Archive for August 2015

„Der erste Horizont meines Lebens – Die moldauische Autorin Liliana Corobca schreibt über die verlassenen Kinder ihrer Heimat” Von Mirko Schwanitz

August 25, 2015

 

http://www.kulturradio.de/programm/sendungen/150823/zeitpunkte_magazin_1704.html

In der Republik Moldau leben fast 250.000 Kinder, deren Mütter oder beide Elternteile im Ausland arbeiten (müssen). Wie schaffen diese Kinder es, zugleich Kind und Ersatzmama für die jüngeren Geschwister zu sein? Wovon träumen sie, was wünschen sie sich? Liliana Corobca erzählt davon in ihrem Roman auf eher nüchterne, unsentimentale und niemals moralisierende Weise aus der Sicht einer 12-Jährigen.

Liliana Corobca: „Der erste Horizont meines Lebens”
Übersetzt aus dem Rumänischen von Ernest Wichner
Erscheinungsdatum: 24.08.2015
192 Seiten, 18,90 Euro, Zsolnay Verlag

 

Mama ist nur einmal im Jahr zu Hause (Von Dirk Schümer)

August 24, 2015

http://www.welt.de/print/die_welt/literatur/article145501426/Mama-ist-nur-einmal-im-Jahr-zu-Hause.html

 

Wer in Moldawien eine Familie ernähren will, muss sie verlassen. Liliana Corobca erzählt von der Tragik eines Landes, das seine Kinder und Alten vernachlässigt, um den Anschluss an Europa zu finden

 

Dass kleine Kinder ohne Eltern auf sich gestellt aufwachsen, können wir uns nicht oder nur schwer vorstellen. Es gibt aber ein Land in Europa, wo das ganz normal ist: Moldawien. Da leben in einem kleinen Dorf die drei Geschwister Cristina, Dan und Marcel im Haus ihrer Eltern. Cristina ist zwölf und macht den Haushalt für die kleinen Brüder, die mit drei und sechs noch im Kindergarten sind. Die Eltern sind weit weg im Ausland, um Geld für die Familie zu verdienen.

 

So wie die meisten Eltern im Dorf, die ihre Kinder unter lockerer Aufsicht von Großeltern und Verwandten daheim gelassen haben. Das fiktive Dorfidyll einer von Erwachsenen unkontrollierten Kindheit, das bei Pippi Langstrumpf so abenteuerlich herüberkommt, ist für Cristina, Dan und Marcel bittere Realität. „Wir gehören niemandem”, bilanziert die abgearbeitete Cristina bitter, wenn sie nach der Schule, dem Kochen und Putzen denn zum Nachdenken kommt.

Die Gedankenwelt und den Alltag der kleinen Cristina, die keine Kindheit mehr haben darf, hat die moldawische Autorin Liliana Corobca – Jahrgang 1974 – in einem berührend wahren Buch aufgezeichnet. Die Binnenansicht des Kinderhirns ist zwar literarische Fiktion, aber es ist zugleich die fotorealistische Momentaufnahme des sozialen Verfalls. Die drei Kinder ernähren sich mehr schlecht als recht mit Tiefkühlkost, die sie aus Tüten warm machen; die Mutter hat das beim jährlichen Heimaturlaub vorgekocht. Sie verrammeln abends das Haus und haben vor lauter Angst unter den Betten Stöcke versteckt, um sich notfalls gegen Einbrecher zu verteidigen. Der kleine Marcel macht regelmäßig ins Bett. Diese Kinder ohne Eltern versuchen irgendwie, das Haus sauber zu halten. Nachmittags wird mit den anderen verwahrlosten Kindern des Dorfes gespielt; abends liest Cristina etwas vor.

Und dann weinen die Kinder. Cristina hat die Zeit festgelegt: „Acht Uhr, Zeit zum Weinen.” Die Kinder weinen jeden Tag, auch wenn sie wissen, dass ihre Eltern dadurch nicht nach Hause kommen. Weil sie kein Geld für einen Computer haben, reihen sie sich samstags vor dem Telefon ein, denn dann ruft Mama aus Italien an. Da weinen die Kinder auch – oder versuchen, tapfer und erwachsen zu wirken. Die Oma, die ein paar Häuser weiter beim Patenonkel gepflegt wird, kann sich nicht um sie kümmern, denn sie wird dement, blind und inkontinent. „Jedes Dorf in Moldawien ist ein Dorf der Kinder, das ganze Land … vor allem, wenn wir die Alten hinzuzählen, die wieder kindlich geworden sind.” Und so wird die Hoffnung auf den Tod der Großmutter zu Cristinas fixer Idee, denn dann kommen Mama und Papa zur Beerdigung einmal nach Hause.

