Archive for the ‘caietul unui cenzor’ Category

Lansare la Iași

noiembrie 24, 2018

Reclame

trei cronici la Caiet de cenzor

noiembrie 2, 2017

 

 

 

  1. TUDOREL URIAN, VIAȚĂ DE CENZOR ÎN COMUNISM, Revista Viața Românească, nr. 5 2017
    http://www.viataromaneasca.eu/revista/2017/05/viata-de-cenzor-in-comunism/

„Același mediu cvasi-secret, încărcat de mister, modelat după imaginația fiecărui autor care se simțea direct lezat și, de aceea, devenit teritoriu al legendelor urbane din vremea comunismului și chiar de după căderea regimului comunist, când rezistenții la cenzură au răsărit ca ciupercile după ploaie, reprezintă cadrul celui mai nou roman al Lilianei Corobca, Caiet de cenzor. Romanul are la bază o convenție romanescă veche, dar încă productivă. Aceea a găsirii unui document secret/uitat (vezi, de pildă, Scrinul negru, al lui G. Călinescu), care devine substanța propriu-zisă a cărții. În cazul Lilianei Corobca, în urma unui postmodern schimb de e-mailuri, autoarea (chiar Liliana Corobca) intră în posesia unui „caiet de cenzor” (un soi de caiet ultra-secret, în care angajatele Direcției Generale a Presei și Tipăriturilor își notau impresiile de lectură și tot ce considerau necesar în vederea scrierii rapoartelor și notelor, pe care nu aveau voie să îl scoată din sediul instituției și care, la sfârșitul fiecărui an, era obligatoriu ars într-o procedură birocratică foarte strictă). Printr-o minune, un astfel de document a fost salvat de la incinerare de una dintre fostele angajate ale DGPT și trimis Lilianei Corobca drept donație pentru un eventual muzeu al comunismului. După schimbul lămuritor de scrisori electronice, care reprezintă un fel de preambul al cărții, întregul roman este compus din reproducerea presupusului „carnet de cenzor”.

Prima întrebare firească pe care și-o pune cititorul unui astfel de roman este unde se termină realitatea și unde începe ficțiunea? Autoarea utilizează nume reale pentru contextualizarea epocii, face trimitere la evenimente verificabile din punct de vedere istoric, limbajul este cel vizibil marcat de birocrația celor responsabili cu propaganda comunistă specifică vremii, ceea ce dă întregii construcții epice aerul autenticității depline. Pe de altă parte, caietul cenzoriței Filofteia Moldovean conține și multe notații care trec dincolo de activitatea sa profesională. Face portrete ale colegelor de birou (fizice, psihice și de behaviorism), reproduce discuții de la birou, dar și discursuri ale lui Nicolae Ceaușescu și chiar luări de cuvânt din ședințele la care participă, transcrie fragmente din cărțile pe care le citește și face considerații – interesante din punct de vedere istoric – estetice și ideologice despre literatura timpului. În plus își analizează propria existență cotidiană, cu necazurile, micile bucurii, speranțele și dezamăgirile ei. (Auto)Portretul care rezultă este unul destul de nuanțat. Filofteia Moldovean își face treaba cu multă implicare și pasiune, dar nu cu exces de zel, este, mai degrabă, un funcționar eficient și discret, care, la rigoare, intervine în operă „pentru a o îmbunătăți”, corectând o rimă șchioapă sau o idee incorectă politic, decât personajul sinistru, gata în orice clipă să găsească operelor nod în papură cum este descris cenzorul în folclorul urban. Este convinsă că așa e bine și nu are deloc tentația de a-și utiliza întreaga putere la care statutul ei în interiorul regimului de represiune i-ar da, cu siguranță, dreptul. Filofteia este modestă și harnică, nu-și ascunde îndoielile, slăbiciunile și ezitările, chiar dacă este conștientă de faptul că norocul i-a surâs în viață și că se află într-un post invidiat de mulți. Pe alocuri, tonul confesiunii seamănă izbitor cu cel al protagonistei ultimului roman al regretatului Daniel Drăgan, Jurnalul intim, secret și adevărat al Mariei Suru. Aceeași „normalitate” a omului, fie el și activist de partid sau cenzor în epocă, aceeași adaptabilitate la aerul timpului și la rigorile regimului, chiar dacă multe lucruri care atunci păreau firești, sunt astăzi scandaloase în ochiul omului obișnuit.”

