Archive for the ‘caietul unui cenzor’ Category

Uneori mi se pare că lumea se împarte în noi sfere de influență. Interviu cu Andra Rotaru

decembrie 20, 2019

Liliana Corobca la Târgul de Crte de la Goteborg 2019 © privat

Recent, au apărut volumele Buburuza, de Liliana Corobca (Editura Polirom), Iluzia cristalizării. Comunism, exil, destine, Liliana Corobca în dialog cu Radu Negrescu-Suțu (Editura Corint), Panorama comunismului în Moldova sovietică, Liliana Corobca (editor), Editura Polirom. La 30 de ani de la căderea comunismului, Liliana Corobca dă glas amintirilor: „Cred că era o perioadă tulbure și sigur se auzea câte ceva din țările vecine, la televizor am văzut scene cu Ceaușescu, dar se striga „Ceaușescu și poporul!
În această toamnă se împlinesc 30 de ani de la căderea zidului Berlinului și 30 de ani de la căderea comunismului în România. Aveai 14 ani în 1989. Cum rememorezi anul 1989? Câte știai despre ce se întâmplă în alte părți ale lumii?
30 de ani e o viață de om! Mă uimește trecerea timpului. Mă țin minte la 14 ani, eram o adolescentă studioasă cu ambiții literare, scriam cu seriozitate un roman de dragoste, cu două linii de subiect. Despre zidul Berlinului precis că nu aveam habar, iar ce se întâmpla în alte părți ale lumii știam din ziare, probabil. Îmi aduc aminte că citeam ziare. Copiii mai mari aveau la școală, o dată pe săptămână, o oră de „educație politică”. La clasa mea, mama îmi era diriginte și m-a pus pe mine să conduc această „oră”. Aveam misiunea să vin cu un teanc de ziare și să întreb elevii ce se întâmpla în țară și în străinătate. Aveam un coleg cu un simț al umorului ieșit din comun și, când nimeni nu ne supraveghea, acela ne povestea ceva de râs. Dar cred că frunzăream și ce se scria prin ziare. În timpul perestroikăi, se publicau documente despre crimele comunismului, pe care le citeam pe nerăsuflate. Cred că era chiar anul 1989 când copiii de vârsta mea, pionieri, au fost invitați să intre în rândul comsomoliștilor, următoarea etapă spre comunismul victorios. Eu și întreaga noastră clasă am refuzat „onoarea” ce ni se acorda. La facultate, colegii mei erau comsomoliști. Cred că era o perioadă tulbure și sigur se auzea câte ceva din țările vecine, la televizor am văzut scene cu Ceaușescu, dar se striga „Ceaușescu și poporul!”. Poate erau însă de dinainte de `89? Nu-mi amintesc. Cred că îi aplic anului 1989 privirea mea retrospectivă. Am câteva caiete scrise de mine (jurnale), dar încep din 1990 și nu e nimic despre comunism în ele, nici despre ce se întâmplă în lume.Cum privești prin ochii de adult, acum, anul 1989?
Este anul unor mari transformări istorice. Multe lucruri s-au schimbat în acel an, unele fundamental, altele, mai superficial. Cu trecerea timpului, devine tot mai evident cât de puțin pregătiți am fost pentru schimbare, ce ușor am putut fi manipulați și ce noțiune complexă e libertatea. Mă gândesc la mamele care și-au pierdut fiii în 1989, mă gândesc la toate jertfele în numele libertății și a unor idealuri visate și dorite. Aș vrea ca lumea să se schimbe în bine fără pierderi umane.

