Archive for the ‘Caiet de cenzor’ Category

Destinul secret al cenzuri, cronică de Șerban Axinte

octombrie 29, 2018

https://axinteserban.wordpress.com/2018/10/29/destinul-secret-al-cenzuri/?fbclid=IwAR2qekFon6fUwgyDfux570ipK5uHxgDvOEMazLsapt1hK7Tl6cS7XbRZIqw

 

LC

 

Caiet de cenzor, romanul Lilianei Corobca, este una dintre puținele cărți postdecembriste care a reușit să surprindă morfologia totalitarismului în toate aspectele sale. Cum reușește acest lucru? Printr-un artificiu simplu și credibil. Scoaterea la lumină a însemnărilor unui cenzor, dar nu doar a acelor însemnări de lucru, de lectură, ci a unui adevărat jurnal ce consemnează în principal gândurile și , implicit, toate relațiile ce se stabilesc între cei care formează sistemul opresiv. Nu întâmplător este ales cenzorul să funcționeze ca un resoneur implicat al unei lumi de proporții inimaginabile. Tot ceea ce a fost numit controlul minții apare aici explicat și motivat în cele mai mici (initime) detalii. Modul în care vede lumea un cenzor, cum înțelege literatura în care se cufundă cu profesionalism pentru a-i îndepărta potențialul dușmănos apare foarte bine reprezentat în romanul Lilianei Corobca. Scrierea – în aproape toată întinderea sa – se confundă cu un caiet de cenzor recuperat și pus la dispoziția cercetătorilor care se ocupă de fenomenul cenzurii din perioada comunistă. Să ne amintim faptul că scriitoarea a publicat acum câțiva ani și Controlul cărții. Cenzura literaturii în regimul comunist din România  (Polirom, 2014) și mai multe culegeri de documente din această arie tematică, precum: Epurarea cărților în România. Documente (1944-1964) sau Instituția cenzurii comuniste în România (1949-1977).

Pactul cu autenticitatea se stabilește încă de la prima pagină a cărții. O fostă angajată a Direcției Generale a Presei și Tipăriturilor dorește să facă o donație pentru Muzeul Comunismului: „Stimată doamnă Liliana Corobca, Am aflat recent de proiectul înființării unui Muzeu al Comunismului, inițiat de institutul unde lucrați. Am găsit că de tema Cenzura în comunism vă ocupați dvs. și că institutul ar fi interesat, pentru desăvârșirea acestui proiect, de «bunuri materiale primite de la persoane fizice și juridice, din țară și străinătate, sub formă de donații, cu respectarea dispozițiilor legale în vigoare», care vor servi drept exponate pentru viitorul muzeu. […]. Aș dori să fac o donație viitorului muzeu, și anume un caiet de cenzor al unui lector DGPT din anul 1974, documentul se află în stare foarte bună”. Din Confesiunea unui hoț de caiet, cititorii află modalitatea și împrejurările prin care respectivul caiet a ajuns în posesia donatorului.

Lectura documentului este puțin spus captivantă. Din aproape fiecare paragraf reiese spectrul lumii totalitate, cu toate regulile ei absurde și rigide. Lucrul cu diverse cărți de literatură e un prilej pentru Filofteia Moldovean să-și mărturisească în scris propriile sale concepții despre literatură și viață. Fiecare carte de cenzurat este în felul ei o provocare. De multe ori lectura unor manuscrise (de 600 de pagini, de exemplu) este obositoare și nu are nici o relevanță prea mare pentru munca cenzorului. Cu toate acestea trebuie inspectat totul, pagină cu pagină. Și această activitate are un specific ca oricare alta. Autoarea înse4mnărilor face foarte des referire la condiția de cenzor: „Mă enervez când se joacă cu mine, când sunt pusă în situația de a mă face de râs că văd ceva subversiv acolo unde nu-i nimic. Mă enervează că autorul ignoră existența mea când scrie: «Sunt nori pe cer care călătoresc, sunt nori în sufletul meu și mă călătoresc». Poate el doar se uită pe cer și asta vede: norii care pleacă bătuți de vânt și – la cei 60 de ani împliniți – simte că îmbătrânește, e doar trist și atât. Dar cu același succes orice călătorie și încă una într-un context incert poate fi o aluzie periculoasă și dușmănoasă la adresa conducătorilor noștri atât de călători. Iar «se călătorește» poate fi aluzie la faptul că nu trebuie să uităm că și cei mari, cei nouă inaccesibili, puternicii zilei sunt și ei muritori, în fața morții toți egali, slabi și neajutorați. Dacă aceste observații le fac, nu în caietul meu, unde pot scrie tot ce-mi trece prin cap, ci într-un referat săptămânal sau lunar, de unde să știu eu daca iau premiu pentru vigilență sau mă fac de râs? Această incertitudine mă omoară. Vreau criterii! Vreau indicații ideologice clare!”.

Autoarea însemnărilor face foarte des referire la munca cenzorului, la situația sa ingrată de a fi un creator absent, invizibil, care nu se poate bucura de roadele creației sale. Cenzura nu înseamnă doar eliminarea unor pasaje dușmănoase, ci și constituirea unui context de gândire, care să serveasacă nu doar unei ideologii limitate, ci și omului în dezvoltarea sa. Prin cenzură omul evoluează, face un salt în afara lui însuși. Când ajunge să fie de nerecunoscut, atunci misiunea cenzorului este împlinită. Filofteia Modovean își devoalează – în acest document secret – multe dintre trăirile sale ca persoană. Se vede clar cum ideologia comunistă s-a înfiripat în om. Până și în singurătate, individul gândește în șabloanele ideologice. Toată viața sa e marcată de răul ajuns să fie resimțit ca o banalitate. Nu are nici un fel de tresărire morală când este pusă în situația de a se confrunta cu o conjunctură de natură să-i pună sub semnul întrebării sistemul de acțiune și gândire. Se simte un personaj în afara lumii, pe o poziție foarte înaltă, incomodă social (nu poate spune nimănui unde lucrează), care reprezintă o rotiță fundamentală dintr-un mecanism uriaș fără de care viața nu mai poate să existe pe pâmânt. Rolul ei e maximal, are pâinea și cuțitul, cuiul și ciocanul, deci are în potențial drepturi foarte mari asupra operelor literare pe care le „aranjează”. După cum am spus deja, e un creator. Dar unul supravegeat de alți „creatori” și mai mari. Cenzorul se teme. Se teme de societate, se teme de superiori și de securitate. Dar frica cea mai mare vine dispre propriul trecut despre care vorbește cu un cinism de care nici nu e conștientă: abanarea unicului fiu.

Capitolul Loja este deosebit de important în economia cărții. Aici se văd foarte bine firele acestei puteri invizibile, dar corozive în ceea ce privește personalitatea umană. Dimensiunile răului nici nu pot fi bănuite. Practic nu există o finitudine a acestei caracatițe care-și plimbă tencaculele pretutindeni. În Lojă se pregătește educarea Cenzorului dinlăuntrul fiecărui om în parte. Omul trebuie să devină propriul său Cenzor, fără a bănui acest lucru. Cenzorul ideal trebuie să fie transparent și invizibil, pentru că, cenzura viitorului trebuie să fie cea invizibilă: „Ultimul, dar nu și cel din urmă scop al Lojei noastre este să asigure perpetuarea speciei. O direcție instituțională oarecare, la DGPT ma refer, se poate oricând desființa, dacă i se năzare cuiva ceva, la fel cum, în orice moment, se poate întâmpla ca orice structură care are de-a face cu genul nostru de activitate. Instituțiile mor, dar cenzura rămâne. Cei mai buni Cenzori trebuie să supraviețuiască, să ducă mai departe misiunea și să-și îndeplinească sarcinile. Să-i învețe meseria pe cei care vin din urmă”.

Ființa abrutizată se dovedește sinistră și defunctă moral. Acest lucru se deduce din unele gânduri răzlețe notate „cu inocență” în caiet. Uneori avem de-a face cu adevărate expozee despre această nouă și ubicuă religie care trebuie profețită peste tot pe pământ, pentru că nu vorbește doar despre un sistem, ci despre o sumă de sisteme interconectate. Apopogia cenzurii se face la fiecare pas: „Dacă aș fi nebună, aș zice: în fața unui manuscris, eu sunt Dumnezeu! Dar nu sunt nebună și afirm că în fața unui manuscris sunt aproape un dumnezeu. Unul de care depinde soarta manuscrisului, soarta autorului și soarta multor oameni care au citit cartea până ca ea să ajungă la Cenzură și a tuturor care o vor citi de acum înainte. Nimeni nu va înțelege vreodată câtă satisfacție îmi produc lectura și cenzura unui manuscris, depistarea greșelilor, îndreptarea lor. Mă îmbată această ocupație de un inegalabil sentiment al victoriei! Al luptei și al triumfului. Sunt deasupra toturor, undeva sus de tot, măreață, învingătoare! Am această stare euforică, de fiecare dată când ghicesc tot ce i se poate reproșa unei cărți, nu doar greșeala, ci și intenția ei”.

