Archive for the ‘caietul unui cenzor’ Category

„Caiet de cenzor” la Brașov

Aprilie 3, 2017

Anunțuri

Conferinţă despre cenzură şi lansare de carte semnată de Liliana Corobca

Martie 31, 2017

 

 

 

Lansare de carte: Liliana Corobca la Piatra Neamț

Martie 31, 2017

„Caietul de cenzor” se lansează la București

Martie 31, 2017

 

„Caietul de cenzor” se lansează miercuri, 5 aprilie 2017, de la ora 17:30, la Biblioteca Națională a României.

La eveniment vor lua cuvântul Dan C. Mihăilescu, critic şi istoric literar, Magda Cârneci, poetă, critic de artă şi publicistă, şi Radu Preda, Președinte executiv IICCMER (moderator).

Vă așteptăm!

http://www.iiccr.ro/lansarea-unui-volum-inedit-despre-cenzura-din-perioada-comunista-loc-pe-5-aprilie-la-biblioteca-nationala-romaniei/

Caiet de cenzor – la Ploiești

Martie 2, 2017

afis-caiet-de-cenzor

Un mărțișor literar

Martie 1, 2017

Caiet de cenzor

 

https://bookhub.ro/caiet-de-cenzor-de-liliana-corobca-fragment/

Stăm liniștite, lucrează fiecare la ce are. Citim, de obicei, când intră, ca o furtună, Z. și, uitându-se țintă spre mine, întreabă cu vocea lui de motan cărturar cu ochelari în vârful botului:

  • Ce face tandra și poetică noastră ucigașă?

Eu mă revolt:

  • O muscă nu ucid! Nu sunt ucigașă!

Urmează discursul colegului despre crima pe care o comit când tai, nu contează ce, dintr-un text. Criminală, ucigașă, mă bombardează tovarășul și nici nu pot, nu reușesc să deschid gura, nu mă lasă să pronunț un cuvânt. Arme cu efect întârziat, distrugere în masă pe termen lung, bibliocid național, teroare prin cenzură!  Mi-aduc aminte cum repetă: îi pui pistolul la tâmplă și apeși pe trăgaci. Dar tu faci mai rău, distrugi mai mult! Un criminal, asta înseamnă un cenzor!

Cenzorul – un criminal? Pentru că propune spre tăiere, 0,5 la sută dinr-o operă cel puțin 70 la sută criminală? Toate cărțile astea păcătoase, care, de cele mai multe ori, nici nu pupă-n fund  partidul (au trecut acele vremuri când învățai alfabetul și deveneai scriitor cu trei nuiele, trei surcele, faci un cuib de rândunele) și toate poeziile cu șolduri revărsate și tristețe, toate romanele cu iubiri și patimi, toate stricăciunile, chiar dacă tonul e corect și condamnabil, toate ajung la cititor! Ce să zic, că nu-i de ieri de azi! Z. ne mai aduce câte o bucățică piperată din alte secole, încă anticii, vai, „ars amandi”, de pildă – încă din acele timpuri se stricau cititorii!

Noi suntem neputincioși, nu putem face nimic. Niciodată cenzorii n-au fost atât de insignifianți ca sub regimul comunist! Cel mai mult cenzorii se cenzurează pe ei înșiși! Suntem reduși la simpli cititori care-și dau cu părerea, anonimi, interziși. Pe vremuri erau respectați, erau niște domni! Aveau un cuvânt greu de zis! Aveau ministerul lor! Iar noi, o direcție de tipărituri care activează clandestin, suntem doar niște instrumente ale partidului, chiar mai puțin importanți decât scriitorii. Numai că acum se plâng toți, mai mult ca în alte timpuri, că cenzorii le răpesc libertarea. Când au mai avut ei atâtea drepturi și atâtea privilegii?!! Când a mai fost libertatea la cheremul lor în asemenea hal? Când a însemnat această libertate să-ți bați joc de țara ta și de valorile ei?

*

Ar trebui să luăm exemplu de la predecesori, de la cei cu experiență în domeniu, care au practicat cenzura adevărată. Noi ne scărpinăm în nas și tăiem două virgule și gata. Asta-i cenzură? Iar autorii plâng și țipă de parcă le-am tăiat virgula aia jalnică nu dintr-un vers prăpădit, ci dintre picioarele lor agile, creând astfel iluzia unei cenzuri adevărate, dure și foarte active. Numai noi știm cât de puțin teribilă și, mai ales, cât de puțin eficientă e cenzura noastră. Numai nouă ni se rupe inima de la otrava pe care o punem în fața bietului popor fără să facem ceva. De la cenzura religioasă ar trebui să învățăm. Cea mai veche și cea mai eficientă…

*

Vreau să-i aduc aceste argumente lui Zuki cel dezlănțuit, îmi vin în cap replici convingătoare, am răspunsuri, aștept să facă o pauză de respirație ca să deschid și eu, în sfârșit, gura, dar el nu se oprește, nu tace o clipă, nu mă lasă până nu încep să privesc absentă și încruntată undeva în zare și nu mai vreau nimic, așteptând să termine o dată și să plece!