În perioada comunismului, multe destine literare au fost distruse în România. Unii scriitori au reușit să emigreze, continuându-și carierele, multe încununate de recunoaștere internațională. În volumul Caiet de cenzor (Editura Polirom, 2017), unul dintre personajele centrale este cenzoriţa Filofteia Moldovean, șefa Biroului Documente Secrete din temuta Direcție Generală a Presei și Tipăriturilor (Cenzura). Cum a luat naștere acest personaj? Cât de dificil a fost să susții dialogul personal cu personajul volumului?
M-am ocupat și de exil și ce am găsit acolo m-a împiedicat să visez a mai pleca. De fapt, cred că puțini au fost „încununați de recunoaștere internațională”, dacă e să ne referim la numărul și la calitatea celor plecați. „Amară e pâinea exilului” și nici cea a emigrației nu e chiar așa de dulce. Dar să revin la întrebarea despre cenzură: dacă e ceva mult prea dificil, nu mă apuc. Aici a fost o provocare din care am vrut să văd cum voi ieși, cum mă voi descurca, ce soluții voi găsi. Nu cred că am mai spus, dar personajul a luat naștere târziu, romanul se scria de zor, iar femeia era o inițială oarecare, fără nume și fără personalitate. Miza cărții nu stătea în această Filofteie. Apoi am găsit recenzii cu interpretări sofisticate despre numele ei. Cam false. Întâmplător, am încurcat listele reale ale cenzorilor (copiam nume de cenzori din documentele mele, unele cu rezonanță fantastică) cu cele pregătite pentru roman (care porneau tot din listele mele, dar erau ușor modificate, ca să nu fie recunoscut vreun personaj real, că noi facem totuși ficțiune). Iar Filofteia, pentru o cenzoriță, mi s-a părut un nume genial. Și Moldovan, de ce nu? Scriu eu ce scriu la roman, chiar termin, chiar îl predau editurii și, la un moment dat, mă uit la indicele de nume din antologia de documente publicate înainte (Instituția cenzurii, 2 vol.). Și ce găsesc acolo? Un cenzor real cu acest nume. Era prea târziu să-l schimb de tot, așa că l-am modificat puțin, am pus o literă pe ici pe colo, în părțile neesențiale. Altfel, simbolic și succint, orice apropiere de cenzură este o apropiere „diabolică” (sau toxică și negativă), ai nevoie de vaccin special și de câțiva îngeri puternici în jur, care să te scoată din turma cenzurilor aromitoare, când te afunzi prea adânc. Mi-am luat asemenea precauții. Apoi trebuie să vezi dacă poți avea mintea limpede și senină, ca să nu judeci. Orice furie, orice răutate este o pierdere, un minus. Acesta este lucrul cel mai greu de atins, să ierți, să fii calm, să scrii cu o anume fericire, indiferent de subiect. Dar când ajungi aici, poți vedea, intui și ceea ce nu scrie, ce nu se vede în documente. Iar cu fantezia mea a mers repede. Apropo, Filofteia nu era șefa de care zici, aceea e alt personaj, care a fugit în străinătate în 1974 (fapt real), reușind să sustragă un caiet de cenzor, document secret (fapt imaginat, pe care binevoiesc eu a i-l atribui).

Cum crezi că ai reacționa dacă ai afla că ai primit interdicție de publicare? Se mai poate repeta trecutul?
Sunt atâtea alte lucruri frumoase și importante de făcut! Nu mă sperie acest gând. Astăzi, altele sunt metodele cenzurii, interdicția aceasta radicală nu dă rezultatele scontate. Plus că internetul face imposibilă o atare măsură punitivă. Textual, trecutul nu se repetă (literă cu literă), dar metodele, unele de-a dreptul primitive, dar eficiente, se folosesc și se vor folosi. Există o atemporală dorință de putere, o atemporală strategie de a instrumentaliza un creator ca să te „cânte” (că ești un aristocrat bogat, că ești un regim politic sau doar un partid oarecare, cu influență). Și când ai această putere, când ai ajuns (cu greu) la ea, apare și atemporala, plictisitoare deja, dorință, de a încremeni într-un post mult dorit pe viață, indiferent dacă meriți sau nu. De obicei, metodele trecutului se reinventează, la fel și cenzura, se adaptează la situație și moment. “Old but gold”, în toate sensurile. Mă refer aici la fricile noastre legate de timpuri crunte. Depinde de noi dacă tăiem craca de sub picioare cu mâna noastră sau așteptăm s-o facă alții, ca să avem pe cine da vina.

