Posts Tagged ‘cenzura comunista’

Instituția cenzurii comuniste (Cronică de Florian Banu)

iunie 1, 2015

http://www.cnsas.ro/documente/caiete/Caiete_CNSAS_nr_14_2014.pdf

 

Liliana Corobca, Instituţia cenzurii comuniste în România. 1949-1977, ediţie, prefaţă şi note de Liliana Corobca, Editura Ratio et Revelatio, Oradea, 2014, vol. I – 383 p., vol. II – 398 p.

 

„Ce vreu eu, domnilor? Vreu libertatea cea mai nemărginită a presei, pentru ca să pot batgiocori când îmi place şi pe cine-mi place!”. Cu aceste cuvinte ironiza Vasile Alecsandri, la 1860, în cântecelul său comic Clevetici, ultra-demagogul, pe „liber-schimbiştii” vremii, semnalând faptul că libertatea presei, atât de mult clamată în programele revoluţionare de la 1848, incumbă şi o responsabilitate personală şi, uneori, chiar… o cenzură!

Probabil că astăzi, într-o lume marcată mai mult ca oricând de dispute fierbinţi cu privire la libertatea de expresie, dispute în care, uneori, argumentele sunt înlocuite cu gloanţe şi bombe, ar fi greu de identificat o arie de investigaţie mai interesantă decât istoria instituţiei cenzurii dintr-un regim totalitar, precum cel existent în România între anii 1948-1989.

În acest context, Liliana Corobca, cercetătoare cu „antecedente” în domeniu  (1) , ne propune o lucrare în două volume care acoperă perioada 1949-1977, interval de timp în care cenzura era personificată de Direcţia Generală a Presei şi Tipăriturilor (D.G.P.T.).

Lucrarea, beneficiind de o ţinută grafică de excepţie (2), se deschide printr-o prefaţă („Mecanismele cenzurii comuniste”) consistentă, de nu mai puţin de 50 de pagini, care se constituie într-o foarte utilă punere în temă a cititorului cu universul atât de complex al cenzurii comuniste. Prin amploarea şi minuţiozitatea documentării, prefaţa îşi depăşeşte statutul îndeobşte acceptat, transformându-se într-un studiu istoric valoros, care aduce în atenţia cititorului nu doar instituţiile şi practicile româneşti, ci şi pe cele din celelalte state socialiste din estul şi centrul Europei, cu o privire aparte asupra Glavlit-ului sovietic.

Nu mai puţin interesantă este postfaţa volumului, în fapt un studiu de sinestătător despre secretul de stat, de 38 de pagini, care detaliază evoluţia conceptului în timp, dar îi urmăreşte tribulaţiile şi în diversele state cu regim comunist.

Se cuvine remarcat, apoi, rezumatul în limba engleză şi cele „câteva repere bibliografice”, în fapt o listă a unor lucrări fundamentale asupra subiectului cenzurii, selectate din bibliografia de specialitate din limba engleză, rusă, germană, franceză şi, evident, română.

În ceea ce priveşte documentele, în număr de 106 în volumul I şi 191 în volumul II, acestea aparţin fondului „Comitetul pentru Presă şi Tipărituri”, al Arhivelor Naţionale Istorice Centrale, şi au fost grupate cronologic şi tematic. Astfel, documentele din vol. I sunt grupate în două părţi principale:

  1. Structură, atribuţii (cele mai importante momente de activitate, transformări, evoluţii, disoluţii, regimul vizelor, precum şi câteva documente despre secretul de stat);
  2. Activitatea departamentelor cenzurii, mai puţin Direcţia Instructaj-Control;

În cazul documentelor din volumul II, avem de-a face cu trei părţi:

  1. Relaţia D.G.P.T. cu alte instituţii;
  2. Direcţia Instructaj-Control. Relaţia Centru – Provincie;
  3. Personaj principal.

Ambele volume beneficiază de un indice de nume, foarte util în identificarea unor „eroi ai foarfecii”, unii dintre ei încă activi în presa românească de astăzi, evident, din postura de apărători ai libertăţii depline de exprimare.

Revenind la tematica volumului, se cuvine să remarcăm faptul că originile cenzurii de tip comunist se regăsesc în prevederile art. 16 al Convenţiei de Armistiţiu din 12 septembrie 1944. Este adevărat însă că, la fel ca şi în cazul regimului politic, a fost nevoie de o „perioadă de tranziţie”, astfel că instituţionalizarea deplină a cenzurii sa petrecut abia prin Decretul nr. 218, din 20 mai 1949, prin care era înfiinţată Direcţia Generală pentru Presă şi Tipărituri (D.G.P.T.).