Când observă că nu-l mai ascult, devine solemn, își lasă una din labele lui mari și grele pe umărul meu și pronunță răspicat:

  • Ești cel mai bun cenzor din instituție, tovarășa Moldovean Filofteia! și pleacă.

Deși suntem trei persoane în birou, criminal și ucigaș sunt doar eu. Împiedică fetele să lucreze cu perorațiile lui absurde, dar ele sunt bucuroase că toate acuzațiile îmi sunt adresate doar mie și lor nu le reproșează nimic. Este unicul care îmi spune după numele din buletin. De câte ori i-am zis că sunt pentru toți Dina sau Diana. Din copilărie mi-au zis cu toții așa. Nu, dl. Z. s-a declarat topit de numele Filofteia și doar așa îmi spune, ca să mă tachineze, spre amuzamentul general. Dacă cineva m-ar striga astfel, nici nu m-aș întoarce, într-atât de străin mi-e acest nume și nu-mi place.

Spune Z., extaziat:

  • Nu doar că-i cenzor, dar mai e și Filofteia pe deasupra. Genial! și râde.

Mi-a povestit cum în Franța secolului XVII (?) nu știu care cenzură de-a lor (religioasă?) era reprezentată de o babă cu foarfecele – Anastasia. Vine de la numele unui călugăr sau episcop, Anastase, care a avut atribuții în domeniu și a făcut exces de zel. Iar Filofteia pentru un cenzor este chiar mai mai potrivit decât Anastasia, nu etimologic, ci pur și simplu, fonetico-uman. Un nume etalon pentru cenzor. Toate cenzorițele noastre ar trebui să se filoftească. Ce fel de cenzori pe nume Dorina, Ioana, Cristina, Stela, Carmen? Nu, Filoftei dorim!

„Caiet de cenzor” – în librării!

Februarie 24, 2017
Caiet de cenzor, Polirom, 2017

Caiet de cenzor, Polirom, 2017

 

Cuprins
Corespondenţă . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 7
Preambul . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .. . . . . . . . .  . . . 15
Confesiunea unui hoţ de caiet . . . . . . . . . . . . . . . . 25

Caiet Lector
Moldovean Filofteia
Direcţia Literatură şi Artă
1974

Intervenţii justificate . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 43
Biroul Doi Literatură . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 91
Sfaturi utile din romane . . . . . . . . . . . . . . . . . 143
Import‑Export . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .   . . 195
Loja . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .. . . .   . . .. . 243
Celălalt început . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 269
Calul troian . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .  . . . 311

Fragmente:

http://www.polirom.ro/catalog/carte/caiet-de-cenzor-6296/

http://www.bookaholic.ro/caiet-de-cenzor-de-liliana-corobca…

https://bookhub.ro/caiet-de-cenzor-de-liliana-corobca-frag…/

http://www.suplimentuldecultura.ro/…/con…/Avanpremiera/11922

https://www.litero-mania.com/…/…/23/Caiet-de-cenzor-fragment

Liliana Corobca – Caiet de cenzor – avanpremieră

Ianuarie 24, 2017
Liliana Corobca – Caiet de cenzor

 

 

 

 

 

„Suplimentul de cultura“ publica in avanpremiera un fragment din romanul Caiet de cenzor de Liliana Corobca, care va aparea in curand in colectia „Ego. Proza“ a Editurii Polirom.
http://www.suplimentuldecultura.ro/index.php/continutArticolNrIdent/Avanpremiera/11922
– Fragment –

 

Am ajuns aici, cu fluturi si alte animale in cap, cu monstri gra­tiosi sau agresivi etc., doar citind. Doar asta am facut, de la lecturi mi se trag toate nebuniile! Dar orice cenzor este, inainte de toate, un aproape oarecare cititor, unul ceva mai atent, dar cati nu citesc cu atentie? De ce nu s-ar naste si in capul celorlalti cititori monstri? In capul fiecaruia, un monstru, dupa gradul de cultura si lectura… Nu-i asa ca-i plauzibil, mai mult decat posibil? Poate altii n-au rezistat (n-au vrut, n-au putut) tentatiei si procesul lor de schizoidare a decurs mai intens si mai rapid, cine stie? Poate avem cu totii cate un monstru mic in cap si il tinem ascuns? O tara monstruoasa! Cine stie ce anume zace sau cine in dragalasele capete de amatori de romane sau alte genuri ale fictiunii? Suntem cu totii periculosi. Iar cititorul este chiar mai dusmanos si mai subversiv decat autorul. Cititorul soarbe fiecare cuvant, il analizeaza, comenteaza, se delecteaza, il critica, intra in atmosfera fiecarei carti, se indragosteste de poemul preferat, il invata pe de rost, iubeste autorul. Nu poate fi controlat. Nu-i pasa de cenzura. Este liber! ~l inarmam ca sa ne in­vinga. Autorul nu ajunge la cititor fara noi. Cititorul fara noi se descurca de minune! Nu avem dreptul si nici posibilitatea sa interzicem totul sau tot ce ne-am dori. Nici sa tragem semnale de alar­ma. Oferim arme dusmanului nostru. Cititorul este acesta, nu autorul. Ne scapa printre degete…

 

La Bucataria regala (de Stat), noi gustam bucatele, mancarurile, ca sa vedem daca nu cumva sunt otravite. Daca-s otravite, murim si nimeni nu regreta, ni­manui nu-i pasa. Ce rol ingrat! Cenzorul si bucataria otravitoare a cartilor!