Ești expert în domeniul exilului românesc și cercetător la Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului și Memoria Exilului Românesc. Cum arată o zi obișnuită a ta?
O zi absolut obișnuită din anul acesta a însemnat să citesc ceva legat de proiectul curent, să răspund unor oameni cu care colaborez, să-mi bifez cine și ce mai are de predat. Am lucrat la un volum colectiv, care a ieșit voluminos. Luni de zile am tot citit, alte luni de zile am făcut indicele de nume și bibliografia, am adus la zi textele, am uniformizat anumite sintagme etc. A urmat un alt proiect, de promovare a volumului care tocmai apăruse. Și această activitate a fost destul de inedită pentru mine. Am descoperit că nu sunt specialist în domeniu, că nu poate un singur om să le facă pe toate, de la întâmpinarea autorilor la aeroport până la decontarea biletelor de tren sau a bonurilor de benzină. Nu am reușit întotdeauna să identific publicul țintă, să-l chem la eveniment etc. Și sunt aici strategii de promovare pe care le intuiesc, dar nu le cunosc. Și nici nu cred că îmi doresc să fac carieră în domeniu. Abia aștept să revin la studiu, la bibliotecă, la scris.

Față în față cu o istorie de multe ori dureroasă, când apar fire necunoscute și cercetările par a nu duce nicăieri, cum decurge procesul de recuperare a adevărurilor?
Întrebarea-i bună. Oficial, „recuperarea” decurge încet, dar sigur. Problema e că, de multe ori, nu ajunge prea departe, înțepenește în statut de studiu științific puțin cunoscut sau document editat într-o revistă de specialitate inaccesibilă. Ca să nu mă refer la alte domenii, ci strict la cenzură: s-a schimbat ceva, de când tot apar cărțile despre cenzură? Dispare cenzura? Ce facem mai departe cu descoperirile noastre? Sau adevărurile stau frumos aranjate într-un dulap bine păzit și speră să iasă la lumină? Cine coordonează tot acest proces de „recuperare”, dacă acceptăm că acesta există totuși? Mă refer la larga audiență, la impunerea „adevărului”. Fiecare are dreptul la punctul lui de vedere în democrația noastră și atunci fiecare crede că poate veni cu propriul adevăr. Altă problemă deja. Aici și eu mă pricep la pus întrebări, mai degrabă decât la răspunsuri.

Recent, a apărut volumul Panorama comunismului în Moldova sovietică (Editura Polirom). Ești editorul acestui volum care reunește 34 de specialiști din Republica Moldova care oferă o perspectivă clară şi coerentă asupra regimului comunist din această țară…
Da, e volumul cu care am fost într-un lung turneu de promovare. A fost o experiență cu totul specială editarea volumului. Între timp, mi-au apărut și alte cărți, pe care mă pregătesc să le lansez: romanul Buburuza și Iluzia cristalizării. Comunism, exil, destine, Liliana Corobca în dialog cu Radu Negrescu-Suțu. Au apărut cam toate în același timp și nu prea reușesc să le acord atenția cuvenită. De scris, le-am scris pe rând, în ultimii doi ani.

Spre ce orizonturi ți se pare că ne îndreptăm?
Și dacă mi-aș pune ochelari de cal, tot nu s-ar arăta un viitor prea roz la orizont. Uneori mi se pare că lumea se împarte în noi sfere de influență, ca în 1939, și tot ce îmi doresc e să trăim în liniște și pace, fără războaie de care nu avem nevoie. În rest, filosofi, demagogi, patrioți și activiști, falși sau adevărați, au existat și vor mai exista. Sper să ne îndreptăm spre orizonturi blânde, poetice și frumoase.

https://blog.goethe.de/dlite/archives/782-Uneori-mi-se-pare-c-lumea-se-imparte-in-noi-sfere-de-influen.html

 

Bokmässan Göteborg/ Târgul de carte de la Göteborg, 2019

septembrie 29, 2019

 

 

Este posibil ca imaginea să conţină: 1 persoană, stând jos şi interior

 

Prezentarea de la standul EUNIC.