Cenzorul se află într-o permanentă dispută cu scriitorul. Foarte multe paseje din carte fac referire la acest lucru. Important este însă că, nu doar cenzorul influențează munca scriitorului, ci și invers. În timp, tot citind atâta literatură, cenzorul deprinde arta de a scrie, începe să se exprime frumos, elegant, poetic, cu profunzime. Chiar și această filosofare continuă capătă în timp o oarecare creștere în substanță. Capitolul Calul troian apare ca o parabola în sine a cărții. Aceasta este o armă deosebit de eficientă în lupta cu gândirea captivă. Chiar și în viziunea unui cenzor, nu există instrument mai greu de controlat decât cartea. Dar cartea și controlul se află într-o relație de iubire de-a dreptul pătimașă: „Cartea ! O deschid și o posed. Este a mea. Este darul meu mare, jertfa, iubirea, viața și moartea. Nu trișez. Nici cu primul și unicul meu bărbat nu cred c-am trișat. Sunt onestă până-n măduva oaselor. Ii dau totul, îi aparțin cu totul. O conving. Îi cânt serenade la fereastră. […]. Îmi deschide paginile ei, inima, secretele, locurile intime, limbajul criptat, simbolurile, misterele și eu profit, cotrobăiesc prin toate ungherele candidului roman, caut eventualele pericole. […]. Le găsesc, le extrag, atent și blând să nu doară. Scriu referat, consemnez totul și pa. […]. E rândul altei fecioare în patul meu înmiresmat”. Dar Cartea e Calul troian. Îl schimbă în timp până și pe cenzor. Îl face să viseze, să nu mai suporte încorsetarea sistemului. Cel mai mare dușman al cenzorului este cartea. Victima devine călău, posedatul posedă. În final, cenzura nu mai înseamnă cuvântul scos din carte, ci acela pus în carte. Cartea este cea care modelează totul, imprimă definitiv semnele neîncrederii în adevărurile absolute. Ea este cea care deschide orizonturile imposibilității de a rămâne marionetă. Sensurile tulbură, mușcă, rup din carne, provoacă. Adevăratul Cenzor este Scriitorul, cel care a trasat liniile definitorii ale unei lumi imposibil de distrus și de controlat.

 

Liliana Corobca, Caiet de cenzor, Editura Polirom, 2017.

Text publicat în revista „Astra”, nr. 3/4, 2017

Reclame

All you can read, cu Marius Chivu

aprilie 16, 2018

http://urbansunsets.com/radio-shows/u-can-read/

Ultimul interviu din 2017

decembrie 14, 2017

http://haibun.md/liliana-corobca-noua-ni-se-spunea-ca-un-cercetator-se-formeaza-in-zece-ani-nu-cred-ca-un-scriitor-se-formeaza-mai-repede/

Liliana Corobca: „Nouă ni se spunea că un cercetător se formează în zece ani. Nu cred că un scriitor se formează mai repede”

 

 

 

Pe Liliana Corobca am descoperit-o la bibliotecă. Nu a fost o întâlnire în carne și oase, ci una livrească. I-am citit romanul Kinderland, apoi, după marea de sentimente contradictorii pe care le-am simțit în urma lecturii, mi-am zis că trebuie să discut și cu autoarea. Așa a apărut acest interviu.

Liliana Corobca este scriitoare și cercetătoare. Prima meserie este mai visătoare și, chiar dacă este ancorată în realitatea și în experiența scriitorului, oricum ține de imaginație. A doua meserie este mai operațională, ca să-i spunem așa, și rezidă în cumularea de date și fapte. O meserie… mai pământească. Cum se împacă scriitoarea și cercetătoarea? Iar aici nu mă refer la creație, cărțile dumneavoastră demonstrează că se împacă perfect, dar la momentele în care scriitoarea trebuie să cedeze în fața cercetătoarei și invers. Fac acestea două compromise? Ori nu le delimitați nici într-un fel?

Liliana Corobca: Cum să nu le delimitez! Sunt două activități diferite și care se condiționează reciproc, în cazul  meu. În prezent, sunt, oficial, expert la Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului și Memoria Exilului Românesc, iar proiectele la care lucrez nu sunt, în primul rând, de cercetare. Nu mai studiez cu lunile în arhive, ci stau la birou. De multe ori, interesul literar se întâlnește cu cel științific, cum a fost în cazul romanului Caiet de cenzor, când scriam un articol despre recrutarea cenzorilor pentru o publicație a IICCMER, iar, în paralel, mă documentam și pentru roman. Scrisul este pe locul al doilea, în primul rând îmi îndeplinesc obligațiile de serviciu. În afara programului, în week-enduri și în concedii scriu intens la romanele mele. Lipsa timpului liber mă mobilizează și am deja un reflex, când vin căldurile cele mari, prin iulie-august, și lumea pleacă în vacanță, eu stau cu un roman în față și nici nu simt căldura. Spre mirarea mea, scriitoarea și cercetătoarea se împacă, dar scriitoarea se împacă cu oricine și cu orice îi permite să-și vadă de cărțile sale.

Ați debutat, conform calculelor mele, la 28 de ani cu romanul Negrissimo, fiind deja cercetător științific la Institutul de Istorie și Teorie Literară „G. Călinescu” din București. Cum ați trecut de la cercetător al teoriei la obiectul teoretizării? Cum ați ajuns să scrieți ficțiune?

Liliana Corobca: Terminasem de scris romanul când m-am angajat la Călinescu. În 2001, mi-am susținut teza de doctorat, dar am scris-o în 2000, nu am vrut s-o predau înainte de termen ca să nu pierd bursa și cazarea (gratuită), iar în jumătatea de an ce-mi rămăsese am scris romanul. Aveam ambiții de prozator încă din adolescență și aceste treceri de care ziceți sunt, de fapt, niște etape care mă îndreptau spre cariera de scriitor. Titlul tezei de doctorat este: „Ipostaze ale personajului în romanul românesc interbelic” și, în afară de romanele interbelice, am citit despre construcția romanelor, despre teorii ale romanului, despre tipurile de personaje. Eram foarte tânără când m-am apucat de scris (13-14 ani, atunci am scris un „roman” de două caiete, fiecare a câte 12 pagini!) și am descoperit atunci că numai dorința de a scrie nu-i de-ajuns. Trebuie multă învățătură, așa cum, indiferent cât de mult ți-ar plăcea să cânți la o vioară, dacă nu faci școli speciale, scârțâi doar cu ea când o iei în mână. Mulți își imaginează că cel care scrie este automat și un scriitor. Nouă ni se spunea la Institutul G. Călinescu că un cercetător se formează în zece ani. Nu cred că un scriitor se formează mai repede.

Într-un interviu mărturiseați: „Pe o insulă m-aş duce să scriu, pentru că pot să citesc şi în Bucureşti şi oriunde, iar de scris nu pot oriunde…”. Unde obișnuiți atunci să scrieți acum?

Liliana Corobca: Acum am foarte puțin timp liber și, dacă am o carte în cap, scriu pe unde apuc. Prefer acasă, dar am scris și prin parcuri și în mijloacele de transport și pe la festivaluri… Nu știu dacă pot chiar oriunde să scriu, dar există idei atât de năvalnice, încât nu mai contează unde le aștern pe hârtie… Cred că ce am spus eu nu știu când nu este valabil o veșnicie, se mai schimbă lumea. Poate mi-aș lua acum cărți pe insula ceea pustie… De fapt, duc un mod de viață destul de retras și insulele pustii nu mă atrag acum. Mie mi-e dor de oameni.

În același interviu ați spus că „mă las greu sedusă de o nouă carte, dar dacă mă apuc de ea, scriu ca şi cum ar fi ultima”. De aici și întrebarea. Unde găsiți subiectele pentru romane? Le căutați sau vă găsesc ele pe dumneavoastră?

Liliana Corobca: Dacă mă gândesc mai bine, nicio carte nu are un subiect pe care l-am căutat eu cu lumânarea. Toate au venit spre mine, iar prima întâlnire n-a fost, de obicei, prea amiabilă. Găsesc o grămadă de argumente ca să alung subiectele, ca să fug și să nu mi le asum. Da și ele fuga din urma mea! Încep să le visez noaptea, încep să vorbească în mine, unele scene stăruie, insistă, până, în cele din urmă, îmi zic: Fie, n-o să-mi ia mult timp, n-o să fie prea greu. Dar îmi iau și mult timp, și e mult mai greu decât speram eu. Ajung întâmplător la subiecte, nu mă preocupă alegerea, atâta timp cât sunt multe în jurul meu, mișună și eu doar selectez, fie hai că mă apuc acum de acesta sau încă nu, mai așteptăm. Subiecte de romane se pot găsi peste tot.

„Eu cred că autorul, indirect, propune o soluție (n.r. a problemei abordate în roman). Când abordezi o realitate, cred că oferi, fără să vrei, și niște soluții.” Fraza dumneavoastră m-a dus cu gândul la orele de limbă română, când ni se impuneau remarcile despre „ce a vrut să spună autorul” și eram nevoiți să le memorăm ca pe o rugăciune. Cel puțin, asta se mai practică prin școlile din Republica Moldova. În acest context, care este părerea dumneavoastră vizavi de libera interpretare a textului? De multe ori criticii își asumă această interpretare, când autorii poate nici măcar n-au căutat să comunice un mesaj sau altul. Ar trebui fiecare să scoată dintr-un text ceea ce se pliază pe experiența lui individuală?

