Archive for Februarie 2016

Paul Goma și exilul etern

Februarie 17, 2016

Paul Goma şi exilul etern

 

Semnalăm apariția volumului Paul Goma și exilul etern

La Editura Ratio et Revelatio a apărut volumul Paul Goma și exilul etern, care reunește, în principal, lucrările Simpozionului internațional „Paul Goma – 80 de ani” și scoate în evidență principalele aspecte ale activității și operei lui Paul Goma. Militant anticomunist notoriu, care a cunoscut detenția și a scris valoroase cărți despre acest fenomen, Goma a inițiat singura mișcare privind drepturile omului în România comunistă, în 1977, iar în exil a denunțat, în repetate rânduri, abuzurile regimului comunist. La simpozion au luat parte Matei Cazacu, Flori Bălănescu , Dinu Zamfirescu, Ioana Macrea Toma, Aliona Grati, Ion Simuț și alți specialiști în domeniu, cercetători, critici literari, cadre didactice din Paris, Chișinău, București.

Volumul a apărut sub egida Institutului de Investigare a Crimelor Comunismului şi Memoria Exilului Românesc (IICCMER), fiind coordonat de Liliana Corobca, expert la Compartimentul Exilul Românesc.

Din cuprins:

Prefață de Matei Cazacu • Dinu Zamfirescu – De ce Paul Goma? • Radu Negrescu-Suțu – Regăsirea demnității de Om • Matei Cazacu – Paul Goma, factor de unitate al exilului românesc • Ioana Macrea Toma – Între politică și morală: percepția „drepturilor omului” la Radio Europa Liberă prin cazul Paul Goma • Sergiu Musteață – Basarabia și basarabenii în intervențiile lui Paul Goma de la Radio Europa Liberă • Ana-Maria Cătănuş – Paul Goma. Scriitorul devenit disident • Andrei Țurcanu –Ithaca interzisă • Dan Culcer – Două secole împreună, dar cum? (Note despre chestiune) • Ion Simuț – Romanul Din calidor sau copilăria unui disident • Maria Șleahtițchi – Mecanismele ficţionării în romanul autobiografic (reflecţii în marginea romanelor Din calidor şi Arta refugii de Paul Goma) • Aliona Grati – Femeia ca spectacol estetic în romanele lui Paul Goma • Nina Corcinschi – Paul Goma: est/etica viscerală a simţurilor • Flori Bălănescu – Paul Goma – Perspective biobibliografice • Postfață de Liliana Corobca

Volumul Paul Goma și exilul etern poate fi comandat online aici.

***

Despre IICCMER

Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului şi Memoria Exilului Românesc (IICCMER) este o structură guvernamentală înfiinţată în 2005 şi aflată în coordonarea Primului Ministru. Rolul său rezidă, înainte de toate, în gestionarea şi analizarea din punct de vedere ştiinţific a perioadei totalitare şi a consecinţelor sale. În al doilea rând, IICCMER sprijină crearea şi implementarea unor instrumente educaţionale cu finalitate memorială, contribuind astfel la articularea contextului în care valorile şi drepturile fundamentale să fie receptate de societatea noastră post-totalitară. Nu în ultimul rând, IICCMER are rolul de a aduna, arhiva şi publica documente referitoare la memoria exilului românesc.

Mai multe detalii despre activitatea IICCMER: http://www.iiccmer.ro/ sauhttps://www.facebook.com/InstitutuldeInvestigareaCrimelorComunismului.

Chișinăul citește

Februarie 17, 2016

 

http://www.hasdeu.md/ce-unde-cind-chisinaul-citeste-o-carte-7/

Programul de lectură „Chișinăul citește”: Cele trei cărți pentru anul 2016

 

 

http://www.basarabia.md/programul-de-lectura-chisinaul-citeste-cele-trei-carti-pentru-anul-2016/

 

Biblioteca Municipală „B.P. Hasdeu” a lansat în această săptămână programul de lectură „Chişinăul citeşte”. Astfel, în perioada lunilor februarie-noiembrie, filialele bibliotecii vor avea ușile deschise pentru toți iubitorii de carte, urmând să fie organizate mai multe activități pentru a îndemna publicul spre lectură. 

