Archive for Iunie 2012

Negrissimo

Iunie 29, 2012

Negrissimo, roman, Ed. Arc, Chisinau, 2003

Negrissimo, fragment actual

Iunie 29, 2012

Un fragment din Negrissimo (din ce în ce mai actual)

 

Privesc la geamul cu pisică. Astăzi nu-i. Mai bine. Mă molipseam de jalnica ei neputinţă când vrăbiile (de afară) dansau pe pervazul geamului făcându-i în ciudă. Prima dată s-o fi speriind ele când pisica se agita de partea cealaltă a ferestrei. Apoi probabil chiar le făcea plăcere s-o chinuie, iată suntem atât de aproape, dar nu ne poţi face nimic, inutil zgârii sticla cu ghearele tale. O pisicuţă ce se încălzeşte la soare. Se întinde pe pervaz şi rabdă vrăbiile needucate, nepoliticoase. Oare e bine să fii pisică, să nu faci nimic, să nu vrei nimic?

Blocul din faţa mea când ies la balcon. Cu viaţa lui cuminte şi misterioasă. Ziua mă uit la pisică, seara la scriitor. Poate nici nu-i scriitor, dar văd foarte clar masa lui de scris cu multe foi cu multe cărţi. O lampă de masă şi un om care în fiecare seară scrie. Cine ştie ce capodoperă chiar sub nasul meu. Îl ur­măream puţin şi intram la mine, mă aşezam la masa mea de scris îngustă, incomodă. La cartea mea antipatică. Acum merge mai bine, îmi îndeplinesc zil­nic norma, uneori o depăşesc.

Dar începutul a fost groaznic. După câteva pagini scrise (primele), te-am sunat ca să-ţi spun că renunţ, că nu-s în stare, că mor, nu pot, auzi? Femeia apăru după câteva ore, vaporoasă, parfumată, frumoasă, perfectă, pupându-mă matern pe amândoi obrăjorii. — Iubito (întotdeauna îmi spunea aşa, chiar şi atunci când ura noastră reciprocă nu mai putea fi ascunsă), e un exerciţiu pen­tru tine, înveţi să scrii, o faci într-o lună, ce subiect simplu şi câţi bani pentru asta, dacă aş putea să scriu ca tine, numai cu asta m-aş ocupa şi aş fi fericită… Eu eram de acord, dar cum să-i explic că nu pot? Nu suport fizic faptul că scriu la negru. Mi-e atât de rău după fiecare pagină scrisă, mi-e greaţă. Mă doare burta, mă doare capul. Îmi imaginez cum scriu, încerc să mă apropii tiptil de subiect, dar când ajung să scriu, nu ştiu ce din mine refuză. Şi e atât de închis totul necruţător nimicitor că-mi pare că am să mor cu foile nescrise în faţă. Dacă tot ce spuneam era adevărat, problema devenea serioasă. Femeia parfumată nu era decât un intermediar, dar m-a recomandat, avea nişte responsa­bilităţi… Dacă eram într-adevăr incapabilă, cu încăpăţânatul meu organism… Devenea tristă şi sincer îmi părea rău că nu pot s-o ajut. — Fă ce poţi. Ţi-e rău şi când aduni fişele? Alcătuieşte planul, bibliografia, nişte notiţe, îţi mai dau o lună… Într-adevăr, nu arăţi prea bine.

Voia să spună, probabil, că arătam ca o adevărată sperietoare. Descom­pusă, destrămată, rufoasă, răpănoasă, cu părul ca o căpiţă de fân, cu faţa uscată, buze supte crăpate, cu ochi roşii de plâns şi de conjunctivită cronică, dădeam senzaţia de ceva degradat şi murdăritor. M-o fi pupat în silă, cred că-i era greaţă de mine chiar şi atunci când mă pieptănam şi mă îmbrăcam mai curăţel.