 

Este posibil ca imaginea să conţină: unul sau mai mulţi oameni

On dealing with the past (förflutna, în suedeză =trecut).  Alături de Ana Luísa Amaral (scriitoare, traducătoare, profesoară din Portugalia), Edurne Portela (istoric, eseist, prozator din Spania), discutând despre tot felul de cenzuri. Moderatorul evenimentului, Jesper Bengtsson, președintele PEN Suedia, ne-a propus pentru discuție următoarele teme:
„The list of European writers who have written about oppression and limited freedom of expression is long. But what does the experience from their writing say about how we deal with oppression of freedom of speech today? How can the present-day reader best use experiences from the past in order to attain media consciousness? Does the past really differ that much from the present? And, more importantly, what is the actual relationship between writing and censorship? How does writers deal with censorship? Can censorship even be used as a trigger for creativity? Is there a difference to write in exile?”

Liliana Corobca, invitată la Tîrgul de carte de la Göteborg, Suedia, ediția 2019

septembrie 29, 2019

 

Lansare carte image

https://www.polirom.ro/-/liliana-corobca-invitata-la-tirgul-de-carte-de-la-goteborg-suedia-editia-2019

Liliana Corobca, invitată la Tîrgul de carte de la Göteborg, Suedia, ediția 2019

 

În perioada 26-29 septembrie 2019, va avea loc Tîrgul de Carte de la Göteborg, Suedia, cel mai important festival literar din Scandinavia. Ediţia din acest an are ca teme principale Coreea de Sud, egalitatea de gen și alfabetizarea media și informatică, ce vor fi reflectate în cadrul unor evenimente culturale, literare și vizuale.

Liliana Corobca se numără printre invitații acestei ediții. Scriitoarea va participa joi, 26 septembrie, începînd cu ora 16.00, la un seminar cu titlul On dealing with the past, alături de Edurne Portela (Spania) și Ana Luísa Amaral (Portugalia). Evenimentul va fi moderat de Jesper Bengtsson, președintele PEN Suedia. Liliana Corobca va vorbi despre fenomenul cenzurii în perioada comunistă, pornind de la romanul Caiet de cenzor, apărut la Editura Polirom, în Colecția Ego.Proză, în 2017.

 

Caiet de cenzor are ca punct de plecare corespondenţa fictivă dintre autoare şi şefa Biroului Documente Secrete din temuta Direcţie Generală a Presei şi Tipăriturilor (Cenzura), care în anii ’70 mergea personal la fabrica de hîrtie să ateste arderea sau tocarea caietelor de cenzori (considerate secrete de stat) şi care, înainte să fugă din ţară în 1974, a sustras unul dintre aceste caiete. Acum, după patruzeci de ani, îl pune la dispoziţia cercetătoarei. Întreaga activitate a unui cenzor – meserie ingrată, despre care era interzis să vorbeşti – este rezumată în acest caiet-jurnal, ce dezvăluie nu doar structurile instituţiei cenzurii, ci şi viaţa de culise, cu frămîntările, revoltele şi culpabilizările celor care decideau soarta cărţilor. Sînt doar cinci luni din viaţa cenzoriţei Filofteia Moldovean, dar atît de dense, încît ne dau imaginea aproape completă a acestei instituţii misterioase. De profesie cititori şi vînători de greşeli ideologice, asaltaţi de sute de manuscrise, de termene drastice de predare şi sancţiuni ameninţătoare, cenzorii îşi pierd identitatea şi, măcinaţi adesea de nevroze şi alte boli, îşi caută vindecarea inclusiv prin scris. „Operele” lor – caietele de cenzor –, autocenzurate sau nu, trebuiau obligatoriu să dispară. Nu s-a păstrat niciun asemenea document în arhive, încît Caietul de cenzor al Lilianei Corobca este reconstituit din cenuşa tuturor la un loc.

