Archive for februarie 2019

Cei zece finalişti ai celei de-a XVI-a ediţii a Premiului Naţional de Proză „Ziarul de Iaşi“

februarie 28, 2019

https://www.ziaruldeiasi.ro/stiri/cei-zece-finalisti-ai-celei-de-a-xvi-a-editii-a-premiului-national-de-proza-a-ziarul-de-iasia–212878.html?fbclid=IwAR3XG0mDJtafcgDfL8GnrNhcMP5K-c6U3CYDfIQZ6dVyMbhOr3DDzJkwk-4

premiile ZDI

Juriul Premiului Naţional de Proză „Ziarul de Iaşi“ a selectat deja cei zece finalişti ai celei de-a XVI-a ediţii a concursului, dintre cele zece volume urmând să se aleagă cea mai bună carte de proză românească care a apărut în anul 2018. Anul acesta, partenerul principal al ediţiei este Universitatea de Ştiinţe Agricole şi Medicină Veterinară „Ion Ionescu de la Brad” din Iaşi.

Cei zece finalişti selectaţi anul acesta de către juriul format din scriitorii şi criticii Alexandru Călinescu, în calitate de preşedinte, Bogdan Creţu, Codrin Liviu Cuţitaru, Doris Mironescu şi Antonio Patraş sunt:

* Cristina Andrei, „Matriarhat” (Editura Nemira)

* Tatiana Ţîbuleac, „Grădina de sticlă” (Editura Cartier)

* Radu Aldulescu, „Rezidenţi în Casa Visurilor” (Editura Hyperliteratura)

* Liliana Corobca, „Capătul drumului” (Editura Polirom)

* Bogdan Suceavă, „Avalon. Secretele emigranţilor fericiţi” (Editura Polirom)

* Mihai Buzea, „Jimmy” (Editura Polirom)

* Carmen Firan, „Umbra pierdută” (Editura Polirom)

* Vlad Zografi, „Şapte octombrie” (Editura Humanitas)

* Andreea Răsuceanu, „O formă de viaţă necunoscută” (Editura Humanitas)

* Radu Vancu, „Transparenţă” (Editura Humanitas)

Criticul literar Alexandru Călinescu, preşedintele juriului Premiului Naţional de Proză „Ziarul de Iaşi”, a menţionat că „Anul 2018 a fost un an bun pentru proză: au apărut romane de valoare, au apărut şi volume bune de proză scurtă. Juriul a selectat într-o primă etapă, ca de obicei, zece cărţi. Avem şi autori cunoscuţi – Radu Vancu, Bogdan Suceavă, Radu Aldulescu, Vlad Zografi – şi autori în plină afirmare sau chiar debutanţi în roman – Andreea Răsuceanu, Tatiana Ţibuleac, Cristina Andrei. N-am avut cea mai mică intenţie să respectăm cine ştie ce «paritate de gen», dar, fără să vrem, aşa ne-a ieşit: în competiţie au rămas cinci prozatoare şi cinci prozatori. Când, în etapa următoare a jurizării, ne vom opri – conform regulamentului – la cinci nume, vom fi obligaţi să stricăm frumoasa simetrie… Important e însă altceva: selecţia să reţină cele mai bune cinci cărţi, iar dintre ele se va alege, în final, cea mai valoroasă. Am convingerea că, şi de data aceasta, juriul va face opţiunea potrivită”, a afirmat Alexandru Călinescu.

Anul trecut, marele câştigător al Premiului Naţional de Proză „Ziarul de Iaşi“ a fost scriitorul Răzvan Petrescu, cu volumul „Mandarina“, apărut la Editura „Curtea Veche“, fiind acordate şi două premii pentru debut, lui Sorin Grigoruţă, cercetător ştiinţific III la Institutul de Istorie „A.D. Xenopol“ din Iaşi, şi Cristinei Preutu, lector universitar doctor la Facultatea de Istorie a Universităţii „Alexandru Ioan Cuza“ din Iaşi.