Senzaţia că te cufunzi în scris ca într-o mlaştină care te trage tot mai jos, deasupra mlaştinii o mână care, grăbită, înfricoşată, scrie ceva, dar ce folos? Scrisul nu te va salva, căci nu-ţi aparţine, ai vândut soluţia ta ultimă pentru nişte bani. Te-ai vândut ca un câine, ţi se vor arunca banii şi şutul inevitabil în fiind… Ce mai vrei?

Nu există subiect mai urât, mai msignifiant… De fapt, mi s-a spus de la bun început: iată tema, cam câte pagini, decent, nu-i caz de mare capodoperă, scrie şi tu acolo să fie scris. Avem noi bani şi relaţii ca totul să iasă cât de onorabil ne convine. Ne trebuie cineva care să „umple” adecvat 300 de pagini.

Sigur, din punctul de vedere al conţinutului, eram cea mai indicată persoa­nă. Eram specialist în domeniu. De ce au nevoie oamenii de cărţi (cu numele lor pe copertă!), mai şi plătesc bani grei pentru ele. Nu-i treaba mea. Eu să umplu 300 de pagini. Dispreţ, greaţă, ură şi alte autosentimente bănuite pe care să le depăşesc. De fapt, nici n-ar trebui să-mi pese de ele. Şi, mai presus de toate, deprinderea. În primele zile mi-am stabilit o normă mică, un obiectiv uşor de atins adică. Două pagini. Şi ce dacă ţi-e rău, scrie două pagini şi vomită apoi cât îţi pofteşte inima. De murit, nu mori (că nu se moare cu una cu două). Bravo! După fericirea primelor două pagini scrise uitai de tot răul închipuit sau adevărat. Apoi până la 10 pagini pe zi. Regim: 7.30 — deşteptarea, 8 — micul dejun, 9-12 — primul scris (4 pagini), 12-15 — un fruct, cumpărat pâine, o distracţie, prânzul, privit pisica de la balcon, altele…, 15-19 — al doilea scris (6 pagini). Dacă norma e îndeplinită, urmează un ceva bun, ceva dulce, poate chiar un film american seara, în calitate de premiu că ai fost sârguincioasă, că meriţi. În cazuri excepţionale, de maximă satisfacţie personală (când am ter­minat primul capitol, de pildă), îţi permiţi să-ţi cumperi o carte la care visezi de mai mult timp, ba chiar îmi dăruiesc şi două zile (cel mult!) în care s-o citesc. Rup adică din timpul meu „negru” în interese personale.

Dimineaţa îmi pun un obiectiv-dorinţă. De pildă, vai ce mult îmi doresc o portocală, nu mai pot fără portocală! Până la 12 scriam şi ieşeam apoi în oraş după portocală. O mâncam atent încet delectându-mă, încercam să fiu fericită mâncând-o, să-mi demonstrez cum depinde fericirea unui om de o portocală.

Deja după primul capitol, răul, greaţa mi-a trecut. Făcusem prezentarea generală, istoricul obiectului cercetat, am considerat că am trecut de ce-a fost mai greu. Apoi fenomenul despre care scriam mi s-a părut interesant. N-are rost mi-am zis, să-1 urăsc, nu-i vinovat, de unde să ştie că o să fie studiat de cineva la negru, bietul subiect. Cu atâta încrâncenare. Care se destrăma încet. Uită că eşti negru, pune-ţi în aplicare antenele şi încearcă să iubeşti (spuneai că nu poţi să scrii decât dacă iubeşti). Să-mi iubesc obiectul/ subiectul şi să mă apropii de el cu tandreţe, cu emoţie, cu gelozie dacă l-a mai atins cineva înaintea mea, cu ură dacă 1-a înţeles cineva mai bine decât mine.

Scrisul la negru nu presupune, în general, aşa ceva. Nu trebuie să te implici, să intri, să te trădezi, să fii personal (dacă te recunoaşte cineva?). Nu trebuie să exişti acolo unde scrii. Să scrii cu un fel de indiferenţă, alb, deşi negru.