Liliana Corobca hat dem Elend Moldawiens bereits in einem anderen Roman ins Auge geblickt. In „Ein Jahr im Paradies” geht es um eine junge Frau, die im Ausland Geld verdienen will und in einem Zwangsbordell landet. Auch diese gar nicht paradiesischen Schilderungen kreisen um die Frage, warum es kein menschenwürdiges Leben für die Verlierer der moldawischen Gesellschaft gibt – und das sind sehr viele. Die kleine Cristina räsoniert in ihrer durchaus glaubwürdigen, altklugen Art über andere Gegenden in Europa, wo es den Menschen besser ergeht: „Stimmt es, dass dort, in den sehr reichen und entwickelten Ländern, die Kinder für nichts gut sind? Stehen sie nicht ihren Eltern bei, kümmern sie sich nicht um ihre Geschwister, können sie kein Essen zubereiten oder Ziegen melken? Kleine Parasiten im Nacken der Eltern!”

Diese Weltsicht aus Fatalismus und Zynismus wirkt im Kopf eines kleinen Mädchens zuweilen wie die Projektion der Autorin, deren eigene Wut und Fassungslosigkeit immer wieder durchscheinen. Andererseits ist zwölf ein philosophisches Alter, in dem ein kleiner Mensch sehr wohl begreift, in welche Existenzfalle er geraten ist. „Mit zwölf Jahren”, belehrt Cristina die Leser, „sind die Kinder sehr große Menschen und verantwortlich, sie kümmern sich um andere, kleinere Kinder. Mit zwölf Jahren weinen sie nicht, dass sie zur Mutter oder zum Vater wollen.” Die Eltern aus Corobcas Fallstudie sind für die moldawische Gesellschaft typisch: Die Mutter arbeitet als Haushaltshilfe in Italien und passt auf fremde Kinder auf, deren abgetragene Sachen ihr eigener Nachwuchs dann im Dorf spazieren führt. Und der Vater schuftet in einem sibirischen Bergwerk und fördert irgendwelche giftigen Mineralien; nun fallen ihm deswegen die Zähne aus. All die Mühsal und das Leid nur, um ans „lange Geld” zu kommen, um wenigstens ein paar Hundert Euro im Monat für die Familie zusammenzukratzen. Denn in Moldawien auf dem Dorf gibt es nichts zum Überleben.

Es gibt aber durchaus Kinder im Dorf, denen es noch schlechter ergeht als Cristina, Dan und Marcel. Kinder, die von ihren besoffenen Eltern aufs Blut ausgepeitscht werden. Oder Kinder, die man zu den Nachbarn schickt, um Essen zusammenzustehlen. Oder die gerade mal 15-jährige Veronica, die jetzt mit ihrem ungewaschenen Onkel herumhurt. Ganz beiläufig erzählt Cristina von ihrer Nachbarin, der schönen, schmalen Rodica, die als halbes Kind verheiratet wurde und die ihr Mann dann so quälte, dass sie sich zweimal in den Brunnen stürzte. Weil sie aber jedes Mal herausgezogen wurde und überlebte, haute sie irgendwann ganz ab aus dem Dorf und ließ ihre beiden Kleinkinder in totaler Verwahrlosung zurück.

Die komplette soziale Zersetzung mit Alkohol, Prügeleien, Diebstahl oder sogar Mord kontrastiert eigentümlich mit den achtbaren Spurenelementen der Zivilisation. Es gibt noch den Kindergarten für die Kleinen und eine gute Schule, wo Cristina zu den besten zählen würde, müsste sie nicht so viel für die Brüder schuften. Es gibt noch gewissen familiären Zusammenhalt, wenn etwa der Patenonkel immer mal wieder nach dem Rechten sieht oder ein Cousin aus der Hauptstadt Chişinău bei der Obsternte hilft.

Paradoxerweise haben die Eltern ihre Kinder ja im Stich gelassen, um sie nicht im dörflichen Elend versacken, sondern mit Studium und Besitz an den Chancen des neuen Europa teilhaben zu lassen. Sie lernen früh: Das Haushaltsgeld, mit dem die Kinder Essen und Spielsachen kaufen, haben sie im Haus versteckt, damit es ihnen nicht geklaut wird. Wie der Sand aus dem Spielplatz, den ihnen der Vater im Garten angelegt hat und wo sich jetzt der Nachbar für den Hausbau bedient.

