Archive for the ‘negrissimo’ Category

„Nu există noțiunea de a ocoli abil cenzura pentru o carte publicată la editurile comuniste”

Septembrie 25, 2017

Revista Conta, Nr. 27 / 2017 /

 

Liliana Corobca în dialog cu Adrian G. Romila

 

– De unde pasiunea pentru cenzura literară, sub comunism? Are legătură cu originea ta basarabeană, adică fostă sovietică? De când datează? De dinainte de venirea ta definitivă în România? După aceea? E ceva ce te-a dus la ea?

– M-am ocupat foarte puțin de cenzura „literară”, pentru că fondul cenzurii se referea mai degrabă la instituția cenzurii, iar literatura era doar o mică parte din totalul atribuțiilor Direcției Generale a Presei și Tipăriturilor. M-a interesat întreg sistemul, mecanismul aproape perfect care activa impecabil. Preocupările pentru cenzură n-au nimic în comun cu originea mea „fostă sovietică”, pe atunci citeam Alexandre Dumas și pe alții ca el. Am mai spus: am ajuns din întâmplare la cenzură. După absolvirea doctoratului la Universitatea din București, cu o teză despre romanul românesc interbelic, am lucrat, din 2002, la Institutul „G. Călinescu” al Academiei Române, la departamentul „Exilul literar anticomunist” care s-a desființat în 2006. Am încercat atunci să propun un proiect nou, o temă de cercetare de lungă durată. Mi-a sugerat un scriitor din exil, Dan Culcer, să caut, la Arhivele Naționale, fondul „Comitetul pentru Presă și Tipărituri” de care eu nu auzisem în viața mea și nu știam că nevinovatul comitet era, de fapt, fioroasa cenzură. Am vrut să renunț la a-mi pierde vremea cu miile de rapoarte (fondul era enorm!), pentru că la institutul unde lucram nu mi s-a aprobat această temă și, răsfoind niște dosare, acestea nu m-au impresionat. Îmi aduc aminte de primul document care mi-a atras atenția: era semnat de un ofițer al Comisiei Aliate de Control și se zicea acolo că numai această comisie poate aproba care ziare trebuie să apară și care nu. În 2007, în luna mai, am început să studiez fondul.

– Cel mai recent roman al tău, Caiet de cenzor, apărut la Polirom, chiar ficționalizează subiectul pe care ești specialistă ca nimeni altcineva, la noi. Ai transformat, de fapt, un subiect arid într-unul captivant, căci e vorba, în romanul tău, de un cenzor care interiorizează cenzura și sendrăgostește de literatură.Exact de cea pe care, teoretic, trebuia s-o respingă, dacă era prea autentică, prea personală. E plauzibil un asemenea personaj în afara literaturii? Era, atunci, în epocă? Așa capacitate de seducție să exercite ficțiunea asupra unor cerberi ideologici? Sau nu erau atât de… cerberi?

– Sunt sigură că un asemenea personaj este plauzibil, ca aproape tot ce am scris eu în roman, de altfel. Dar să spun dacă era așa, atunci, în epocă, mi-ar fi foarte greu. Nu doar că nu am prins acea epocă, nici nu mă născusem pe atunci, nici nu am trăit în acel spațiu (în Uniunea Sovietică era altceva în acea perioadă), dar nici nu am încredere în mărturiile tardive ale unor cenzori supraviețuitori, pe care am evitat să îi contactez ca să mi povestească ei cum a fost. Am citit, de altfel, câteva asemenea mărturii, și am fost sigură că mai mult mă încurcă decât mă ajută. Iar în cenzură, noțiunea de „cerber” este destul de relativă. Poate că nu doar în cenzură. Am descris și în carte activitatea cenzorilor de la „Import-Export”, care făceau mai mult traduceri decât tăieturi în texte.

– Cunoști vreun caz mai special de scriitor român care să fi reușit să ocolească abil cenzura și să fi apărut, integral, cu o carte, așa cum și-a dorit?