Zilele mele trec scriind. M-ai găsit într-o seară când îmi săvârşeam lunga şi meritata plimbare prin parc. Auzisem că ai plecat, nu ştiam că eşti încă aici. Da, sunt, n-am plecat. Tânărul mi-a aprins ochii cu ochii lui scânteietori. Mă bucur că te-am întâlnit. Îmi faci un articol? Şi zâmbeşte. Mi-1 aduci când e gata, (pauză) nu mă fa să aştept prea mult.

Cu dragoste, cu gingăşie etc. m-am apucat să-i scriu articolul. Tu, care mă scoţi din mocirla asta fără capăt, care ai încredere în mine şi-mi oferi această şansă… în sfârşit voi scrie şi voi semna cu numele meu. Eu scriu. Cu adevărat, din tot sufletul… Tot ce-am făcut la lucrarea ceea infirmă îmi e străin, nu mă recunosc, îmi e ruşine, mă îngrozesc aberaţiile […] cum am putut să scriu aşa ceva? Dar ţie îţi voi scrie ceva adevărat, demn, profund, tulburător, surprin­zător, poate chiar original şi extrem de inteligent. Desigur că ţii la mine dacă îmi ceri tocmai mie să scriu acest articol. Şi după el ce poveste frumoasă va urma… Nu am dreptul să ratez, nu pot pierde această ocazie.

Şi desigur că am ratat şi am pierdut. Nu înţeleg cum de n-am putut scrie măcar ceva. Nimic. Nici două fraze închegate. Dacă vreo idee căpăta contur, când dădeam s-o întind pe hârtie, nimic din ce-mi doream, totul stupid, confuz. Cum să-ţi dau asemenea prostii, asemenea naivităţi, cum să stea numele meu sub rândurile idioate? Ideea că nu pot, că pur şi simplu nu pot, mi s-a furişat pe la spate. Stau cu nefericita foaie pe care nu e scris nimic, nişte începuturi de cuvinte. Casc ochii să înţeleg dacă se poate. Ce să înţelegi… Te-am evitat (şi acum te mai evit), n-o să-ţi scriu niciodată, am plâns, mi-am plâns cine ştie ce dragoste sau şansă şi m-am întors ca un câine jerpelit (prăpădit) la scrisul meu negru. Unde nu trebuie să impresionez, să fiu originală, extraordinară, unde pot să fiu stupidă oricât, pot să greşesc şi să gândesc, pot să fiu cum sunt şi cum vreau. Nu exagerez. Sunt neagră. Sunt cea mai neagră.

După fiecare capitol primeam banii. Doamna parfumată care mă trata ca pe un copil genial era foarte încântată. Simţeam după satisfacţia ei, socotea probabil că face o afacere bună. Eu interpretam: m-am vândut prea ieftin, capul meu e mai important (de fapt, eram şi eu mulţumită din anumite puncte de vedere), din discuţie înţelegeam că nu citeşte ce am scris şi că nici n-o preocupă. — Iubito, îţi mai este rău? Mă întreabă pe un ton înduioşător. M-ai speriat atunci. — Dar e atât de responsabil, subiectul e complicat, trebuie să vin cu
inovaţii, să fac analize atente… Minţeam eu cu neruşinare. Gândea stiloul înaintea mea. Băteam apă în piuă până se revărsa peste „normă”, doar ca s-o înde-plinesc. Scriam tot felul de citate din capul meu, iar dacă vreo opinie a unui savant se potrivea din întâmplare şi o scriam, alte informaţii (editură, anul apariţiei) le completam din gând, ce plăcere a falsificaţiei! De două ori am prezentat monografii pe care nici măcar nu le-am deschis, dar le-am comparat între ele. Am făcut paralele cu cercetători străini inexistenţi, dar care sună bine
într-un studiu serios. Un cercetător rus contemporan afirma în această privinţă
sau un important savant spaniol (şi-i spuneam numele) care a scris câteva cărţi
despre acest fenomen (puneam câteva cărţi cu anul apariţiei)…

A început să-mi placă. S-a ajuns până la defectare chiar. Scriam cu atâta avânt că nu mai aveam nevoie de „vreau azi o portocală” sau alte avansuri. Îno­tam ca un peşte fericit în neagra scriitură.

