Archive for Mai 2017

Interviu cu Matei Martin

Mai 31, 2017

„Nu am scris ca să judec sau ca să iert“ – interviu cu Liliana COROBCA

http://dilemaveche.ro/sectiune/la-zi-in-cultura/articol/nu-am-scris-ca-sa-judec-sau-ca-sa-iert-interviu-cu-liliana-corobca

Aparut in Dilema veche, nr. 686, 13-19 aprilie 2017

Este scriitoare și cercetătoare la Institutul de Cercetare a Crimelor Comunismului și Memoria Exilului Românesc (ICCMER). Liliana Corobca a publicat mai multe studii despre cenzură. Cea mai recentă carte a ei este romanul Caiet de cenzor. Intriga romanului, convenția, e că autorul-narator primește, în urma unui schimb de mesaje cu o fostă angajată a cenzurii, un așa-numit „caiet de cenzor” salvat de la distrugere. Un caiet în care lectorul și-a notat conștiincios diverse considerații despre literatură, despre scriitori și despre viața în comunism. Un roman fără acțiune propriu-zisă, dar care își păstrează suspansul de la prima la ultima pagină.

 

Cum e să intri în pielea unui cenzor?

Potențialul romanesc al cenzurii este foarte vast și puteam să aleg multe alte perspective sau alte feluri de a scrie un roman despre cenzură. Dar eu am pornit de la o căutare personală. Există listele documentelor distruse, printre ele fiind și caietele cenzorilor. În momentul în care am văzut pentru prima oară aceste liste, m-am întrebat cum ar fi acest caiet și am început să-l caut. Nu l-am găsit. Au trecut anii, am uitat de aceste documente și la un moment dat, cînd mă gîndeam la subiectul unui nou roman, mi-am adus aminte de caiet. Așa mi-a venit ideea să reconstitui ficțional un caiet al unui cenzor. Mi-a plăcut și mi-am dorit să fiu în această ipostază foarte dificilă.

Atunci cînd am început să intru în acest personaj, nu a mai fost totul așa clar, nu a mai fost totul în alb și negru. Am încercat să-mi imaginez ceea ce nu se vede, ceea ce nu citești într-un document. Au apărut tot felul de nuanțe. Nici n-am vrut să creez un personaj prea simplu și de aceea l-am pus în tot felul de situații, din care el a trebuit să iasă, să găsească soluții și să se descurce. M-am gîndit și la potențialul de poveste, dar și la cititorul de astăzi.

Au fost cel puțin două etape ale cenzurii în România comunistă: o cenzură aproape fățișă, cu cuvinte care erau interzise, cu anumite fraze, contexte interzise, și o altă etapă în care cenzura a fost abolită, dar totuși funcționa. Cum a funcționat cenzura după abolire?

Fiecare perioadă – anii imediat de după război, anii ’50, anii ’60 – a avut particularitățile sale. Prima operațiune a fost epurarea cărților, a doua a avut ca pretext apărarea secretului de stat. Nu a fost o singură instituție a cenzurii și despre ierarhia cenzurii am scris de multe ori. Și de aceea nu sînt de acord cu ideea de abolire a cenzurii. E adevărat, s-a desființat una dintre multiplele instituții care practicau cenzura. De cenzură s-au ocupat foarte mult și Partidul, și Securitatea. Mulți cenzori au fost transferați la Consiliul Culturii și Educației Socialiste, unde au continuat să activeze exact așa cum au făcut și la Direcția Generală a Presei și Tipăriturilor (DGPT), activitatea lor nu s-a schimbat deloc. A fost o operație de fațadă, într-un moment în care Nicolae Ceaușescu a vrut să pară mai democrat sau mai rebel în cadrul țărilor de după Cortina de Fier. Dar pentru scriitori situația nu numai că nu s-a schimbat, dar unii au simțit chiar că e mai dură. Ierarhia cenzurii s-a păstrat, autocenzura a fost la fel de puternică în anii ’80 așa cum a fost în anii ’70. Scriitorii intuiau ce pot să scrie și ce nu și după ce această instituție a fost desființată. Profesia de cenzor nu a mai existat după 1977, dar activitatea multiplă și complexă a cenzurii a continuat pînă în 1989, ba chiar și după, în alte forme.

