Archive for februarie 2018

Capătul drumului. Roman.

februarie 20, 2018

Un drum nou a început odată cu povestea mea. Simțeam că trebuie să scap de povara poveștii mele, că ceva se va schimba, credeam că sfârșitul vieții este sfârșitul poveștii, dar orice sfârșit este precum capătul drumului, doar un episod și după el urmează un nou început. Iar la capătul drumului nostru, Îngerul Domnului ne cheamă și ne îndrumă tot cu o poveste. Iar capătul poveștii nu există, când ieșim din una, intrăm în alta, aici printre oameni sau pe ceea lume, alături de Dumnezeu. Fiecare primește povestea pe care o merită. Pe unele abia le purtăm pe umeri, grele ca pedepsele, altele, ușoare, le apuci de primul cuvânt și plutești cu ele în ceriurile de azur.

 

Reclame

Capătul drumului (avanpremieră în revista „Mesager bucovinean”)

februarie 20, 2018

Multiculturalismul bucovinean și Bucovina literară – subiecte analizate în paginile revistei „Mesager bucovinean”

 

Mesager MB_54_color

 

De la Nukus, Sancira nu s-a întors singură. La orfelinatul de acolo, o femeie mai bătrână, o educatoare, când a auzit povestea noastră, i-a zis Sancirei: avem aici un băiat Bucovina, ia-l pe el, că pe al tău nu-l mai găsești, au fost împrăștiați prin toată Uniunea, ca să li se piardă urmele și, dacă-l găsești, oricum n-o să mai știe nici cine ești, n-o să te mai recunoască, nici limba n-o să ți-o mai înțeleagă. Ia-l pe băiatul acesta, care doar un cuvânt știe și-l spune din când în când, fie la supărare, fie la bucurie. Ia-l că moare aici, printre ceilalți. Ia-l c-o fi de-al vostru, dacă știe de Bucovina. Ce era să facă Sancira? Vremurile nu mai erau atât de grele, ca în timpul războiului, o coajă de pâine o avea ea să-i dea copilului străin. S-a gândit că undeva, la fel ca ea, o mamă și caută fiul sau poate părinții i-au murit, dar are niște neamuri undeva, prin Bucovina și o să-l ajute să le găsească. Că în Karakalpakstan sigur o să i se piardă urma și sigur aici nu-l caută nimeni. Și dacă nu-i găsește nici părinții, nici rudeșle, îl va crește ea, ca pe feciorul ei. Cică băiatul rostise cuvântul „Bucovina” atunci când l-au adus la orfelinat și altă vorbă nu mai scotea. Era mic, slab și părea să nu aibă mai mult de patru ani, dar putea avea și șase. Într-adevăr, înțelegea românește. Când i-a spus Sancira: hai, strângeți lucrurile și mergem s-o căutăm pe mama ta, imediat a fugit și s-a întors repede cu ochi strălucitori. Nici după ce l-am luat cu noi nu a vorbit, dar dacă-i spuneam: pune cana pe masă sau vino aici, înțelegea și așa făcea. Cuminte era, nu se zbenguia, nu plângea, dar rămăsese tot speriat după toate prin câte a trecut.

Capătul drumului (avanpremieră în revista „Suplimentul de cultură”)

februarie 12, 2018

http://suplimentuldecultura.ro/21511/liliana-corobca-capatul-drumului/

Vagoanele aveau o singură ferestruică, dar și aceea era zăbrelită. Am avut noroc că am urcat ultimii și am rămas lângă ușă. De dormit, dormeam pe podele, că era în toiul verii și nu mai puteam de zăpușeală, aveam cam toți câte un țolișor, câte un covoraș. Mâncare ni se dădea cam o dată la două-trei zile, o bucățică de pâine cleioasă și neagră ca pământul, un pește sărat sau cașă, adică un terci din cereale, mai primeam uneori. Când am gustat prima oară mâncarea ceea, am strâmbat cu toții din nas, noi copiii, obiș­nuiți cu pâinea noastră dulce și puhavă, a doua oară, peste alte trei zile, am mâncat, deși nu ne plăcea. Iar a treia oară ni s-a părut bună. Dar până să ajungem să mâncăm iar pâine de la noi din Bucovina, cum spune cântecul, a fost cale lungă și apă multă a curs pe Irtîș, Obi, Lena și Volga: „Foaie verde și-un lipan, poate-om mai trăi un an și, acasă când ne-om duce, ne-a da mama lapte dulce și pâinică rumeoară, nu ca asta de amară“. Când proviziile noastre erau pe sfârșite, pita primită ni se părea mare bunătate, iar gustul pâinii noastre bucovinene îl uitaserăm.