 

„Mutilezi inima mea!“

 

Nu mutilez, excrescenta, suflu in ea, ii dau viata, o resuscitez de­seori, ca sa traiasca, sa se bucure de viata lunga si de privirea admirativa a cititorilor.

 

Mutilata mi-ai adus-o tu, eu o vindec, o pansez, sunt medicul, nu ucigasul!

 

Monstrul din mine este tot un cenzor, cum altfel! Cenzorul ideal, total, absolut. Insetat, flamand de esente. Il simt cum se trezeste, se misca usor, se ridica. Literatura! striga el. Literatura! Inghitind manuscris dupa manuscris, scui­pa cat ai clipi greseli, soparle si alte animale daunatoare din punct de vedere ideologic si de la care face usoare indigestii si il doare stomacul. Doar este un monstru de-al nostru, din aceeasi tabara cu noi.

 

Ce este cenzura? Ce inseamna cenzura? O lectura privilegiata, cand poti schimba ce nu-ti convine. O prelectura-lectura-postlectura-omnilectura-translectura. Asa cum operatiile noastre se impart in trei etape: precontrol (control prealabil), control, postcontrol (controlul cartii deja publicate). Mai mult, nu te opri aici. Este lectura care pe mine ma obliga sa gandesc, sa trezesc si sa hranesc monstrul. Nu intelegi? Lectura este pentru oameni puternici. Lectura este un razboi contra prostilor. Ramane in picioare cine poate, ceilalti cad in patru labe si asa raman. Lupt o viata intreaga. Dar nu simti, nu vezi…

 

Eu, cenzorul, ma aflu la mijloc, cu o mana intinsa scriitorului si alta cititorului. Stau intre ei, sunt balanta, echilibrul. Cand mi-e simpatic scriitorul si ii fac un favor, mai las de la mine, celalalt sufera, cand strang in cleste scriitorul, napraznic pedepsindu-l pentru vini reale sau imaginare, cititorul, de partea celalalta, e bine mersi, nu-l doare nimic, ci­teste printre randuri sau da paginile plictisit, cu indiferenta. Trebuie sa-i tin pe toti in priza, sa-i am pe toti in vedere. Eu, cenzorul, sunt arbitrul tuturor bataliilor, sentimentale ori ideologice, strategice ori contextuale.

 

Lumea se duce de rapa, pe apa sambetei, organizat, in mars de poezie, cu ritm si rima. Mars autorizat de sus, cu acte in regula. Ca turma, condusa de oaia cu talanga sau clopotel. Oaia recita dulci si focoase texte, turma vrajita o urmeaza. Nu avem ce face, nu putem face nimic. Ar trebui macar sa prevedem schimbarea, s-o anun­tam cumva din timp. Nu se face destul in acest domeniu. Nu ne gandim destul la consecinte. Publici mult, citesti mult. Dar cine studiaza efectele adverse? Daca, la un cititor oarecare, apar unele mai grave decat la mine, un cenzor cu lecturi, experienta, dar lipsit de putere? Cine stie cum poate actiona o carte asupra poporului intreg?

 

AUTOAREA

 

Liliana Corobca s-a nascut la 10 octombrie 1975, in satul Saseni, raionul Calarasi, Republica Moldova. A debutat cu romanul Negrissimo (Editura Arc, Chisinau, 2003; Premiul „Prometheus“ pentru debut al revistei „Romania literara“, Premiul pentru debut in proza al Uniunii Scriitorilor din Republica Moldova) si cu Personajul in romanul romanesc interbelic (teza de doctorat, Editura Universitatii din Bucuresti, 2003). A publicat romanele Un an in Paradis (Ed. Cartea Romaneasca, Bucuresti, 2005), tradus in limbile italiana si germana; Kinderland (Ed. Cartea Romaneasca, Bucuresti, 2013, Polirom, 2015), tradus in limbile germana si slovena, bestsellerul Editurii Cartea Romaneasca la Targul de carte Bookfest (2013), distins cu Premiul Radio Romania Cultural, sectiunea Proza si cu premiul Crystal la Festivalul International de la Vilenica, Slovenia (2014). A scris si un monolog in trei acte, Cenzura pentru incepatori, Edition Thanhäuser, Ottensheim am Donau, Austria, 2014. A publicat volume stiintifice despre cenzura comunista, exilul literar, bucovinenii deportati in Siberia. A beneficiat de burse si rezidente de creatie in Germania, Austria, Franta, Polonia.