 

Liliana Corobca (n. 1975, Republica Moldova), cercetător științific la Institutul de Istorie și Teorie Literară „G. Călinescu” din București (2002-2011), editor, expert în domeniul exilului românesc și cercetător la IICCMER (din 2014). Doctor în litere la Universitatea din București (2001), burse de cercetare și rezidențe de creație în Germania, Austria, Franța, Polonia. A publicat romanele Un an în Paradis (2005), Kinderland (2013), Imperiul fetelor bătrîne (2015), Caiet de cenzor (2017), Capătul drumului (2018) și a editat volume despre cenzura comunistă, exilul literar, bucovinenii deportați în Siberia.

Lansare la Iași

noiembrie 24, 2018

trei cronici la Caiet de cenzor

noiembrie 2, 2017

 

 

 

  1. TUDOREL URIAN, VIAȚĂ DE CENZOR ÎN COMUNISM, Revista Viața Românească, nr. 5 2017
    http://www.viataromaneasca.eu/revista/2017/05/viata-de-cenzor-in-comunism/

„Același mediu cvasi-secret, încărcat de mister, modelat după imaginația fiecărui autor care se simțea direct lezat și, de aceea, devenit teritoriu al legendelor urbane din vremea comunismului și chiar de după căderea regimului comunist, când rezistenții la cenzură au răsărit ca ciupercile după ploaie, reprezintă cadrul celui mai nou roman al Lilianei Corobca, Caiet de cenzor. Romanul are la bază o convenție romanescă veche, dar încă productivă. Aceea a găsirii unui document secret/uitat (vezi, de pildă, Scrinul negru, al lui G. Călinescu), care devine substanța propriu-zisă a cărții. În cazul Lilianei Corobca, în urma unui postmodern schimb de e-mailuri, autoarea (chiar Liliana Corobca) intră în posesia unui „caiet de cenzor” (un soi de caiet ultra-secret, în care angajatele Direcției Generale a Presei și Tipăriturilor își notau impresiile de lectură și tot ce considerau necesar în vederea scrierii rapoartelor și notelor, pe care nu aveau voie să îl scoată din sediul instituției și care, la sfârșitul fiecărui an, era obligatoriu ars într-o procedură birocratică foarte strictă). Printr-o minune, un astfel de document a fost salvat de la incinerare de una dintre fostele angajate ale DGPT și trimis Lilianei Corobca drept donație pentru un eventual muzeu al comunismului. După schimbul lămuritor de scrisori electronice, care reprezintă un fel de preambul al cărții, întregul roman este compus din reproducerea presupusului „carnet de cenzor”.

Prima întrebare firească pe care și-o pune cititorul unui astfel de roman este unde se termină realitatea și unde începe ficțiunea? Autoarea utilizează nume reale pentru contextualizarea epocii, face trimitere la evenimente verificabile din punct de vedere istoric, limbajul este cel vizibil marcat de birocrația celor responsabili cu propaganda comunistă specifică vremii, ceea ce dă întregii construcții epice aerul autenticității depline. Pe de altă parte, caietul cenzoriței Filofteia Moldovean conține și multe notații care trec dincolo de activitatea sa profesională. Face portrete ale colegelor de birou (fizice, psihice și de behaviorism), reproduce discuții de la birou, dar și discursuri ale lui Nicolae Ceaușescu și chiar luări de cuvânt din ședințele la care participă, transcrie fragmente din cărțile pe care le citește și face considerații – interesante din punct de vedere istoric – estetice și ideologice despre literatura timpului. În plus își analizează propria existență cotidiană, cu necazurile, micile bucurii, speranțele și dezamăgirile ei. (Auto)Portretul care rezultă este unul destul de nuanțat. Filofteia Moldovean își face treaba cu multă implicare și pasiune, dar nu cu exces de zel, este, mai degrabă, un funcționar eficient și discret, care, la rigoare, intervine în operă „pentru a o îmbunătăți”, corectând o rimă șchioapă sau o idee incorectă politic, decât personajul sinistru, gata în orice clipă să găsească operelor nod în papură cum este descris cenzorul în folclorul urban. Este convinsă că așa e bine și nu are deloc tentația de a-și utiliza întreaga putere la care statutul ei în interiorul regimului de represiune i-ar da, cu siguranță, dreptul. Filofteia este modestă și harnică, nu-și ascunde îndoielile, slăbiciunile și ezitările, chiar dacă este conștientă de faptul că norocul i-a surâs în viață și că se află într-un post invidiat de mulți. Pe alocuri, tonul confesiunii seamănă izbitor cu cel al protagonistei ultimului roman al regretatului Daniel Drăgan, Jurnalul intim, secret și adevărat al Mariei Suru. Aceeași „normalitate” a omului, fie el și activist de partid sau cenzor în epocă, aceeași adaptabilitate la aerul timpului și la rigorile regimului, chiar dacă multe lucruri care atunci păreau firești, sunt astăzi scandaloase în ochiul omului obișnuit.”