Parcurgând documentele selectate de Liliana Corobca, nu se poate să nu remarci faptul că posibilităţile de informare ale românilor au fost cantonate, pe întreaga perioadă a existenţei regimului comunist, în ceea ce Piotr Wierzbicki considera a fi „principiul esenţial de informare” în ţările socialismului real, principiu conform căruia Puterea avea dreptul de a decide „ce trebuie să ştie poporul” şi „ce nu trebuie să ştie poporul” (3)

Acest principiu este perfect ilustrat de un document din 15 august 1964, care împărţea informaţiile în „Restrictive publicităţii” şi „Se pot populariza” (cu trei subcategorii: „cu aprobare de la D.G.P.T.”, cu aprobarea Sfaturilor Populare Regionale”, „fără consultarea D.G.P.T. Bucureşti”) (vol. II, p. 55-57).

Ceea ce frapează este faptul că, într-un anume fel, cenzorii aveau conştiinţa faptului că îndeplinesc o misiune ilegală, clandestină şi nedemnă, în contradicţie cu libertatea deplină a creatorilor, proclamată oficial. De exemplu, potrivit „normelor de  muncă”, atunci când textele cenzurate erau citite în emisiunile de televiziune de „persoane străine de redacţie (muncitori, ţărani, intelectuali, membri ai corpurilor diplomatice”), se preciza că „ştampila va fi aplicată doar după emisie, aceasta pentru a nu se deconspira munca noastră” – (vol. I, p. 262).

Socotim nu lipsit de importanţă să reamintim faptul că toate cele trei constituţii adoptate în perioada regimului comunist din România fac referire la libertatea de exprimare. Astfel, În Constituţia R.P.R. din aprilie 1948, art. 31 stipula:

Libertatea presei, a cuvântului, a întrunirilor, meetingurilor, cortegiilor şi manifestaţiilor este garantată. Exercitarea acestor drepturi este asigurată prin faptul că mijloacele de tipărire, hârtia şi locurile de întrunire sunt puse la dispoziţia celor ce muncesc.

În Constituţia din 1952, art. 85 prevedea:

În conformitate cu interesele celor ce muncesc şi în vederea întăririi regimului de democraţie populară, cetăţenilor R.P.R. li se garantează prin lege: a) libertatea cuvântului; b) libertatea presei; c) libertatea întrunirilor şi a mitingurilor; d) libertatea cortegiilor şi a demonstraţiilor de stradă. Aceste drepturi sunt asigurate punându-se la dispoziţia maselor muncitoare şi organizaţiilor lor tipografiile, depozitele de hârtie, clădirile publice, străzile, mijloacele de comunicaţii şi alte condiţii materiale necesare exercitării acestor drepturi.

Mai oneste erau prevederile Constituţiei din 1965: Art. 28 – Cetăţenilor RSR li se garantează libertatea cuvântului, a presei, a întrunirilor, a mitingurilor şi a demonstraţiilor.

Dar, art. 29 preciza limitele acestor libertăţi: Art. 29 – Libertatea cuvântului, presei, a întrunirilor, a mitingurilor şi demonstraţiilor nu pot fi folosite în scopuri potrivnice orânduirii socialiste şi intereselor celor ce muncesc.

Aşadar, pe parcursul întregii lor activităţi, cenzorii veneau în directă coliziune cu prevederile constituţionale, aflându-se, practic, tot timpul în ilegalitate. Din această cauză, cenzorii trebuia să fie convinşi că fac parte dintr-o „elită”, însărcinată cu o muncă ce reclama, în primul rând, „simţ politic”, dar şi stăpânirea unor „secrete ale meseriei” („tov. x a pătruns uşor în secretele muncii noastre” vol. I, p. 275). Ca în orice ritual iniţiatic, existau simboluri ale puterii, care, odată dobândite, reclamau responsabilitate maximă: „tov. Luca şi Neamţu au primit ştampile recent. Trebuie să depună în continuare efort pentru a face faţă cu cinste muncii noastre”, vol. I, p. 275)

Odată acceptaţi în rândul „iniţiaţilor”, angajaţii D.G.P.T. erau obligaţi să-şi asume o conduită conspirativă, beneficiind de „legende de acoperire”, identităţi fictive, asemenea ofiţerilor de informaţii. În acest sens, în „normele de comportare”, elaborate în mai 1970, se preciza că, în cazul participării la diferite recepţii, întâlniri oficiale, cocteiluri la care participau şi cetăţeni străini sau când se deplasau în străinătate, angajatul D.G.P.T. „nu trebuie să fie prezentat persoanelor străine şi nici nu trebuie să lase să se înţeleagă că reprezintă D.G.P.T.”. Conducătorul care îi încredinţa o astfel de însărcinare „riscantă” era obligat ca, „pentru a preveni dezvăluirea calităţii sale”, să-i precizeze clar „în ce calitate va fi prezentat şi cu cine va ţine legătura” (vol. II, p. 283).