 

CARTEA

 

Cand istoricul literar se intalneste cu un bun romancier, poate rezulta o opera de fictiune foarte originala, dar si excelent documentata.

 

Este cazul noului roman, Caiet de cenzor, scris de cer­cetatoarea in domeniul cenzurii comuniste, Liliana Corobca.

 

Foarte ingenios construit, romanul porneste de la o corespondenta fictiva a sefei Biroului Documente Secrete din temuta Directie a Presei si Tipariturilor – Cenzura, care in anii ’70 mergea personal de doua ori pe luna la fabrica de hartie sa ateste arderea sau tocarea caietelor de cenzori (secrete de stat) si care, inainte sa fuga din tara in 1974, sustrage unul dintre caietele care trebuiau distruse. Acum, dupa 40 de ani, il pune la dispozitia cercetatoarei. Viata unui cenzor, care are o meserie ingrata despre care nu are voie sa vorbeasca, se desfasoara in acest caiet-jurnal, care ne familiarizeaza cu structurile institutiei cenzurii, cu viata de culise a cenzorilor, cu framantarile si culpa­bilizarile lor. Sunt doar cinci luni din viata cenzorului Filofteia Moldovean, dar atat de dense, incat pot crea o imagine insolita asupra acestei institutii misterioase. De profesie cititori si vanatori de greseli ideologice, asaltati de sute de manuscrise, de termene drastice de predare si sanctiuni amenintatoare, cenzorii isi pierd identitatea si, adesea macinati de nevroze, isi cauta vindecarea prin scris. Devenind la randul lor scriitori, caietele de cenzor, autocenzurate sau nu, trebuie sa dispara. Nu s-a pastrat nici un caiet in arhive, dar Caietul de cenzor al Lilianei Corobca este reconstituit din cenusa tuturor la un loc.

Liliana Corobca: Ich habe meine Texte selber auf Deutsch vorgelesen…

Septembrie 30, 2016

http://blog.goethe.de/dlite/archives/149-Liliana-Corobca-Ich-habe-meine-Texte-selber-auf-Deutsch-vorgelesen….html

Liliana Corobca | Foto: privat

…und das Publikum war begeistert!”
Die Bücher der Schriftstellerin Liliana Corobca werden nicht nur in Rumänien und Moldawien, sondern auch in Deutschland und Österreich herausgegeben und gelesen. Wir haben sie über ihr neustes Buch, die Reaktionen deutscher Leser und vieles mehr interviewt.
Die meisten Artikel der deutschen Presse zu deinem Buch waren sehr positiv, ich habe allerdings bemerkt, dass die Änderung des Buchtitels von „Kinderland” zu „Der erste Horizont meines Lebens” nicht von allen Kritikern gut aufgenommen wurde. Warum wurde ein anderer Titel für die deutschsprachige Ausgabe ausgewählt, besonders da der frühere Titel ein deutsches Wort war?
Es war ein Kurzprosaband erschienen und wir mussten einen anderen Titel auswählen. Verlage hüten sich vor solchen Zufällen aufgrund von Urheberrechten (und wahrscheinlich auch wegen des Titels). In einer solchen Situation ist es empfehlenswert, sich einen neuen Titel einfallen zu lassen.
Liliana Corobcas Erfolgsroman erschienen bei Zsolnay, als Taschebuch bei Polirom und bei der Büchergilde Gutenberg
Warum dieser Titel? Hast du ihn ausgewählt?
Ich nicht. Ich bin gefragt wurden, hatte aber keinen guten Einfall, sodass ich nichts vorschlagen konnte. In den folgenden Tagen bekam ich einen Vorschlag des Verlages, mit dem ich einverstanden war, da ich dachte, dass das deutsche Publikum ein ernsteres Publikum ist und dass der Verlag über eine größere Erfahrung verfügt als ich. Die Stelle mit dem Horizont ist autobiographisch und ich war beeindruckt, dass der Verlag sie ausgewählt hat, um den gesamten Roman zu definieren. Es ist keine weinerliche Szene, auch keine zu sentimentale, sie hat etwas entschiedenes, kämpferisches, mutiges wie der Blick des Mädchens auf dem Buchcover. Ich habe meinen Lesern scherzhaft gesagt, dass, da der erste Horizont bereits erobert worden ist, mir nichts anderes übrig bleibt, als weiter zu gehen. Indirekt, symbolisch, ist es auch so. Ich werde auch den zweiten Horizont erobern, den dritten und so weiter. Ein programmatischer Titel. Der neue Titel ist sicherlich nicht besonders poetisch und beschreibt nicht die Problematik des Romans wie es „Kinderland“ machte, aber er definiert mich und ich habe ihn mit Freude akzeptiert.Das Titelbild der deutschen Ausgabe ist vom Paul Zsolnay Verlag ausgewählt worden, um besser mit dem neuen Titel übereinzustimmen. Das Bild gehört dem holländischen Fotografen Marco van Duyvendijk. Es wurde 2000 in Cornești gemacht und das fotografierte Mädchen nennt sich Ioana. Kennst du den Fotografen, warst du an der Wahl des Bildes beteiligt? Weißt du etwas über dieses Mädchen?
Ich bin nicht an der Auswahl des Bildes beteiligt gewesen und kenne weder den Fotografen noch das Mädchen. Aber das Cover hat mir sehr gefallen.