Liliana Corobca: Aici e o întrebare sau cinci deodată, toate diferite? În școala de azi, problema e să atragi copiii spre lectură, se citește din ce în ce mai puțin. Iar lecturile clasice, cu care am crescut noi, devin neatrăgătoare pentru tinerii de azi, mai ales, cum spuneați, la capitolul „interpretare”. Într-adevăr, experiența noastră individuală, dar și cea colectivă se modifică de-a lungul anilor și ar trebui să evolueze și metodele de predare a literaturii. În contextul menționat, libera interpretare nu se încurajează deloc, spiritul critic este înăbușit, din start, elevii fiind puși să învețe comentariile ca niște papagali. Și nu doar în școli, din păcate. N-aș fi ajuns scriitor niciodată, dacă nu citeam sute de cărți care nu erau în programa școlară și care nu trebuiau comentate în vreun fel. Există desigur și situații când textul unui autor este interpretat așa cum autorul nu s-ar fi gândit nici în cel mai ascuns vis sau coșmar. Dar autorul știe ce face, de obicei. Iar criticului nu poți să-i reproșezi prea multe, el are dreptul să vadă în text și ceea ce nu a văzut autorul când a scris.

Cum obișnuiți să construiți narațiunea unui text? Aveți un plan bine gândit de la început? Ori gândiți detaliile pe parcurs?

Liliana Corobca: Diferit, am crezut că se poate într-un fel sau două, dar fiecare subiect cere o abordare nouă. Planuri am, dar socoteala de acasă nu coincide cu aceea din târg. Una din metodele care nu dau greș este să mă las dusă de val. Să am încredere în cartea care mă bântuie și în mine, că voi scoate-o la capăt. Romanul este o construcție lungă și ramificată, cu care conviețuiești luni sau ani, e normal ca unele detalii să apară pe parcurs, ca planul inițial (acesta există întotdeauna) să sufere schimbări, de obicei, substanțiale, să renunți la unele scene sau personaje în favoarea altora care îți par mai bune sau mai adecvate. Pun începutul pe o foaie, o singură foaie. Nu poate să încapă totul aici.

Kinderland, unul dintre cele mai apreciate romane ale dumneavoastră. Cât de greu a fost să intrați în pielea naratorului minor? Ați simțit cumva o responsabilitate mai mare, povestind din prisma unui copil?

Liliana Corobca: Da, responsabilitate e un cuvânt potrivit. A trebuit de mică să fiu responsabilă și simt că port așa ceva pe umeri la fiecare carte și nu numai. Nu-mi este greu să intru în pielea unui personaj, greu este să rămân acolo cât durează romanul. Mai ales în cazul unor scene dramatice, chinuitoare, iar tu stai prins acolo și trăiești viața personajului tău. Trebuie să recunosc, personajul cenzor a fost mai dificil decât personajul copil. În comparație cu spurcăciunea de cenzoriță, a fi copil, chiar dacă unul părăsit de părinți, a fost o încântare.

Kinderland a fost jucat într-un teatru din Ljubljana. Cum a ajuns să fie pus în scenă acolo? De ce nu și în România?

Liliana Corobca: Întâi am fost la festivalul internațional de literatură de la Vilenica din Slovenia, în 2014, unde am luat premiul Cristal pentru autorii tineri. Cred că numai participarea la festival a fost un argument în favoarea publicării romanului, iar premiul luat a contat și mai mult. Încă atunci, la festival, traducătorul cărții, Aleš Muștar mi-a spus că va propune romanul unei edituri. Nu știu cui i-a aparținut ideea dramatizării, dar am primit un mesaj de la Teatrul de Stat din Ljubljana, în care am fost informată asupra faptului împlinit. Nu am insistat să merg la premieră, lucram de zor la altă carte și a scrie mi-a părut mai important decât a merge acolo și a vărsa lacrimi. De ce nu și în România? De ce nu și în Republica Moldova? Nu-i treaba mea să-mi pun astfel de întrebări. Nu îmi promovez destul cărțile și ele nu ajung, probabil, în grupuri care ar avea astfel de inițiative.

Ce este mai greu? Să scrii romanul sau să răspunzi la interviuri și să-l promovezi ulterior? S-a întâmplat vreodată să refuzați vreun interviu pe motiv că ați obosit să povestiți despre una sau altă carte care vă aparține?

Liliana Corobca: Să răspunzi la interviuri este mai ușor, pentru că ai de scris două trei pagini, nu două trei sute de pagini. Fizic, romanul este foarte solicitant și pentru că intri în pielea unor personaje extraordinare, suferinde și suferi în pielea lor, și psihic este foarte solicitant. Interviurile nu mă solicită nici fizic, nici psihic, dar nici mulțumirea nu este pe măsură, de obicei. Trebuie să fiu mai banală decât sunt, rar mă ridic deasupra cărților și asta mă nemulțumește. Dar au și întrebările meritul lor. Pe mine atâta m-au întrebat dacă din preocupările despre cenzură nu va ieși un roman, încât am stat și m-am gândit: chiar, de ce nu? Nu cred că-mi dădea în cap fără aceste insistențe. Nu, nu am spus nimănui: nu răspund c-am obosit. Nici nu cred că se va întâmpla. Dar mă simt uneori incapabilă să inventez un răspuns nou la întrebarea care mi se pune de mai multe ori. În adâncul sufletului meu, aș refuza câte o dată să răspund la atâtea întrebări, dar înțeleg că oamenii care îmi pun întrebări se străduiesc să mă prezinte cât mai atrăgător cititorului, să mă promoveze, atunci când eu prefer să stau în umbră… Ideal ar fi să răspund și eu tot cu întrebări. De pildă: ce fel de scriitoare sunteți, Doina Fikman? Care este întrebarea la care ați răspunde cu cea mai mare plăcere? O puteți alege și din acestea puse mie. Da, vă rog să răspundeți.

Urmează chestionarul lui Proust într-o variantă adaptată. Ce înseamnă fericirea pentru Liliana Corobca?

Liliana Corobca: Văd fericirea ca pe o armonie între pacea lumii și pacea mea interioară. Simplă, după atâta scris și înțepeneală, fericire e să ieși la soare și să mergi prin parc. Pasul ușor, ca o plutire și senzația de gol și de plin, când termini un roman. Și atunci când primești mai multă dragoste decât dai. Parcă dai mult, dar primești și mai mult.

Imaginați-vă că aveți șansa să-l întâlniți pe Dumnezeu și puteți să-i puneți o singură întrebare, care ar fi aceasta?

Liliana Corobca: Dacă eu vreodată voi avea șansa să îl întâlnesc pe Dumnezeu, aceasta va însemna că primesc răspunsul la toate întrebările.

Care dintre scriitorii români contemporani, în opinia dumneavoastră, merită Nobelul?

Liliana Corobca: După căderea comunismului, cele mai multe șanse le-au avut Paul Goma și Mircea Cărtărescu.

Recomandați-ne 3 dintre autorii dumneavoastră preferați.

Liliana Corobca: Îmi place aproape tot ce citesc. Dar pe foarte puțini i-aș reciti. Ca filolog, am parcurs toată literatura universală, am susținut și examen. Citesc câte un roman, mă minunez, mă delectez, apoi uit totul. Totuși, în momentele grele, aș reciti cu plăcere, aș reveni la: Miguel de Cervantes, François  Rabelais, Anton Pavlovici Cehov. Iar Cartea cărților, cea mai actuală și cea mai genială din toate timpurile, rămâne Biblia, să nu uităm.

trei cronici la Caiet de cenzor

noiembrie 2, 2017

 

 

 

  1. TUDOREL URIAN, VIAȚĂ DE CENZOR ÎN COMUNISM, Revista Viața Românească, nr. 5 2017
    http://www.viataromaneasca.eu/revista/2017/05/viata-de-cenzor-in-comunism/

„Același mediu cvasi-secret, încărcat de mister, modelat după imaginația fiecărui autor care se simțea direct lezat și, de aceea, devenit teritoriu al legendelor urbane din vremea comunismului și chiar de după căderea regimului comunist, când rezistenții la cenzură au răsărit ca ciupercile după ploaie, reprezintă cadrul celui mai nou roman al Lilianei Corobca, Caiet de cenzor. Romanul are la bază o convenție romanescă veche, dar încă productivă. Aceea a găsirii unui document secret/uitat (vezi, de pildă, Scrinul negru, al lui G. Călinescu), care devine substanța propriu-zisă a cărții. În cazul Lilianei Corobca, în urma unui postmodern schimb de e-mailuri, autoarea (chiar Liliana Corobca) intră în posesia unui „caiet de cenzor” (un soi de caiet ultra-secret, în care angajatele Direcției Generale a Presei și Tipăriturilor își notau impresiile de lectură și tot ce considerau necesar în vederea scrierii rapoartelor și notelor, pe care nu aveau voie să îl scoată din sediul instituției și care, la sfârșitul fiecărui an, era obligatoriu ars într-o procedură birocratică foarte strictă). Printr-o minune, un astfel de document a fost salvat de la incinerare de una dintre fostele angajate ale DGPT și trimis Lilianei Corobca drept donație pentru un eventual muzeu al comunismului. După schimbul lămuritor de scrisori electronice, care reprezintă un fel de preambul al cărții, întregul roman este compus din reproducerea presupusului „carnet de cenzor”.

