direcţia Generală a educaţiei politice, CC al PCRus.[6] şi Cominternul”[7] (adică toate instituţiile care deţineau controlul în diverse domenii legate de tipărituri).

Direcţia Generală pentru literatură şi tipărituri, Glavlit-ul[8], s-a înfiinţat pe data de 6 iunie 1922, denumirea instituţiei fiind preluată de la vechea instituţie ţaristă: „Glavnoje upravlenie po delam pechjati”– „Direcţia Generală pentru treburile presei”[9]; este interesant că şi instituţia identică din România preia o veche direcţie care exista şi înainte, „Direcţia presei” (nu e preluat doar titlul, ci şi funcţionarii).

Printre atribuţiile instituţiei (Glavlit), la înfiinţare, erau incluse: controlul prealabil al tipăriturilor periodice şi neperiodice, al desenelor, fotografiilor, hărţilor etc., eliberarea permiselor (vizelor) de tipărire, alcătuirea listelor de tipărituri interzise pentru vânzare şi difuzare etc. Unul din capitolele decretului de constituire a cenzurii prevede:

Glavlitul şi organele sale interzic publicarea şi difuzarea operelor:

a) care fac agitaţie contra puterii sovietice,

b) care divulgă secretele de stat ale Republicii,

c) care tulbură opinia publică prin comunicarea informaţiilor false,

d) care au caracter pornografic.” [10]

La 25 iunie 1922, Troţki îi trimite (în regim „strict-secret”) lui Meşceriakov o notă „despre politica editorială”. După ce afirmă că „literatura artistica are astăzi o enormă semnificaţie”, critică vehement „literatura burgheză care influenţează tineretul muncitor şi îl otrăveşte”, ajungând la concluzia: „Trebuie să edităm în cantităţi mari şi cât mai repede acele opere literare , care sunt pătrunse de spiritul nostru.”[11]

Politica cenzurii în privinţa editurilor era să le desfiinţeze fie cu forţa, fie pe calea convingerii.[12]. O circulară a Glavlit-ului din 22. XII. 1922[13] cerea înregistrarea tuturor editurilor pentru a vedea „care este fizionomia fiecărei edituri”, cine o sponsorizează, ce legături are cu străinătatea (dacă are), cine face parte din comitetul de redacţie, dacă nu sunt elemente dubioase din punct de vedere politic, antisovietice. Desfiinţarea nu s-a făcut imediat, ci pe parcursul câtorva ani, invocându-se motive „serioase” (cu cât editurile erau mai bune, cu atât era mai rău, după cum observă A. V. Bljum[14]), deşi soarta lor a fost de la bun început pecetluită. Procesul de desfiinţare al editurilor a durat din 1922 până în 1929.


[1] Bolshaja cenzura. Pisateli i jurnalisty v Strane Sovetov.  1917-1956 gg., Dokumenty, sostavitel: L. V. Maximenkov, Izd. Materik, S. Petersburg, 2005 [Marea cenzură. Scriitorii şi jurnaliştii în Ţara Sovietelor], p. 26. Referatul nu este inclus, doar procesul-verbal.

[2] Unşliht Iosif Stanislavovici (1879-1938) – activist de partid şi de stat. Din 1921 – vice director al VCK (strămoşul NKVD) şi GPU, 1925-1930 – vice preşedintele Comisariatului Forţelor Revoluţionare ale URSS, 1933-1935 – şeful Direcţiei Generale a flotei aeriene civile.

    Meşceriakov Nicolai Leonidovici (1865-1942) – conducătorul Direcţiei Agitprop a CC al URSS.

     Lunaciarski Anatol Vasilievici (1875-1933) – conducătorul Comisariatului Popular al Educaţiei (Narkompros); acestuia i se va subordona Glavlit-ul până în 1933.

     Iakovlev (Epştein) Iakov Arkadievici (1896-1938) – activist de partid şi de stat, conducătorul Comisariatului Popular al Agriculturii.