Dar ce înțelegea un cenzor din literatură? Avea și competențe literare sau făcea doar o verificare politică?

În cazul literaturii, verificarea politică era foarte superficială. Puțini scriitori criticau direct regimul în anii ’70. Pe de altă parte, una era să faci profilul cenzorului în anii ’50, cînd se cerea dosar ireproșabil, cînd printre cenzori erau persoane care nu absolviseră școala medie și al căror grad de inteligență era relativ, alta e în anii ’60, ’70, cînd situația se schimbă odată cu un nou val de recrutare a cenzorilor și aceștia sînt absolvenți de facultate și sînt obligați să învețe limbi străine, să meargă la cursuri postuniversitare etc. Cînd citești observațiile lor despre textele citite, vezi că mulți dintre ei se apropie de rafinamentul unor critici literari din epocă.

Sînt un scriitor și stau prost cu dragostea. Sînt cenzor și nu stau mai bine, ne putem lua de mînă. Nimeni nu se mai iubește în țara asta, de asta și literatura e atît de constipată“, scrie la un moment dat personajul dumneavoastră în caietul de cenzor. De ce era cenzurată tema erotismului?

În anii ’47-’48 era epurată toată literatură erotică. La un moment dat, la începutul anilor ’50, se știe că a existat celebra expresie „haideți să dăm drumul la dragoste“. Dar dragostea în anii ’50 era ceva convențional: un sărut o dată la 300 sute de pagini sau o îmbrățișare o dată la cîteva poeme, dar nu mai mult. În anii ’70 situația se schimbă, Partidul nu mai e atît de sever în acest domeniu. Dar eu m-am referit aici la celebrul decret din 1966, interzicerea avorului, care complică situația. Cenzorii, la fel ca scriitorii, sînt și ei afectați. Cenzorițele, mai precis. Și aici e un exemplu de situație cînd cenzorul empatizează cu ce spune scriitorul. De obicei, ei nu sînt pe aceleași poziții. Aici însă, de voie, de nevoie, sînt de aceeași parte a baricadei.

Pînă la urmă, orice frază dintr-un roman, dintr-o carte de ficțiune poate fi citită în nenumărate feluri. Cum navighezi în această duplicitate, în această ambiguitate a textului literar?

Este o întrebare pe care și-o pune mereu personajul, pentru că un caiet de cenzor nu poate fi despre cenzură, ci despre materia sa de lucru, despre literatură. Și cenzorii din domeniul literaturii au cele mai mari probleme. În cenzură au existat mai multe departamente. De pildă, la Știință și Tehnică sau într-un domeniu legat de agricultură sau economie, ei aveau niște ordine, niște dispoziții foarte clare: nu avem voie să anunțăm producția anuală sau venitul cetățenilor… Erau secrete de stat sau informații confidențiale. Dar la literatură nu se putea opera cu indicații și dispoziții fixe. Există, în acest sens, mărturii și explicații ale cenzorilor sovietici. Erau niște discuții în care aceștia puneau problema tranșant: noi vrem criterii, vă rugăm să ne spuneți ce anume trebuie să tăiem din poezia asta, că nu știm. Și răspunsul era: trebuie să aveți simț politic. Situația era foarte complicată și atunci ei, ca să se protejeze, puteau să facă un exces de zel nemaipomenit și totul li se părea subversiv.

Ați studiat fenomenul cenzurii în România comunistă ca istoric. Cum e să scrieți ficțiune despre cenzură?