Prima întrebare firească pe care și-o pune cititorul unui astfel de roman este unde se termină realitatea și unde începe ficțiunea? Autoarea utilizează nume reale pentru contextualizarea epocii, face trimitere la evenimente verificabile din punct de vedere istoric, limbajul este cel vizibil marcat de birocrația celor responsabili cu propaganda comunistă specifică vremii, ceea ce dă întregii construcții epice aerul autenticității depline. Pe de altă parte, caietul cenzoriței Filofteia Moldovean conține și multe notații care trec dincolo de activitatea sa profesională. Face portrete ale colegelor de birou (fizice, psihice și de behaviorism), reproduce discuții de la birou, dar și discursuri ale lui Nicolae Ceaușescu și chiar luări de cuvânt din ședințele la care participă, transcrie fragmente din cărțile pe care le citește și face considerații – interesante din punct de vedere istoric – estetice și ideologice despre literatura timpului. În plus își analizează propria existență cotidiană, cu necazurile, micile bucurii, speranțele și dezamăgirile ei. (Auto)Portretul care rezultă este unul destul de nuanțat. Filofteia Moldovean își face treaba cu multă implicare și pasiune, dar nu cu exces de zel, este, mai degrabă, un funcționar eficient și discret, care, la rigoare, intervine în operă „pentru a o îmbunătăți”, corectând o rimă șchioapă sau o idee incorectă politic, decât personajul sinistru, gata în orice clipă să găsească operelor nod în papură cum este descris cenzorul în folclorul urban. Este convinsă că așa e bine și nu are deloc tentația de a-și utiliza întreaga putere la care statutul ei în interiorul regimului de represiune i-ar da, cu siguranță, dreptul. Filofteia este modestă și harnică, nu-și ascunde îndoielile, slăbiciunile și ezitările, chiar dacă este conștientă de faptul că norocul i-a surâs în viață și că se află într-un post invidiat de mulți. Pe alocuri, tonul confesiunii seamănă izbitor cu cel al protagonistei ultimului roman al regretatului Daniel Drăgan, Jurnalul intim, secret și adevărat al Mariei Suru. Aceeași „normalitate” a omului, fie el și activist de partid sau cenzor în epocă, aceeași adaptabilitate la aerul timpului și la rigorile regimului, chiar dacă multe lucruri care atunci păreau firești, sunt astăzi scandaloase în ochiul omului obișnuit.”

2. Mircea V. Ciobanu, Memoria caietelor arse (Liliana Corobca, Caiet de cenzor)

Revista Contrafort,

http://www.contrafort.md/categorii/memoria-caietelor-arse-liliana-corobca-caiet-de-cenzor

„Cunoscând experienţa autoarei la „arhivele comunismului”, mă aşteptam la un „document romanţat”, dar noul roman al Lilianei Corobca Caiet de cenzor (Polirom, 2017) aminteşte mai curând de Orwell: „Nu e deloc simplu să înţelegi, de la bun început, ce înseamnă «o greşeală» şi ce anume trebuie reproşat unui autor: că-i pesimist, că scrie fie despre ploile triste din noiembrie, fie despre frigul iernii, care te duce cu gândul la îngheţul spiritual, deci lipsă de entuziasm pentru noile realizări ale patriei. Viziunea tragică asupra universului, deviaţionism […]. Ni s-a spus: atenţie la culori! Prea mult alb poate însemna nimicul, îngheţul etc., la fel prea mult negru – moarte, pesimism, verde – aluzie la legionari, culori fistichii, extravagante, ciudat ortografiate, gen: fuchsia, beaurdoux, beige, turcsoise – ploconire în faţa Occidentului, cosmopolitism”. Iată de unde atâta cenuşiu în epoca „socialismului dezvoltat”: orice culoare (sau obiect) poate să obţină, într-o simbolistică paranoică, dimensiunea unui „semn”.
O altă situaţie e mai curând kafkiană: în biroul cenzorilor există un seif cu un secret „caiet de dispoziţii”. Fostul şef a plecat, luând cu el cheia. Cenzorii se descurcă fără document, considerându-l formal, inutil şi depăşit (ei citesc fiecare manuscris conform unor indicaţii orale). Un şef insistent găseşte cheia şi descoperă că seiful e gol! Instituţia lucra fără caiet de sarcini, fără statut. Dar mecanismul funcţiona perfect!
Sunt fragmente dintr-un „caiet de cenzor”. Note de lectură (dar nu numai) ale unui slujitor al sistemului. Explicaţia autoarei (la ce i-a trebuit să destrame borangicul iluziei literare?) este că ea a inventat atât cărţile care urmau să fie „cenzurate”, cât şi observaţiile cenzorului. Nu comentarea unor intervenţii reale ale cenzorilor pe manuscrise concrete, ci „formarea şi deformarea unui cenzor” devine, din mărturisirile autoarei, obiectul „cercetării” sale ficţionare.
Iniţial, am privit cu rezervă exerciţiul. Dar curiozitatea de cititor prevalând, m-am pomenit antrenat în jocul propus. Unul „secund” şi „pur”. Dar nişte detalii extratextuale contează: experienţa autoarei de cercetător la Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului şi Memoria Exilului Românesc (care nu îi permite să treacă arbitrar peste limitele verosimilului) şi cea de ficţionar.
Caietele de cenzor erau locul însemnărilor, pe parcursul lecturii manuscriselor, dar includeau şi meditaţii la temă, analize, deducţii. Toate trebuiau apoi arse. O excepţie, un caiet salvat chiar de una dintre supraveghetoare, refugiată în RFG, va face subiectul acestei naraţiuni. Caietul e salvat ca o posibilă garanţie în cazul solicitării azilului politic în Occident, urmând nişte tentative de a-l da publicităţii în lumea liberă, dar prevalează teama unei persecuţii (agenţii serviciilor secrete ale ţărilor comuniste mişunau în Occident).
În fine, caietul revine în România, pe adresa naratorului pe care îl cheamă… Liliana Corobca, cercetător al arhivelor comuniste. Dacă pe coperta cărţii autoarea recunoaşte ficţionarea pură, pe partea de naraţiune insistă asupra unui scenariu nu numai verosimil, ci şi „documentar”. Nu mai penalizăm inconsecvenţa, ne aflăm pe terenul ficţiunii şi jucăm după regulile naratorului.
Deşi se pare că nu există reguli clare, deoarece meseria de cenzor nu se învaţă în şcoli („cenzorii se formează aici, în instituţie, îi formăm noi”), bifăm nişte principii şi strategii. Există teme/motive de supravegheat: „orice problemă legată de activitatea partidului, deziluziile legate de realizările patriei”, apoi: „descrierea unor stări depresive, de pesimism sau decadentism şi chiar idealism”, apoi: „ploconirea în faţa Occidentului”, „cosmopolitism”, „citarea emigranţilor”, „scenele erotice, cu dragoste nesănătoasă” sau folosirea unor cuvinte „interzise”, ca: România Mare, Orhei, Hotin, Basarabia, Bucovina… Există modele: „Să luăm exemplu de la Zuki, poreclit «enciclopedie ambulantă», care nici nu se oboseşte să citească manuscrisele, se uită doar fugitiv peste ele şi vine cu o concluzie la care nici cei mai atenţi şi pedanţi critici literari n-ar ajunge”. Acelaşi Zuki: „Cenzura trebuie să fie o plăcere, nu o corvadă”; „o faci uşor, cu drăgălăşenie, cu înţelegere”. Există tendinţa permanentă spre perfecţiune şi bucuria performanţei: „Simt cum mă exprim tot mai bine”.
Numai că exact în momentul când vrei să scrii „uşor”, „cu plăcere”, îţi pică un volum de poeme ermetice, care nu doar te descumpăneşte – te enervează! Nimic nu poate fi penalizat direct, dar nu ştii ce poate fi acolo subversiv. Trebuie să comentezi sensuri, dar sensurile sunt opace! (Mă întreb dacă n-o fi aici şi o aluzie a scriitoarei la criticii derutaţi de mesaje mai puţin transparente.) Poetul ermetic pare angajat într-un joc de-a autocenzura (o aluzie la scriitorii care aplicau acest exerciţiu masochist?) şi într-un dialog cu cenzorul său: „Eu tai, sunt tăietorul de aripi al meu./ Ceilalţi nu au viteza mea, abia se ţin pe urmele mele./ O să ajung la tine şi nu vei mai avea ce tăia!”. Dar replica cenzorului e fermă: „oricât de mult ai tăia, ne rămâne şi nouă ceva, e datoria noastră…””

 

 

3. Șerban AXINTE, Destinul secret al cenzurii, Revista Astra, nr. 3-4 2017

http://www.revista-astra.ro/literatura/arhiva-supliment-astra/astra-literatura-arte-si-idei-nr-3-42017

„Caiet de cenzor, romanul Lilianei Corobca, este una dintre puținele cărți postdecembriste care a reușit să surprindă morfologia totalitarismului în toate aspectele sale. Cum reușește acest lucru? Printr-un artificiu simplu și credibil. Scoaterea la lumină a însemnărilor unuiu cenzor, dar nu doar a acelor însemnări de lucru, de lectură, ci a unui adevărat jurnal ce consemnează în principal gândurile și , implicit, toate relațiile ce se stabilesc între cei care formează sistemul opresiv. Nu întâmplător este ales cenzorul să funcționeze ca un resoneur implicat al unei lumi de proporții inimaginabile. Tot ceea ce a fost numit controlul mințiiapare aici explicat și motivat în cele mai mici (initime) detalii. Modul în care vede lumea un cenzor, cum înțelege literatura în care se cufundă cu profesionalism pentru a-i îndepărta potențialul dușmănos apare foarte bine reprezentat în romanul Lilianei Corobca. Scrierea – în aproape toată întinderea sa – se confundă cu un caiet de cenzor recuperat și pus la dispoziția cercetătorilor care se ocupă de fenomenul cenzurii din perioada comunistă. Să ne amintim faptul că scriitoarea a publicat acum câțiva ani și Controlul cărții. Cenzura literaturii în regimul comunist din România (Polirom, 2014) și mai multe culegeri de documente din această arie tematică, precum: Epurarea cărților în România. Documente (1944-1964) sau Instituția cenzurii comuniste în România (1949-1977). […]