Pentru anul 2016, Biblioteca Municipală „B.P. Hasdeu” propune comunității chişinăuiene următoarele cărți: „Arta refugii” de Paul Goma (pentru adulţi); „Kinderland” de Liliana Corobca(pentru adolescenţi) și „Când părinţii nu-s acasă” de Miroslava Metleaeva (pentru copii).

Paul Goma, scriitor postbelic, născut în Basarabia, actualmente locuiește la Paris, în opera sa „Arta refugii” reflectă drama unui copil basarabean refugiat dup cel de-al doilea război mondial și despre o copilărie zguduitoare și tristă.

Liliana Corobca este cunoscută pentru activitatea ei literară, fiind un autor prolific, unele dintre romane fiind cărți premiate și bestsellere. Romanul „Kinderland” bordează o temă de actualitate pentru multe ţări din Europa de Est: copiii rămaşi singuri după plecarea părinţilor la muncă în Occident.

Miroslava Metleaeva este poetă, prozatoare, eseistă și traducătoare. Cartea „Când părinţii nu-s acasă” răspunde la o serie de întrebări ale copiilor despre organizarea și petrecerea timpului liber în lipsa tehnologiilor moderne.

Începând cu anul 2004, când a fost lansat,  programul „Chișinăul citește” a reușit să promoveze şi să încurajeze lectura ca mijloc de dezvoltare culturală şi creativă a locuitorilor capitalei, a orientat cititorul spre valorile literare şi artistice autohtone. Scopul fundamental al programului este centrat pe constituirea unei comunităţi de cititori prin promovarea lucrărilor de înaltă ţinută artistică şi educarea gustului pentru lectură a chi­şi­năuienilor.

CARTEA LUNII: Sonia Elvireanu, Faţa întunecată a lui Ianus (Vintilă Horia, Dumitru Ţepeneag, Norman Manea, Gabriel Pleşea)

Februarie 17, 2016

Sonia Elvireanu, Faţa întunecată a lui Ianus

Literatura exilului a fost mult timp un subiect tabu și ne-am fi așteptat ca, după căderea regimului comunist, să devină principală preocupare a criticilor și istoricilor literari, interesați să studieze și să valorifice o serie de autori necunoscuți și interziși până în 1989. Se pare însă că receptarea acestui domeniu întâmpină și astăzi dificultăți. Cu atât mai mult e de apreciat efortul Soniei Elvireanu, care, într-un volum de mare întindere (peste 400 de pagini!), acordă atenție nu doar aspectelor generale ale exilului literar, ci și unor subiecte delicate și, totodată, încă actuale.

Din „Nota biobibliografică” aflăm că preocuparea pentru exil a autoarei e mai veche și destul de temeinică: în afară de articole și studii dedicate acestei teme, Sonia Elvireanu a publicat volumele Le retour de l’exil dans le roman „Ignorance” de Milan Kundera (2011) și Gabriel Pleşea. O perspectivă asupra exilului românesc (2012). De data aceasta, ni se propune „un studiu tematic despre exilul politic și cultural din totalitarism și posttotalitarism” (p. 5), lucrare ambițioasă și captivantă, cu accente inedite și curajoase, mai ales acolo unde lărgește noțiunea acceptată drept „exil”, vizând perioada de după 1990. Chiar dacă în canonul literar nu au pătruns prea mulți scriitori din exil, iar preocuparea criticilor contemporani nu s-a răsfrânt neapărat asupra acestei literaturi, are și acest domeniu „greii” său, specialiști necontestați în literatura exilului, precum Eva Behring, Florin Manolescu, Nicolae Florescu, Cornel Ungureanu și alții, care se află și în bogata bibliografie a autoarei noastre. Fără a se simți intimidată de somitățile în domeniu, Elvireanu adaugă literaturii exilului sensuri noi, pe care, chiar dacă nu suntem obligați să le acceptăm, le vom lua în considerare cu tot respectul.