2. Mircea V. Ciobanu, Memoria caietelor arse (Liliana Corobca, Caiet de cenzor)

Revista Contrafort,

http://www.contrafort.md/categorii/memoria-caietelor-arse-liliana-corobca-caiet-de-cenzor

„Cunoscând experienţa autoarei la „arhivele comunismului”, mă aşteptam la un „document romanţat”, dar noul roman al Lilianei Corobca Caiet de cenzor (Polirom, 2017) aminteşte mai curând de Orwell: „Nu e deloc simplu să înţelegi, de la bun început, ce înseamnă «o greşeală» şi ce anume trebuie reproşat unui autor: că-i pesimist, că scrie fie despre ploile triste din noiembrie, fie despre frigul iernii, care te duce cu gândul la îngheţul spiritual, deci lipsă de entuziasm pentru noile realizări ale patriei. Viziunea tragică asupra universului, deviaţionism […]. Ni s-a spus: atenţie la culori! Prea mult alb poate însemna nimicul, îngheţul etc., la fel prea mult negru – moarte, pesimism, verde – aluzie la legionari, culori fistichii, extravagante, ciudat ortografiate, gen: fuchsia, beaurdoux, beige, turcsoise – ploconire în faţa Occidentului, cosmopolitism”. Iată de unde atâta cenuşiu în epoca „socialismului dezvoltat”: orice culoare (sau obiect) poate să obţină, într-o simbolistică paranoică, dimensiunea unui „semn”.
O altă situaţie e mai curând kafkiană: în biroul cenzorilor există un seif cu un secret „caiet de dispoziţii”. Fostul şef a plecat, luând cu el cheia. Cenzorii se descurcă fără document, considerându-l formal, inutil şi depăşit (ei citesc fiecare manuscris conform unor indicaţii orale). Un şef insistent găseşte cheia şi descoperă că seiful e gol! Instituţia lucra fără caiet de sarcini, fără statut. Dar mecanismul funcţiona perfect!
Sunt fragmente dintr-un „caiet de cenzor”. Note de lectură (dar nu numai) ale unui slujitor al sistemului. Explicaţia autoarei (la ce i-a trebuit să destrame borangicul iluziei literare?) este că ea a inventat atât cărţile care urmau să fie „cenzurate”, cât şi observaţiile cenzorului. Nu comentarea unor intervenţii reale ale cenzorilor pe manuscrise concrete, ci „formarea şi deformarea unui cenzor” devine, din mărturisirile autoarei, obiectul „cercetării” sale ficţionare.
Iniţial, am privit cu rezervă exerciţiul. Dar curiozitatea de cititor prevalând, m-am pomenit antrenat în jocul propus. Unul „secund” şi „pur”. Dar nişte detalii extratextuale contează: experienţa autoarei de cercetător la Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului şi Memoria Exilului Românesc (care nu îi permite să treacă arbitrar peste limitele verosimilului) şi cea de ficţionar.