Demn de remarcat este şi faptul că nimeni nu era la adăpost de cenzură, chiar tratarea unor teme prin excelenţă apolitice fiind susceptibilă de a „păcătui” faţă de „corectitudinea politică” a vremii. Un exemplu concludent îl reprezintă cursul „Metodica predării matematicii”, care, „în ceea ce priveşte documentele de partid citate, se oprea la Congresul al II-lea al P.M.R.”, dând în schimb citate din „Congresul al XXlea al P.C.U.S.” (vol. I, p. 283).

În mod oarecum surprinzător, cenzorilor nu le lipsea simţul umorului, ca dovadă că sesizau echivocul interpretării sau posibilele calambururi din textele pe care le examinau. Astfel, în indicele alfabetic de titluri editat de Biblioteca Centrală de Stat pentru cărţile publicate între anii 1955-1957, cenzorii sesizau următoarele succesiuni de titluri „ce pot da naştere la interpretări duşmănoase”:

-Deputatul Sfatului popular şi formele activităţii sale

-Derbedeii (Nicuţă Tănase)

-Începutul răspândirii marxismului în România o Începutul sfârşitului (Mircea Zaciu)

-Planul tehnic, industrial şi financiar al întreprinderilor socialiste

-Planuri sortite eşecului (M. Lascu)

-Salariul groazei (Georges Armand)

-Salariul în socialism (I.N. Cigvinţev).

Asocieri cu potenţial ilar erau depistate de cenzori şi în cazul programului cinematografelor din Capitală, reprodus în „Viaţa Culturală a Capitalei” sau pe afişe:

-Cinematograful „Vasile Roaită” – filmul „Bufonul regelui”

-„Al. Sahia” – „Omul cu două feţe”

-„23 August” – „O aventură în Marea Caraibelor”

– „Al. Sahia şi I.C. Frimu” – „Escrocii”

– Sala Palatului – „Trecerea interzisă”.

Faptul că a scrie şi a cenzura reprezentau în perioada comunistă acţiuni cât se poate de riscante se poate observa şi din imprevizibilul situaţiilor create de „rigurozitatea ideologică”. Astfel, documentele surprind dificultăţi pentru autori, dar şi pentru cenzori, în „demascarea”:

-imperialismului: „vrând să demaşte uneltirile militariştilor vestgermani şi pregătirile lor războinice, în articol se dădeau foarte multe date din care reieşea că R.F.G. este o mare putere economică şi militară” (vol. I, p. 265)

-naţionalismului: un cenzor confunda o poezie „profund patriotică” cu „poezia naţionalistă” (vol. I, p. 280).

Aşadar, riscurile unei interpretări „duşmănoase” erau la tot pasul. În acest context, pericolele venind din producţiile trecutului „capitalist”, dar şi ale celui socialist (desele schimbări din conducerea şi din „linia” partidului”), impuneau, în mod natural, o vigilenţă sporită: „filmele primite de la Arh. Naţ. de Filme se vizionează integral” (vol. I, p. 263).

La rândul lor, evocările istorice trebuia puse în acord cu agenda politică a prezentului, într-un proces asemănător cu cel imaginat de Orwell în cadrul Ministerului Adevărului. De exemplu, în 30 iunie 1966 era cenzurat din reportajul „Epopeea Oltului”, de Al. Mitru, pasajul referitor la luptele lui Mircea cel Bătrân „în faţa încercărilor otomane de a transforma acest colţ de ţară în paşalâc turcesc”, „considerându-se inoportună amintirea lor în timpul vizitei tov. I. Gh. Maurer în Turcia” (vol. I, p. 303). Aceste aspecte justifică aprecierea Lilianei Corobca, conform căreia „cine merge în arhiva cenzurii să caute fie opere anticomuniste, fie articole de presă cu critici vehemente la adresa sistemului, va rămâne decepţionat” (vol. I, p. 17).

Pe de altă parte, trebuie remarcat că exista o adevărată scală a gradului de potenţial pericol. Astfel, dacă sportul era socotit, în general, benign („transmisiile sportive nu vor fi controlate de organele D.G.P.T.”, p. 263), emisiunile de satiră şi umor reprezentau o ameninţare de prim-ordin, astfel încât însăşi „conducerea unităţii va face supra-control pe text” (vol. I, p. 263).