2. Mircea V. Ciobanu, Memoria caietelor arse (Liliana Corobca, Caiet de cenzor)

Revista Contrafort,

http://www.contrafort.md/categorii/memoria-caietelor-arse-liliana-corobca-caiet-de-cenzor

„Cunoscând experienţa autoarei la „arhivele comunismului”, mă aşteptam la un „document romanţat”, dar noul roman al Lilianei Corobca Caiet de cenzor (Polirom, 2017) aminteşte mai curând de Orwell: „Nu e deloc simplu să înţelegi, de la bun început, ce înseamnă «o greşeală» şi ce anume trebuie reproşat unui autor: că-i pesimist, că scrie fie despre ploile triste din noiembrie, fie despre frigul iernii, care te duce cu gândul la îngheţul spiritual, deci lipsă de entuziasm pentru noile realizări ale patriei. Viziunea tragică asupra universului, deviaţionism […]. Ni s-a spus: atenţie la culori! Prea mult alb poate însemna nimicul, îngheţul etc., la fel prea mult negru – moarte, pesimism, verde – aluzie la legionari, culori fistichii, extravagante, ciudat ortografiate, gen: fuchsia, beaurdoux, beige, turcsoise – ploconire în faţa Occidentului, cosmopolitism”. Iată de unde atâta cenuşiu în epoca „socialismului dezvoltat”: orice culoare (sau obiect) poate să obţină, într-o simbolistică paranoică, dimensiunea unui „semn”.
O altă situaţie e mai curând kafkiană: în biroul cenzorilor există un seif cu un secret „caiet de dispoziţii”. Fostul şef a plecat, luând cu el cheia. Cenzorii se descurcă fără document, considerându-l formal, inutil şi depăşit (ei citesc fiecare manuscris conform unor indicaţii orale). Un şef insistent găseşte cheia şi descoperă că seiful e gol! Instituţia lucra fără caiet de sarcini, fără statut. Dar mecanismul funcţiona perfect!
Sunt fragmente dintr-un „caiet de cenzor”. Note de lectură (dar nu numai) ale unui slujitor al sistemului. Explicaţia autoarei (la ce i-a trebuit să destrame borangicul iluziei literare?) este că ea a inventat atât cărţile care urmau să fie „cenzurate”, cât şi observaţiile cenzorului. Nu comentarea unor intervenţii reale ale cenzorilor pe manuscrise concrete, ci „formarea şi deformarea unui cenzor” devine, din mărturisirile autoarei, obiectul „cercetării” sale ficţionare.
Iniţial, am privit cu rezervă exerciţiul. Dar curiozitatea de cititor prevalând, m-am pomenit antrenat în jocul propus. Unul „secund” şi „pur”. Dar nişte detalii extratextuale contează: experienţa autoarei de cercetător la Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului şi Memoria Exilului Românesc (care nu îi permite să treacă arbitrar peste limitele verosimilului) şi cea de ficţionar.
Caietele de cenzor erau locul însemnărilor, pe parcursul lecturii manuscriselor, dar includeau şi meditaţii la temă, analize, deducţii. Toate trebuiau apoi arse. O excepţie, un caiet salvat chiar de una dintre supraveghetoare, refugiată în RFG, va face subiectul acestei naraţiuni. Caietul e salvat ca o posibilă garanţie în cazul solicitării azilului politic în Occident, urmând nişte tentative de a-l da publicităţii în lumea liberă, dar prevalează teama unei persecuţii (agenţii serviciilor secrete ale ţărilor comuniste mişunau în Occident).
În fine, caietul revine în România, pe adresa naratorului pe care îl cheamă… Liliana Corobca, cercetător al arhivelor comuniste. Dacă pe coperta cărţii autoarea recunoaşte ficţionarea pură, pe partea de naraţiune insistă asupra unui scenariu nu numai verosimil, ci şi „documentar”. Nu mai penalizăm inconsecvenţa, ne aflăm pe terenul ficţiunii şi jucăm după regulile naratorului.
Deşi se pare că nu există reguli clare, deoarece meseria de cenzor nu se învaţă în şcoli („cenzorii se formează aici, în instituţie, îi formăm noi”), bifăm nişte principii şi strategii. Există teme/motive de supravegheat: „orice problemă legată de activitatea partidului, deziluziile legate de realizările patriei”, apoi: „descrierea unor stări depresive, de pesimism sau decadentism şi chiar idealism”, apoi: „ploconirea în faţa Occidentului”, „cosmopolitism”, „citarea emigranţilor”, „scenele erotice, cu dragoste nesănătoasă” sau folosirea unor cuvinte „interzise”, ca: România Mare, Orhei, Hotin, Basarabia, Bucovina… Există modele: „Să luăm exemplu de la Zuki, poreclit «enciclopedie ambulantă», care nici nu se oboseşte să citească manuscrisele, se uită doar fugitiv peste ele şi vine cu o concluzie la care nici cei mai atenţi şi pedanţi critici literari n-ar ajunge”. Acelaşi Zuki: „Cenzura trebuie să fie o plăcere, nu o corvadă”; „o faci uşor, cu drăgălăşenie, cu înţelegere”. Există tendinţa permanentă spre perfecţiune şi bucuria performanţei: „Simt cum mă exprim tot mai bine”.
Numai că exact în momentul când vrei să scrii „uşor”, „cu plăcere”, îţi pică un volum de poeme ermetice, care nu doar te descumpăneşte – te enervează! Nimic nu poate fi penalizat direct, dar nu ştii ce poate fi acolo subversiv. Trebuie să comentezi sensuri, dar sensurile sunt opace! (Mă întreb dacă n-o fi aici şi o aluzie a scriitoarei la criticii derutaţi de mesaje mai puţin transparente.) Poetul ermetic pare angajat într-un joc de-a autocenzura (o aluzie la scriitorii care aplicau acest exerciţiu masochist?) şi într-un dialog cu cenzorul său: „Eu tai, sunt tăietorul de aripi al meu./ Ceilalţi nu au viteza mea, abia se ţin pe urmele mele./ O să ajung la tine şi nu vei mai avea ce tăia!”. Dar replica cenzorului e fermă: „oricât de mult ai tăia, ne rămâne şi nouă ceva, e datoria noastră…””