Es sind diese kleinen Dramen, aus denen der genau beobachtete Dorfalltag besteht: Wie mühsam es für ein mageres Mädchen ist, eine störrische Ziege zu melken. Wie sich Cristina die Haare abschneidet, weil sie sich selber keinen Zopf flechten kann. Wie weder der Pope mit seinen wohlfeilen Sprüchen noch der Mitarbeiter einer Hilfsorganisation mit seinen Foldern den Kindern helfen kann. Wie Cristina die frisch geschlüpften Schwalben gegen eine vagierende Katze beschützt und am Ende die Küken dem Ferkel zu fressen geben muss, weil sie im Regen verhungert sind. Wie die Kinder sich am Wochenende in die viel zu großen, eingemotteten Kleider der Eltern hüllen und mit tiefer Stimme „Familie spielen”. Wie der eifrige Dan beim Putzen die ganzen Wände vollspritzt, weil er mit sechs noch gar nicht begreift, wie Putzen geht. Oder wie Cristina an den parfümierten Monatsbinden riecht, die ihre Mutter ihr vorsorglich hingelegt hat, obwohl Cristina sie anders als andere Mädchen in ihrem Alter noch gar nicht braucht.

Liliana Corobca gelingt es mit ihrem beharrlichen Blick aufs Detail, der fast schon an die emotionale Schmerzgrenze reicht, die kosmische Einsamkeit dieser Kinder in Worte zu fassen. Der dreijährige Marcel, der nie eine Familie erlebt hat und tagelang nur vor sich hin weint, wirkt auf die Schwester irgendwann wie ein müder Greis, der nurmehr ins Leere starrt.

Und gleichzeitig keimt in diesem heldenhaften Mädchen der entsetzliche Verdacht, sie müsse an diesem ausweglosen Elend selber schuld sein: „Irgendwo muss es ein Dorf geben, das allein uns gehört, mit seinen eigenen Gesetzen, mit seinem anderen, unzugänglichen und unbekannten Leben. Wo das Leben sachte und schön dahinfließt, freigebig, mitleidig, ohne Bosheiten, Sehnsucht und Warten. Ein Dorf der guten Kinder.” Nur ist sich Cristina sicher, dass sie zu diesen guten Kindern nicht gehört.

Liliana Corobca, die selbst aus einem moldawischen Dorf stammt, kennt diese für uns kaum fassbaren Zustände gut. Von den über drei Millionen Moldawiern arbeiten Hunderttausende im Ausland. Sie stehen in Venedig oder Florenz an der Bar und brühen Kaffee. Sie putzen in Altersheimen in Rom und Madrid. Sie schuften auf dem Bau in Andalusien oder Istanbul. Oder sie arbeiten an den Ölquellen und in den Diamantminen in Jakutien und Sibirien, die russischen Oligarchen unmessbaren Reichtum einbringen.

Seinerseits hat Moldawien, dieses alte Fürstentum zwischen Russland und Rumänien, ebenso wie die benachbarte Ukraine immer schon historisches Pech gehabt, weil sowohl die Unabhängigkeit als auch eine Vereinigung mit dem rumänischen Mutterland immer blockiert wurden. Nach den Ausrottungen der Juden durch Nazis und rumänische Faschisten kam die Eingliederung in die Sowjetunion. Die fruchtbare und klimatisch milde Landschaft, die ohne Politik ein Garten Eden wäre, wurde noch von Gorbatschow geplagt, als im Zuge von dessen Anti-Wodka-Kampagne sinnwidrig Tausende Hektar Weinstöcke abgeholzt wurden.

Seit dem Zusammenbruch des Kommunismus ist die Misere – anders als in Polen, Tschechien oder der Slowakei –weitergegangen: Der Bürgerkrieg mit der russischen Marionettenrepublik Transnistrien kostete Opfer, Sicherheit, Absatzmärkte. Durch und durch korrupte Politiker haben im vergangenen November gut 700 Millionen Euro aus dem Staatshaushalt – mehr als ein Drittel des kümmerlichen nationalen Jahresetats! – veruntreut und spurlos auf Offshorekonten verschwinden lassen. Noch im Juni musste der dubiose Ministerpräsident Gaburici zurücktreten, weil herauskam, dass er sein Abiturzeugnis mit dem Kopierer gefälscht hatte.

Die ganze Misswirtschaft von Jahrhunderten kommt nun im Leben vieler Tausender Kinder an, die wie Geiseln der moldawischen Gesellschaft in den Dörfern verbleiben. Die deutsche Fotografin Andrea Diefenbach hat diese Zustände 2012 im Bildband „Land ohne Eltern” dokumentiert. Man darf getrost in Corobcas Fatalismus einstimmen, denn eigentlich interessiert das Schicksal Moldawiens und seiner Kinder, wenn man von Rumänien absieht, in Resteuropa niemanden. Weil hier anders als in Griechenland kein „langes Geld” verliehen wurde und kein Erpressungspotenzial auf viel höherem Niveau entstand, werden die Moldawier zwischen Putins Neokolonialismus und Europas Bürokratie einfach weiter ihrem miserablem Schicksal überlassen. Die totale Hoffnungslosigkeit, die aus der Lebenserfahrung der kleinen Cristina spricht, ist also wohlbegründet.