Interesantă este şi preocuparea constantă de stimulare a cenzorilor, prin instituirea unui sistem de premiere (în general 300-400 lei), pentru depistarea greşelilor („un stimulent important în muncă este premierea”, vol. I, p. 139), şefii vremii dovedindu-se buni manageri din acest punct de vedere şi buni cunoscători ai modalităţilor de stimulare extrinsecă şi intrinsecă a angajaţilor. Astfel, în „Carnetul Agitatorului”, nr. 1/ianuarie 1961, al Comitetului Regional Suceava, se scria: „Echipele artistice trebuie să prezinte programe la Căminele Culturale cu ocazia adunărilor de demascare (de fapt, desemnare – n. ns.) a candidaţilor F.D.P.”. Cenzorul vigilent care a sesizat greşeala a fost premiat cu 300 de lei (vol. II, p. 237). Într-un alt caz, în şpaltul numărului din 22 octombrie 1961 al ziarului „Drapelul Roşu” s-a depistat următoarea propoziţie: „Poporul sovietic urmăreşte cu deosebit interes lucrările istericului Congres”. Cenzorul a primit un premiu de 400 lei. (vol. II, p. 249).

Evident, aspectele grăitoare asupra libertăţii de exprimare şi a cenzurii surprinse în documentele selectate de Liliana Corobca sunt mult mai numeroase, dar nu vom mai insista asupra lor, răpind astfel cititorului plăcerea de a le descoperi singur. Ne vom mulţumi să remarcăm doar că sistemul de informare a publicului, ca şi o bună parte a creaţiilor literare, grafice, muzicale, cinematografice din perioada regimului comunist par să se fi ghidat după o axiomă formulată în următorii termeni: „Dacă vrei ca un om să fie fericit politiceşte, nu-i înfăţişa două laturi ale unei probleme, căci s-ar frământa, prezintă-i o singură latură, sau chiar nici una, e şi mai bine” (Ray Bradbury, Fahrenheit 451, 1953).

Acest mod de prezentare unilaterală a lumii a fost, de altfel, cel care a avut efectele cele mai perverse, remanenţele acestei optici viciind din plin şi societatea actuală, gata oricând să se plieze pe noi comandamente ideologice schiţate în alb şi negru. Necesitatea politică a promovării unei astfel de viziuni maniheiste şi eliminarea alternativelor justifică aserţiunea Lilianei Corobca: „nici nu se ştie prea bine dacă unii autori talentaţi erau remuneraţi pentru ceea ce au scris ori pentru ce ar fi putut să scrie, dar nu au făcut-o” (vol. I, p. 18).

Pentru a concluziona, suntem de părere că intenţia autoarei, enunţată explicit sub forma „cu minimum de texte să ofer maximum de informaţii şi idei”, a fost realizată pe deplin. Volumul prezentat în paginile de faţă se constituie într-o lectură obligatorie pentru orice studios preocupat de o analiză temeinică a regimului comunist din România. Florian Banu

Note:

  1. Liliana Corobca (ed.), Epurarea cărţilor în România. Documente (1944-1964), Bucureşti, Editura Tritonic, 2010; Liliana Corobca, Controlul cărţii. Cenzura literaturii în regimul comunist din România, Bucureşti, Editura Cartea Românească, 2014; Idem, Cenzura pentru începători, Editura Tannhäuser, 2014.
  2. Se cuvine remarcată, în mod deosebit, coperta volumului, ilustraţia fiind Spirala duplicităţii, de Michael Astner, o metaforă mai mult decât elocventă pentru cenzura fără de început şi fără de sfârşit în care omenirea pare condamnată să trăiască, indiferent de timp, loc şi regim politic!
  3. Piotr Wierzbicki, Structura minciunii, traducere şi notă asupra ediţiei de Constantin Geambaşu, cu un cuvânt înainte al autorului, postfaţă de Bogdan Ficeac, Bucureşti, Editura Nemira, 1996, p. 72-73.
Reclame

Momente de la lansări

martie 6, 2015
Instituția cenzurii la Oradea.

Instituția cenzurii la Oradea.

Oradea, Sala Mare a Primăriei

Oradea, Sala Mare a Primăriei

Sala Mare a Primăriei din Oradea.

Sala Mare a Primăriei din Oradea.

Ovidiu Pecican, Alexandru Laszlo, Radu Preda

Ovidiu Pecican, Alexandru Laszlo, Radu Preda, Cluj-Napoca.

București

București, Cristian Vasile, Florian Banu.