Premiul Naţional de Proză „Ziarul de Iaşi“ a fost înfiinţat în 2004, din dorinţa redacţiei de a-i premia pe cei mai buni scriitori români şi de a oferi repere valorice cititorilor pasionaţi de literatură. Partenerul principal al ediţiei din acest an este Universitatea de Ştiinţe Agricole şi Medicină Veterinară „Ion Ionescu de la Brad” din Iaşi.

Reclame

Născut în Romania: Invitată Liliana Corobca, prozatoare şi cercetătoare – duminică la Radio România Cultural

februarie 28, 2019

Născut în Romania: Invitată Liliana Corobca, prozatoare şi cercetătoare – duminică la Radio România Cultural

 

https://radioromaniacultural.ro/229338-2/

Cenzura, exilul românesc, îngrădirea libertăţii de circulaţie în regimul comunist sînt de mulţi ani preocupări ale Lilianei Corobca, prozatoare şi cercetătoare venită din Republica Moldova în România la sfîrşitul anilor 1990. Pentru documentarea, atît ca romancieră, cît si în calitate de cercetătoare, a avut nevoie să călătorească. Bursele de creaţie sau de cercetare, traduceri ale cărţilor sale în limbi străine si invitaţiile pentru promovarea volumelor în Europa i-au sprijinit o carieră literară din ce în ce mai promiţătoare. Se numără printre cei mai buni autori de proze de la noi. Ne vorbeşte despre însemnatatea libertăţilor în viaţa unui scriitor şi despre  proiectul pe care iî coordonează la IICCMER, dedicat celor 30 de la Revoluţia din 1989.”

În acei ani (1990) se spunea că România e o punte şi că putem merge mai departe şi aveam şi eu nişte proiecte: îmi doream să merg în Franţa la o bursă sau la o specializare şi chiar trebuie să recunosc că au fost momente în viaţa mea cînd doream să rămîn undeva în străinătate şi prima preocupare ştiinţifică legată de exilul românesc şi în special de corespondenţa lui Alexandru Busuioceanu, în care eu am intrat aşa şi m-am scufundat ca într-o apă, am simţit-o atît de profund şi m-am implicat atît de mult, încît mi-am dat seama ce înseamnă să fii departe de ţara ta, ce înseamnă să vorbeşti altă limbă, ce înseamnă să fii într-un mediu care nu este al tău, să ai foarte departe părinţi, rude, prieteni, apropiaţi şi în exil pentru ei era grav că nu mai puteau să revină, n-aveau posibilitatea să-şi revadă apropiaţii, iar atunci nu mi-am dorit deloc să mai plec nicăieri.(..)
Acum despre migraţie se vorbeşte foarte mult, dar în anii ’90 toată lumea dorea să plece, deci ăsta era avîntul principal.(…) Eu îmi doream să fac o carieră de scriitor, începusem deja încă în timpul doctoratului, mă gîndeam la un roman, limba mea era limba română, eu ştiam că nu vreau s-o schimb, nu vreau să scriu în altă limbă, simţeam foarte complex totul în limba română, pentru asta am venit anume în România şi nu am plecat la un doctorat în Franţa.”

( fragment din emisiunea Născut în România, din 3 martie 2019, realizată de Georgeta Drăghici)

LA CAPĂTUL DRUMULUI, cronică de Iulian Boldea, în Revista APOSTROF

februarie 18, 2019

 

http://www.revista-apostrof.ro/arhiva/an2018/n12/a7/

LA CAPĂTUL DRUMULUI

 Iulian Boldea

Anul XXIX, nr. 12 (343), 2018 • p. 6 • APOSTROF

 