Cenzorul se află într-o permanentă dispută cu scriitorul. Foarte multe paseje din carte fac referire la acest lucru. Important este însă că, nu doar cenzorul influențează munca scriitorului, ci și invers. În timp, tot citind atâta literatură, cenzorul deprinde arta de a scrie, începe să se exprime frumos, elegant, poetic, cu profunzime. Chiar și această filosofare continuă capătă în timp o oarecare creștere în substanță. Capitolul Calul troian apare ca o parabola în sine a cărții. Aceasta este o armă deosebit de eficientă în lupta cu gândirea captivă. Chiar și în viziunea unui cenzor, nu există instrument mai greu de controlat decât cartea. Dar cartea și controlul se află într-o relație de iubire de-a dreptul pătimașă: „Cartea ! O deschid și o posed. Este a mea. Este darul meu mare, jertfa, iubirea, viața și moartea. Nu trișez. Nici cu primul și unicul meu bărbat nu cred c-am trișat. Sunt onestă până-n măduva oaselor. Ii dau totul, îi aparțin cu totul. O conving. Îi cânt serenade la fereastră. […]. Îmi deschide paginile ei, inima, secretele, locurile intime, limbajul criptat, simbolurile, misterele și eu profit, cotrobăiesc prin toate ungherele candidului roman, caut eventualele pericole. […]. Le găsesc, le extrag, atent și blând să nu doară. Scriu referat, consemnez totul și pa. […]. E rândul altei fecioare în patul meu înmiresmat”.Dar Cartea e Calul troian. Îl schimbă în timp până și pe cenzor. Îl face să viseze, să nu mai suporte încorsetarea sistemului. Cel mai mare dușman al cenzorului este cartea. Victima devine călău, posedatul posedă. În final, cenzura nu mai înseamnă cuvântul scos din carte, ci acela pus în carte. Cartea este cea care modelează totul, imprimă definitiv semnele neîncrederii în adevărurile absolute. Ea este cea care deschide orizonturile imposibilității de a rămâne marionetă. Sensurile tulbură, mușcă, rup din carne, provoacă. Adevăratul Cenzor este Scriitorul, cel care a trasat liniile definitorii ale unei lumi imposibil de distrus și de controlat.”

„Nu există noțiunea de a ocoli abil cenzura pentru o carte publicată la editurile comuniste”

septembrie 25, 2017

Revista Conta, Nr. 27 / 2017 /

 

Liliana Corobca în dialog cu Adrian G. Romila

 

– De unde pasiunea pentru cenzura literară, sub comunism? Are legătură cu originea ta basarabeană, adică fostă sovietică? De când datează? De dinainte de venirea ta definitivă în România? După aceea? E ceva ce te-a dus la ea?

– M-am ocupat foarte puțin de cenzura „literară”, pentru că fondul cenzurii se referea mai degrabă la instituția cenzurii, iar literatura era doar o mică parte din totalul atribuțiilor Direcției Generale a Presei și Tipăriturilor. M-a interesat întreg sistemul, mecanismul aproape perfect care activa impecabil. Preocupările pentru cenzură n-au nimic în comun cu originea mea „fostă sovietică”, pe atunci citeam Alexandre Dumas și pe alții ca el. Am mai spus: am ajuns din întâmplare la cenzură. După absolvirea doctoratului la Universitatea din București, cu o teză despre romanul românesc interbelic, am lucrat, din 2002, la Institutul „G. Călinescu” al Academiei Române, la departamentul „Exilul literar anticomunist” care s-a desființat în 2006. Am încercat atunci să propun un proiect nou, o temă de cercetare de lungă durată. Mi-a sugerat un scriitor din exil, Dan Culcer, să caut, la Arhivele Naționale, fondul „Comitetul pentru Presă și Tipărituri” de care eu nu auzisem în viața mea și nu știam că nevinovatul comitet era, de fapt, fioroasa cenzură. Am vrut să renunț la a-mi pierde vremea cu miile de rapoarte (fondul era enorm!), pentru că la institutul unde lucram nu mi s-a aprobat această temă și, răsfoind niște dosare, acestea nu m-au impresionat. Îmi aduc aminte de primul document care mi-a atras atenția: era semnat de un ofițer al Comisiei Aliate de Control și se zicea acolo că numai această comisie poate aproba care ziare trebuie să apară și care nu. În 2007, în luna mai, am început să studiez fondul.

– Cel mai recent roman al tău, Caiet de cenzor, apărut la Polirom, chiar ficționalizează subiectul pe care ești specialistă ca nimeni altcineva, la noi. Ai transformat, de fapt, un subiect arid într-unul captivant, căci e vorba, în romanul tău, de un cenzor care interiorizează cenzura și sendrăgostește de literatură.Exact de cea pe care, teoretic, trebuia s-o respingă, dacă era prea autentică, prea personală. E plauzibil un asemenea personaj în afara literaturii? Era, atunci, în epocă? Așa capacitate de seducție să exercite ficțiunea asupra unor cerberi ideologici? Sau nu erau atât de… cerberi?

– Sunt sigură că un asemenea personaj este plauzibil, ca aproape tot ce am scris eu în roman, de altfel. Dar să spun dacă era așa, atunci, în epocă, mi-ar fi foarte greu. Nu doar că nu am prins acea epocă, nici nu mă născusem pe atunci, nici nu am trăit în acel spațiu (în Uniunea Sovietică era altceva în acea perioadă), dar nici nu am încredere în mărturiile tardive ale unor cenzori supraviețuitori, pe care am evitat să îi contactez ca să mi povestească ei cum a fost. Am citit, de altfel, câteva asemenea mărturii, și am fost sigură că mai mult mă încurcă decât mă ajută. Iar în cenzură, noțiunea de „cerber” este destul de relativă. Poate că nu doar în cenzură. Am descris și în carte activitatea cenzorilor de la „Import-Export”, care făceau mai mult traduceri decât tăieturi în texte.

– Cunoști vreun caz mai special de scriitor român care să fi reușit să ocolească abil cenzura și să fi apărut, integral, cu o carte, așa cum și-a dorit?

– A descris Cicerone Ionițoiu, în Victimele terorii comuniste. Arestați, torturați, întemnițați, uciși cazul unui tânăr poet care și-a scris textele pe tăblițe de lut și le-a îngropat în pământ, în așteptarea unor vremuri mai bune. Înseamnă că a ocolit cenzura, dar nu cred că a făcut
acest gest disperat pentru că și-a dorit asta cu orice preț. Nu există noțiunea
de a „ocoli abil cenzura” pentru o carte publicată la editurile comuniste.
Acestea treceau prin zeci de etape și primeau zeci de aprobări până
ajungeau să fie publicate. Iar autori care să respingă ferm și categoric
sugestiile și intervențiile cenzurii nu erau mulți și, pentru că nici conținutul
cărților nu era anticomunist, de obicei, sunt sigură că multe cărți au apărut
așa cum și-au dorit autorii lor. Chiar dacă cenzura intervenea, bucuria de ați
vedea volumul publicat era mare și, în afară de asta, mai existau și unele
beneficii, inclusiv materiale; toate acestea făceau ca intervențiile cenzurii
să doară mai puțin. A ocoli abil cenzura însemna să publici în afara
sistemului cenzurii, adică în „samizdat”, ilegal, pe cont propriu, și să îți
asumi o serie de riscuri, arestarea inclusiv. Pe vremea ceea, mașinile de
dactilografiat erau înregistrate la Ministerul de Interne, chiar și acelea ale
cenzorilor, așa că orice text care nu era publicat pe filieră oficială, putea fi
identificat.

„Mă doare să văd că suferința, demnitatea și bunătatea nu sunt răsplătite”

– Știu că ai conferențiat mult pe tema asta, și aici, și în afară. Cum
ai simțit interesul publicului? Occidentalii pot pricepe ce s-a întâmplat, cu
adevărat, cu literatura și libertatea de a scrie în țările fostului bloc
comunist? Nu e ceva prea exotic, pentru ei?

– Găsesc un public total inocent și nepregătit, de unde să știe tinerii
de astăzi despre cenzură? Cei mai în vârstă cunosc fenomenul și își
amintesc cum au fost și ei, cândva cenzurați, dar mecanismul sofisticat al
cenzurii nu au prea avut cum să-l cunoască. Interesul trebuie trezit și
depinde de conferențiar. M-am temut să nu fie plictisitor ce le spuneam,
am încercat să prezint și momente care să-i intrige. În Occident există
câteva studii despre cenzură, câteva volume, dicționare, dar nu-s pentru
publicul larg. Cei interesați de fenomenul cenzurii comuniste nu se opresc,
de obice, doar la țările blocului comunist. Istoria cenzurii e fascinantă și
plină de surprize, cenzura în regimurile democratice se studiază, și ea.
Subiectul e perceput ca fiind unul mai degrabă sensibil, nu exotic. Mai ales
când anumite manifestări ale cenzurii contemporane par actualizări
nefericite ale fostului regim totalitar.