[3] Narodnyi Komissariat Prosveshchenija – Comisariatul Popular al Educaţiei.

[4] Gossudarstvennoje Politicheskoje Upravlenie – Direcţia Politică de Stat.

[5] Bolshaja cenzura……, ed. cit., p. 42.

[6] RKP – Rossijskaja Kommunisticheskaja Partija – Partidul Comunist Rusesc; Comintern – Internaţionala Comunistă.

[7] Bolshaja cenzura……., idem.

[8] În anii 1922-1933 Glavlit-ul se subordona Narkompros-ului RSSR, o scurtă perioadă a anului 1953 (din martie până în octombrie) – Ministerului Afacerilor Interne al URSS, fiind Direcţia Generală II şi, din 1934 până la desfiinţare, în 1991 – Consiliului de Miniştri al URSS.

[9] Cenzura v Sovetskom Sojuze…, ed. cit., p. 33. În l. rusă „pechjati” înseamnă 1) presă, 2) tipărire, imprimare, tipar şi 3) ştampilă, pecete.

[10] Istorija sovetskoj politicheskoj cenzury , ed. cit., pp. 35-36, republicat în Cenzura v Sovetskom Sojuze…, ed. cit.,  pp. 32-33. Primele atestări privind epurarea cărţilor, înainte de constituirea Glavlit-ului, se găsesc într-un document din 13 septembrie 1921 despre vânzarea cărţilor în Moscova. Printre primele categorii de cărţi epurate au fost cele „pornografice şi cărţile cu conţinut spiritual.” („Din Protocolul nr. 59 al Şedinţei Biroului Politic al PC Rus.”, în Istorija sovetskoj politicheskoj cenzury, ed. cit., p. 34).

[11] Bolshaja cenzura……., ed. cit., p. 50.

[12] A.V. Bljum, Za kulisami «Ministerstva pravdy». Tajnaya istorija sovetskoj cenzury. 1917-1929. Sankt Petersburg, 1994

[În culisele «Ministerului adevărului». Istoria secretă a cenzurii sovietice]. Desfiinţarea editurilor particulare este analizată în Partea II, Cap.II: „Glavlit-ul şi editurile particulare”.

[13] Bolshaja cenzura…, ed. cit., p. 37.

[14] A.V. Bljum, Za kulisami «Ministerstva pravdy»…, ed. cit., p. 150.

„O privire cronologica asupra procesului de epurare a cartilor in URSS” , Epurarea cărţilor în România. Documente (1944-1964), ediţie, prefaţă şi note de Liliana Corobca, Bucureşti, Ed. Tritonic, 2010, p. 19-21.

MOTTO

Martie 16, 2012

Cel mai preferat autor pentru motto la cărţile de cenzură este George Orwel. Desigur, al său Minister al Adevărului nici că putea fi mai potrivit pentru o carte despre cenzură. De câteva ori am mai întâlnit: „Lupta omului contra puterii este lupta memoriei contra uitării” de Milan Kundera. Specialiştii ruşi preferă cuvintele lui Evgheni Zamiatin: „Omul a încetat să fie o maimuţă, a biruit maimuţa în ziua când a fost scrisă prima carte. Maimuţa n-a uitat asta nici până azi: încercaţi, daţi-o o carte şi ea imediat o va rupe, o va pângări, o va distruge.” Am vrut ca motto-ul volumului meu să fie fragmentul: „Cuvioşii monahi umblau ca să descopere eretici şi binevoiau a-i bate cu toiegele în cap, rostogolindu-i în pulbere la marginea medeanurilor, pentru credinţa cea adevărată şi în numele lui Isus, Domnul milei; convoiuri de pricinaşi cu aceleaşi straie negre, făcând acelaşi semn al crucii, se grămădeau la poarta Patriarhiei, bătând groaznic război pentru vadul credincioşilor ori pentru vorbe. Măririle lumii treceau cu fală; oştenii cu semeţie.” Creanga de aur, de Mihail Sadoveanu. Apoi am găsi o carte ciudată, în care pe un cenzor îl chema, metaforic, Catoblepas, autorul explicându-ne: „În mitologia greacă catoblepaşii populau infernul; particularitatea lor consta în faptul că îşi mâncau propriile picioare. Or, când o republică moare, asta se întâmplă, pentru că ea îşi distruge propriul fundament.” Apologie de la censure, Laurent Goblot (Edition Subervie, 1959).