10984286_10206181765129142_6302422172875460991_n[1]

10986928_10202890763384983_3238100775450246049_n[1]

10988931_10202890781585438_2136451429674522376_n[1]

10991118_10206181758368973_2754875798084993692_n[2]

10991263_10206181767409199_4173222191001009122_n[2]

10994249_10206181767849210_5788452158935328725_n[1]

Invitație

februarie 23, 2015

Editura Ratio et Revelatio, în colaborare cu Institutul de Investigare a Crimelor
Comunismului și Memoria Exilului Românesc (IICCMER) vă invită la lansarea cărții:
Instituția cenzurii comuniste în România (1949-1977), vol. I și II, de Liliana Corobca.
Invitați: Radu Preda (președinte executiv IICCMER), Florian Banu, Cristian Vasile
Lansarea va avea loc joi, 26 februarie 2015, de la ora 18.00, la Librăria Humanitas
Kretzulescu, Calea Victoriei 45.
Vă așteptăm cu drag!

Instituția cenzurii. 1949-1977.

Instituția cenzurii. 1949-1977.

lansare bucuresti

Instituția cenzurii se lansează la Oradea

februarie 12, 2015

Invitatie CenzuraInstituția cenzurii
1949-1977, vol. I-II,
ediție, note, prefață, postfață de Liliana Corobca, Editura Ratio et Revelatio, Oradea, 2014.

Lansare de carte la Cluj

februarie 12, 2015
Institutia cenzurii comuniste, 1949-1977, vol. I-II

Institutia cenzurii comuniste, 1949-1977, vol. I-II

Invitatie

mai 28, 2014

doua cenzuri

Dragi prieteni,
M-aş bucura să fiţi alături de mine şi de invitaţii mei la cele două lansări la Targul de carte Bookfest.

VINERI, 30 mai, ora 17.30:
„Controlul cărţii. Cenzura literaturii în regimul comunist din România”.
Invitaţi: Magda Cârneci, George Neagoe.
Moderator: Daniel Cristea-Enache.
Pavilion C2 la standul editurii Polirom.

SÂMBĂTĂ, 31 mai, ora 14.00 :
„Instituţia cenzurii comuniste în România, Documente. 1949-1977”, Vol. I.
Invitaţi: Flori Bălănescu, Cristian Vasile, Cosmin Budeancă.
Pavilionul C4, Cafeneaua literara Julius Meinl

Vă aşteptăm cu drag ! Lansarea volumului „Controlul cărții”

Bookfest, 1 iunie 2014

 

Instituţia cenzurii comuniste în România – Lansarea volumului la Bookfest 2014:

Controlul cartii. Coperta.

martie 13, 2014
Controlul cartii. Cenzura literaturii in regimul comunist din Romania.

Controlul cartii. Cenzura literaturii in regimul comunist din Romania.

Despre EPURAREA CARTILOR

noiembrie 12, 2013

Gheorghe Grigurcu, GULAGUL CĂRŢILOR , Viaţa românească, nr. 9-10, 2013.

http://www.viataromaneasca.eu/articole/10_cronica-literara/1618_gulagul-cartilor.html

Îmi aduc aminte: două cărţi, una foarte voluminoasă, alta mai subţire, suplimentară, au marcat începutul adolescenţei mele. Titlul lor: Publicaţii interzise. Le răsfoiam îndelung, surprins de numărul imens de autori şi scrieri, unele fiindu-mi deja cît de cît cunoscute, cărora nu li se mai dădea dreptul de-a exista în lume, aidoma unor delincvenţi care s-ar fi cuvenit să stea după gratii tot restul vieţii. Oare cu ce-au păcătuit atît de grav? Îmi venea greu să-mi dau un răspuns, dar simţeam o strîngere de inimă ca-n faţa unei catastrofe, eu, copilandrul îndrăgostit de cărţi. O amplă cercetare semnată de Liliana Corobca ne permite acum să luăm cunoştinţă de detaliile acestui fenomen odios pe care l-a reprezentat în ţara noastră scoaterea din circulaţie şi, frecvent, distrugerea cărţilor sub regimul comunist. O teroare exercitată nu doar asupra oamenilor, ci şi asupra unor entităţi ce dădeau conţinut conceptului de cultură. O manipulare a unei „culturi noi”, care nu găsea alt mijloc de-a se impune decît distrugerea fără scrupule a ceea ce o preceda. Istoria cunoaşte cîteva momente similare. Rugurile de cărţi ale naziştilor (încă o dovadă a înrudirii totalitarismelor) şi, deşi mai puţin ofensiv, indexul Bisericii catolice. De un trist haz e împrejurarea că dogmatismul ecleziastic constituia un model pentru dogmatismul marxist-leninist, bizuit pe ateism… În orice caz, nu e vorba de o măsură colaterală, luată de subalterni „eretici”, ci, iniţial, chiar de vîrful suprem al ideologiei, care a fost unul din „clasicii” săi, Lenin. Intelectualii occidentali gauchişti, dispuşi a vedea într-însul un spirit „luminat”, care n-ar putea fi învinuit de fărădelegile comunismului, apărute, în opinia lor, odată cu venirea la putere a lui Stalin, ar trebui să ţină seama de măsurile dure adoptate de acesta, îndată după revoluţia bolşevică, împotriva presei „burgheze”, „duşmănoase”. Prin „Decretul Presei”, publicat în ziarul Pravda din 10 noiembrie 1917, aceasta era socotită a fi nu mai puţin primejdioasă decît „bombele şi mitralierele” inamice, drept care se adoptau măsuri „temporare şi extreme”, care, în realitate, urmau să dureze pînă la finele cîrmuirii comuniste. Avea loc, altfel spus, suprimarea libertăţii cuvîntului tipărit.