Liliana Corobca, deren rumänisches Buch den schöneren Originaltitel „Kinderland” trug, lässt ihre Heldin am Ende in die letzte verbliebene Unschuldszone fliehen: in die Natur. In Wäldern, an Quellen üben die verlassenen Kinder uralte magische Rituale und Beschwörungen der Vormoderne, die dort auf dem Land ohnehin nie zu Ende gegangen ist. Sie opfern Eier, Pflanzen, Tiere, um die böse Menschenwelt barmherzig zu stimmen und die Eltern heimzuhexen. „Mein Warten”, erzählt uns die weise Kindergreisin Cristina, „ist wie ein gewaltiger Blumenstrauß, größer als ich selbst, wunderbar duftend, bunt gepflückt auf unseren Hügeln. Den bringt man Mama, aber Mama ist nicht zu Hause.”

Liliana Corobca: Der erste Horizont meines Lebens. Aus dem Rumänischen von Ernest Wichner. Zsolnay, Wien. 191 S., 18,90 €.

PROIECT PRIVIND POLITICA DE STAT PENTRU COMEMORAREA JERTFELOR REPRESIUNILOR POLITICE

August 21, 2015

http://government.ru/media/files/AR59E5d7yB9LddoPH2RSlhQpSCQDERdP.pdf

 

                              Guvernul Federației Ruse

 

 

Dispoziție

Din 15 august 2015  № 1561-r

Moscova

 

Pentru aprobarea Proiectului anexat privind politica de stat pentru comemorarea jertfelor represiunilor politice

 

Președintele Guvernului

Federației Ruse

D. Medvedev

 

SE APROBĂ

prin dispoziția Guvernului Federației Ruse

din 15 august 2015  № 1561-r

 

                                               PROIECTUL

PRIVIND POLITICA DE STAT PENTRU COMEMORAREA

JERTFELOR REPRESIUNILOR POLITICE

 I  Caracteristică generală și starea actuală a relațiilor de drept în domeniul comemorării jertfelor represiunilor politice

Dezvoltarea Federației Ruse la etapa actuală se caracterizează printr-o atenție sporită a societății față de factori durabili pentru evoluția țării, precum ridicarea nivelului de prosperitate al cetățenilor și îmbunătățirea relațiilor sociale. În legătură cu aceasta, apare necesitatea de a elabora o politică de stat eficientă în domeniul obținerii acordului public în chestiuni de formare a celor mai importante valori sociale. Aceasta presupune crearea unor condiții sociale și economice necesare pentru dezvoltarea inovativă a țării, interacțiunea constructivă a structurilor de guvernare cu instituțiile societății civile.

În Proiectul de dezvoltare socio-economică pe termen lung al Federației Ruse pentru perioada de  până în 2020, aprobat conform dispoziției Guvernului Federației Ruse din 17 noiembrie 2008, № 1662-r, un rol esențial în dezvoltarea inovatoare a țării se acordă formării capitalului uman, ceea ce presupune crearea unui mediu socio-cultural în care sunt marcate în mod clar scopurile dezvoltării societății și, de asemenea, sunt formulate astfel de sarcini pentru construirea identității naționale, cum ar fi:

formarea statului de drept, la baza căruia se află respectarea drepturilor omului, a grupurilor sociale și etnice din țară;

armonizarea relațiilor inter-etnice în interiorul țării și întărirea imaginii pozitive în afara ei;

menținerea reperelor morale ale dezvoltării societății, inclusiv formarea patriotismului activ.

Rusia nu poate deveni pe deplin statul de drept și nu poate avea un rol de lider în comunitatea internațională, fără a perpetua memoria a milioane de cetățeni ai săi, care au fost victime ale represiunilor politice. Deosebit de important în acest sens este conștientizarea experienței tragice a Rusiei, suportată de țară și de cetățeni, după evenimentele din octombrie 1917, care se caracterizează prin ruperea tradițiilor, pierderea continuității experienței culturale, distrugerea relațiilor intergeneraționale. În urma represiunilor, țara a suportat cataclisme sociale uriașe. În afara pierderilor colosale, suferite în timpul războilui Civil și al Marelui Război pentru Apărarea Patriei, Rusia a cunoscut o serie de alte tragedii, printre care:

prigonirea reprezentanților confesiunilor religioase;

emigrarea postrevoluționară a părții celei mai educate a populației;

discriminarea prelungită împotriva acelor membri ai elitei prerevoluționare care a ales să rămână în Rusia;

colectivizarea, care a dus la numeroase victime în rândul deportaților și deschiaburiților, precum și distrugerea agriculturii individuale țărănești, care a stat la baza economiei țării timp de secole;

foametea, legată de colectivizarea forțată, care a luat viața a milioane de oameni;

represiunile în masă, în urma cărora milioane de oameni și-au pierdut viața, ajungând prizonieri ai GULAG-ului, fiind lipsiți de proprietate și  condamnați la deportare.