 

 

3. Șerban AXINTE, Destinul secret al cenzurii, Revista Astra, nr. 3-4 2017

http://www.revista-astra.ro/literatura/arhiva-supliment-astra/astra-literatura-arte-si-idei-nr-3-42017

„Caiet de cenzor, romanul Lilianei Corobca, este una dintre puținele cărți postdecembriste care a reușit să surprindă morfologia totalitarismului în toate aspectele sale. Cum reușește acest lucru? Printr-un artificiu simplu și credibil. Scoaterea la lumină a însemnărilor unuiu cenzor, dar nu doar a acelor însemnări de lucru, de lectură, ci a unui adevărat jurnal ce consemnează în principal gândurile și , implicit, toate relațiile ce se stabilesc între cei care formează sistemul opresiv. Nu întâmplător este ales cenzorul să funcționeze ca un resoneur implicat al unei lumi de proporții inimaginabile. Tot ceea ce a fost numit controlul mințiiapare aici explicat și motivat în cele mai mici (initime) detalii. Modul în care vede lumea un cenzor, cum înțelege literatura în care se cufundă cu profesionalism pentru a-i îndepărta potențialul dușmănos apare foarte bine reprezentat în romanul Lilianei Corobca. Scrierea – în aproape toată întinderea sa – se confundă cu un caiet de cenzor recuperat și pus la dispoziția cercetătorilor care se ocupă de fenomenul cenzurii din perioada comunistă. Să ne amintim faptul că scriitoarea a publicat acum câțiva ani și Controlul cărții. Cenzura literaturii în regimul comunist din România (Polirom, 2014) și mai multe culegeri de documente din această arie tematică, precum: Epurarea cărților în România. Documente (1944-1964) sau Instituția cenzurii comuniste în România (1949-1977). […]

