
http://www.viataromaneasca.eu/revista/2018/02/raul-mortii/
Femeile costă mai puțin decât bărbații. Mai ales după război. La Smert-Reca eram numai femei, în largul apei numai femei, rar ieșea câte un bărbat, numai la început, să ne învețe cum să ne purtăm cu barca. După cum am aflat mai târziu, bărbații prindeau pește cu vapoare speciale, în care aveau și o cadă cu gheață ca să nu se strice peștele cînd stăteau mult timp în apă, erau mulți, nu era nevoie să vâslească, nu se temeau de valuri, așa ca noi. Dar pește așa ca aici nicăieri nu găseai. La noi, niște bărci prăpădite și numai femei, multe dintre care vedeau atâta apăraie pentru prima dată-n viață și nici nu știau să înoate. Cum eram și eu. Un iaz era în sat la noi, mai departe, dar nu am învățat să înot în el. Nici smert-moartea pentru numele râului nu ne-a atras atenția, deși rupeam pe rusește binișor, fusesem și la școală. Râul se numea altfel, râul era Obi cel uriaș, lung și lat, cum altul în lume nu-i. Smert era doar partea noastră, un fel de cotitură a râului, așa de largă, că semăna mai mult a mare decât a râu. Apa ajungea până-n cer, și nouă ne părea că scoatem peștii nu din râu, ci din cer. Bărbații pescuiau în râu, cu vapoarele, iar femeile, în cer, cu bărcile. Uneori, seara, încercam să mă uit la orizont și să găsesc linia care desparte cerul de apă și n-o găseam. Ca stepa văzută prima oară când am coborât din tren după o lună de călătorie, când cerul era și sus, și jos. Și aici, râul și cerul parcă se înțelegeau între ei și se colorau la fel, astfel încât formau un tot întreg.
La gândul că pescuim totuși drept în cer, atât de aproape de Dumnezeu, mai prindeam curaj, că la început mi-era atât de frică de apa ceea, de valurile ca niște zimți mici de ferestrău, încât țineam crucea de la gât în gură, o strângeam în dinți și mă rugam neîncetat lui Dumnezeu să ajung cu bine înapoi la mal. Credeam că și specialistul nou venit caută hotarul între apă și cer. Era un delușor acolo, pe mal, un dâmb cu multe pietre. Îmi plăcea să mă urc acolo în clipele de răgaz și să mă uit în zare, apoi am alcătuit o cruce din pietricele și o îngrijeam, o aranjam, așezam la loc pietricica ce se îndepărta și strica crucea. Mă duceam acolo și mă gândeam la mama care a rămas singură în stepa Anarhaiului, la tata cu care nu știu ce s-a întâmplat și la frații mei care au rămas în România, mă gândeam la Eugen care dus a fost cu vaporul mai departe pe râu, le doream sănătate și să-i păzească Dumnezeu. În singurătatea ceea mă puteam gândi la ei, mă puteam ruga. Biserică nu era acolo, nici case nu erau. Mare pustietate, apă-cer, ape-ceriuri! Mă uitam la ele și mă minunam. Mă rugam la sfârșit să mai dea Domnul să ies din valuri și mâine, ca să ajung să mă rog iar la crucea mea din pietricele. Apoi vedeam barca apropiindu-se de mal, mă duceam să ajut la tras năvodul din apă și mă pregăteam de tura mea la ieșit în larg.