Magda Ursache, SAVE PE DOCUMENT,
http://www.contemporanul.ro/articol.php?idarticol=369
http://www.asymetria.org/modules.php?name=News&file=print&sid=1154
http://www.pro-saeculum.ro/arhiva/77/saeculum77.pdf
Ingineriilor bio-bliobliografice din memorii, abuzurilor de ficţiune din jurnale, subiectivismului criticii mici nu le poate replica ferm decît cercetarea de arhivă. Cînd memoria aţipeşte, bine este de dat un save pe document, edit ori inedit. E ceea ce întreprinde Liliana Corobca în volumul Epurarea cărţilor în România (1944-1964). Documente, Editura Tritonic, 2010. Cercetătoarea a răscolit cu rîvnă arhive sovietice şi româneşti, asigurîndu-ne: „Cititorul poate conta pe maxima adecvare cu sursa de origine”. De precizat că poetul, prozatorul, criticul literar Dan Culcer a încurajat-o pe Liliana Corobca în întreprinderea sa, a îndemnat-o spre fondul de cărţi cenzurate în comunism, i-a publicat primele texte în revista lui electronică http://www.asymetria.
Incendiatorii au tot distrus cărţi de-a lungul vremurilor, de la biblioteca din Alexandria la mica bibliotecă din Mana lui Paul Goma („rugul cărţilor” s-a aprins în curtea şcolii basarabene, în 13 ianuarie 1941). În 1848, ca să se răzbune pe preoţii lui Andrei Şaguna, ungurii lui Kossuth au devastat biblioteca Institutului teoretic din Sibiu; şi asta după ce fusese sechestrată la 1700, în urma Unirii Bisericii din Ardeal cu Roma. Cărţile au căzut mereu victime, au fost topite, arestate, mutilate…; s-a exercitat asupra lor cenz-ura, cum desparte în silabe Leo Butnaru. Dar numărul celor arse din ordin bolşeo-moscovit a fost înspămîntător: vagon după vagon ori aruncate la topit, în cazanele fabricilor de hîrtie, un Fahreinheit 451 avant la lettre.
Liliana Corobca împarte intervalul 1944-1964 în trei etape. Prima, ’44-’48, „Desfascizarea”, călăuzită de „Măreaţa Uniune”; a doua, căreia i-aş spune Balşaia Cenzura, a treia, ’52-’56, „Purificarea”, prin lucrarea DGPT.

Serviciul Ştiinţă şi Tehnică

septembrie 22, 2013

Un capitol din volumul la care lucrez se referă la departamentele DGPT care controlau producţia editorială. Fragmentul de mai jos ilustrează activitatea serviciului Ştiinţă şi Tehnică.