În anul 1953, conducerea URSS a început reabilitarea jertfelor represiunilor politice. Acesta s-a produs pe baza declarațiilor victimelor represiunii și, de asemenea, a rudelor lor. Între anii 1955-1962, rudelor executaților li se eliberau certificate de deces cu date si cauze de deces false de către organele Oficiului de stare civilă, la recomandarea autorității competente. Din 1963, organele Oficiului de stare civilă au început să emită certificate de deces, îm care se specifica data exactă a executării, dar în locul cauzei decesului se punea o cratimă. Totodată, locul execuțiilor în masă și al mormintelor nu erau făcute publice, iar documentele pe această temă au rămas clasificate.

În 1987, procesul de reabilitare a fost reluat. În această perioadă, în Uniunea Sovietică au rămas nereabilitate milioane de victime ale represiunii. La 28 septembrie 1987, a fost înființată Comisia Biroului Politic al CC al PCUS pentru  studierea suplimentară a materialelor legate de represiunea care a avut loc în perioada anilor ’30-’40 si începutul anilor ’50. La 4 iulie 1988, s-a luat hotărârea  „Înființării unui monument al victimelor fărădelegilor și al represiunilor”.

Pe data de 16 ianuarie 1989,  a fost adoptat Decretul Prezidiului Sovietului Suprem al URSS „Cu privire la măsurile suplimentare pentru a restabili dreptatea față de victimele represiunilor din perioada anilor ’30 – ’40 si începutul anilor ’50 „. Au fost revocate hotărârile extrajudiciare ale „troicilor” și „adunărilor speciale”[1]. A fost susținută inițiativa de a crea un monument al victimelor represiunii, precum și indicarea, după caz, a locului de înmormântare.

La 14 noiembrie 1989 și 7 martie 1991, au fost declarate ilegale și abrogate actele represive împotriva popoarelor strămutate forțat. La 13 аugust 1990, represiunile de la mijlocul anilor 1920 – 1950 au fost declarate ilegale, iar tuturor victimelor represiunilor politice li s-a acordat dreptul la reabilitare.

În 1989 a început reabilitarea în  masă. Au fost găsite și făcute publice o serie de gropi comune, printre care Kurapaty, Levașova, Butovo, Kommunarka. Au apărut primele cărți de comemorare[2] a morților și a celor dispăruți fără veste în timpul represiunii.

După evenimentele din august 1991, Guvernul Federației Ruse a continuat programul de reabilitare, susținându-l prin actele sale legislative. În mod principial, nouă a fost recunoașterea represiunii politice până la Stalin și în perioada post-Stalin. La 18 octombrie 1991, a fost adoptată și este valabilă până astăzi  Legea Federației Ruse „Despre reabilitarea victimelor represiunilor politice”. A fost stabilită Ziua comemorării victimelor represiunii politice – 30 octombrie.

În 1992, au fost înființate comisii pentru restabilirea drepturilor victimelor reabilitate ale represiunilor politice și au fost adoptate următoarele acte normative cu privire la aspectele indicate:

Hotărârea Sovietului Suprem al Federației Ruse din 22 mai 1992 № 2822-l „Cu privire la evenimentele din Novocerkassk din iunie 1962 „;

Decretul Prezidentului Federației Ruse din 10 ianuarie 1994 № 65 „Despre evenimentele din Kronstadt din primăvara anului 1921”;

Decretul Prezidentului Federației Ruse din 24 ianuarie 1995 № 63 „Despre restabilirea drepturilor legitime ale cetățenilor ruși – foști prizonieri sovietici de război și civili,  repatriați în timpul  celui de-al Doilea Război Mondial și în perioada postbelică „;

Decretul Prezidentului Federației Ruse din 14 martie 1996 № 378 „Cu privire la măsurile de reabilitare a clerului și credincioșilor care au fost victime ale unei represiuni nejustificate”;

Decretul Prezidentului Federației Ruse din 18 iunie 1996 г. № 931 „Despre revoltele țăranești din anii 1918 – 1922”;

Hotărârea Guvernului Federației Ruse din 10 octombrie 1996 № 1247 „Despre crearea complexelor memoriale în locurile de înmormântare ale cetățenilor sovietici și polonezi – victime ale represiunilor totalitare din Katyn (regiunea Smolensk) și Medny (regiunea Tver)”.

Prin decret prezidențial din 11 noiembrie 1996 № 1537, 7 noiembrie a fost declarată Ziua armoniei și a reconcilierii[3].

După 1996, printre cele mai importante evenimente poate fi considerată reabilitarea, în 2008, a membrilor familiei imperiale.