Cenzorul se află într-o permanentă dispută cu scriitorul. Foarte multe paseje din carte fac referire la acest lucru. Important este însă că, nu doar cenzorul influențează munca scriitorului, ci și invers. În timp, tot citind atâta literatură, cenzorul deprinde arta de a scrie, începe să se exprime frumos, elegant, poetic, cu profunzime. Chiar și această filosofare continuă capătă în timp o oarecare creștere în substanță. Capitolul Calul troian apare ca o parabola în sine a cărții. Aceasta este o armă deosebit de eficientă în lupta cu gândirea captivă. Chiar și în viziunea unui cenzor, nu există instrument mai greu de controlat decât cartea. Dar cartea și controlul se află într-o relație de iubire de-a dreptul pătimașă: „Cartea ! O deschid și o posed. Este a mea. Este darul meu mare, jertfa, iubirea, viața și moartea. Nu trișez. Nici cu primul și unicul meu bărbat nu cred c-am trișat. Sunt onestă până-n măduva oaselor. Ii dau totul, îi aparțin cu totul. O conving. Îi cânt serenade la fereastră. […]. Îmi deschide paginile ei, inima, secretele, locurile intime, limbajul criptat, simbolurile, misterele și eu profit, cotrobăiesc prin toate ungherele candidului roman, caut eventualele pericole. […]. Le găsesc, le extrag, atent și blând să nu doară. Scriu referat, consemnez totul și pa. […]. E rândul altei fecioare în patul meu înmiresmat”.Dar Cartea e Calul troian. Îl schimbă în timp până și pe cenzor. Îl face să viseze, să nu mai suporte încorsetarea sistemului. Cel mai mare dușman al cenzorului este cartea. Victima devine călău, posedatul posedă. În final, cenzura nu mai înseamnă cuvântul scos din carte, ci acela pus în carte. Cartea este cea care modelează totul, imprimă definitiv semnele neîncrederii în adevărurile absolute. Ea este cea care deschide orizonturile imposibilității de a rămâne marionetă. Sensurile tulbură, mușcă, rup din carne, provoacă. Adevăratul Cenzor este Scriitorul, cel care a trasat liniile definitorii ale unei lumi imposibil de distrus și de controlat.”

„Caiet de cenzor” la Brașov

aprilie 3, 2017

Conferinţă despre cenzură şi lansare de carte semnată de Liliana Corobca

martie 31, 2017

 

 

 

Lansare de carte: Liliana Corobca la Piatra Neamț

martie 31, 2017

„Caietul de cenzor” se lansează la București

martie 31, 2017

 

„Caietul de cenzor” se lansează miercuri, 5 aprilie 2017, de la ora 17:30, la Biblioteca Națională a României.

La eveniment vor lua cuvântul Dan C. Mihăilescu, critic şi istoric literar, Magda Cârneci, poetă, critic de artă şi publicistă, şi Radu Preda, Președinte executiv IICCMER (moderator).