LILIANA COROBCA, cercetătoare eminentă în domeniul cenzurii (Controlul cărții. Cenzura literaturii în regimul comunist din România, 2014) și al exilului – Alexandru Busuioceanu. Un roman epistolar al exilului românesc. Corespondență (1942-1961), s-a remarcat și ca o prozatoare cu autentic suflu epic (Negrissimo, Kinderland, Imperiul fetelor bătrâne, Caiet de cenzor). Cartea Controlul cărții. Cenzura literaturii în regimul comunist din România impune prin dimensiuni, prin diversitatea materialului şi prin amplitudinea documentării, aliniindu-se altor cărți de acest gen, semnate de Liviu Malița, Pavel Țugui, Adrian Marino, Ana Selejan, Paul Caravia, Ilie Rad sau Bogdan Ficeac. Bună cunoscătoare a limbii ruse, Liliana Corobca detaliază modul de constituire, procedeele, metodele controlului asupra cărții, atitudinea constrângătoare a cenzurii şi cenzorilor, ideologizarea masivă, mutațiile de atitudine sau de perspectivă marcate de metamorfozele comunismului românesc, multă vreme aservit celui sovietic, cu episoade de relativă autonomie, cu momente de aproape inexplicabilă acalmie (prima parte a guvernării Ceauşescu), dar şi cu o etapă de recrudescență a controlului cărții, după iulie-noiembrie 1971. Cenzura s-a exercitat cu deosebire asupra cărților noi, asupra traducerilor, dar şi asupra clasicilor. Cenzorii erau educați în spiritul vigilenței maxime, al intransigenței şi fermității ideologice („ei, cenzorii, erau obligați să se supună unor reguli de conduită extrem de stricte, adesea vecine cu clandestinitatea, în anumite perioade impunându-li-se a nu avea niciun fel de contact direct cu autorii cenzurați“). Pe de altă parte, aşa-numita desființare a cenzurii, în 1977, a constituit transferul vigilenței celor care controlau cărțile în structurile instituțiilor culturale sau artistice, generându-se o ambianță ce miza pe „autocenzură“.

În romanul „sentimental“ Imperiul fetelor bătrâne (2015), Liliana Corobca explorează relieful sinuos al istoriei Basarabiei, prin conturarea unei narațiuni ritmate în două mari secvențe. prima secvență narativă reuneşte un conglomerat de senzații, reflecții, trăiri ale studentei Rafira Sic, aflată într-un cămin de fete, în timp ce a doua parte se regăseşte sub semnul unui mozaic de stări şi de mituri, de legende, confruntări şi pulsiuni erotice. Confesiv şi sentimental, ironic, dar şi mitic, romanul e compus din adieri de transcendență şi coborâri în bolgiile unui real demonizat, cu accente de tragicomedie şi de parodie, cu epitete tari şi un farmec discret al „începutului iubirii“, precum în această privire în oglinda propriului eu a Rafirei: „Fată stătută, ca o brânză stătută, nici proaspătă, nici stricată, cu un început de miros acrișor. Îmbrăcându-se decent, visând decent. Cu priviri ușor demodate, cu principii violent demodate. Așteptând cu demnitate sfârșitul vieții și începutul iubirii“.

Cel mai recent roman al Lilianei Corobca, Capătul drumului (Iași: Polirom, 2018) evocă o realitate sumbră a istoriei noastre, aceea a deportărilor din Basarabia ce au urmat pactului Ribbentrop-Molotov. Cele două dimensiuni ale cărții ilustrează un joc între istorie şi ficțiune, în care prezentul şi trecutul se intersectează, personajul-liant între cele două instanțe temporale fiind Ana Blajinschi, Cuța, care joacă rolul de narrator personaj şi de martor. Ana e cea care amorsează firul narațiunii despre deportările dramatice ale familiilor basarabene de la sfârşitul războiului, povestind strănepoatei sale întâmplările tragice ale epopeii surghiunului basarabean. Povestea, învestită cu rol anamnetic şi purificator, are şi rostul de a „aduce lumină“, mângâiere, ea restituind imaginea unui „drum nou“, a unui „nou început“: „orice poveste aduce lumină în casă. Câtă mângâiere și câtă bucurie de-a lungul vieții ne-au adus (…) un drum nou a început odată cu povestea mea. Simțeam că trebuie să scap de povara poveștii mele, că ceva se va schimba, credeam că sfârșitul vieții este sfârșitul poveștii, dar orice sfârșit este precum capătul drumului, doar un episod, și după el urmează un nou început“.