Wo wir gerade von Bildern sprechen, ich habe gesehen, dass du in letzter Zeit Bilder aus deiner Kindheit auf Facebook stellst. Arbeitest du an einem neuen Projekt, hat es etwas mit deinen Bildern zu tun?
Mein neuer Roman hat nichts mit diesen Bildern zu tun. Die Bilder haben einen Bezug zu meiner sowjetischen Kindheit, sie stellen absolvierte Etappen eines Weges dar wie die militärische Erziehung, das Marschieren in der Pionierzeit, Erste-Hilfe Felddienst, Reisen in die Sowjetunion, Feiern und Paraden aus diesen Jahren, welche den heutigen Jugendlichen unbekannt sind, aber auch denen, die in Rumänien geboren wurden. Ich akzeptiere meine Vergangenheit als sowjetisches Kind, ich schäme mich nicht vor ihr, sondern nehme sie an. In den 80ern, als die ersten Dokumente erschienen, die die Verbrechen des Kommunismus dokumentierten, habe ich es abgelehnt dem Komsomol (kommunistische Jugendorganisation in der früheren UdSSR Anm. d. Ü.) beizutreten. Es wäre noch viel zu sagen, aber ein Bild sagt mehr als tausend Worte.Kannst du uns etwas über den Roman sagen, an dem du arbeitest?
Eine Frau, die bei der kommunistischen Zensurbehörde arbeitet, flieht 1974 aus Rumänien nach Deutschland. Sie ist ein sehr geschätztes Parteimitglied und ihre Flucht verstört ihre Kollegen. Neben diesen Dingen beschäftigte sich diese Frau auch mit der Zerstörung von geheimen Dokumenten, worunter auch die Hefte der Zensoren zählten. Alle dieser Hefte sind zerstört worden und ich habe keines gefunden, egal wie viel ich gesucht habe. Sie wurden in einer Fabrik in Bukarest systematisch zerhäckselt oder aufgelöst. Ich schreibe nun meiner Zensorin den Raub eines solchen Heftes zu. Ich versuche ein Dokument der Zensur wiederherzustellen, welches nicht aufbewahrt worden ist. Ich stelle mir vor, was ein solches Heft enthalten könnte, indem ich Elemente aus der tatsächlichen Vergangenheit der Zensur mit meiner Fantasie kombiniere.

Liliana Corobca mit Ernest Wichner bei Buchvorstellungen in Deutschland
Ernest Wichner ist einer Übersetzern der rumänischen Sprache – wie war die Zusammenarbeit mit ihm?
Ernest Wichner ist nicht nur ein Übersetzer, sondern auch ein Schriftsteller. Ich habe gespürt, dass er es sich manchmal auch wünschen würde, an eigenen Büchern zu arbeiten und nicht nur an der Übersetzung von rumänischen Schriftstellern. Er hat mit sehr guten, prestigeträchtigen und hingebungsvollen Autoren zusammengearbeitet und ich fühle mich geehrt und glücklich, dass er meine zwei Romane übersetzt hat. Es ist mir jedes Mal eine Freunde gewesen, ihn zu treffen.Wie sehr hat es dir bei der Promotion deines Buches geholfen, dass du Deutsch kannst?
Ich kenne die deutsche Sprache nicht so gut wie ich es mir wünschen würde. Ich habe, beispielsweise, weder Lust noch Zeit Romane auf Deutsch zu lesen. Aber es ist um einiges einfacher – und manchmal auch billiger – wenn ein Autor, der sich im deutschen Raum aufhält, keinen Übersetzer braucht, um sich ein Busticket zu kaufen oder auf die Fragen eines Lesers auf Deutsch antworten kann. Ich habe auch bereits Lesungen gehabt, bei welchen ich meine Texte allein auf Deutsch vorgelesen habe und das Publikum war begeistert..