fragment din „Mecanismele cenzurii comuniste” (prefata).
INSTITUŢIA CENZURII COMUNISTE
ÎN ROMÂNIA
1949-1977
VOL. I
Ediţie, prefaţă şi note de Liliana COROBCA

MECANISMELE CENZURII COMUNISTE – fragment din Instituţia cenzurii comuniste în România. 1949-1977. Documente. vol. I .Ediţie, prefaţă, şi note de Liliana Corobca

Martie 16, 2012

…….
. În România, instituţia cenzurii – DGPT (Direcţia Generală a Presei şi Tipăriturilor) s-a înfiinţat în 1949, după modelul instituţiei similare sovietice, Glavlit, care a apărut în 1922. În timp ce existenţa unei astfel de structuri instituţionale a fost posibilă doar în cadrul regimului comunist (nici naziştii, nici guvernele democratice nu au cunoscut instituţii precum Glavlitul), sistemul comunist din unele ţări (ale blocului sovietic) s-a putut dispensa de serviciile acestei instituţii, funcţionând fără fisuri. Ungaria şi Republica Democrată Germană nu au avut asemenea instituţii, iar desfiiinţarea Glavlitului din Bulgaria (1956) şi a DGPT din România (1977) nu a coincis nici măcar cu liberalizarea sistemului (sau cu căderea lui). Deci nu vom confunda noţiunea de „cenzură comunistă” cu instituţia cenzurii comuniste.
După părerea unui specialist rus al cenzurii (sovietice), D. Babicenko, ierarhia controlului ideologic de stat arăta în felul următor : „secretarul responsabil sau redactorul ediţiei – Glavlit – Direcţia propagandei – secretarul sau secretarii CC pentru ideologie – conducătorul suprem. Desigur, de întregul sistem era nevoie doar în cazuri rare. De obicei, activau doar câteva elemente ale acestui lung şir.” La această ierarhie, Arlen Blium adaugă autocenzura (menţionând că acest sistem s-a impus ăncepând cu anii 30). Nu doar instituţiile oficiale exersau cenzura: „Cenzura instituţională a fost doar o parte din suprimarea ideologică; o mare parte din ea a fost condusă direct de Partid, Ministerul Afacerilor Interne, poliţia secretă şi instanţele judecătoreşti.” . Tatiana Goreaeva, autoarea mai multor volume dedicate cenzurii comuniste, analizează complexitatea sistemului, care domina prin diverse mijloace – materiale şi morale, folosind metode rafinate de restricţie şi control. „Lipsa unei baze juduciare legitime, dictatura organelor de partid, birocraţia care domnea în toate sferele şi altele au dus la aceea că orice operă putea fi declarată dăunătoare din punct de vedere ideologic pe baza unor agumente fabricate în mod tendenţios.” Cenzura sovietică a presupus de la bun început crearea unui sistem dublu de înfăptuire a cenzurii politice: pe de o parte, cenzura mai mult ori mai puţin legitimă, incluzând urmărirea administrativ-judecătorească a persoanelor şi instituţiilor care încalcă listele secrete limitative, pe de alta, a folosit calea „constrângerii şi influenţării ideologice iscusite”, a provocării şi a crimei împotriva personalităţii. „Iată de ce, conchide autoarea, încercările de a limita noţiunea de cenzură sovietică doar la activitatea instituţiilor de stat destinate acestui scop, fără a lua în consideraţie metodele şi formele subtile ale diverselor tipuri de presiune şi influenţare este puţin productivă.” De aceea, în continuare, vom prezenta, pe scurt, principalele elemente ale ierarhiei cenzurii care nu se reduce, aşadar, doar la instituţia pe care o prezentăm în culegerea de faţă.
……….