Vă așteptăm!

http://www.iiccr.ro/lansarea-unui-volum-inedit-despre-cenzura-din-perioada-comunista-loc-pe-5-aprilie-la-biblioteca-nationala-romaniei/

Caiet de cenzor – la Ploiești

martie 2, 2017

afis-caiet-de-cenzor

Un mărțișor literar

martie 1, 2017

Caiet de cenzor

 

https://bookhub.ro/caiet-de-cenzor-de-liliana-corobca-fragment/

Stăm liniștite, lucrează fiecare la ce are. Citim, de obicei, când intră, ca o furtună, Z. și, uitându-se țintă spre mine, întreabă cu vocea lui de motan cărturar cu ochelari în vârful botului:

  • Ce face tandra și poetică noastră ucigașă?

Eu mă revolt:

  • O muscă nu ucid! Nu sunt ucigașă!

Urmează discursul colegului despre crima pe care o comit când tai, nu contează ce, dintr-un text. Criminală, ucigașă, mă bombardează tovarășul și nici nu pot, nu reușesc să deschid gura, nu mă lasă să pronunț un cuvânt. Arme cu efect întârziat, distrugere în masă pe termen lung, bibliocid național, teroare prin cenzură!  Mi-aduc aminte cum repetă: îi pui pistolul la tâmplă și apeși pe trăgaci. Dar tu faci mai rău, distrugi mai mult! Un criminal, asta înseamnă un cenzor!

Cenzorul – un criminal? Pentru că propune spre tăiere, 0,5 la sută dinr-o operă cel puțin 70 la sută criminală? Toate cărțile astea păcătoase, care, de cele mai multe ori, nici nu pupă-n fund  partidul (au trecut acele vremuri când învățai alfabetul și deveneai scriitor cu trei nuiele, trei surcele, faci un cuib de rândunele) și toate poeziile cu șolduri revărsate și tristețe, toate romanele cu iubiri și patimi, toate stricăciunile, chiar dacă tonul e corect și condamnabil, toate ajung la cititor! Ce să zic, că nu-i de ieri de azi! Z. ne mai aduce câte o bucățică piperată din alte secole, încă anticii, vai, „ars amandi”, de pildă – încă din acele timpuri se stricau cititorii!

Noi suntem neputincioși, nu putem face nimic. Niciodată cenzorii n-au fost atât de insignifianți ca sub regimul comunist! Cel mai mult cenzorii se cenzurează pe ei înșiși! Suntem reduși la simpli cititori care-și dau cu părerea, anonimi, interziși. Pe vremuri erau respectați, erau niște domni! Aveau un cuvânt greu de zis! Aveau ministerul lor! Iar noi, o direcție de tipărituri care activează clandestin, suntem doar niște instrumente ale partidului, chiar mai puțin importanți decât scriitorii. Numai că acum se plâng toți, mai mult ca în alte timpuri, că cenzorii le răpesc libertarea. Când au mai avut ei atâtea drepturi și atâtea privilegii?!! Când a mai fost libertatea la cheremul lor în asemenea hal? Când a însemnat această libertate să-ți bați joc de țara ta și de valorile ei?

*

Ar trebui să luăm exemplu de la predecesori, de la cei cu experiență în domeniu, care au practicat cenzura adevărată. Noi ne scărpinăm în nas și tăiem două virgule și gata. Asta-i cenzură? Iar autorii plâng și țipă de parcă le-am tăiat virgula aia jalnică nu dintr-un vers prăpădit, ci dintre picioarele lor agile, creând astfel iluzia unei cenzuri adevărate, dure și foarte active. Numai noi știm cât de puțin teribilă și, mai ales, cât de puțin eficientă e cenzura noastră. Numai nouă ni se rupe inima de la otrava pe care o punem în fața bietului popor fără să facem ceva. De la cenzura religioasă ar trebui să învățăm. Cea mai veche și cea mai eficientă…

*

Vreau să-i aduc aceste argumente lui Zuki cel dezlănțuit, îmi vin în cap replici convingătoare, am răspunsuri, aștept să facă o pauză de respirație ca să deschid și eu, în sfârșit, gura, dar el nu se oprește, nu tace o clipă, nu mă lasă până nu încep să privesc absentă și încruntată undeva în zare și nu mai vreau nimic, așteptând să termine o dată și să plece!