N-am crezut niciodată c-o să ajung să fac ficțiune, am considerat că sînt două domenii care se exclud reciproc, dar atunci cînd s-a apropiat timpul pentru o nouă carte, am simțit că este domeniul pe care-l cunosc cel mai bine, în care mă simt ca peștele în apă. Aveam atî­ta material încît eu, care am zis că romanul trebuie să aibă cel mult 250 de pagini, am scris aproape 400 și tot nu mă puteam opri, tot mai era ceva de zis, am mai și tăiat din carte, pentru că era prea mult totuși. Sînt multe capitole care au ele singure potențial de carte întreagă. Am ales, de pildă, numai strictul necesar despre activitatea departamentului Import-Export, dar acolo ai material pentru mai multe cărți. Sau sînt departamente foarte interesante despre care poți scrie materiale științifice sau poți să mergi pe partea asta literară, care pentru mine, ca scriitor, e mai atrăgătoare, e mai greu totuși să te pui în pielea unui cenzor decît să editezi niște documente care există în arhiva cenzurii.

Ce poate explica ficțiunea din ceea ce istoriografia pură și dură nu reușește?

Mie îmi explică și istoriografia foarte multe lucruri, dar nu cred că celorlalți le explică. Unul dintre obiectivele cărții este popularizarea subiectului. Eu am povestit niște scene care s-au întîmplat cu adevărat, care au existat în arhiva cenzurii, dar acolo erau foarte greu de găsit, era foarte mult de citit și într-o formulă destul de seacă și poate nu atît de accesibilă. Și-apoi eu am avut ani de zile la dispoziție ca să găsesc aceste momente.

Găsiți vreo scuză pentru cenzori?

La început am avut o perspectivă de judecător, dar foarte repede am ieșit din ea. Nu am scris ca să judec sau ca să iert, eu am vrut doar să încerc să fiu un cenzor pentru puțin timp și să încerc să reconstitui un document. Nu mi-am propus nici să judec un cenzor, nici să-l iert și nici nu cred că lucrurile astea sînt atît de simple.

(interviu difuzat în cadrul emisiunii Revista Literară Radio la Radio România Cultural) 

a consemnat Matei MARTIN

 

Discuția secretă

Mai 31, 2017

 

Fotografia postată de Discuţia secretă.

PROGRAMUL COMPLET
al Discuției secrete, ediția a IV-a, Arad, 8-11 iunie 2017.

Joi 8 iunie

Cinema Arta
Ora 18.30 Silviu Gherman show
Ora 20.00 Luminița/Ana, mon amour, lectură/proiecție în oglindă cu Cezar Paul-Bădescu

Cafeneaua literară Joy’s
Ora 22.00 Lecturi: Alin Ioan • Alex Văsieș • Ștefan Baghiu • Olga Ștefan • Vlad Drăgoi • Cosmina Moroșan • Vlad Moldovan • Ionuț Chiva • Ovidiu Chihaia

Vineri 9 iunie

Preparandia
15.00-17.00 Atelier creativ pentru copii cu Lavinia Braniște • Gabriella Eftimie • Anca Smărăndache

Biblioteca județeană
15.00-17.30 Master class de scriere creativă cu Bogdan-Alexandru Stănescu

Cinema Arta
Ora 17.30 proiecție: Caravana cinematografică,Q&A Titus Muntean
Ora 20.00 proiecție: Adam and Paul, Q&A Lenny Abrahamson
Cafeneaua literară Joy’s

Ora 23.00 Lecturi: Eugen Rogojan • Andrei Doboș • Tudor Ganea • Ioana Bradea • Philip Ó Ceallaigh
urmate de concert Danaga

Sîmbătă 10 iunie

Preparandia
10.00-12.00 Atelier creativ pentru copii cu Lavinia Braniște • Gabriella Eftimie • Anca Smărăndache
Biblioteca județeană
11.00-13.00 Master class de scriere creativă cu Bogdan-Alexandru Stănescu