Au fost publicate sute de cărți comemorative cu numele celor reprimați, mii de studii și ediții de materiale documentare despre represiune, au fost făcute semne memoriale și monumente dedicate victimelelor represiunii, a fost susținută activitatea pe baza materialelor de arhivă, s-au creat expoziții muzeale tematice.

Între 1991 – 2014, au fost reabilitate 3510818 de persoane și recunoscute ca fiind supuse represiunilor politice și reabilitate 264085 de persoane (copii celor reprimați).

În legătură cu intrarea în vigoare a Legii Constituționale Federale din 21 martie 2014 № 6 FCZ „Despre intrarea Republicii Crimeea în componența Federației Ruse și formarea în cadrul Federației Ruse a unor noi entități – Republica Crimeea și orașul de importanță federală Sevastopol”, a fost emis Decretul Președintelui Federației Ruse la 21 aprilie 2014 № 268 „Cu privire la măsurile de reabilitare ale popoarelor armean, bulgar, grec, tătar, german din Crimeea și susținerea guvernamentală pentru renașterea și dezvoltarea lor”, în concordanță cu care se preconizează creșterea numărului de cereri pentru serviciul public în vederea emiterii de certificate de reabilitare a victimelor represiunilor politice ale persoanelor din rândul acestor popoare.

După anul 1953, în Rusia, procesul de reabilitare nu a fost finalizat. Numărul exact al persoanelor reprimate rămâne necunoscut. Un memorial național al victimelor represiunilor politice nu există. Până acum nu s-au efectuat lucrările necesare pentru a identifica locurile de înmormântare ale victimelor represiunii. În unele regiuni (regiunea Altai, Republica Komi, Republica Tatarstan, regiunile Pskov și Samara etc.), în cărțile comemorative sunt numite aproape toate persoanele reprimate, dar în alte destinații ale Federației Ruse asemenea cărți de memorie nu există încă. Sunt inacceptabile încercările insistente de a justifica represiunea ca fiind specifică acelor timpuri sau chiar de a o nega ca fapt al istoriei noastre.

II  Dispoziții generale, scopurile și obiectivele acestui proiect

Proiectul de față se bazează pe prevederile conținute în Proiectul pe termen lung al dezvoltării socio-economice a Federației Ruse până în anul 2020. La elaborarea acestui Proiect, s-au luat în considerare hotărârile Strategiei naționale de securitate ale Federației Ruse până în 2020, aprobată prin Decretul Prezidentului Federației Ruse din data de 12 mai de 2009 № 537 „Despre Strategia națională de securitate a Federației Ruse până în 2020”, Strategia politicii naționale de stat a Federației Ruse pentru perioada de până în 2025, aprobată prin Decretul Prezidentului Federației Ruse la 19 decembrie 2012 № 1666 „Despre Strategia politicii naționale de stat a Federației Ruse până în anul 2025”, programul de stat al Federației Ruse „Dezvoltarea Culturii și Turismului” pe anii 2013 – 2020, aprobat de Guvernul Federației Ruse din 15 aprilie 2014 № 315, precum și hotărârea Prezidentului Federației Ruse privind politica bugetară pentru anii 2014 – 2016 și o serie de declarații programatice ale Prezidentului Federației Ruse.

Proiectul de față stipulează principalele direcți, forme și metode de activitate pentru a perpetua memoria victimelor represiunilor politice. Principalele obiective strategice ale acestui proiect sunt:

prelucrarea și implementarea politicilor publice eficiente în domeniul memorializării victimelor represiunilor politice, precum și a patriotismului activ;

crearea condițiilor sociale necesare pentru dezvoltarea inovatoare a țării, posibile în cadrul cooperării active cu instituțiile societății civile;

dezvoltarea potențialului intelectual și spiritual al individului.

Pentru atingerea aceste scopuri, în cadrul Proiectului de față ar trebui să fie rezolvate următoarele sarcini:

crearea condițiilor pentru întărirea sănătății morale a societății, inclusiv prin formarea principiilor patriotismului activ, în parteneriat cu asociațiile religioase și alte organizați sociale;

crearea condițiilor pentru accesul liber al utilizatorilor la documentele de arhivă și la alte materiale legate de tematica represiunii politice, în conformitate cu cerințele legislației Federației Ruse;

formarea infrastructurii legate de memorializarea victimelor represiunilor politice și utilizarea acesteia în calitate de resursă pentru dezvoltarea regională;

asigurarea disponibilității pentru implementarea memorialelor publice dedicate memoriei victimelor represiunilor politice; crearea  programelor educaționale și culturale, conform problematicii menționate.

Punerea în aplicare a acestui Proiect ar trebui să se realizeze în conformitate cu următoarele principii:

recunoașterea continuității dezvoltării istorice a Federației Ruse;

conștientizarea tragediei sciziunii sociale, care a dus la evenimentele din 1917, la războiul civil, la represiunile politice în masă;

necesitatea unei analize obiective atât a realizărilor din perioada sovietică, cât și a momentelor sale tragice, inclusiv a represiunilor politice în masă;

condamnarea ideologiei terorii politice.