Welchen Auszüge liest du bei deinen Lesungen in Deutschland oder Österreich vor und welche Fragen werden dir im Rahmen dieser Treffen am häufigsten gestellt?
Ich habe keine bestimmten Passagen. Da der Roman aus Fragmenten besteht, kann ich ihn sowohl von Anfang an als auch von der Mitte ab vorlesen. Ich habe die Stelle ausgewählt, an der die Kinder der Meinung sind, dass das Wort „Kinder-Ei” bedeutet, der Teil, in dem einem Kind eine Zecke entfernt wird, das längere Fragment mit dem Horizont. Ich habe auch mit der Stelle, an der die Kinder versuchen eine Ziege zu melken, Erfolg gehabt. Ich habe unglaublich viele Fragen bekommen. Gelegentlich war die Fragenrunde länger als die eigentliche Lesung. Warum heißt das Buch „Der erste Horizont meines Lebens“ und nicht „Kinderland“, was ist das Schicksal heutiger Kinder, hat sich etwas geändert, wie wurde das Buch aufgenommen, wo habe ich Deutsch gelernt, aus welchen Quellen beziehe ich meine Inspiration, wie habe ich mich gefühlt, als ich dieses Thema behandelte etc.

n diesem Jahr ist eine zweite Ausgabe des Buches bei der Büchergilde Guttenberg erschienen, welches einen anderen, abstrakt designten, Umschlag hat. Welcher der beiden Umschläge gefällt dir besser?
Ich habe mich sehr über die prestigeträchtige Ausgabe der Büchergilde Gutenberg gefreut. Und wenn der Umschlag der ersten Ausgabe ein wunderschönes realistisches Bild besitzt, war es zu erwarten, dass der zweite Umschlag eher abstrakt gehalten sein würde. Beide sind wunderbar und sehr professionell. Das entschiedene Gesicht des Mädchens zieht eher Blicke auf sich und spricht ein größeres Publikum an. Die zweite Ausgabe richtet sich an ein eher gebildetes Publikum. Die Bücher, die nach Kinderland kommen sind ein bisschen weniger intellektuell, glaube ich. Ich denke, dass ein ähnlicher Umschlag auch bei meinem im letzten Jahr in Rumänien erschienenen Roman Imperiul fetelor bătrâne („Das Reich der alten Mädchen“) funktionieren würde. Beide Bilder gehen mir ans Herz.Wie wurde „Kinderland” in Rumänien, in Moldawien und in den deutschsprachigen Regionen aufgenommen? Kannst du einen Vergleich ziehen?
Mir ist ein Unterschied aufgefallen. Mein Roman ist für das deutsche Publikum oft ein willkommener Vorwand gewesen, um sich einen Eindruck vom Land zu verschaffen. Die deutschen Kritiker haben Moldawien, seine komplizierte politische Situation und das Problem der verlassenen Kinder als ein tragisches Phänomen behandelt, was in deutschen Ländern gänzlich unbekannt ist. Daher war die Rezeption überwiegend auf soziale Aspekte fokussiert. In Rumänien, wo dieses Phänomen ebenso wie in Moldawien sehr verbreitet ist – von den Eltern verlassene Kinder werden dort „Kinder der Erdbeerenpflücker“ genannt – wurde der Roman mehr hinsichtlich seiner literarischen Qualität, der literarischen Realisierung kommentiert. In Moldawien kam das Buch erst später an, da es in Rumänien herausgegeben wurde. Erst die zweite Ausgabe, die bei Polirom erschien (das erste Buch erschien bei dem Verlag Cartea Românească), konnte intensiv gelesen werden. Die Anzahl der kulturellen Publikationen nimmt dort von Mal zu Mal ab. Es wurde ernsthaft und aufmerksam darüber geschrieben, sowohl über den Roman als ästhetische Realisierung, als auch über das soziale Problem, welches er generiert hat. Leider ist das Konzept der Buchvorlesung, bei welchem man einem Publikum Fragmente vorliest und mit ihm in einen Dialog tritt, weder in Rumänien noch in Moldawien hinreichend ausgearbeitet.


Du hast mit einem österreichischen Künstler zusammengearbeitet. Woran?
Ich glaube, du meinst Die Zensur. Für Anfänger – Monolog in drei Akten. Ich bekam von Christian Thanhäuser, der sowohl Küstler als auch Verleger ist, die Einladung, einen Monat in Ottensheim an der Donau zu verbringen. Er hat mir vorgeschlagen, ihm nicht mehr als dreißig Seiten zu schreiben. Ich nahm an. Für mich war es eine Herausforderung, etwas so kurzes zu schreiben. Und da ich mich gerade mit der Zensur beschäftigte, habe ich mit den Monolog eines alten und erfahrenen Zensors vorgestellt, der sein Handwerk einem jüngeren lehrt. Das Ergebnis war ein poetisches und untypisches Buch. Zweisprachig, mit sechs Zeichnungen von Christian, von denen eines ein Poträt von Ceaușescu ist, wurde es 2014 vom Thanhäuser Verlag in Ottensheim herausgegeben. Ich bin gefragt worden, ob ich es nicht auch in Rumänien publizieren würde, hier ist es aber unbekannt geblieben. Ich denke darüber nach, noch an zwei Teilen (Fortsetzungen) zu arbeiten, Zensur für Anfänger und danach Zensur für Fortgeschrittene, um sie zu publizieren.

Vielen Dank für das Gespräch.