Cinema Arta
Ora 17.30 proiecție: Baloane de curcubeu, Q&A Iosif Demian
Ora 19.30 proiecție: Moartea domnului Lăzărescu, Q&A Cristi Puiu

Cafeneaua literară Joy’s
Ora 23.00 Lecturi: Bogdan Coșa • Liliana Corobca • Adrian Schiop • Augustin Cupșa • Bogdan-Alexandru Stănescu
urmate de concert: Ștefan Baghiu• Dispars • Cosmina Morfolina
Duminică 11 iunie

Ștrand Neptun /Ratio Beach
Ora 11.30 Lansare de carte: „Dacă nu o viață liniștită, atunci măcar o viață lentă”:
Cătălin Furtună • Cristina Ispas • Ruxandra Novac • Dmitri Miticov • Ionelia Cristea • Rareș Moldovan

Garden Party – închiderea festivalului

Intrarea este liberă la toate evenimentele, cu excepția atelierelor și cursurilor, pentru care organizatorii realizează o selecție a participanților.

Discuția secretă este un festival organizat de Centrul Municipal de Cultură Arad în colaborare cu GMMC. Parteneri și sponsori: HIGP – Sprijin pentru excelență, CICOR, Opel Grup West, Volanul, Centrul de afaceri Maris.

Autori și personaje la Bookfest 2017

Mai 31, 2017

Standul Editurii Polirom, Bookfest 2017

Fără mască și foarece.

În timpul lansării.

 

Ana-Maria Tabarca, Șerban Axinte, Liliana Corobca, Ileana Dorica Nicolae, Sebastian Reichmann

La un moment dat, cenzorii purtau măști…

Purtau și foarfece, de secole, dar nu chiar la vedere.

Foto: Ana Alexandrescu, Sorin Stoica.

„Cenzura pentru toți”

Mai 25, 2017

http://www.revistatimpul.ro/view-article/3709

Cenzura pentru toți

Constantin Piștea

Publicat la: 12-05-2017

 

Sunt scriitori care duc la bun sfârșit un roman fără să se documenteze deloc. Se întâmplă lucrul acesta mai ales în cazul ficțiunii, când autorul știe suficient de multe despre locurile, ocupația și preocupările personajelor încât nu are nevoie de nici un ajutor, de nici o informație. Lucrurile sunt mai complicate în cazul cărților tehnice ori specializate într-un anumit domeniu de cercetare. În acest caz, autorul își tocește coatele până dă de capul celor pe care vrea să le transmită mai departe.

 

Liliana Corobca se află între cele două ipostaze. Caiet de cenzor se dorește roman, însă are la origine o muncă de vreo 10 ani de documentare în domeniul cenzurii. Pericolul unei astfel de ipostaze este să dai atât de multe informații, încât firul narativ să aibă de suferit. De altfel, primul aspect pe care l-am remarcat la cartea aceasta a fost cantitatea mare de informații legate de cenzură pe care Liliana Corobca a reușit să o insereze. Astfel, romanul ei se poate dovedi util în caz că vreți să știți mai multe despre ce însemna cenzura, cine o aplica și în cel fel. Dar, dincolo de informare, romanul propune și un personaj interesant: cenzorul.

Filofteia Moldovean a lucrat în Direcția Generală a Presei și Tipăriturilor în anii ’70 și a trecut prin diverse structuri ale acestei Direcții, astfel încât constatările ei oglindesc modul de lucru al instituției din acei ani. Cenzorii aveau ca instrumente de lucru și câteva tipuri de caiete, în care-și puteau nota observațiile personale ori precizările șefilor din timpul ședințelor. Aceste caiete se distrugeau, fără excepție, de unde și liniștea cu care unii cenzori notau în acele caiete mai mult decât niște simple chestiuni utile serviciului.