Nu am de ce mă plânge. Sunt fericită. Scrisul acesta liber, lipsit de preju­decăţi şi responsabilităţi, când poţi scrie orice, copia de oriunde, diverse tâm­penii inclusiv, prefăcându-mă, eu, o savantă perfectă şi ceilalţi, la rândul lor, că citesc studii savante. Când regele e gol-goluţ. Şi voi care mă plătiţi cu bani grei n-o să ştiţi adevărul, şi dacă o să ştiţi, o să mă scald în revolta voastră cu beatimdine, căci va fi, vai, prea târziu, mult prea târziu, iar eu atât de inexis­tentă. Povara cărţilor proaste voi o veţi purta, ca şi dispreţul cititorilor even­tuali. Scrisul la negru nu (mă) obligă…

În loc de 300 de pagini, am scris 500. Mi s-a plătit întotdeauna cu regula­ritate. După un timp apare doamna, mă invită la un restaurant (!) şi-mi dă­ruieşte un parfum (să put a parfum la fel ca ea, adică) scump, mă strânge de mână, mă ciupeşte de obraz cu învechita ei duioşie maternă. A auzit şi ea că plec. Pleci — Păcat, aici ai mai multe şanse. Da, să scriu toată viaţa la negru… În ţara asta sunt mulţi oameni inteligenţi, oameni politici adică, în primul rând, dar şi tot felul de subsecretari ori subminiştri, doctoranzi întru burse străine, publicişti renumiţi, scriitori fără inspiraţie etc. care ar avea foarte mare nevoie de asemenea studii, cercetări serioase, scrise cu talent, ar da bani grei pentru asta. Din câteva cărţi îţi iei şi o garsonieră decentă. Altfel chiar dacă scrii pentru tine, ce şanse ai, ştii cât te costă o carte? De acord, dar nu pot acum, trebuie o pauză, măcar o mică pauză…

Apropo, astăzi a fost lansarea cărţii, a fost foarte frumos. De ce n-ai fost? N-am vrut. Autorul îţi trimite un exemplar (ce drăguţ, scrâşnesc răbdător) cu autograf. O iau, o mângâi, iubita mea, cât m-am chinuit cu tine, ce frumoasă eşti, ce nouă şi ce pură! Citesc autograful: „Frumoasei domnişoare Antonia Buche, acest mic dar din partea Autorului”. Al Autorului aşadar, iar eu sunt o oarecare frumoasă domnişoară. Nu vreau s-o iau. Nu pot s-o suport. Am şters lucrarea din calculator, am aruncat toate foile, cartea asta m-ar dezechilibra. O restitui cu un vag rămas-bun. E scumpă, probabil, şi editura, ce prestigioasă… Eu n-am să public niciodată la o asemenea editură (devin melancolică şi sen­timentală). Doamna o ia, înţelegătoare: E mai bine aşa. M-am gândit să nu ţi-o dau. Discuţia noastră a luat sfârşit. Am fost pupată pe obraji. Aventura noastră a luat sfârşit. Cartea noastră a luat sfârşit. M-am dus în parcul meu preferat, am dezbrăcat parfumul de cutia strălucitoare. Scump, franţuzesc. L-am trântit cu putere de trotuar. Mirosul lui senzual, fin, delicat m-a învăluit o clipă, doar o clipă. Nimeni nu m-a văzut. M-am îndreptat spre casă, puternică şi tristă. Cu doamna parfumată nu m-am mai întâlnit niciodată.

 

Liliana Corobca, Negrissimo, Editura Arc, Chişinău, 2003, pp. 17-21.