Alertă de grad zero în proza scurtă românească actuală

Martie 2, 2012

La editura Herg Benet a aparut antologia “Alertă de grad zero în proza scurtă românească actuală”, coordonata de Igor Ursenco.

Cuprins:
Cornel NISTEA • „Lumină și aer pentru cactuși”

Gheorghe SCHWARTZ • „Caria”

Bedros HORASANGIAN • „Veronica”

Olimpiu NUŞFELEAN • „Ochii lui Gabriel”

Adrian IONIŢĂ • „Astenie”

Remus Valeriu GIORGIONI • „Faună de apartament sau Despre cum a scăpat autorul din ghearele cărţii”

Liviu ANTONESEI • „Raport despre două cupluri smulse realităţii, însoţit de un comentariu vag, imprecis, privind realitatea ca atare”

Attila F. BALÁZS • „Cina”

Șerban TOMȘA • „Ultima vânătoare”

Florica BUD • „www.Bombkamoda.com”

Diana ADAMEK • „Scrisorile de la El-Djari (fragment)”

Ovidiu BUFNILĂ • „Timpuri noi”

Lucian MERIŞCA • „Spune tot”

Carmen FIRAN • „Căciula rusească”

Grigore CHIPER • „Pirania”

Maria POSTU • „Cum să salvezi o pianină”

Horia GÂRBEA • „La Rovine… în câmpii…”

Ruxandra CESEREANU • „Haritina”

Oleg GARAZ • „Ocupanţii din ograda lu’ Gavril”

Matei BÂTEA • „Întoarcerea acasă”

Emilian GALAICU-PĂUN • „Milarepa Air Lines”

Vasile BAGHIU • „Distanţa de discreţie”

Alexandru PETRIA • „Moartea pornoromancierului”

Ştefan Doru DĂNCUŞ • „Ioan”

Ivona BOITAN • „La popa la poartă…”

Anamaria PERIDE • „Emoticoane (sau emoții, coane…)”

Emanuel POPE • „Bunicul divin”

Robert ŞERBAN • „Lili”

Felix NICOLAU • „Bulăii”

Adrian SUCIU • „Terminus”

Igor URSENCO • „Cum mi-am pierdut și regăsit în aceeași zi inocența”

Adrian BUZDUGAN • „Bliul”

Carmen Manuela MĂCELARU • „Viaţa pe un memory stick (sau De vorbă cu îngerul de pe monitor)”

Leonard ANCUȚA • „tristețea cîntărețului la trianglu”

Ionuţ CARAGEA • „Perechea de rezervă”

Liliana COROBCA – „Proză scurtă cu două animale în rol principal”

Florin IRIMIA • „După țigări”

Rucsandra POP • „Bărbatul și statuia”

Lucia DĂRĂMUȘ • „Trenul”

Marian COMAN • „Uşa de la baie”

Emanuel LUCA • „ultima haltă”

Dorin COZAN • „Micuța B.B., asasina fantastică”

Oliviu CRÂZNIC • „Ellen Lee”

Sorin-Mihai GRAD • „vaca secreta”

Cristina NEMEROVSCHI – „Dead End”

Dmitri MITICOV • „Fecioara Maria şi Pruncul”

Mircea PRICĂJAN • „Nopţi de nesomn”

Alexandru POTCOAVĂ • „Intermezzo”

Ştefan BOLEA • „1 la 1 cu LeBron James”

Marius SURLEAC • „Jucând şah cu un înger”

Cosmin PERŢA • „Câinele de lemn şi jumătatea de matrioşcă”

Liviu G. STAN • „Opera Omnia”

Aleksandar STOICOVICI • „Schlüsselkind”

Yigru Zeltil • „Porțelan cu elan”

Andrei RĂCĂŞAN • „Masca de TaximeTRIST”