Aus dem Rumänischen von Valentin Hermann Gheorghe Munteanu

Liliana Corobca geboren 1975 in Saseni-Calarasi / Moldawien, ist Literaturwissenschaftlerin und Schriftstellerin und lebt in Bukarest. Sie hat mehrere Bücher über die Zensur der Literatur im kommunistischen Rumänien veröffentlicht. 2010 erschien ihr Roman Ein Jahr im Paradies (Edition Merz / Solitude) auf Deutsch, im Herbst 2015 ist bei Zsolnay der Roman Der erste Horizont meines Lebens erschienen.
Geschrieben von

Marius Weber

in Actual, Aktuell, AUTORI, Autori de limbă română, Interview, Interviu, Roman, Romane,Rumänischsprachige Autoren, Rumänischsprachige Autoren, traduceri, Übersetzungen | Kommentare (0)

Tags für diesen Artikel: , ,

Inima lui Danko

August 10, 2016

„Demult odată sălășluiau pe lume niște oameni. Păduri neumblate le împrejmuiau din trei laturi sălașele, iar în  patra se așternea largul unei câmpii. Erau oameni voinici, neînfricați și plini de voie bună. Dar iată că vremuri de urgie se abătură asupra lor: năvăliră niște neamuri străine și-i izgoniră în afundul codrilor negri și împânziți de smârcuri.

Codrii erau bătrâni și pletoși și printre crengile lor îngemănate nu se zărea seninul cerului. Soarele abia își croia calea prin frunza lor deasă, iar când razele lui răzbeau până în cele din urmă la fața smârcurilor, se iscau miasme otrăvitoare și oamenii mureau pe capete. […]

Nimic nu vlăguiește mai aprig trupul și sufletul omului ca gândurile negre. Și oamenii prinseră a se moleși, măcinați de gândurile cele mai rele. Spaima se cuibări într-înșii, încătușindu-le mâinile vânjoase, iar bocetele femeilor ce-și jeleau morții și soarta celor vii, încătușați de spaimă, trezeau fiori. Glasuri mișelești se iscară în pădure, mai întâi sfioase și slabe, apoi din ce în ce mai puternice… Erau cât pe ce să facă drum întors și să se închine dușmanului, căci frica morții îi făcea să uite până și de robie. Și atunci apăru Danko și el unul îi scoase pe toți din impas.

Danko era unul din feciorii poporului pribegit, un Făt-Frumos tânăr și viteaz, ca orice Făt-Frumos. Și astfel le vorbi el semenilor săi:

  • Piatra din drum n-o urnești numai cu gândul. Cine nu cutează, nu izbutește! Ce ne stoarcem noi de puteri cu gândurile și cu jalea! Sculați, să străbatem codrul și să-i dăm de capăt, căci trebuie să aibă și el un capăt, precum toate pe lumea asta! Să mergem! La drum!

Se uitară cu toții la dânsul și se încredințară că e cel mai vrednic dintre ei. În ochii lui scăpăra cu flacără vie o putere nespusă.

  • Călăuzește-ne! îl rugară ei atunci.

Și Danko se puse în fruntea lor. Îl urmară cu toții, căci își puseseră toată nădejdea într-însul. A fost un drum nespus de anevoios. În bezna înfricoșată smârcurile își căscau la tot pasul gurile putrede și lacome, înghițind oameni, iar copacii clădeau în cale un zid de nestrăbătut. Stăteau cu crengile strâns împletite și cu rădăcinile răsucite în pământ ca niște șerpi și fiece pas îi costa pe oameni multă sudoare și sânge. Lungă vreme au tot mers ei așa…

Codrul creștea în desime, iar puterile lor se iroseau pe nesimțite. Și oamenii au prins a cârti și a-l învinovăți că, tânăr și nechibzuit fiind, nu trebia să se încumete a-i călăuzi cine mai știe unde. Ci el pășa în fruntea lor, pășa  senin și neobosit.

Dar iată că se stârni o cumplită vijelie și pădurea răscolită prinse să geamă adânc și fioros. Peste codru se întinse un întuneric negru, de parcă toate nopțile pământului, câte vor fi fost ele din începututrile lui, se năpustiseră asupra-Ie de-a valma. Oamenii mici mergeau pe sub copacii falnici, în zvâcnetul amenințător al fulgerelor. Copacii uriași se tălăzuiau, scârțâind și hăulind mânioși, iar fulgerele scăpărau, luminând pe-o frântură de clipă cu sclipetul lor albastru și rece creștetul codrului și se mistuiau îndată, înfiorând inimile. În lumina lor rece copacii păreau să prindă viață și-și încolăceau brațele lungi și răsucite în jurul oamenilor ce răzbeau prin beznă, împletindu-le într-o mreajă deasă, spre a-i opri din cale. Din hăul adânc al desișului părea că îi privește o arătare înfricoșătoare, cu ochi negri și înghețați.

Drumul era  nespus de anevoios și, sfârșiți de atâta cale, oamenii cădeau cu duhul. Dar, neavând curajul să-și recunoască neputința, își descărcară toată mânia și ura asupra lui Danko, asupra celui ce mergea în fruntea lor, învinovățindu-l că nu se pricepe să-i îndrume, auzit-ați de una ca asta?