Primul capitol, „Totalitarism şi exil”, este o vastă introducere în „Cadrul socio-politic postbelic” din România și în problematica exilului. Atenția acordată de către autoare unor importante aspecte din această perioadă („Utopia comunistă – un regim totalitar”, „Literatura română în totalitarism, Epoca proletcultistă (1948-1953)”, „Perioada de destindere culturală (1964-1971)”, „Conceptul de rezistență în literatură” etc.) se justifică atât prin faptul că cititorii de astăzi, mai ales cei tineri, nu (prea) cunosc epoca, dar și pentru că exilul însuși a fost condiționat de evenimentele din țară. Foarte utile (mai ales pentru un cititor neinițiat în domeniu) sunt și subcapitolele care se referă la exilul propriu-zis: „O perspectivă istorică asupra exilului românesc”, „Tipologie şi periodizare”. „Conceptele de exil, emigrare, diaspora, migrare” (dintr-un subcapitol cu acest nume) sunt confruntate cu ajutorul unor specialiști în domeniu. Noțiunea de „exil” pare a fi clară și unanim acceptată, ceea ce reiese și din etimologia cuvântului, pe care o studiază și Elvireanu: verbul exultare din latină înseamnă „a fi exilat, a-și părăsi patria”. Or, autoarea insistă și asupra „exilului interior”, pentru ca toate romanele selectate și toate situațiile alese spre a fi discutate să se încadreze în această tematică. Exilul nu este însă o figură de stil, o metaforă sau o alegorie, exilul presupune, la propriu, părăsirea patriei din motive politice. Noțiunea de „exil interior”, metaforică sau simbolică, după caz, vehiculată rar și într-un context legat de „rezistența prin cultură” (noțiune pusă în discuție), nu se află pe aceeași lungime de undă cu durerosul și foarte concretul proces al exilului postbelic. De altfel, autoarea afirmă, la un moment dat, că „Refuzul dictaturii prin retragere este o simplă iluzie din moment ce viața socială obligă involuntar la adoptarea unui comportament conform” (p. 156). Este foarte subiectiv să aplicăm noțiunea de „exil interior” în contextul dat. La fel de difuză ni se pare și contopirea noțiunilor de „exil” și „post-exil”: nu numai că se nu explică de ce acestea nu trebuie confundate, dar sunt clar înlocuite una cu alta („Ion a lui Dumitru Țepeneag alege exilul după 1989, din deziluzie față de noul regim neocomunist”, p. 161). Când face o introducere în istoria exilului, autoarea consideră de cuviință să repete că este vorba de exilul „exterior” (sau vorbește despre „destinul scriitorului exilat în exterior”, p. 68), pornește de la Ovidiu, revoluționarii români de la 1848 și ajunge la exilul politic („exterior”) al sec. al XX-lea. Meritul lucrării nu ar fi scăzut deloc, dacă teoriile justificatoare ar fi ocupat mai puțin spațiu. Uneori, când afirmi despre un scriitor că a stat mai întâi în țară în „exil interior”, apoi a plecat în „exil exterior”, se creează confuzii.

De tot felul de noțiuni ingenioase a fost nevoie pentru ca cei trei autori, din patru selectați, care s-au afirmat mai ales după căderea regimului comunist și care scriu și în prezent, să poată fi numiți (astăzi) autori din exil. Doi romancieri au ales exilul american (Norman Manea, Gabriel Pleșea), doi – exilul european (Dumitru Țepeneag, Vintilă Horia), toți au supraviețuit anului 1989 și au vizitat România după acest an. Sunt selectate cicluri de romane, tetralogii, cum le numește autoarea, deci patru prozatori cu câte patru romane fiecare, deși face referire și la alte cărți ale acestor autori, precum și ale altora din exilul românesc sau european. Selecția autorilor pare a fi efectul preferinței Soniei Elvireanu pentru anumite teme (importante), dincolo de scopul declarat, după cum vom vedea în continuare. Se pare așadar că nu valoarea sau gradul de reprezentativitate o interesează pe cercetătoare la scriitorii selectați, ci anumite aspecte abordate de aceștia. Iar în funcție de aceste preferințe, autorii au fost desigur, excepțional aleși. Ca întotdeauna când literatura exilului devine principală preocupare, sunt valorificați niște autori și niște opere de multe ori mai puțin cunoscute, ceea ce se întâmplă și în cazul de față. Încă un merit al lucrării de față.