Când observă că nu-l mai ascult, devine solemn, își lasă una din labele lui mari și grele pe umărul meu și pronunță răspicat:

  • Ești cel mai bun cenzor din instituție, tovarășa Moldovean Filofteia! și pleacă.

Deși suntem trei persoane în birou, criminal și ucigaș sunt doar eu. Împiedică fetele să lucreze cu perorațiile lui absurde, dar ele sunt bucuroase că toate acuzațiile îmi sunt adresate doar mie și lor nu le reproșează nimic. Este unicul care îmi spune după numele din buletin. De câte ori i-am zis că sunt pentru toți Dina sau Diana. Din copilărie mi-au zis cu toții așa. Nu, dl. Z. s-a declarat topit de numele Filofteia și doar așa îmi spune, ca să mă tachineze, spre amuzamentul general. Dacă cineva m-ar striga astfel, nici nu m-aș întoarce, într-atât de străin mi-e acest nume și nu-mi place.

Spune Z., extaziat:

  • Nu doar că-i cenzor, dar mai e și Filofteia pe deasupra. Genial! și râde.

Mi-a povestit cum în Franța secolului XVII (?) nu știu care cenzură de-a lor (religioasă?) era reprezentată de o babă cu foarfecele – Anastasia. Vine de la numele unui călugăr sau episcop, Anastase, care a avut atribuții în domeniu și a făcut exces de zel. Iar Filofteia pentru un cenzor este chiar mai mai potrivit decât Anastasia, nu etimologic, ci pur și simplu, fonetico-uman. Un nume etalon pentru cenzor. Toate cenzorițele noastre ar trebui să se filoftească. Ce fel de cenzori pe nume Dorina, Ioana, Cristina, Stela, Carmen? Nu, Filoftei dorim!

„Caiet de cenzor” – în librării!

februarie 24, 2017
Caiet de cenzor, Polirom, 2017

Caiet de cenzor, Polirom, 2017

 

Cuprins
Corespondenţă . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 7
Preambul . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .. . . . . . . . .  . . . 15
Confesiunea unui hoţ de caiet . . . . . . . . . . . . . . . . 25

Caiet Lector
Moldovean Filofteia
Direcţia Literatură şi Artă
1974

Intervenţii justificate . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 43
Biroul Doi Literatură . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 91
Sfaturi utile din romane . . . . . . . . . . . . . . . . . 143
Import‑Export . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .   . . 195
Loja . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .. . . .   . . .. . 243
Celălalt început . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 269
Calul troian . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .  . . . 311

Fragmente:

http://www.polirom.ro/catalog/carte/caiet-de-cenzor-6296/

http://www.bookaholic.ro/caiet-de-cenzor-de-liliana-corobca…

https://bookhub.ro/caiet-de-cenzor-de-liliana-corobca-frag…/

http://www.suplimentuldecultura.ro/…/con…/Avanpremiera/11922

https://www.litero-mania.com/…/…/23/Caiet-de-cenzor-fragment

Liliana Corobca – Caiet de cenzor – avanpremieră

ianuarie 24, 2017
Liliana Corobca – Caiet de cenzor

 

 

 

 

 

„Suplimentul de cultura“ publica in avanpremiera un fragment din romanul Caiet de cenzor de Liliana Corobca, care va aparea in curand in colectia „Ego. Proza“ a Editurii Polirom.
http://www.suplimentuldecultura.ro/index.php/continutArticolNrIdent/Avanpremiera/11922
– Fragment –

 