„Siguranța că totul va arde, că așa a fost de ani de zile și așa va fi mereu îmi dă o libertate cum nici cele mai bune intervenții în manuscrise nu-mi oferă. Acolo trebuie să fii atent și mereu pregătit pentru explicații, justificări. Aici, în caietul meu, nu trebuie să mă justific, să mă apăr, să mă controlez, sunt notele mele intime, libere, destinate arderii, pot să greșesc, să exagerez, să nu pun punct. Pun toate punctele tocmai ca să mă ordonez, ca să fiu mai bună. Am grijă la sintaxă.”

Unul dintre caietele pe care le-a ținut Filofteia Moldovean ajunge peste ani la Liliana Corobca. Cenzorul fugise din țară în 1974 (situație cu fundament real) și riscase enorm luând cu sine caietul, care, pe alocuri, arată chiar ca un jurnal, doldora de chestiuni intime ori de amintiri legate de propria familie.

De multe ori ironică, acidă, cu conștiința propriei experiențe profesionale, Filofteia Moldovean arată că nu roboții ciopârțeau textele, ci niște oameni, cu gusturi proprii și cu sisteme proprii de valori. Ea își prezintă și colegele de birou – una voluptuoasă, la care se uitau toți vizitatorii, și alta nițel cam prea sensibilă pentru meseria de cenzor – și dă tot felul de exemple de intervenții asupra textelor. De altfel, un capitol este numit chiar „Intervenții justificate” și este impresionant faptul că aceste exemple nu sunt rupte din cărțile publicate în acei ani, ci sunt pur și simplu inventate de Liliana Corobca pentru a ilustra modul de lucru al cenzurii.

„Ce să facem să avem pe masă manuscrisul mult visat? Din care să nu ai ce tăia! Cartea ideală! Ca să plec din Cenzură, să-mi dau demisia, să mă fac apicultor! Ne vin însă căcați. Asta le stă pe gură și pe pană scriitorilor! Asta-i marea lor realizare socialistă! Unul nu există din care să nu ai ce tăia, din care să nu cenzurăm câte ceva, niciunul care să se dispenseze de îndreptările noastre politicoase.”

Ca să înțelegi astăzi acele vremuri, trebuie să pui cenzura cărților în relație cu Securitatea și cu politica editorială. Unui scriitor naiv îi era aproape imposibil să știe cine i-a schimbat un cuvânt, un vers ori un paragraf. A fost redactorul de carte și teama lui de a nu fi acuzat că i-a scăpat ceva? A fost nasul fin al Securității, care a perturbat lanțul editorial? Ori, pur și simplu, cenzorul, eternul cal de bătaie, care de multe ori tăia și acolo unde nu era cazul, tocmai pentru a evita orice problemă de interpretare?

În relație cu colegele, Filofteia se consideră aproape de perfecțiune: „Nimic nu mă impresionează în textele lor (n.m. ale scriitorilor), nici pasajele crude, nici descrierile romantice, nici scenele misterioase, nu mă excită versurile senzuale, nu mă atinge nimic, sunt rece și obiectivă, am capul limpede și nu mă pierd cu firea niciodată, nu-mi pierd cumpătul în situații complicate”.

Totuși, nu se poate spune nici că Filofteia Moldovean și-a pierdut simțul realității. Deși zice că e „cel mai bun cenzor”, este conștientă că „dacă cineva ar citi ce scriu acum, m-ar da afară”. Astfel, caietul său, care scapă arderii, este mijlocitorul unui exercițiu de voyerism.

Impresia că are acces la lucruri inedite va ține treaz interesul cititorului. Altfel, caietul și, în fond, romanul nu au ritmul unei ficțiuni obișnuite. Evoluția personajului principal este observată pe măsură ce el se mută de la un compartiment la altul și își schimbă perspectiva asupra cenzurii. Treptat, Filofteia se destăinuie tot mai mult, lăsând de înțeles că lucruri rămase nerezolvate în trecutul său o apasă. Cenzorul lasă loc tot mai mult persoanei, care se prezintă prin intermediul familiei și al preferințelor legate de carieră versus viața personală.