Vintilă Horia și Norman Manea sunt autorii cărora li se acordă cel mai mult (calitativ și cantitativ) atenție, de multe fiind comentați în capitole comune. Trebuie să recunoaștem că e o asociere cu totul neașteptată și s-ar părea că nu există doi scriitori mai diferiți. „Trauma exilului propriu” este unul din motivele care îi leagă și deci e de ajuns pentru a fi puși alături, în accepția Soniei Elvireanu. De altfel, temele comune aproape tuturor scriitorilor aleși sunt „dezrădăcinare, fragmentarea identității, înstrăinare, alteritate, întoarcere din exil, imposibilitatea reintegrării în spațiul de origine, dispariția nostalgiei și opțiunea pentru exilul definitiv în patria adoptivă” (p. 5). Încă de la această enumerare, ne putem da seama că spațiul exilului tradițional este depășit. Dar autoarea caută un drum propriu, o abordare nonconformistă, care să îi permită să ofere și altceva decât ce s-a scris, prezentând și câteva aspecte despre care nu s-a mai discutat.

Grila de lectură a romanelor lui Vintilă Horia în capitolul „Exilul ca traumă şi iniţiere” este comparația cu regimul comunist. Despre un personaj negativ se afirmă că: „În portretul lui Erratino regăsim servilismul scriitorului colaboraționist din totalitarism, imaginea parvenitului social prin servicii aduse regimului, trădarea morală a intelectualilor prezentă în atâtea studii după 1990.” (p. 102-103). După descrierea atmosferei morbide din romanul Cavalerul resemnării, concluzia vine implacabil: „Nu putem să nu asociem aceste figuri, consecințe ale reeducării, cu reeducarea din totalitarism, iar sistemul turcesc de represiune cu cel al Securității” (p. 105). Deși această interpretare „ar putea părea forțată”, „Cei din pădure din romanul lui Vintilă Horia, cei care au supraviețuit înfrângerii și s-au retras în pădure în speranța de a nu ceda și de a continua lupta, pot fi simbolic cei care au rezistat în munți și au crezut că vor schimba starea de fapt a României postbelice în 1944.” (p. 106); o frază din același roman îi permite autoarei să ne introducă în mișcarea de rezistență armată anticomunistă (p. 107). Nici romanul Dumnezeu s-a născut în exil nu scapă unor asocieri totalitariste: „Destinul lui Ovidiu devine pretext pentru a medita asupra exilului politic și cultural din totalitarismul comunist” (p. 120); „Atmosfera de teroare din Roma antică sub Augustus coincide uimitor cu cea din regimul totalitar comunist” (p. 121) etc. Din perspectiva exilului anticomunist, acest tip de lectură este cel mai îndreptățit, cu siguranță, deși opera lui Vintilă Horia se pretează și altor interpretări (vezi volumul lui Nicolae Florescu, Vintilă Horia între „ieșirea din a exista și intrarea în a fi”, 2014).

Dacă revenim la paradoxul exilului și la rolul limbii române, prozatorul care se va bucura de analiza Soniei Elvireanu este Norman Manea: „singura identitate în care se regăsește integral ființa exilatului este limba română în care continuă să scrie” (p. 158). Sunt analizate câteva din romanele acestui autor, pornind de la leit-motivul lor: „Holocaustul este evenimentul major în jurul căruia gravitează romanele despre exil ale lui Manea, deoarece a însemnat dislocarea din lumea fericită a copilăriei și aruncarea în ghetoul colectiv al neamului său, ruptura identitară și conștientizarea maleficului existențial.” (p.152). Ceea ce îl deosebește pe Manea de ceilalți autori: „Identitatea iudaică reprezintă alteritatea radicală care determină marginalizarea, percepția negativă a evreului, indiferent de locul nașterii, fatalitatea istorică a exterminării din lagărele naziste” (p. 153). Lui Norman Manea îi este dedicat aproape în întregime capitolul următor, „Identitate şi alteritate”: „Drama evreităţii ca alteritate radicală”, „Angoasele identitare şi multiplicarea eului (Norman Manea, Vizuina)” , „O identitate tricefală” , „Peter Gaşpar în oglinzi paralele”, „Augustin Gora, eruditul din vizuină”, „Lu, arhetipul feminin sau obsesia fiinţei unice: Lu nu e o femeie, ci mai multe, „Masca, expresie a alterităţii la Norman Manea”.