Caietele de cenzor erau locul însemnărilor, pe parcursul lecturii manuscriselor, dar includeau şi meditaţii la temă, analize, deducţii. Toate trebuiau apoi arse. O excepţie, un caiet salvat chiar de una dintre supraveghetoare, refugiată în RFG, va face subiectul acestei naraţiuni. Caietul e salvat ca o posibilă garanţie în cazul solicitării azilului politic în Occident, urmând nişte tentative de a-l da publicităţii în lumea liberă, dar prevalează teama unei persecuţii (agenţii serviciilor secrete ale ţărilor comuniste mişunau în Occident).
În fine, caietul revine în România, pe adresa naratorului pe care îl cheamă… Liliana Corobca, cercetător al arhivelor comuniste. Dacă pe coperta cărţii autoarea recunoaşte ficţionarea pură, pe partea de naraţiune insistă asupra unui scenariu nu numai verosimil, ci şi „documentar”. Nu mai penalizăm inconsecvenţa, ne aflăm pe terenul ficţiunii şi jucăm după regulile naratorului.
Deşi se pare că nu există reguli clare, deoarece meseria de cenzor nu se învaţă în şcoli („cenzorii se formează aici, în instituţie, îi formăm noi”), bifăm nişte principii şi strategii. Există teme/motive de supravegheat: „orice problemă legată de activitatea partidului, deziluziile legate de realizările patriei”, apoi: „descrierea unor stări depresive, de pesimism sau decadentism şi chiar idealism”, apoi: „ploconirea în faţa Occidentului”, „cosmopolitism”, „citarea emigranţilor”, „scenele erotice, cu dragoste nesănătoasă” sau folosirea unor cuvinte „interzise”, ca: România Mare, Orhei, Hotin, Basarabia, Bucovina… Există modele: „Să luăm exemplu de la Zuki, poreclit «enciclopedie ambulantă», care nici nu se oboseşte să citească manuscrisele, se uită doar fugitiv peste ele şi vine cu o concluzie la care nici cei mai atenţi şi pedanţi critici literari n-ar ajunge”. Acelaşi Zuki: „Cenzura trebuie să fie o plăcere, nu o corvadă”; „o faci uşor, cu drăgălăşenie, cu înţelegere”. Există tendinţa permanentă spre perfecţiune şi bucuria performanţei: „Simt cum mă exprim tot mai bine”.
Numai că exact în momentul când vrei să scrii „uşor”, „cu plăcere”, îţi pică un volum de poeme ermetice, care nu doar te descumpăneşte – te enervează! Nimic nu poate fi penalizat direct, dar nu ştii ce poate fi acolo subversiv. Trebuie să comentezi sensuri, dar sensurile sunt opace! (Mă întreb dacă n-o fi aici şi o aluzie a scriitoarei la criticii derutaţi de mesaje mai puţin transparente.) Poetul ermetic pare angajat într-un joc de-a autocenzura (o aluzie la scriitorii care aplicau acest exerciţiu masochist?) şi într-un dialog cu cenzorul său: „Eu tai, sunt tăietorul de aripi al meu./ Ceilalţi nu au viteza mea, abia se ţin pe urmele mele./ O să ajung la tine şi nu vei mai avea ce tăia!”. Dar replica cenzorului e fermă: „oricât de mult ai tăia, ne rămâne şi nouă ceva, e datoria noastră…””

 

 

3. Șerban AXINTE, Destinul secret al cenzurii, Revista Astra, nr. 3-4 2017

http://www.revista-astra.ro/literatura/arhiva-supliment-astra/astra-literatura-arte-si-idei-nr-3-42017