 III  Principalele direcții pentru comemorarea victimelor represiunii politice

În cadrul acțiunilor de comemorare a victimelor represiunilor politice sunt planificate următoarele activități:

memorializarea, adică formarea și dezvoltarea în locurile cu gropi comune ale victimelor represiunilor politice a unor locuri memoriale, care să perpetueze memoria victimelor represiunilor politice;

asigurarea accesului pentru utilizatori la documente de arhivă și alte materiale, legate de problemele represiunii politice, în conformitate cu cerințele Legislației Federației Ruse;

dezvoltarea de programe educative și culturale pe acest subiect și includerea lor ulterioară în programele educaționale ale învățământului general și mediu și în rețeaua tele- și radiodifuziunii din țară;

efectuarea lucrărilor de cercetare științifică și a unor serii de evenimente menite să comemoreze victimele represiunilor;

consolidarea bazei muzeale, arhivistice, educaționale, precum și a altor organizații pentru desfășurarea activității de cercetare științifică, arhivistică, în biblioteci, muzeală-memorialistică, educativă și culturală, în domeniul memorializării victimelor represiunilor politice, precum și pentru educația patriotică a tineretului;

asigurarea spațiului în instituții muzeale corespunzătoare pentru expoziții care să reflecte istoria perioadei sovietice, în conformitate cu principiile stabilite în secțiunea a II-a a proiectului de față;

contribuții arheologice și cercetări științifice privind identificarea unor gropi comune ale victimelor represiunilor politice;

crearea unui sistem de informații la nivel național pentru rețelele muzeale și memoriale, a unei cărți de memorie multimedia, precum și a unei baze de date și în domeniul memorializării victimelor represiunilor politice;

asigurarea accesului la materiale de arhivă, ținând cont de cerințele Legislației Federației Ruse;

elaborarea unor manuale și programe școlare.

IV   Etapele realizării Proiectului de față

Punerea în aplicare a acestui Proiect este planificată pentru perioada anilor 2015 – 2019.

În limita realizării Proiectului de față sunt prevăzute următoarele etape de lucru:

Prima etapă (anii 2015-2016) – etapa în care se propune realizarea activităților de bază, legate de crearea principalelor ansambluri muzeal-memorialistice și a expozițiilor tematice de memorializare a victimelor represiunilor politice, precum și elaborarea unor materiale didactice ajutătoare pentru manuale și programe educaționale, crearea de baze de date, cărți, reviste și produse audio-vizuale, realizarea unor proiecte de cercetare, conferințe, seminare și alte evenimente;

Etapa a doua (anii 2017-2019) – etapă în care se prevede finalizarea aplicării celor mai semnificative proiecte de memorializare a victimelor represiunilor politice. Deosebit de importantă este realizarea acestei etape finale, în legătură cu faptul că în anul 2017 vor fi două date memorabile – 100 de ani de la transformările revoluționare ale anului 1917, care au atras după sine fracturarea societății și uriașe pierderi ale populației țării și 80 de ani de la evenimentele din 1937, care reprezintă apogeul represiunilor politice împotriva populației civile. Finalizarea activităților de memorializare a victimelor represiunilor politice ar trebui să contribuie la dezvoltarea bazelor unui viitor parteneriat între stat și societatea civilă.

  V  Asigurarea financiară pentru realizarea Proiectului de față

Acest Proiect este realizat din contul mijloacelor corespunzătoare ale sistemului bugetar al Federației Ruse, precum și din surse extrabugetare.

 VI  Estimarea eficienței și a rezultatelor așteptate în aplicarea Proiectului de față

Pe măsura aplicării acestui Proiect sunt preconizate următoarele rezultate:

întărirea unității spațiului cultural al țării, ca o condiție a menținerii integrității statului rus în cadrul diversității popoarelor sale;

crearea unor condiții favorabile pentru activitățile socio-culturale, de cercetare și de învățământ;

creșterea disponibilității serviciilor publice în domeniul arhivistic și muzeal, precum și a informațiilor referitoare la represiunile politice, ținând cont de normele legislative ale Federației Ruse;

intensificarea proceselor socio-economice, care să contribuie la dezvoltarea infrastructurii muzeal- memorialistice la nivel federal și regional;

sporirea nivelului de competitivitate la tinerii specialiști în domeniul muzeografic, arhivistic și al tehnologiei informației;

creșterea resurselor non-guvernamentale implicate în acest domeniu.