Am ajuns aici, cu fluturi si alte animale in cap, cu monstri gra­tiosi sau agresivi etc., doar citind. Doar asta am facut, de la lecturi mi se trag toate nebuniile! Dar orice cenzor este, inainte de toate, un aproape oarecare cititor, unul ceva mai atent, dar cati nu citesc cu atentie? De ce nu s-ar naste si in capul celorlalti cititori monstri? In capul fiecaruia, un monstru, dupa gradul de cultura si lectura… Nu-i asa ca-i plauzibil, mai mult decat posibil? Poate altii n-au rezistat (n-au vrut, n-au putut) tentatiei si procesul lor de schizoidare a decurs mai intens si mai rapid, cine stie? Poate avem cu totii cate un monstru mic in cap si il tinem ascuns? O tara monstruoasa! Cine stie ce anume zace sau cine in dragalasele capete de amatori de romane sau alte genuri ale fictiunii? Suntem cu totii periculosi. Iar cititorul este chiar mai dusmanos si mai subversiv decat autorul. Cititorul soarbe fiecare cuvant, il analizeaza, comenteaza, se delecteaza, il critica, intra in atmosfera fiecarei carti, se indragosteste de poemul preferat, il invata pe de rost, iubeste autorul. Nu poate fi controlat. Nu-i pasa de cenzura. Este liber! ~l inarmam ca sa ne in­vinga. Autorul nu ajunge la cititor fara noi. Cititorul fara noi se descurca de minune! Nu avem dreptul si nici posibilitatea sa interzicem totul sau tot ce ne-am dori. Nici sa tragem semnale de alar­ma. Oferim arme dusmanului nostru. Cititorul este acesta, nu autorul. Ne scapa printre degete…

 

La Bucataria regala (de Stat), noi gustam bucatele, mancarurile, ca sa vedem daca nu cumva sunt otravite. Daca-s otravite, murim si nimeni nu regreta, ni­manui nu-i pasa. Ce rol ingrat! Cenzorul si bucataria otravitoare a cartilor!

 

„Mutilezi inima mea!“

 

Nu mutilez, excrescenta, suflu in ea, ii dau viata, o resuscitez de­seori, ca sa traiasca, sa se bucure de viata lunga si de privirea admirativa a cititorilor.

 

Mutilata mi-ai adus-o tu, eu o vindec, o pansez, sunt medicul, nu ucigasul!

 

Monstrul din mine este tot un cenzor, cum altfel! Cenzorul ideal, total, absolut. Insetat, flamand de esente. Il simt cum se trezeste, se misca usor, se ridica. Literatura! striga el. Literatura! Inghitind manuscris dupa manuscris, scui­pa cat ai clipi greseli, soparle si alte animale daunatoare din punct de vedere ideologic si de la care face usoare indigestii si il doare stomacul. Doar este un monstru de-al nostru, din aceeasi tabara cu noi.

 

Ce este cenzura? Ce inseamna cenzura? O lectura privilegiata, cand poti schimba ce nu-ti convine. O prelectura-lectura-postlectura-omnilectura-translectura. Asa cum operatiile noastre se impart in trei etape: precontrol (control prealabil), control, postcontrol (controlul cartii deja publicate). Mai mult, nu te opri aici. Este lectura care pe mine ma obliga sa gandesc, sa trezesc si sa hranesc monstrul. Nu intelegi? Lectura este pentru oameni puternici. Lectura este un razboi contra prostilor. Ramane in picioare cine poate, ceilalti cad in patru labe si asa raman. Lupt o viata intreaga. Dar nu simti, nu vezi…

 

Eu, cenzorul, ma aflu la mijloc, cu o mana intinsa scriitorului si alta cititorului. Stau intre ei, sunt balanta, echilibrul. Cand mi-e simpatic scriitorul si ii fac un favor, mai las de la mine, celalalt sufera, cand strang in cleste scriitorul, napraznic pedepsindu-l pentru vini reale sau imaginare, cititorul, de partea celalalta, e bine mersi, nu-l doare nimic, ci­teste printre randuri sau da paginile plictisit, cu indiferenta. Trebuie sa-i tin pe toti in priza, sa-i am pe toti in vedere. Eu, cenzorul, sunt arbitrul tuturor bataliilor, sentimentale ori ideologice, strategice ori contextuale.