„Caiet de cenzor, romanul Lilianei Corobca, este una dintre puținele cărți postdecembriste care a reușit să surprindă morfologia totalitarismului în toate aspectele sale. Cum reușește acest lucru? Printr-un artificiu simplu și credibil. Scoaterea la lumină a însemnărilor unuiu cenzor, dar nu doar a acelor însemnări de lucru, de lectură, ci a unui adevărat jurnal ce consemnează în principal gândurile și , implicit, toate relațiile ce se stabilesc între cei care formează sistemul opresiv. Nu întâmplător este ales cenzorul să funcționeze ca un resoneur implicat al unei lumi de proporții inimaginabile. Tot ceea ce a fost numit controlul mințiiapare aici explicat și motivat în cele mai mici (initime) detalii. Modul în care vede lumea un cenzor, cum înțelege literatura în care se cufundă cu profesionalism pentru a-i îndepărta potențialul dușmănos apare foarte bine reprezentat în romanul Lilianei Corobca. Scrierea – în aproape toată întinderea sa – se confundă cu un caiet de cenzor recuperat și pus la dispoziția cercetătorilor care se ocupă de fenomenul cenzurii din perioada comunistă. Să ne amintim faptul că scriitoarea a publicat acum câțiva ani și Controlul cărții. Cenzura literaturii în regimul comunist din România (Polirom, 2014) și mai multe culegeri de documente din această arie tematică, precum: Epurarea cărților în România. Documente (1944-1964) sau Instituția cenzurii comuniste în România (1949-1977). […]

Cenzorul se află într-o permanentă dispută cu scriitorul. Foarte multe paseje din carte fac referire la acest lucru. Important este însă că, nu doar cenzorul influențează munca scriitorului, ci și invers. În timp, tot citind atâta literatură, cenzorul deprinde arta de a scrie, începe să se exprime frumos, elegant, poetic, cu profunzime. Chiar și această filosofare continuă capătă în timp o oarecare creștere în substanță. Capitolul Calul troian apare ca o parabola în sine a cărții. Aceasta este o armă deosebit de eficientă în lupta cu gândirea captivă. Chiar și în viziunea unui cenzor, nu există instrument mai greu de controlat decât cartea. Dar cartea și controlul se află într-o relație de iubire de-a dreptul pătimașă: „Cartea ! O deschid și o posed. Este a mea. Este darul meu mare, jertfa, iubirea, viața și moartea. Nu trișez. Nici cu primul și unicul meu bărbat nu cred c-am trișat. Sunt onestă până-n măduva oaselor. Ii dau totul, îi aparțin cu totul. O conving. Îi cânt serenade la fereastră. […]. Îmi deschide paginile ei, inima, secretele, locurile intime, limbajul criptat, simbolurile, misterele și eu profit, cotrobăiesc prin toate ungherele candidului roman, caut eventualele pericole. […]. Le găsesc, le extrag, atent și blând să nu doară. Scriu referat, consemnez totul și pa. […]. E rândul altei fecioare în patul meu înmiresmat”.Dar Cartea e Calul troian. Îl schimbă în timp până și pe cenzor. Îl face să viseze, să nu mai suporte încorsetarea sistemului. Cel mai mare dușman al cenzorului este cartea. Victima devine călău, posedatul posedă. În final, cenzura nu mai înseamnă cuvântul scos din carte, ci acela pus în carte. Cartea este cea care modelează totul, imprimă definitiv semnele neîncrederii în adevărurile absolute. Ea este cea care deschide orizonturile imposibilității de a rămâne marionetă. Sensurile tulbură, mușcă, rup din carne, provoacă. Adevăratul Cenzor este Scriitorul, cel care a trasat liniile definitorii ale unei lumi imposibil de distrus și de controlat.”

„Caiet de cenzor” la Brașov

aprilie 3, 2017

Conferinţă despre cenzură şi lansare de carte semnată de Liliana Corobca

martie 31, 2017

 

 

 

Lansare de carte: Liliana Corobca la Piatra Neamț

martie 31, 2017

„Caietul de cenzor” se lansează la București

martie 31, 2017

 

„Caietul de cenzor” se lansează miercuri, 5 aprilie 2017, de la ora 17:30, la Biblioteca Națională a României.

La eveniment vor lua cuvântul Dan C. Mihăilescu, critic şi istoric literar, Magda Cârneci, poetă, critic de artă şi publicistă, şi Radu Preda, Președinte executiv IICCMER (moderator).

Vă așteptăm!

http://www.iiccr.ro/lansarea-unui-volum-inedit-despre-cenzura-din-perioada-comunista-loc-pe-5-aprilie-la-biblioteca-nationala-romaniei/

Caiet de cenzor – la Ploiești

martie 2, 2017

afis-caiet-de-cenzor