Realizarea efectului economic în urma aplicării acestui Proiect ar trebui să se asigure prin atragerea investițiilor suplimentare prin parteneriate publice și private. Formarea unui mediu muzeal-memorialisitc va contribui la sporirea diversității de infrastructură prin pelerinaj, turism cognitiv și evenimențial,  va contribui la creșterea numărului de vizitatori în locurile memoriale și va permite, de asemenea, crearea de noi locuri de muncă. Focalizarea, în cadrul Proiectului, pe crearea și conservarea obiectivelor patrimoniului cultural va permite prevenirea unei creșteri a cheltuielilor, în acest scop, pe viitor.

Aplicarea Proiectului de față va permite:

crearea unei rețele unificate de memorializare a victimelor represiunilor politice;

asigurarea focalizării, consecvenței, continuității și controlului investițiilor din fonduri publice în punerea în aplicare a politicii țării pentru a memorializa victimele represiunilor politice;

crearea condițiilor pentru promovarea valorilor, care vizează dezvoltarea societății civile în Federația Rusă;

dezvoltarea și implementarea tehnologiilor de informare și comunicare inovatoare în domeniul memorializării victimelor represiunilor politice.

Eficacitatea realizării acestor obiective ale Proiectului de față pe măsura trecerii timpului se determină pe baza următoarelor considerente:

numărul obiectivelor memorialistice  (expoziții permanente, creații de artă monumentală etc.) în domeniul memorializării victimelor represiunilor politice, numărul expozițiilor create pe tema memorializării victimelor represiunilor politice;

numărul expozițiilor itinerante pe tema memorializării victimelor represiunilor politice;

numărul de lucrători ai organizațiilor socio-culturale și juridice, care au beneficiat de formare educativ-profesională suplimentară pe tema conservării memoriei istorice;

cantitatea publicațiilor în mass-media federale și a publicațiilor științifice referitoare la perpetua memorializării victimelor represiunilor politice;

numărul de programe educaționale (reportaje, filme), pregătite și difuzate la posturile federale de radio și televiziune pe tema memorializării victimelor represiunilor politice;

numărul de materiale promoționale pregătite și difuzate la posturile federale de radio și televiziune pe tema memorializării victimelor represiunilor politice;

numărul de utilizatori ai resurselor de internet pe tema memorializării victimelor represiunilor politice;

numărul de activități științifice, culturale și educaționale la nivel inter-regional, național și internațional cu privire memorializarea victimelor represiunilor politice;

numărul de studenți, doctoranzi și tineri cercetători, participanți la olimpiade, concursuri de cercetare, forumuri, conferințe și seminare pe tema memorializării victimelor represiunilor politice.

 

[1] Troika= trei organe care aveau dreptul de a hotărî soarta oamenilor, find formate din reprezentanți ai partidului, procuraturii și ai securității; adunările speciale aveau loc în cadrul NKVD, în cadrul lor, se hotăra deportarea sau executarea persoanelor, fără alte instanțe (nota trad.).

[2] „книга памяти” -memory-book- cărți sau site-uri electronice cu informații despre oameni deportați, executați, dispăruți fără urmă, morți în război. Vezi, de pildă: http://www.memory-book.com.ua/

[3] „Ден ь согласия и примирения” (согласиe – acord, consimțământ, înțelegere, armonie).

 

Trad. din limba rusă de Liliana Corobca

 

Kinderland în limba slovenă

August 19, 2015

La Editura Modrijan din Ljubljana a apărut romanul Kinderland în limba slovenă, în traducerea lui Aleš Mustar.

Roman Kinderland obravnava izjemno aktualno in perečo problematiko moldavskih otrok, ki so ostali prepuščeni sami sebi, potem ko so njihovi starši odromali na Zahod v iskanju boljše prihodnosti. Pripovedovalka zgodbe, glavna junakinja Cristina, ki je še sama otrok, je primorana postati »mati« mlajšima bratoma, potem ko so njihovi starši odšli s trebuhom za kruhom v tujino. Življenje na podeželju v Moldaviji danes, ko v vaseh najdemo le še ostarele in otroke, je opisano skozi pogled dvanajstletnice. V kriznih in brezvoljnih časih se morajo otroci znajti sami, sami morajo najti rešitev, kako bodo preživeli do trenutka, ko se jim bo izpolnil edini sen, da se starši vrnejo domov. Vendar se ti ne omehčajo, ne vrnejo se niti takrat, ko se nadnje zgrnejo magični, poganski obredi. Otroci se, prepuščeni sami sebi, sami ljubkujejo s spomini na običajno družinsko življenje. Cristina kruto in obenem nežno spregovori o deželi prezgodaj odraslih otrok, o bolečini in nežnosti, o obupu in upanju.
Z romanom Kinderland si je Liliana Corobca učvrstila status zagovornice nebogljenih otrok, vdanih v usodo v obdobju miru, katerih glasu noče slišati nihče.

 

http://www.modrijan.si/slv/Knjizni-program/Knjizni-program/Knjige/Bralec-zbirka/Kinderland