În final, și cenzorul, și persoana cu numele Filofteia Moldovean par să plătească tribut unui deficit de libertate. Cenzorul îi reproșează acest lucru scriitorului, care îi supune atenției tot felul de nimicuri, iar persoana rămâne prizoniera unui sistem – din care va evada cu tot cu caiet – prea puțin încurajator în privința vieții de familie.

„Cărțile sunt cel mai bun prezervativ și cel mai ieftin. Cel puțin pe mine ele mă feresc de orice primejdie care vine din partea unui bărbat. Încă nu sunt atât de bătrână, până la 40 de ani ar mai fi ceva de capul meu. Dar nu rămâi gravidă de la cărți și eu doar cărți am în jur.”

Caiet de cenzor este o mărturie complexă despre cenzura comunistă, un roman închegat pe seama unei cercetări minuțioase. Efortul Lilianei Corobca trebuie să fi fost uriaș și se cuvine apreciat. Mai ales că, îmbrăcat în hainele romanului, rodul muncii sale poate ajunge la mai mulți cititori și se poate bucura de mai mult succes decât un eventual volum documentar despre cenzură.

Caiet de cenzor la Bookfest 2017

Mai 22, 2017

Dragi prieteni!

Vă invit vineri, 26 mai, ora 18.30, la Târgul de Carte – Bookfest 2017, la standul Editurii Polirom, pentru lansarea romanului „Caiet de cenzor”.

Vor fi alături de mine și de caietul meu  Ileana Dorica Nicolae, Sebastian Reichmann, Șerban Axinte.

La cererea publicului, va veni și un invitat surpriză din domeniul cenzurii.

Vă aștept cu drag!

http://www.polirom.ro/-/oferta-bogata-de-literatura-romana-la-bookfest-2017

 


„Caiet de cenzor” – bookhub.ro

Mai 7, 2017

cenzor

https://bookhub.ro/caiet-de-cenzor-de-liliana-corobca/

DE ÎN 2 MAI 2017

Prestigioasa colecție „Ego. Proză” a editurii Polirom, coordonată de Lucian Dan Teodorovici s-a îmbogățit în 2017 cu un roman surprinzător prin tehnica desăvârșită a scriiturii, rezultatul unei documentări minuțioase și de lungă durată a unui subiect sensibil – cenzura – în contextul actual al societății românești, în care noi – membrii săi mai mult sau mai puțin activi – ne propunem și încercăm să fim cât mai puțin subiectivi și, implicit, manipulați. Dar, la urma urmei, ce este atât de rău în a fi manipulat? Ce presupune, de fapt, manipularea, pe care adeseori o asociem cu cenzura? Cine o dictează și cine o coordonează? În ce raport se află cenzura față de manipulare? Iar întrebările derivate ar putea umple mai multe pagini…

Dacă ne ducem la dicționarele lingvistice și enciclopedice publicate în România postbelică, putem observa cu ușurință amprenta regimului politic asupra evoluției conceptului de cenzură, despre care am auzit și învățat încă din clasa a V-a, la orele de istorie dedicate Romei antice. Puțini dintre cei născuți și educați în timpul regimului comunist au îndrăznit să disocieze sensurile cuvântului cenzor pe care le-au întâlnit în lecturile școlare obligatorii. Practic, conceptul de cenzor, ca membru al înaltei ierarhii politice a Romei antice, nu are nimic în comun cu conceptul de cenzor, ca persoană care aplică cenzura, care contribuie la prevenirea diseminării informației către public de către un grup de control. Cei născuți după 1989 au dezvoltat, adeseori inconștient, o aversiune organică față de orice tip de constrângere socială, politică, economică sau religioasă, pe care le consideră, voluntar sau involuntar, manifestări ale cenzurii. Dar tinerii post-decembriști care se revoltă atunci când se dezbate rolul cenzurii în cadrul sistemelor represive de orice fel, uită să ia în calculautocenzura, proces sine-qua-non în formarea propriei personalități, a cărui contribuție decisivă în integrarea noastră socială a fost subliniată de majoritatea psihologilor și sociologilor.