Se opriră cu toții și, în mugetul triumfător al pădurii, în bezna răscolită dimprejur, vlaguiți și învrăjbiți, prinseră să-l osândească pe Danko.

  • Nevdrednicule, îi spuneau ei, ne-ai făcut să pătimim atâta! Ne-ai silit să pribegim zadarnic, ne-ai irosit puterile și pentru asta vei plăti cu viața!
  • Mi-ați spus să vă călăuzesc și v-am îndrumat, strigă Danko, înfruntându-i. Am cutezat și v-am îndrumat. Dar voi? Ce-ați făcut voi spre a vă înlesni pașii? Nu v-ați priceput să vă cruțați puterile pentru o cale lungă. Ați mers ca o turmă de oi!

Dar cuvintele lui Danko îi îndârjiră și mai aprig.

  • Moarte ție! Moarte ție, urlau ei.

Pădurea tălăzuia neostoită, îngânându-i, și fulgerele sfâșiau bezna neagră. Danko privea la oamenii de dragul cărora îndurase atâta și care păreau acum niște fiare turbate. În jurul lui se îmbulzise o mulțime deasă, iar ochii ei lipsiți de omenie nu arătau nici urmă de îndurare. Inima lui clocoti mânioasă, dar se potoli numaidecât, înduioșată. Danko iubea oamenii și se temea ca ei să nu piară cumva fără dânsul. Și iată, mări că în inima lui se aprinse o dorință arzătoare de a-i scoate din impas, de a-i scoate la un liman și în ochii lui scăpărară razele acelui foc aprig. Dar oamenii, crezând că ochii lui scapărără de furie nebună, se tupilară ca niște lupi, așteptând să se repadă asupra lui și-l împresurară, strâmtorându-l, spre a le fi mai ușor să-l prindă și să-l răpună. Danko le ghici pe dată gândul și inima lui se înflăcără și mai aprig, căci gândul lor îl umplu de amărăciune.

Pădurea tălăzuia mohorâtă și bubuia tunetul, și ploaia cădea năvalnic…

  • Ce-aș putea eu săvârși pentru oameni?! strigă Danko mai tare ca tunetul.

Și deodată își sfâșie pieptul cu mâinile, își zmulse inima cu putere și o înălță sus deasupra capului.

Inima ardea ca soarele, ardea mai aprig decât soarele. Pădurea amuți fără veste, luminată de făclia nemărginitei lui dragoste de oameni, iar bezna alungată în fundul pădurii fremătă și se prăbuși în gura căscată a smârcurilor. Uluiți, oamenii încremeniră locului.

  • Urmați-mă! Strigă Danko și se repezi iarăși în frunte, ținând sus, deasupra capului, inima sa arzătoare și luminând cu ea calea oamenilor.

Toți îl urmară ca în puterea unui farmec și purceseră din nou la drum. Pădurea se tălăzui iar, clătinându-și uimită pletele, dar tropotul pașilor iuți îi inăbușea glasul. Alergau acum zoriți cu toții, ademeniți de priveliștea măiastră a inimii lui arzătoare. Cădeau și acum, dar fără plânset și văicăreli. Danko pășea în frunte și inima lui ardea fără istov.

Și iată mări că pădurea se desfăcu fără veste și rămase în urmă, nepătrunsă și mută, iar Danko și toți acei oameni se cufundară într-o mare de lumină însorită și aer proaspt, scăldat de ploaie. Furtuna bântuia undeva peste codru, în timp ce aici scăpăra soarele, câmpia sufla din tot plinul pieptului, iarba licărea, presărată cu diamante de ploaie și o apă mare sclipea, muiată în aur… Era în amurg și unda se împurpura în razele soarelui-scapătă și se făcea roșie ca sângele ce izvora fierbinte din pieptul sfâșiat al lui Danko.

Semețul Danko cuprinse cu ochii largul câmpiei, învălui cu o privire fericită tărâmul volnic dinaintea lui și râse cu mândrie. Apoi se prăbuși la pământ și-și dădu sufletul.

Iar oamenii, copleșiți de bucurie și nădejde, nu-i simțiră moartea  și nu-i văzură inima semeață ce tot mai ardea încă alături. O zări doar unul din ei mai slab de înger și, cuprins de o teamă nelămurită, călcă în picioare semeața inimă… Ea se spulberă în scântei și se stinse…”

Maxim Gorki, „Danko, inimă arzătoare”, trad.  de  Igor Crețu, în „Băiatul trezit de privighetori, antologia prozei ruse pentru copii”, selecție și cuvânt înainte de Spiridon Vangheli, Ed. Literatura artistică, Chișinău, 1985,  pp. 70-74.

„Inima lui Danko” face parte din ciclul de povestiri „Bătrâna Izerghil”, publicat prima oară în „Samarskaia gazeta”, 1895.