Pe cât de necruțătoare e privirea când se întoarce spre regimul comunist, pe atât de ironică și dezamăgită e când scrutează libertatea „paradisiacă” a noilor țări de adopție. „Dacă în comunism universul carceral era Statul prin sistemul său represiv, în lumea occidentală americană sau europeană exilații se trezesc liberi, însă se izbesc de forme diferite de prizonierat: birocrația în America, dictatura șefului, pe paliere, de la cel mai mic la cel mai mare, deprofesionalizarea în joburi inferioare competențelor dobândite prin studii, glisări în promiscuitatea lumii interlope, aspect dezvoltat de Gabriel Pleșea în tetralogia exilului. În Europa, exilați lui Dumitru Țepeneag cad în capcana rețelelor de traficanți, un adevărat flagel al lumii contemporane, victime ale nevoii de supraviețuire, imagine șocantă dezvăluită de scriitor pentru a deconspira falsul mit despre paradisul european.” (p. 165). Se insistă asupra faptului că „Mirajul libertății occidentale, o amară iluzie, e trăit prin experiențe negative, degradante, perverse de către imigranți” (p. 192). Ceea ce iese în evidență este, așadar, „fața întunecată a exilului, mizeria, degradarea, ca mijloc de supraviețuire în exil, maleficul existențial” (p. 196). E de reținut comparația cu Cioran: „Tonul persiflant și negativist, ironia și deconstrucția îl apropie pe Țepeneag de Emil Cioran” (p. 193).

Cele mai incitante capitole din Faţa întunecată a lui Ianus sunt „Deconstrucţia mitului occidental” (în care se discută despre „Veneţia crepusculară la Vintilă Horia (Cavalerul resemnării)”, „Deconstrucţia Europei mitice la Dumitru Ţepeneag” , „Exilul ca rătăcire în labirint la Norman Manea (Vizuina, Întoarcerea huliganului)”, „Mitul Babel preludiu al diversităţii culturale”, „New York şi obsesia ghetoului”, „În capcanele Lumii Noi (Gabriel Pleşea, Aruncă pâinea ta pe ape)” etc.) și „Paradoxul întoarcerii în Ithaca”. Nu știu să mai fi insistat cineva asupra acestor aspecte legate de exil cu atâta devotament și dăruire. Tematica exilului condiționează o atitudine lipsită de ambiguități și demonstrează că orice discuție asupra acestui subiect se reflectă încă dureros în actualitate. Iar unele afirmații (ca, de pildă: „La fel ca personajele lui Țeneneag, eroul lui Vintilă Horia descoperă că Occidentul liber e la fel de bolnav ca Estul totalitar, că răul este comun, doar formele de manifestare sunt diferite, după cum constatase chiar Vintilă Horia în timpul exilului său european.” p. 229) sunt incomode și astăzi. Cred că Europa văzută de exilați poate constitui un subiect pentru un volum separat, consemnându-se varietatea atitudinilor exilaților. Exilul politic urmat de valul migrator care continuă și acum cu tot mai multe probleme ar trebui studiat mai temeinic. Apare tocmai la timp și un simbol, preluat din romanele exilaților (îl găsim la Norman Manea), Babelul contemporan, care „își revendică semnificația ambivalentă, blestem sau șansă” (p. 255), „simbolul confuziei, al dezbinării oamenilor” (p. 256). Comparațiile între Est și Vest continuă, necruțător: „Dincolo de aparențele vădit uniformizatoare, o altfel de uniformizare decât cea din comunism, o utopie construită pe o ideologie ce urma în fond același principiu lebnizian, se ascund tendințe rasiste, xenofobe, conflicte sociale, interetnice, religioase, reglementate de lege.” (p. 266); „Este aceeași impresie de iad, de robotizare, de uniformizare, însă sub alt chip, în alt sistem, mascate de iluzia paradisului american ca în romanul lui Norman Manea Întoarcerea huliganului.” (p. 267). O viziune deloc optimistă.

Ultimul paradox al exilaților este legat de revenirea lor în patrie: „Un nou paradox se naște. Se stinge nostalgia spațiului natal, nu prin extazul întoarcerii acasă ca la eroul lui Homer, ci prin eșecul acesteia datorită imposibilității de a recupera un timp istoric și psihologic legat de un topos ce aparține trecutului din cauza alterității.” (p. 281). În general, cele mai multe romane analizate sunt foarte legate de experiențele reale prin care au trecut autorii lor, „experiențele romanești, dar în fond, autobiografice, în care scriitorii se întorc acasă și se simt străini în propria țară” (p. 282), exilații fiind percepuți ca trădători nu la nivel oficial, ca înainte (de Partid și Securitate), ci de către rude și prieteni. „O dublă trădare, pe de o parte, pentru că s-a rupt de familie și de spațiul natal, de valorile sale, preferând o viață liberă, pe de altă parte, pentru că a atras pericolul asupra familiei, pusă sub lupa Securității și investigată pentru complicitate.” (p. 285). O situație tragică și fără ieșire, în care „cel întors în țară nu are nici măcar șansa de a se justifica, de a vorbi despre trauma exilului, despre solitudine și nostalgie. I se refuză dreptul la orice replică” (p. 285).