 

Capătul drumului (avanpremieră în Revista „Viața Românească”)

februarie 12, 2018

 

http://www.viataromaneasca.eu/revista/2018/02/raul-mortii/

 

Femeile costă mai puțin decât bărbații. Mai ales după război. La Smert-Reca eram numai femei, în largul apei numai femei, rar ieșea câte un bărbat, numai la început, să ne învețe cum să ne purtăm cu barca. După cum am aflat mai târziu, bărbații prindeau pește cu vapoare speciale, în care aveau și o cadă cu gheață ca să nu se strice peștele cînd stăteau mult timp în apă, erau mulți, nu era nevoie să vâslească, nu se temeau de valuri, așa ca noi. Dar pește așa ca aici nicăieri nu găseai. La noi, niște bărci prăpădite și numai femei, multe dintre care vedeau atâta apăraie pentru prima dată-n viață și nici nu știau să înoate. Cum eram și eu. Un iaz era în sat la noi, mai departe, dar nu am învățat să înot în el. Nici smert-moartea pentru numele râului nu ne-a atras atenția, deși rupeam pe rusește binișor, fusesem și la școală. Râul se numea altfel, râul era Obi cel uriaș, lung și lat, cum altul în lume nu-i. Smert era doar partea noastră, un fel de cotitură a râului, așa de largă, că semăna mai mult a mare decât a râu. Apa ajungea până-n cer, și nouă ne părea că scoatem peștii nu din râu, ci din cer. Bărbații pescuiau în râu, cu vapoarele, iar femeile, în cer, cu bărcile. Uneori, seara, încercam să mă uit la orizont și să găsesc linia care desparte cerul de apă și n-o găseam. Ca stepa văzută prima oară când am coborât din tren după o lună de călătorie, când cerul era și sus, și jos. Și aici, râul și cerul parcă se înțelegeau între ei și se colorau la fel, astfel încât formau un tot întreg.

La gândul că pescuim totuși drept în cer, atât de aproape de Dumnezeu, mai prindeam curaj, că la început mi-era atât de frică de apa ceea, de valurile ca niște zimți mici de ferestrău, încât țineam crucea de la gât în gură, o strângeam în dinți și mă rugam neîncetat lui Dumnezeu să ajung cu bine înapoi la mal. Credeam că și specialistul nou venit caută hotarul între apă și cer. Era un delușor acolo, pe mal, un dâmb cu multe pietre. Îmi plăcea să mă urc acolo în clipele de răgaz și să mă uit în zare, apoi am alcătuit o cruce din pietricele și o îngrijeam, o aranjam, așezam la loc pietricica ce se îndepărta și strica crucea. Mă duceam acolo și mă gândeam la mama care a rămas singură în stepa Anarhaiului, la tata cu care nu știu ce s-a întâmplat și la frații mei care au rămas în România, mă gândeam la Eugen care dus a fost cu vaporul mai departe pe râu, le doream sănătate și să-i păzească Dumnezeu. În singurătatea ceea mă puteam gândi la ei, mă puteam ruga. Biserică nu era acolo, nici case nu erau. Mare pustietate, apă-cer, ape-ceriuri! Mă uitam la ele și mă minunam. Mă rugam la sfârșit să mai dea Domnul să ies din valuri și mâine, ca să ajung să mă rog iar la crucea mea din pietricele. Apoi vedeam barca apropiindu-se de mal, mă duceam să ajut la tras năvodul din apă și mă pregăteam de tura mea la ieșit în larg.