O altă temă dragă ție e cea din Kinderland, romanul care ți-a
adus după 2013 o binemeritată reputație europeană. Poți să-mi spui dacă
există vreo experiență marcantă, care să te fi făcut să scrii despre copiii
lăsați acasă de părinții plecați să muncească, în străinătate? Sigur, în
România e o realitate. E și în Basarabia, bănuiesc.

– Am pornit de la un caz din satul meu, din Republica Moldova.
Când văd studii, reportaje despre copiii abandonați, am un sentiment de
neputință. Mi-ar fi plăcut să închei acest capitol tragic, să schimb lucrurile
în bine. A existat o întâlnire cu un asemenea copil, despre am scris pe
coperta primei ediții a romanului. Apoi am tot repetat povestea băiețelului
de trei ani, pe care un tată cam bețiv și care venea pe acasă o dată pe an îl
uita pe la oaspeți și-l „recupera” a doua zi. Copilul era speriat că tatăl său o
să-l uite la oamenii străini și nu dorea nici jucării, nici fructe, se uita țintă
la taică-său. Povestea acestui băiețel nu a intrat în roman, dar a fost primul
meu contact cu asemenea copii și cu problema emigrației. În jurul nostru,
există multe probleme demne de atenția unui scriitor, dar eu am fost sigură
că voi scrie pe acest subiect numai după întâlnirea cu acel copil, după ce
m-am uitat în ochii lui speriați, triști. Mi-a transmis durerea lui de care eu
am putut să scap după ce am scris.

– Ai debutat cu o carte de proză despre care se știu puține lucruri,
Negrissimo, în 2003. Conține ea, in nuce, vreun subiect dezvoltat de tine,
mai târziu?

– Cartea a luat un premiu de debut important, care a constat în
distribuirea întregului tiraj autorului câștigător, aproape o mie de
exemplare, din care mi-au mai rămas doar vreo cinzeci, spre bucuria
părinților cărora le-am stricat niște divane pe care le bucșisem cu cărți. Numi
place să fiu autorul unei singure cărți, să reiau la infinit același subiect,
nu mă interesează un subiect dacă am scris deja despre el. S-ar putea să-l
reeeditez, la un moment dat, mai ales că e mai actual acum ca în 2003. E
despre plagiat și scrisul la negru, despre un personaj care ajunge într-o
societate secretă unde se scriu cărți „și pentru scriitorii geniali care nu s-au
născut încă”, e despre neputința unui „negrișor” de a se smuge din această
societate capcană, de a scrie un roman și de a-l semna cu numele său. E
poetic și fragmentat, are și teme conexe, secundare, cum ar fi singurătatea,
la care am revenit, într-o formulă oarecum asemănătoare, dar cu alt fundal,
în romanul Imperiul fetelor bătrâne. E cartea mea cea mai sofisticată.

– Te-ai ocupat și de literatura din exil, de poezia din exil. De pildă,
ai scris despre Alexandru Busuioceanu și despre deportații bucovineni în
Siberia. Întrevăd o recurență a marginalului, a transteritorialului și a
suferindului, în textele tale. Mă înșel? Sunt autorii și personajele „de
graniță” o preocupare predilectă a ta? Aș specula, iarăși, poziția ta
intermediară, în spațiul limbii române, dar și pasiunea pentru consecințele
ideologiei, în Est.

– Preferință pentru marginalizați și oropsiți, da, dar pasiune pentru
consecințele ideologiei, nu neapărat. Ambiție de a duce la capăt un proiect
greu, de a înțelege un mecanism și de a-l explica, inteligibil, și altora, care
poate vor merge mai departe decât mine. Cât despre exil și deportați, mă
doare să văd că suferința, demnitatea și bunătatea nu sunt răsplătite. Cărțile
dedicate lor e modul meu de a-i pune în valoare, de a face dreptate. Timpul
trece și se așterne peste toate uitarea, Alexandru Busuioceanu nu a fost
tradus și publicat integral în România, deși opera lui intensă și profundă nu
ar depăși câteva sute de pagini (a scris în spaniolă, limbă pe care eu nu o
cunosc). Exemple ca el sunt multe și e tot mai greu să atragi atenția
publicului asupra unor autori uitați, nedreptățiți, dar nu lipsiți de valoare.
Sper ca măcar corespondența lui, pe care am publicat-o acum 12 ani, să
apară, revăzută și adaugită, lucrez și la ea acum.

– Cum te percepi, autor basarabean sau român? Scriind în aceeași
limbă, mai contează? În Basarabia ești asimilată, ca scriitoare, sau
dimpotrivă, nu figurezi acolo pe nicăieri?

– Nu cred că contează cum mă percep eu, ci poate mai mult cum
mă percep ceilalți. Se întâmplă să fiu invitată la câte un festival
internațional și mă trezesc fiind „Moldovan writer” (dar există și varianta
„Romanian writer”, iar pe mine nu m-a întrebat nimeni de acolo vreodată)
sau să apară vreo cronică prin România unde sunt „autor basarabean”.
„Limba română este patria mea”, vorba poetului, iar în rest, să fim noi
sănătoși și să avem suficient entuziasm pentru a scrie. În R. Moldova am
debutat în 2003, celelalte cărți au apărut aici, în România. Unele nici nu au
ajuns în R.M., altele cu întârziere. Cred că figurez pe undeva, pe vreo listă
a autorilor contemporani. E adevărat că merg mai rar pe acasă, în ultimul
timp, și nu acord destulă atenție promovării mele ca autor în Republica
Moldova. Nu acord nici în România, dar aici accept să particip la
festivaluri, la târguri de carte. Nu refuz inițiativa editurii de a-mi promova
cărțile, răspund la anchete, la interviuri. Dacă acestea vin din Moldova,
răspund; dar vin mai rar. Romanul „Kinderland” este inclus în antologia
”Literatura din Basarabia. Început de secol XXI. Roman”,
antologatoarea mi-a spus că au fost selectate doar 12 romane din 100
propuse inițial.

– Neapărat aș vrea să-mi împărtășești experiența din rezidențele de
creație de care ai beneficiat. Cum și câte au fost? Sunt ele importante,
pentru un scriitor? Din ce puncte de vedere?

– Au fost mai multe în perioada când am plecat de la Institutul „G.
Călinescu” și nu am mai avut surse de venit. Trebuia cumva să
supraviețiesc, iar bursele în străinătate mi-au oferit mai mult decât
„supraviețuirea”. Pentru un scriitor este important să scrie și, dacă o bursă
îi oferă condițiile necesare, atunci ea contează foarte mult. Altfel, poți fi un
autor minunat și fără a avea o bursă. Am avut și burse de creație, dar și
burse pentru proiecte științifice, pentru unele am făcut eu cerere, la altele
am fost invitată. Am avut burse mai lungi sau mai scurte la Akademie
Schloss Solitude, Stuttgart (2009-2010), Internationales Haus der
Autorinnen und Autoren Graz (2012), Ranitz Stipendium – Ottensheim am
Donau, Austria (2013), Literarisches Colloquium Berlin (2017) etc. În
cadrul acestora am avut și lecturi, de obicei. Rezidențele mai presupun
multă comunicare cu scriitori din alte țări, de obicei, sau cu artiști din
diverse domenii, călătorii în locuri noi, întâlniri interesante. Și mult timp
pentru a scrie!

 

Interviu cu Matei Martin

mai 31, 2017

„Nu am scris ca să judec sau ca să iert“ – interviu cu Liliana COROBCA

http://dilemaveche.ro/sectiune/la-zi-in-cultura/articol/nu-am-scris-ca-sa-judec-sau-ca-sa-iert-interviu-cu-liliana-corobca

Aparut in Dilema veche, nr. 686, 13-19 aprilie 2017

Este scriitoare și cercetătoare la Institutul de Cercetare a Crimelor Comunismului și Memoria Exilului Românesc (ICCMER). Liliana Corobca a publicat mai multe studii despre cenzură. Cea mai recentă carte a ei este romanul Caiet de cenzor. Intriga romanului, convenția, e că autorul-narator primește, în urma unui schimb de mesaje cu o fostă angajată a cenzurii, un așa-numit „caiet de cenzor” salvat de la distrugere. Un caiet în care lectorul și-a notat conștiincios diverse considerații despre literatură, despre scriitori și despre viața în comunism. Un roman fără acțiune propriu-zisă, dar care își păstrează suspansul de la prima la ultima pagină.

 

Cum e să intri în pielea unui cenzor?

Potențialul romanesc al cenzurii este foarte vast și puteam să aleg multe alte perspective sau alte feluri de a scrie un roman despre cenzură. Dar eu am pornit de la o căutare personală. Există listele documentelor distruse, printre ele fiind și caietele cenzorilor. În momentul în care am văzut pentru prima oară aceste liste, m-am întrebat cum ar fi acest caiet și am început să-l caut. Nu l-am găsit. Au trecut anii, am uitat de aceste documente și la un moment dat, cînd mă gîndeam la subiectul unui nou roman, mi-am adus aminte de caiet. Așa mi-a venit ideea să reconstitui ficțional un caiet al unui cenzor. Mi-a plăcut și mi-am dorit să fiu în această ipostază foarte dificilă.