Următorul capitol, „Retorică şi narativitate în romanele exilului…”, își schimbă registrul și se preocupă de „Premise teoretice şi autoficţiune în literatura exilului”, „Toposuri naturale cu valoare simbolică în proza lui Vintilă Horia”, „Ludicul ca formă de iniţiere la Gabriel Pleşea”, „Paradigma literară a huliganului manian” (în care remarcabilă este comparația „huliganilor” la Manea, Mihail Sebastian și Mircea Eliade). Foarte interesant ni s-a părut, de asemenea, subcapitolul „Dialogul literatură-pictură în intertext”, în care pictura suprarealistă ar reprezenta o alternativă la totalitarism, iar personajele lui Norman Manea ar trimite la picturile lui Marc Chagal, Salvador Dali (și toți elefanții din opera lui Manea își găsesc astfel un sens). Într-un alt capitol, pictorul asociat lui Vintilă Horia este El Greco, devenit personaj de roman.

Paul Goma nu apare în studiul Soniei Elvireanu decât sporadic și semnalăm o regretabilă confuzie: „Alții revin în România și în viața literară românească, își revendică cetățenia furată de regimul comunist și luptă s-o obțină, ca Dumitru Țepeneag și Paul Goma (p. 62). Din câte știm, Goma n-a revenit niciodată în România și nici celelalte afirmații nu mai sunt de actualitate. În altă parte, despre revistaGlasul Patriei se spune că ar fi , „dintre cele mai importante reviste ale exilului românesc” (p. 57). Și această afirmație o declasează pe autoarea studiului, dacă nu face câteva minime precizări despre această publicație (subtitlul căreia era „Organ al Comitetului Român pentru repatriere” și a apărut odată cu modelul ei sovietic „Golos Rodinî”), în care exilul românesc era atacat constant și vehement, iar membrii acestuia, invitați să se întoarcă în România socialistă. Și, în sfârșit, „un personaj cu nume simbolic” (așa cum accentuează autoarea) apare când Toma Siguran (pp. 93, 110, 338 etc.), când Toma Singuran (pp. 111, 112, 114,131 etc.). Probabil, cititorul își va alege varianta simbolică preferată: sigur sau singur…

Dincolo de aceste inadvertențe, cartea Soniei Elvireanu este una din cele mai notabile apariții editoriale din ultimii ani, dedicată exilului și post-exilului românesc. Studiu dens, scris într-un stil alert și dinamic, cu comentarii tranșante, cu autori inteligent selectați și frumos comentați, volumul se citește cu interes și plăcere și îl recomandăm unui public cât mai larg.

Liliana Corobca

Sonia Elvireanu, Faţa întunecată a lui Ianus (Vintilă Horia, Dumitru Ţepeneag, Norman Manea, Gabriel Pleşea), Editura Tipo Moldova, Iaşi, 2013, 418 pagini.

 

Sonia Elvireanu, Faţa întunecată a lui Ianus (Vintilă Horia, Dumitru Ţepeneag, Norman Manea, Gabriel Pleşea)

Тонна слез: Как живут дети трудовых мигрантов – Despre Kinderland în limba rusă

Februarie 7, 2016

Тонна слез: Как живут дети трудовых мигрантов

http://www.vedomosti.md/news/tonna-slez-kak-zhivut-deti-trudovyh-migrantov

Отец работает в России, мать – в Италии, а Кристина и ее два брата остались в молдавском селе. Лилиана Коробка описывает жизнь и внутренний мир таких детей. О новой книге написала «Немецкая волна».

Как живется молдавским детям, родители которых отправились на заработки в другие страны, оставив своих детей на попечение бабушек и дедушек, а в худшем случае и вовсе бросив на случайных людей? Таких детей много: по данным UNICEF, у каждого пятого ребенка в Молдове один или оба родителя работают за границей. Конечно, работающие за границей родители в состоянии как-то обеспечить детей материально. Но как измерить те эмоциональные потери, которые понесло целое поколение молдавских детей?