Caietul de lector al unui cenzor activ în cadrul sistemului represiv comunist reprezintă pentru Liliana Corobca pretextul perfect pentru a trece în revistă procesul de maturizare al unei tinere obișnuite, cu „rădăcini sănătoase”, care, prin prisma studiilor și a meseriei sale, urma să aibă o evoluție fără obstacole majore la locul de muncă, fără surprize până la ieșirea la pensie. Dar viața anostă o nemulțumește din ce în ce mai mult pe Filofteia Moldovan, ceea ce o determină să scrie acest caiet secret de cenzor, pe care inițial l-a considerat o completare a caietelor pe care le preda după citirea manuscriselor alocate. Dacă la început dialogul interior este practic o justificare a muncii dificile de lector care trebuie să taie, să ajusteze textele ce urmau să fie publicate, astfel încât cenzura este considerată o completare necesară a efortului depus de autorul propriu-zis al operei (nu întâmplător, primul capitol este intitulat „Intervenții justificative”), celelalte cinci capitole ale caietului-jurnal surprind transformarea profundă a lectorului care nu mai este un simplu lector, ci un critic și, mai ales autocritic al propriei vieți, sfârșind prin a refuza, fără să realizeze conștient, rigorile sistemului represiv, surprinse foarte bine de autoare încă din primele pagini ale cărții.

Personajele principale – un trio feminin completat de un personaj masculin necesar pentru a echilibra balanța – se dezvoltă într-o interdependență aproape maladivă, iar metoda de supraviețuire și echilibrare interioară la care apelează Filofteia Moldovan este jurnalul, chiar dacă în primă instanță ține să sublinieze că

„Acesta-i un caiet de cenzor, nu-i un jurnal. Roza și Hermina pretind că ele scriu jurnale. În general, nu înțeleg jurnalele, ca specie literară. Nu înțeleg pentru ce, pentru cine se scrie un jurnal. Serviciu – acasă. Cenzură – somn. Oameni – tăcere. Cărți – mâncare și iar și din nou. Restul sunt cuvinte inutile.” (p. 77)

Lectura participativă reprezintă metoda ideală de maturizare și acceptare a propriei identități, asumarea propriilor decizii, în contextul în care greșelile tinereții o ajung din urmă pe Filofteia Moldovan (o căsătorie eșuată din fașă, un copil crescut de fostul soț, după ce fusese abandonat de mamă la rude pentru a-și putea termina studiile…), apreciată la locul de muncă, dar care se revoltă sistematic împotriva rutinei:

„Literatura, în general, e repetitivă, dar se pare că cititorul poate citi la infinit aceleași lucruri. Există o mare nevoie de a te ascunde și de a te refugia în lecturi. Un noroc pentru profitorii oportuniști care dau din pix și se îmbogățesc din asta!” (p. 154)

Practic, lectura participativă aplicată de cea mai bună cenzoriță din Departamentul de Literatură și Artă este cea mai bună definiție care se poate da cenzurii, ca act necesar și suficient în toate momentele vieții, în viața publică, dar și în cea interioară, care se completează, adeseori fără să se mai poată distinge realitatea fizică, concretă de cea mentală, virtuală. Filofteia Moldovan asimilează, fără să realizeze conștient, sfatul șefului de departament, tovarășul Zukerman, de care este îndrăgostită iremediabil, ceea ce va contribui la afirmarea propriei sale identități sociale:

„Cine a zis că un cenzor trebuie să fie multilateral dezvoltat n-a fost un prost. Simț politic, limbi străine, studii interdisciplinare, conștiință comunistă, credeți că sunt vorbe goale? Dacă nu simțiți pe ce sârmă subțire înaintați și ce prăpăstii sunt sub voi, degeaba sunteți în Cenzură!” (p. 121)