Atunci cînd am început să intru în acest personaj, nu a mai fost totul așa clar, nu a mai fost totul în alb și negru. Am încercat să-mi imaginez ceea ce nu se vede, ceea ce nu citești într-un document. Au apărut tot felul de nuanțe. Nici n-am vrut să creez un personaj prea simplu și de aceea l-am pus în tot felul de situații, din care el a trebuit să iasă, să găsească soluții și să se descurce. M-am gîndit și la potențialul de poveste, dar și la cititorul de astăzi.

Au fost cel puțin două etape ale cenzurii în România comunistă: o cenzură aproape fățișă, cu cuvinte care erau interzise, cu anumite fraze, contexte interzise, și o altă etapă în care cenzura a fost abolită, dar totuși funcționa. Cum a funcționat cenzura după abolire?

Fiecare perioadă – anii imediat de după război, anii ’50, anii ’60 – a avut particularitățile sale. Prima operațiune a fost epurarea cărților, a doua a avut ca pretext apărarea secretului de stat. Nu a fost o singură instituție a cenzurii și despre ierarhia cenzurii am scris de multe ori. Și de aceea nu sînt de acord cu ideea de abolire a cenzurii. E adevărat, s-a desființat una dintre multiplele instituții care practicau cenzura. De cenzură s-au ocupat foarte mult și Partidul, și Securitatea. Mulți cenzori au fost transferați la Consiliul Culturii și Educației Socialiste, unde au continuat să activeze exact așa cum au făcut și la Direcția Generală a Presei și Tipăriturilor (DGPT), activitatea lor nu s-a schimbat deloc. A fost o operație de fațadă, într-un moment în care Nicolae Ceaușescu a vrut să pară mai democrat sau mai rebel în cadrul țărilor de după Cortina de Fier. Dar pentru scriitori situația nu numai că nu s-a schimbat, dar unii au simțit chiar că e mai dură. Ierarhia cenzurii s-a păstrat, autocenzura a fost la fel de puternică în anii ’80 așa cum a fost în anii ’70. Scriitorii intuiau ce pot să scrie și ce nu și după ce această instituție a fost desființată. Profesia de cenzor nu a mai existat după 1977, dar activitatea multiplă și complexă a cenzurii a continuat pînă în 1989, ba chiar și după, în alte forme.

Dar ce înțelegea un cenzor din literatură? Avea și competențe literare sau făcea doar o verificare politică?

În cazul literaturii, verificarea politică era foarte superficială. Puțini scriitori criticau direct regimul în anii ’70. Pe de altă parte, una era să faci profilul cenzorului în anii ’50, cînd se cerea dosar ireproșabil, cînd printre cenzori erau persoane care nu absolviseră școala medie și al căror grad de inteligență era relativ, alta e în anii ’60, ’70, cînd situația se schimbă odată cu un nou val de recrutare a cenzorilor și aceștia sînt absolvenți de facultate și sînt obligați să învețe limbi străine, să meargă la cursuri postuniversitare etc. Cînd citești observațiile lor despre textele citite, vezi că mulți dintre ei se apropie de rafinamentul unor critici literari din epocă.

Sînt un scriitor și stau prost cu dragostea. Sînt cenzor și nu stau mai bine, ne putem lua de mînă. Nimeni nu se mai iubește în țara asta, de asta și literatura e atît de constipată“, scrie la un moment dat personajul dumneavoastră în caietul de cenzor. De ce era cenzurată tema erotismului?

În anii ’47-’48 era epurată toată literatură erotică. La un moment dat, la începutul anilor ’50, se știe că a existat celebra expresie „haideți să dăm drumul la dragoste“. Dar dragostea în anii ’50 era ceva convențional: un sărut o dată la 300 sute de pagini sau o îmbrățișare o dată la cîteva poeme, dar nu mai mult. În anii ’70 situația se schimbă, Partidul nu mai e atît de sever în acest domeniu. Dar eu m-am referit aici la celebrul decret din 1966, interzicerea avorului, care complică situația. Cenzorii, la fel ca scriitorii, sînt și ei afectați. Cenzorițele, mai precis. Și aici e un exemplu de situație cînd cenzorul empatizează cu ce spune scriitorul. De obicei, ei nu sînt pe aceleași poziții. Aici însă, de voie, de nevoie, sînt de aceeași parte a baricadei.

Pînă la urmă, orice frază dintr-un roman, dintr-o carte de ficțiune poate fi citită în nenumărate feluri. Cum navighezi în această duplicitate, în această ambiguitate a textului literar?

Este o întrebare pe care și-o pune mereu personajul, pentru că un caiet de cenzor nu poate fi despre cenzură, ci despre materia sa de lucru, despre literatură. Și cenzorii din domeniul literaturii au cele mai mari probleme. În cenzură au existat mai multe departamente. De pildă, la Știință și Tehnică sau într-un domeniu legat de agricultură sau economie, ei aveau niște ordine, niște dispoziții foarte clare: nu avem voie să anunțăm producția anuală sau venitul cetățenilor… Erau secrete de stat sau informații confidențiale. Dar la literatură nu se putea opera cu indicații și dispoziții fixe. Există, în acest sens, mărturii și explicații ale cenzorilor sovietici. Erau niște discuții în care aceștia puneau problema tranșant: noi vrem criterii, vă rugăm să ne spuneți ce anume trebuie să tăiem din poezia asta, că nu știm. Și răspunsul era: trebuie să aveți simț politic. Situația era foarte complicată și atunci ei, ca să se protejeze, puteau să facă un exces de zel nemaipomenit și totul li se părea subversiv.

Ați studiat fenomenul cenzurii în România comunistă ca istoric. Cum e să scrieți ficțiune despre cenzură?

N-am crezut niciodată c-o să ajung să fac ficțiune, am considerat că sînt două domenii care se exclud reciproc, dar atunci cînd s-a apropiat timpul pentru o nouă carte, am simțit că este domeniul pe care-l cunosc cel mai bine, în care mă simt ca peștele în apă. Aveam atî­ta material încît eu, care am zis că romanul trebuie să aibă cel mult 250 de pagini, am scris aproape 400 și tot nu mă puteam opri, tot mai era ceva de zis, am mai și tăiat din carte, pentru că era prea mult totuși. Sînt multe capitole care au ele singure potențial de carte întreagă. Am ales, de pildă, numai strictul necesar despre activitatea departamentului Import-Export, dar acolo ai material pentru mai multe cărți. Sau sînt departamente foarte interesante despre care poți scrie materiale științifice sau poți să mergi pe partea asta literară, care pentru mine, ca scriitor, e mai atrăgătoare, e mai greu totuși să te pui în pielea unui cenzor decît să editezi niște documente care există în arhiva cenzurii.

Ce poate explica ficțiunea din ceea ce istoriografia pură și dură nu reușește?

Mie îmi explică și istoriografia foarte multe lucruri, dar nu cred că celorlalți le explică. Unul dintre obiectivele cărții este popularizarea subiectului. Eu am povestit niște scene care s-au întîmplat cu adevărat, care au existat în arhiva cenzurii, dar acolo erau foarte greu de găsit, era foarte mult de citit și într-o formulă destul de seacă și poate nu atît de accesibilă. Și-apoi eu am avut ani de zile la dispoziție ca să găsesc aceste momente.

Găsiți vreo scuză pentru cenzori?

La început am avut o perspectivă de judecător, dar foarte repede am ieșit din ea. Nu am scris ca să judec sau ca să iert, eu am vrut doar să încerc să fiu un cenzor pentru puțin timp și să încerc să reconstitui un document. Nu mi-am propus nici să judec un cenzor, nici să-l iert și nici nu cred că lucrurile astea sînt atît de simple.

(interviu difuzat în cadrul emisiunii Revista Literară Radio la Radio România Cultural) 

a consemnat Matei MARTIN

 

Discuția secretă

mai 31, 2017

 

Fotografia postată de Discuţia secretă.

PROGRAMUL COMPLET
al Discuției secrete, ediția a IV-a, Arad, 8-11 iunie 2017.

Joi 8 iunie

Cinema Arta
Ora 18.30 Silviu Gherman show
Ora 20.00 Luminița/Ana, mon amour, lectură/proiecție în oglindă cu Cezar Paul-Bădescu

Cafeneaua literară Joy’s
Ora 22.00 Lecturi: Alin Ioan • Alex Văsieș • Ștefan Baghiu • Olga Ștefan • Vlad Drăgoi • Cosmina Moroșan • Vlad Moldovan • Ionuț Chiva • Ovidiu Chihaia

Vineri 9 iunie

Preparandia
15.00-17.00 Atelier creativ pentru copii cu Lavinia Braniște • Gabriella Eftimie • Anca Smărăndache

Biblioteca județeană
15.00-17.30 Master class de scriere creativă cu Bogdan-Alexandru Stănescu

Cinema Arta
Ora 17.30 proiecție: Caravana cinematografică,Q&A Titus Muntean
Ora 20.00 proiecție: Adam and Paul, Q&A Lenny Abrahamson
Cafeneaua literară Joy’s

Ora 23.00 Lecturi: Eugen Rogojan • Andrei Doboș • Tudor Ganea • Ioana Bradea • Philip Ó Ceallaigh
urmate de concert Danaga

Sîmbătă 10 iunie

Preparandia
10.00-12.00 Atelier creativ pentru copii cu Lavinia Braniște • Gabriella Eftimie • Anca Smărăndache
Biblioteca județeană
11.00-13.00 Master class de scriere creativă cu Bogdan-Alexandru Stănescu

Cinema Arta
Ora 17.30 proiecție: Baloane de curcubeu, Q&A Iosif Demian
Ora 19.30 proiecție: Moartea domnului Lăzărescu, Q&A Cristi Puiu

Cafeneaua literară Joy’s
Ora 23.00 Lecturi: Bogdan Coșa • Liliana Corobca • Adrian Schiop • Augustin Cupșa • Bogdan-Alexandru Stănescu
urmate de concert: Ștefan Baghiu• Dispars • Cosmina Morfolina
Duminică 11 iunie

Ștrand Neptun /Ratio Beach
Ora 11.30 Lansare de carte: „Dacă nu o viață liniștită, atunci măcar o viață lentă”:
Cătălin Furtună • Cristina Ispas • Ruxandra Novac • Dmitri Miticov • Ionelia Cristea • Rareș Moldovan

Garden Party – închiderea festivalului

Intrarea este liberă la toate evenimentele, cu excepția atelierelor și cursurilor, pentru care organizatorii realizează o selecție a participanților.