Роман «Первый горизонт моей жизни» писательницы Лилианы Коробки, вышедший в немецком переводе с румынского, рассказывает о судьбе девочки Кристины, живущей в молдавском селе с двумя младшими братьями. Их отец работает в России, мать – в Италии. Дети живут одни, ведут хозяйство и умудряются каким-то невероятным образом справиться с навалившимися на них обязанностями и трудностями. Рассказчик в романе – Кристина, не по-детски рассудительная и наблюдательная. Она – литературный голос тысяч молдавских детей, оставшихся без родительской опеки.

 

Недетское бремя ответственности

Кристина следит за порядком в доме, готовит еду, кормит поросенка и кур и готова отколотить любого обидчика младших братьев. Взрослых помощников у детей мало, разве кто пирожков принесет или варенья передаст. Родственник пристыдит селянина, забравшего для своей стройки несколько ведер песка из песочницы, приготовленной заботливым отцом. А от всех царапин, ожогов и других ранок у Кристины есть верное средство – приложить листок баклажана, как научила мама.

Надо сказать, что с Кристиной и ее братьями в романе не происходит ничего чрезвычайного. Они не погибают, не заболевают, не подвергаются насилию, не голодают. Но они, в первую очередь, Кристина, несут такое бремя ответственности, которое не по силу ребенку. Изо дня в день девочка-подросток решает совсем не детские задачи: как распределить еду, чтобы хватило запасов, как оградить младших братьев от дурного влияния, позаботиться о том, чтобы у них было достаточно игрушек, устроить день рожденья, почитать на ночь вслух и успокоить, утешить, облегчить ожидание приезда родителей.

 

Встреча по случаю похорон

Есть в романе трогательная сцена: один из мальчишек делает себе «папу», набив пальто отца подушками, чтобы получилось нечто вроде куклы. И еще: братишка Кристины Марчел так соскучился по маме, что в один из ее приездов уцепился за ее ногу и не отпускал, так что матери пришлось таскать его за собой, двигаясь по дому. «Когда я вижу, как мои братья смотрят на фотографии родителей, мне кажется, что во мне скопилась тонна слез, и если она выльется наружу, то заполнит все село», – размышляет Кристина.

Дети знают, что папа и мама приедут, когда умрет бабушка. Зная, что ее дни сочтены, родители договорились о том, что приедут на похороны, а заодно и повидать детей. Такова моральная дилемма семьи: получается, что кончины бабушки дети ждут, чтобы увидеть отца и мать. Смертью бабушки и заканчивается роман. Но за встречей последует расставание…

Вопреки реальности

Конечно, Кристина в свои 12 лет намного взрослее благополучных сверстников. Тем не менее, ее очень зрелые рассуждения, широкий кругозор, а порой и меняющийся стиль повествования подсказывают читателю, что она – не только девочка-подросток, лирическая героиня романа, но и альтер эго автора. Это сначала несколько смущает читателя. Где обремененная недетским грузом ответственности Кристина, а где предающаяся воспоминаниям детства и делящаяся своими наблюдениями, мыслями, тревогами Лилиана Коробка?

 

Лилиана Коробка: Голодный обморок на уроке

Такой прием помогает писательнице нарисовать детальную, емкую, обширную картину жизни современной молдавской деревни. Она оказывается столь жесткой, что еще более удивительным кажется то, как Кристине и ее братьям вообще удается выстоять в этой повседневности.

Эти дети, в отличие от многих своих сверстников, знают, что такое родительская любовь. Мама и папа далеко, но они любимы и любят, заботятся о них. А есть в книге и другие примеры: дети, брошенные на произвол судьбы, голодные, вынужденные воровать, отцы-алкоголики, которые жестоко избивают детей и жен… Есть и опустевшая школа, в которой не хватает учителей, где жестоко мучают животных и даже совершается убийство.

Но есть у повествования и поэтическая сторона.  Кристина совершает небольшое путешествие по родному селу, стараясь дойти до горизонта. Это метафора взросления девочки, символ того, что у нее есть будущее. Возможно, потому что в этом путешествии Кристину сопровождает отец. Или он опять завтра уедет?..

 

Автор романа Лилиана Коробка родилась в Молдове в 1975 году. Она пишет прозу, эссе, публицистику. Живет в Бухаресте.