Transferul temporar la departamentul Import-Export reprezintă o etapă necesară în procesul de maturizare, chiar dacă o scoate din zona de confort pe autoarea jurnalului, care, fără să conștientizeze propriu-zis, acceptă necesitatea cenzurii și autocenzurii ca metodă ideală de construcție a propriei identități, un proces care presupune un dialog interior dureros, cu întrebări incomode, care atrag răspunsuri-soluții surprinzătoare chiar și pentru cea care a identificat problema:

„Undeva, cineva se poticnește, se pierde și, pentru că nu are privilegiul de a urmări povestea așa cum doar un cenzor o poate face, ratează totul. … Sigur, arta nu se supune unor reguli stricte, dar construcția unui roman presupune niște reguli și autorii naivi ratează, simt asta cu toată fibra mea interioară! În poezie, când doi cu doi fac șase, poate fi minunat, original. Dar în proză e catastrofal! Matematica ar trebui predată obligatoriu celor care au de gând să ne bombardeze cu proze kilometrice. Câte un curs de matematică înainte de fiecare roman. Ca să știe că nu poate porni cu o poveste de dragoste petrecută în plin colectivism, ca să deraieze apoi cu întrebări esențiale despre scopul vieții. Se pierd pe drum, devin didactici și salvatori de națiune… Mai că-mi vine să le indic pe câmp unde exact o iau razna. Dar nu, nu am voie să las urme. Pot să notez, să sugerez ce pasaje sunt de tăiat. Romanul are arhitectură indescriptibilă…” (p. 203)

Lectura ajunge să reprezinte metoda ideală de a obține răspunsuri, de a asimila greșelile tinereții, de a înțelege dictatura, ca rezultat tocmai al lipsei de lectură, de a accepta dragostea, iubirea, care te transformă, te completează, te plasează la locul potrivit și la momentul potrivit în dialogul cu tine însuți, dar și în societate:

„Dragostea, iubirea, pasiunea, tandrețea! Sunt cuvinte pentru care ai nevoie de permis de înalt funcționar sau de cercetător în domeniu, documentarist sau arhivist. Cuvinte închise la Fondul Special, căruia i se mai zice și Fondul secret. Cutii acolo multe. Una e cutia închisă a Pandorei. Cine o va deschide va schimba ortodoxia. O revoluție și tot nu e de ajuns. Sunt cuvinte destinate spațiilor închise, perene, punitive, unde primești învățăminte și subțiri felii de pâine ca să uiți. Iar, în cazul fericit, să supraviețuiești. Dacă ieși de acolo, nimeni nu va angaja deținătorii umezi. Aproape de putrefacție, cu pânzele rănite. Pentru că dragostea e cu destinație specială și cu ștampilă.” (p. 62)

Cenzura, percepută inițial ca un cal troian, poate reprezenta soluția ideală ca libertate a libertății, dar numai prin asumarea lecturii conștiente, ca metodă definitorie a procesului de maturizare interioară, după cum ne-a demonstrat Liliana Corobca în cele 360 de pagini ale exercițiului de sinceritate pe care l-a rezolvat, după părerea noastră, cu succes, iar noi – cititori activi – vom găsi soluții diferite, uneori surprinzătoare, neașteptate la același exercițiu, în funcție de etapa vieții în care ne aflăm, astfel că Troia poate rezista tocmai prin acceptarea cenzurii, completată de o autocenzură dureroasă, dar cu atât mai frumoasă prin rezultatele obținute.

caiet-de-cenzor_1_fullsizeEditura: Polirom

Colecția: Ego. Proză

Anul apariției: 2017

Nr. pagini: 360

ISBN: 978-973-46-6614-0

Cartea este disponibilă pe elefant.ro, Libris.ro sau pe site-ul editurii.