Discuția secretă este un festival organizat de Centrul Municipal de Cultură Arad în colaborare cu GMMC. Parteneri și sponsori: HIGP – Sprijin pentru excelență, CICOR, Opel Grup West, Volanul, Centrul de afaceri Maris.

Autori și personaje la Bookfest 2017

mai 31, 2017

Standul Editurii Polirom, Bookfest 2017

Fără mască și foarece.

În timpul lansării.

 

Ana-Maria Tabarca, Șerban Axinte, Liliana Corobca, Ileana Dorica Nicolae, Sebastian Reichmann

La un moment dat, cenzorii purtau măști…

Purtau și foarfece, de secole, dar nu chiar la vedere.

Foto: Ana Alexandrescu, Sorin Stoica.

„Cenzura pentru toți”

mai 25, 2017

http://www.revistatimpul.ro/view-article/3709

Cenzura pentru toți

Constantin Piștea

Publicat la: 12-05-2017

 

Sunt scriitori care duc la bun sfârșit un roman fără să se documenteze deloc. Se întâmplă lucrul acesta mai ales în cazul ficțiunii, când autorul știe suficient de multe despre locurile, ocupația și preocupările personajelor încât nu are nevoie de nici un ajutor, de nici o informație. Lucrurile sunt mai complicate în cazul cărților tehnice ori specializate într-un anumit domeniu de cercetare. În acest caz, autorul își tocește coatele până dă de capul celor pe care vrea să le transmită mai departe.

 

Liliana Corobca se află între cele două ipostaze. Caiet de cenzor se dorește roman, însă are la origine o muncă de vreo 10 ani de documentare în domeniul cenzurii. Pericolul unei astfel de ipostaze este să dai atât de multe informații, încât firul narativ să aibă de suferit. De altfel, primul aspect pe care l-am remarcat la cartea aceasta a fost cantitatea mare de informații legate de cenzură pe care Liliana Corobca a reușit să o insereze. Astfel, romanul ei se poate dovedi util în caz că vreți să știți mai multe despre ce însemna cenzura, cine o aplica și în cel fel. Dar, dincolo de informare, romanul propune și un personaj interesant: cenzorul.

Filofteia Moldovean a lucrat în Direcția Generală a Presei și Tipăriturilor în anii ’70 și a trecut prin diverse structuri ale acestei Direcții, astfel încât constatările ei oglindesc modul de lucru al instituției din acei ani. Cenzorii aveau ca instrumente de lucru și câteva tipuri de caiete, în care-și puteau nota observațiile personale ori precizările șefilor din timpul ședințelor. Aceste caiete se distrugeau, fără excepție, de unde și liniștea cu care unii cenzori notau în acele caiete mai mult decât niște simple chestiuni utile serviciului.

„Siguranța că totul va arde, că așa a fost de ani de zile și așa va fi mereu îmi dă o libertate cum nici cele mai bune intervenții în manuscrise nu-mi oferă. Acolo trebuie să fii atent și mereu pregătit pentru explicații, justificări. Aici, în caietul meu, nu trebuie să mă justific, să mă apăr, să mă controlez, sunt notele mele intime, libere, destinate arderii, pot să greșesc, să exagerez, să nu pun punct. Pun toate punctele tocmai ca să mă ordonez, ca să fiu mai bună. Am grijă la sintaxă.”

Unul dintre caietele pe care le-a ținut Filofteia Moldovean ajunge peste ani la Liliana Corobca. Cenzorul fugise din țară în 1974 (situație cu fundament real) și riscase enorm luând cu sine caietul, care, pe alocuri, arată chiar ca un jurnal, doldora de chestiuni intime ori de amintiri legate de propria familie.

De multe ori ironică, acidă, cu conștiința propriei experiențe profesionale, Filofteia Moldovean arată că nu roboții ciopârțeau textele, ci niște oameni, cu gusturi proprii și cu sisteme proprii de valori. Ea își prezintă și colegele de birou – una voluptuoasă, la care se uitau toți vizitatorii, și alta nițel cam prea sensibilă pentru meseria de cenzor – și dă tot felul de exemple de intervenții asupra textelor. De altfel, un capitol este numit chiar „Intervenții justificate” și este impresionant faptul că aceste exemple nu sunt rupte din cărțile publicate în acei ani, ci sunt pur și simplu inventate de Liliana Corobca pentru a ilustra modul de lucru al cenzurii.

„Ce să facem să avem pe masă manuscrisul mult visat? Din care să nu ai ce tăia! Cartea ideală! Ca să plec din Cenzură, să-mi dau demisia, să mă fac apicultor! Ne vin însă căcați. Asta le stă pe gură și pe pană scriitorilor! Asta-i marea lor realizare socialistă! Unul nu există din care să nu ai ce tăia, din care să nu cenzurăm câte ceva, niciunul care să se dispenseze de îndreptările noastre politicoase.”

Ca să înțelegi astăzi acele vremuri, trebuie să pui cenzura cărților în relație cu Securitatea și cu politica editorială. Unui scriitor naiv îi era aproape imposibil să știe cine i-a schimbat un cuvânt, un vers ori un paragraf. A fost redactorul de carte și teama lui de a nu fi acuzat că i-a scăpat ceva? A fost nasul fin al Securității, care a perturbat lanțul editorial? Ori, pur și simplu, cenzorul, eternul cal de bătaie, care de multe ori tăia și acolo unde nu era cazul, tocmai pentru a evita orice problemă de interpretare?

În relație cu colegele, Filofteia se consideră aproape de perfecțiune: „Nimic nu mă impresionează în textele lor (n.m. ale scriitorilor), nici pasajele crude, nici descrierile romantice, nici scenele misterioase, nu mă excită versurile senzuale, nu mă atinge nimic, sunt rece și obiectivă, am capul limpede și nu mă pierd cu firea niciodată, nu-mi pierd cumpătul în situații complicate”.

Totuși, nu se poate spune nici că Filofteia Moldovean și-a pierdut simțul realității. Deși zice că e „cel mai bun cenzor”, este conștientă că „dacă cineva ar citi ce scriu acum, m-ar da afară”. Astfel, caietul său, care scapă arderii, este mijlocitorul unui exercițiu de voyerism.

Impresia că are acces la lucruri inedite va ține treaz interesul cititorului. Altfel, caietul și, în fond, romanul nu au ritmul unei ficțiuni obișnuite. Evoluția personajului principal este observată pe măsură ce el se mută de la un compartiment la altul și își schimbă perspectiva asupra cenzurii. Treptat, Filofteia se destăinuie tot mai mult, lăsând de înțeles că lucruri rămase nerezolvate în trecutul său o apasă. Cenzorul lasă loc tot mai mult persoanei, care se prezintă prin intermediul familiei și al preferințelor legate de carieră versus viața personală.

În final, și cenzorul, și persoana cu numele Filofteia Moldovean par să plătească tribut unui deficit de libertate. Cenzorul îi reproșează acest lucru scriitorului, care îi supune atenției tot felul de nimicuri, iar persoana rămâne prizoniera unui sistem – din care va evada cu tot cu caiet – prea puțin încurajator în privința vieții de familie.

„Cărțile sunt cel mai bun prezervativ și cel mai ieftin. Cel puțin pe mine ele mă feresc de orice primejdie care vine din partea unui bărbat. Încă nu sunt atât de bătrână, până la 40 de ani ar mai fi ceva de capul meu. Dar nu rămâi gravidă de la cărți și eu doar cărți am în jur.”

Caiet de cenzor este o mărturie complexă despre cenzura comunistă, un roman închegat pe seama unei cercetări minuțioase. Efortul Lilianei Corobca trebuie să fi fost uriaș și se cuvine apreciat. Mai ales că, îmbrăcat în hainele romanului, rodul muncii sale poate ajunge la mai mulți cititori și se poate bucura de mai mult succes decât un eventual volum documentar despre cenzură.

Caiet de cenzor la Bookfest 2017

mai 22, 2017

Dragi prieteni!

Vă invit vineri, 26 mai, ora 18.30, la Târgul de Carte – Bookfest 2017, la standul Editurii Polirom, pentru lansarea romanului „Caiet de cenzor”.

Vor fi alături de mine și de caietul meu  Ileana Dorica Nicolae, Sebastian Reichmann, Șerban Axinte.

La cererea publicului, va veni și un invitat surpriză din domeniul cenzurii.

Vă aștept cu drag!

http://www.polirom.ro/-/oferta-bogata-de-literatura-romana-la-bookfest-2017