 

Lumea se duce de rapa, pe apa sambetei, organizat, in mars de poezie, cu ritm si rima. Mars autorizat de sus, cu acte in regula. Ca turma, condusa de oaia cu talanga sau clopotel. Oaia recita dulci si focoase texte, turma vrajita o urmeaza. Nu avem ce face, nu putem face nimic. Ar trebui macar sa prevedem schimbarea, s-o anun­tam cumva din timp. Nu se face destul in acest domeniu. Nu ne gandim destul la consecinte. Publici mult, citesti mult. Dar cine studiaza efectele adverse? Daca, la un cititor oarecare, apar unele mai grave decat la mine, un cenzor cu lecturi, experienta, dar lipsit de putere? Cine stie cum poate actiona o carte asupra poporului intreg?

 

AUTOAREA

 

Liliana Corobca s-a nascut la 10 octombrie 1975, in satul Saseni, raionul Calarasi, Republica Moldova. A debutat cu romanul Negrissimo (Editura Arc, Chisinau, 2003; Premiul „Prometheus“ pentru debut al revistei „Romania literara“, Premiul pentru debut in proza al Uniunii Scriitorilor din Republica Moldova) si cu Personajul in romanul romanesc interbelic (teza de doctorat, Editura Universitatii din Bucuresti, 2003). A publicat romanele Un an in Paradis (Ed. Cartea Romaneasca, Bucuresti, 2005), tradus in limbile italiana si germana; Kinderland (Ed. Cartea Romaneasca, Bucuresti, 2013, Polirom, 2015), tradus in limbile germana si slovena, bestsellerul Editurii Cartea Romaneasca la Targul de carte Bookfest (2013), distins cu Premiul Radio Romania Cultural, sectiunea Proza si cu premiul Crystal la Festivalul International de la Vilenica, Slovenia (2014). A scris si un monolog in trei acte, Cenzura pentru incepatori, Edition Thanhäuser, Ottensheim am Donau, Austria, 2014. A publicat volume stiintifice despre cenzura comunista, exilul literar, bucovinenii deportati in Siberia. A beneficiat de burse si rezidente de creatie in Germania, Austria, Franta, Polonia.

 

CARTEA

 

Cand istoricul literar se intalneste cu un bun romancier, poate rezulta o opera de fictiune foarte originala, dar si excelent documentata.

 

Este cazul noului roman, Caiet de cenzor, scris de cer­cetatoarea in domeniul cenzurii comuniste, Liliana Corobca.

 

Foarte ingenios construit, romanul porneste de la o corespondenta fictiva a sefei Biroului Documente Secrete din temuta Directie a Presei si Tipariturilor – Cenzura, care in anii ’70 mergea personal de doua ori pe luna la fabrica de hartie sa ateste arderea sau tocarea caietelor de cenzori (secrete de stat) si care, inainte sa fuga din tara in 1974, sustrage unul dintre caietele care trebuiau distruse. Acum, dupa 40 de ani, il pune la dispozitia cercetatoarei. Viata unui cenzor, care are o meserie ingrata despre care nu are voie sa vorbeasca, se desfasoara in acest caiet-jurnal, care ne familiarizeaza cu structurile institutiei cenzurii, cu viata de culise a cenzorilor, cu framantarile si culpa­bilizarile lor. Sunt doar cinci luni din viata cenzorului Filofteia Moldovean, dar atat de dense, incat pot crea o imagine insolita asupra acestei institutii misterioase. De profesie cititori si vanatori de greseli ideologice, asaltati de sute de manuscrise, de termene drastice de predare si sanctiuni amenintatoare, cenzorii isi pierd identitatea si, adesea macinati de nevroze, isi cauta vindecarea prin scris. Devenind la randul lor scriitori, caietele de cenzor, autocenzurate sau nu, trebuie sa dispara. Nu s-a pastrat nici un caiet in arhive, dar Caietul de cenzor al Lilianei Corobca este reconstituit din cenusa tuturor la un loc.