….Pe aceeaşi tematică, o notă la Ghidul – Bucureşti oraşul nostru, care „evoca istoria trecută şi prezentă a Bucureştiului, frumuseţile naturale şi monumentele mai importante”.
Volumul ridică o serie de probleme prin accea că „spre deosebire de alte ghiduri apărute, ghidul de faţă evocă şi istoria monumentelor dispărute, de o deosebită însemnătate pentru înţelegerea prezentului, consemnate în plăci comemorative, opere sculpturale, gravuri etc.”, „cu ocazia prezentării institu¬ţiilor administrative de cultura şi artă etc. şi a celor mai reprezentative clădiri din Bucureşti se face şi un istoric al acestor construcţii, în care se arată cui aparţineau terenuri¬le respective, ce construcţii au existat înainte pe aceste terenuri, precum şi evoluţia proprietarilor clădirilor respec¬tive pină in zilele noastre. În acest context se prezintă şi evoluţia proprietă¬ţilor ce au aparţinut unor domnitori ca: Constantin Brâncoveanu, Ion Vodă Caragea, Grigore Dimitrie Ghica, Alexandru Suţu, Alexandru Ghica, Serban Cantacuzino etc.”
Cităm câteva fragmente pe care le semnalează cenzorii:
„În faţa parcului pe partea stânga a Căii Victoriei, se află un bloc în roşu unde sunt birourile unui institut de proiectări, iar dincolo de str. Grigore Alexandrescu, unde este un spaţiu verde, a fost, până în timpul celui de-al doilea război mondial, un han, mai nou, din veacul trecut, de mai mică însemnătate. Se numea hanul Neculescu. Iar în perete cu el spre piaţa Victoriei, bineînţeles, este o veche casă boierească. A aparţinut lui Grigore Olănescu, căsătorit cu nepoata scriitoarei Dora D’Istria. Apoi, pe aceeaşi parte a Căii Victoriei, unde începe Piaţa Victoriei este casa familiei Caribol în care trăgea ori de cîte ori venea la Bucureşti, Elena Văcarescu. Când se termină parcul casei cu depozitul Muzeului de istorie a oraşului Bucureşti, se înalţă calcanul unor case de la nr. 149 unde azi este o facultate. Casele au aparţinut lui Grigore Filipescu Pomadin” (pag. 47) ;
„Dincolo de parcul Academiei, tot pe Calea Victo¬riei, unde se află un spaţiu verde şi in fund o scenă, a fost o veche şi însemnată casă boierească, casa Moruzi, care a adăpostit, din 1929, de la înfiinţare până în 1942, până la darmarea casei, Muzeul Municipal.
Casa a fost construită de Ioniţă Creţulescu la sfârşitul sec. al XVIII-lea…” (pag. 54);
„La colţul Căii Victoriei cu Calea Griviţel se află vasta clădire care azi adăposteşte birourile Institutului în Proiectări în Construcţii şi Materiale de Construcţii.
A fost ridicată din temelii la începutul sec. Al XIX-lea de către boierul Costache Pacea, autorul unor comedii de moravuri «Franţuzitele». Murind fără a termina casa, moştenitorii au vândut-o lui Grigore Romanit…….
În timpul domniei lui Grigore IV Ghica (1822-28) a servit pentru recepţiile şi balurile curţii. În 1934, după moartea lui Romanit a fost închiriat noului domnitor Alex. Dimitrie Ghica. În 1936 a fost cumpărată de stat de la surorile lui Românit, fiind instalată acolo curtea administra¬tivă.” (pag. 55);
„Nu departe de Grădina Icoanei, având intrarea şi prin str. Polonă şi prin Bdul Dacia, se afla un loc de recre¬are, Parcul loanid, fost proprietate a unui Pană Breslea” (pag. 103);
„În faţa acestei clădiri, unde sunt pasajele Macca şi Vilacros, care adăpostesc azi magazinele consignaţiei, sa afla la sfârşitul sec. al XVIII-lea un mic han cunoscut cu numele de hanul Filipescu. Din 1713 a trecut în proprietatea lui Iordache Creţulescu, de când este consemnat şi în docu¬mente… La începutul secolului trecut acesta locuri precum şi nanul erau proprietatea unui oarecare Petre Serafim, un grec aventurier care luptase în armatele napoleoniene” (pag. 121)…..

Vorba de Cultură şi cenzura

iunie 3, 2013

Un document care ar putea să o inspire mâine pe Ema Stere.

Emisiunea „Vorba de cultură” se transmite pe Radio România Cultural în fiecare zi, de luni până vineri, între orele 12 și 13.

Emisiunea are o pagină de net, nu foarte la zi, aici:
http://www.culturalazi.ro/emisiuni/vorba-de-cultura/ 

 Frecvența pentru București a postului Radio România Cultural este 101,3 FM. Se poate asculta și online, cu tot cu transmisiune video live, la

www.radioromaniacultural.ro
www.radiocultura.ro
www.srr.ro – aici trebuie să alegeți Radio România Cultural.

***

SERVICIUL RADIOTELEVIZIUNE AL DGPT

 

N O T Ă

privind sistemul de relaţii cu redacţiile

Sistemul de relaţii cu redacţiile al serviciului nostru este diferit atât în funcţie de specificul emisiunilor, cât şi de forma de organizare a redacţiilor.