Cele trei părți ale romanului, cu titluri sugestive (Trenul, Surghiunul, Troița de Sus), sunt developări ale unor experiențe traumatice, reconstituind efectul devastator al deportării, de la urcarea în tren, la munca în condiții nemiloase din Kazahstan și la reîntoarcerea în spațiul natal. Imaginea trenului, cu ipostazele foamei, ale suferinței şi ale morții, dar şi a simulacrelor de bucurie (răsăritul soarelui văzut printr-o „borticică“), este însoțită de sensurile acute, cu totul noi, ale unor nevoi imediate (foamea şi setea): „prin gaura aceea scoteam o farfurioară când ploua și, după ce se umplea cu apă, o turnam oamenilor însetați în pahare și cești, iar apoi, într-o ulcicuță, ca să avem rezervă pentru vremuri de sete mare“. Prezența poveştilor, în tren, este semnificativă, simbolică şi regeneratoare, personajele reîntemeind lumea, prin jocul discursiv, prin relevanța rostirii, prin invocarea trecutului, a obiceiurilor, riturilor şi unor superstiții ascunse în străfundurile subconştientului colectiv, în care naşterea, viața, destinul şi dispariția fac parte dintr-o scenografie universală cu accente mitice semnificative: „Dacă o femeie ascunde în primele luni că e însărcinată, copilul se va naște mut. Dacă l-ai înțărcat și l-ai întors iar la sân, el va deochea toată viața. Dacă i se dă sân sterp ca să tacă, el va spune minciuni toată viața. Dacă femeia fură un obiect oarecare, acela apare ca un semn pe corpul nou-născutului (…) Dacă cineva moare de la Paște până la Ispas – ajunge în rai, căci raiul e deschis pentru toți muritorii. Apa în care se spală mortul nu trebuie aruncată la nimereală, fiindcă cui calcă în locul acela i se paralizează picioarele“. Extrem de semnificativă este şi puterea credinței, factor decisiv al supraviețuirii în condițiile atât de vitrege ale surghiunului, căci, spune Ana Blajinschi, „rugăciunea întărește duhul și ajută corpul (…). Cu rugăciunea toți vrăjmașii sunt biruiți!“. Capătul drumului, invocat de titlu, nu reprezintă oprire, e, de fapt, un „capăt al pământului“, al unui pământ „care se termină aici“, într-un loc cu repere instabile şi efemere, unde se desăvârşeşte maturizarea bruscă, dramatică a ființei umane: „După atâta mers în tren, cerul a apărut așa, dintr-odată, de parcă m-am născut abia atunci și l-am văzut pentru prima oară. La capătul pământului, ne temeam să călcăm mai apăsat, pășeam cu o ușoară teamă. poți cădea de pe pământ, care se termină aici (…) Căutam un băț, un dâmb, o baltă, ceva, un semn pământesc, unul omenesc, dar numai cerul cel înalt ne-a întâmpinat (…) M-am urcat în tren fetiță și am coborât femeie“. Imaginea horei pe care o încing personajele ajunse în Siberia este ilustrativă, ca emblemă a unor tradiții ce nu pot fi uitate, dar şi ca model al supraviețuirii într-un spațiu al terorii şi neputinței: „nu știu cum ne-am strâns una-n alta, ne-am îmbrățișat, am început să batem din picioare, să fredonăm o melodie, să cântăm tot mai cu suflet, mai tare, să ne rotim, improvizând, în cele din urmă, o horă. Păi ce fac româncuțele vrednice ca să nu înghețe? Înjgheabă o horișoară“. Jocul imaginarului narativ cu istoria capătă, aici, valențe mitice, prezentul şi trecutul se întretaie, îşi suprapun dimensiunile şi reflexele ontologice, într-o povestire revelatoare pentru damnarea celor izgoniți din propria lor condiție existențială şi care nu îşi pierd, cu toate acestea, identitatea, rolul, rostul, ipostazele morale adânci.