1. Intervenţiile şi semnalările sunt comunicate către re­dacţii în cea mai mare parte de către lectori. Numai în cazurile emisiunilor din nomenclatorul conducerii, când sunt probleme mai im­portante sau materiale semnate de personalităţi, atunci ele se co­munică de către conducerea unităţii.

2. Această problemă este reglementată în proiectul privind atribuţiile şi răspunderile salariaţilor, în sensul că lectorii comunică intervenţiile către redacţii după ce solicită avizul con­ducerii serviciului.

3, 4, 5. În acest fel conducerea serviciului poate să cunoas­că majoritatea intervenţiilor înainte de a fi comunicate redacţiilor. Pentru cazurile când nu se mai poate cere avizul conducerii servi­ciului asupra unor intervenţii, aceasta ia cunoştinţă de ele din registrul de intervenţii. O evidenţă precisă a celor care au făcut comunicările către redacţii nu există, deşi sunt cazuri legate de munca în tură sau de plecarea la cabine, când unele intervenţii sunt comunicate de alţi lectori decât cei care le-au efectuat. Nu există o reglementare în această situaţie.

6. Serviciul nostru nu face comunicări scrise către redacţii.

7, 8. De regulă, intervenţiile sunt comunicate vizelor (sic) poli­tice redacţionale sau redactorilor responsabili ai emisiei, iar în cazul materialelor şi intervenţiilor mai deosebite, şefilor redactori sau chiar vicepreşedinţilor Comitetului de Radiodifuziune şi Tele­viziune. Această problemă nu este reglementată prin acte normative.

 9. Nu avem o evidenţă a persoanelor din redacţii cărora li s-au comunicat intervenţii.

10, 11. Sunt cazuri când la diferite vizionări, în special la televiziune, trebuie să ne comunicăm observaţiile de faţă cu toţi cei care, unii dintre ei fără contigenţă cu sectorul ideologic, au luat parte la vizionare. În aceste cazuri noi am cerut redacţii­lor să fim prezentaţi ca făcând parte din redacţia respectivă.

12,13. Relaţiile cu exteriorul decurg în general mulţumi­tor. Avem însă şi unele greutăţi în sensul că nu întotdeauna ni se aduc materialele din timp, în două exemplare, vizate de viza poli­tică. În astfel de cazuri respingerea lor înseamnă scoaterea din emisie, ceea ce ar avea consecinţe grave. Sunt cazuri, la televiziune, când nu suntem chemaţi la unele vizionări şi, dacă nu am urmări noi activitatea redactorilor, unele emisiuni ar risca să intre fără avi­zul nostru. Uneori suntem chemaţi în cabine să ascultăm emisii ne­finisate sau care după observaţiile vizelor politice suferă mari modificări, ceea ce presupune o a doua ascultare etc. Pentru îmbună­tăţirea pe mai departe a relaţiilor de muncă cu Radioteleviziunea, pentru reglementarea prin norme a unor probleme ivite după aplica­rea Ordinului D.G.P.T. nr. 52 şi după schimbările din conducerea Radioteleviziunii, propunem să se revadă şi să se actualizeze ordinul 173 din 3 martie 1961 al preşedintelui Comitetului de Radiodifuziune şi Televiziune privind controlul care se exercită de organele Direcţiei Generale a Presei şi Tipăriturilor.

14, 15, 16. În serviciul nostru se lecturează revista „Îndrumătorul centrelor de radioficare”, programele de seară ale for­maţiilor muzicale ale Radioteleviziunii, afişe, invitaţii. Aceste imprimate vin la „bun de tipar” în două exemplare, fără a mai fi însoţite de adrese sau alte documente şi se controlează în şpalt. Considerăm că acest procedeu este corespunzător.

17. Materialele trimise pentru viză se înregistrează în registru pe redacţii şi emisiuni pentru a cunoaşte cine a lecturat sau ascultat emisiunea respectivă şi dacă redacţia ne-a prezentat copia conformă după acele materiale care au avut text. În afară de aceste rubrici, registrul mai cuprinde şi o rubrică cu numărul de pagini sau durata emisiunii. Ca mijloc de evidenţă intern şi operativ, registrele respective sunt corespunzătoare.

18. Materialele sunt prezentate pentru control de către redactorii responsabili de emisie, de către secretariatele redacţio­nale şi de către curieri. După rezolvarea lor, materialele sunt ridicate în general de aceleaşi persoane care le-au adus, fără niciun document sau înscris, procedeu pe care de asemenea îl considerăm corespunzător situaţiei de la noi.

29. X. 1965

(Instituţia cenzurii comuniste în România, 1949-1977, vol. I, ediţie, note, prefaţă de Liliana Corobca, pp. 300-302, in  curs de aparitie)