– A descris Cicerone Ionițoiu, în Victimele terorii comuniste. Arestați, torturați, întemnițați, uciși cazul unui tânăr poet care și-a scris textele pe tăblițe de lut și le-a îngropat în pământ, în așteptarea unor vremuri mai bune. Înseamnă că a ocolit cenzura, dar nu cred că a făcut
acest gest disperat pentru că și-a dorit asta cu orice preț. Nu există noțiunea
de a „ocoli abil cenzura” pentru o carte publicată la editurile comuniste.
Acestea treceau prin zeci de etape și primeau zeci de aprobări până
ajungeau să fie publicate. Iar autori care să respingă ferm și categoric
sugestiile și intervențiile cenzurii nu erau mulți și, pentru că nici conținutul
cărților nu era anticomunist, de obicei, sunt sigură că multe cărți au apărut
așa cum și-au dorit autorii lor. Chiar dacă cenzura intervenea, bucuria de ați
vedea volumul publicat era mare și, în afară de asta, mai existau și unele
beneficii, inclusiv materiale; toate acestea făceau ca intervențiile cenzurii
să doară mai puțin. A ocoli abil cenzura însemna să publici în afara
sistemului cenzurii, adică în „samizdat”, ilegal, pe cont propriu, și să îți
asumi o serie de riscuri, arestarea inclusiv. Pe vremea ceea, mașinile de
dactilografiat erau înregistrate la Ministerul de Interne, chiar și acelea ale
cenzorilor, așa că orice text care nu era publicat pe filieră oficială, putea fi
identificat.

„Mă doare să văd că suferința, demnitatea și bunătatea nu sunt răsplătite”

– Știu că ai conferențiat mult pe tema asta, și aici, și în afară. Cum
ai simțit interesul publicului? Occidentalii pot pricepe ce s-a întâmplat, cu
adevărat, cu literatura și libertatea de a scrie în țările fostului bloc
comunist? Nu e ceva prea exotic, pentru ei?

– Găsesc un public total inocent și nepregătit, de unde să știe tinerii
de astăzi despre cenzură? Cei mai în vârstă cunosc fenomenul și își
amintesc cum au fost și ei, cândva cenzurați, dar mecanismul sofisticat al
cenzurii nu au prea avut cum să-l cunoască. Interesul trebuie trezit și
depinde de conferențiar. M-am temut să nu fie plictisitor ce le spuneam,
am încercat să prezint și momente care să-i intrige. În Occident există
câteva studii despre cenzură, câteva volume, dicționare, dar nu-s pentru
publicul larg. Cei interesați de fenomenul cenzurii comuniste nu se opresc,
de obice, doar la țările blocului comunist. Istoria cenzurii e fascinantă și
plină de surprize, cenzura în regimurile democratice se studiază, și ea.
Subiectul e perceput ca fiind unul mai degrabă sensibil, nu exotic. Mai ales
când anumite manifestări ale cenzurii contemporane par actualizări
nefericite ale fostului regim totalitar.

O altă temă dragă ție e cea din Kinderland, romanul care ți-a
adus după 2013 o binemeritată reputație europeană. Poți să-mi spui dacă
există vreo experiență marcantă, care să te fi făcut să scrii despre copiii
lăsați acasă de părinții plecați să muncească, în străinătate? Sigur, în
România e o realitate. E și în Basarabia, bănuiesc.

– Am pornit de la un caz din satul meu, din Republica Moldova.
Când văd studii, reportaje despre copiii abandonați, am un sentiment de
neputință. Mi-ar fi plăcut să închei acest capitol tragic, să schimb lucrurile
în bine. A existat o întâlnire cu un asemenea copil, despre am scris pe
coperta primei ediții a romanului. Apoi am tot repetat povestea băiețelului
de trei ani, pe care un tată cam bețiv și care venea pe acasă o dată pe an îl
uita pe la oaspeți și-l „recupera” a doua zi. Copilul era speriat că tatăl său o
să-l uite la oamenii străini și nu dorea nici jucării, nici fructe, se uita țintă
la taică-său. Povestea acestui băiețel nu a intrat în roman, dar a fost primul
meu contact cu asemenea copii și cu problema emigrației. În jurul nostru,
există multe probleme demne de atenția unui scriitor, dar eu am fost sigură
că voi scrie pe acest subiect numai după întâlnirea cu acel copil, după ce
m-am uitat în ochii lui speriați, triști. Mi-a transmis durerea lui de care eu
am putut să scap după ce am scris.

– Ai debutat cu o carte de proză despre care se știu puține lucruri,
Negrissimo, în 2003. Conține ea, in nuce, vreun subiect dezvoltat de tine,
mai târziu?

– Cartea a luat un premiu de debut important, care a constat în
distribuirea întregului tiraj autorului câștigător, aproape o mie de
exemplare, din care mi-au mai rămas doar vreo cinzeci, spre bucuria
părinților cărora le-am stricat niște divane pe care le bucșisem cu cărți. Numi
place să fiu autorul unei singure cărți, să reiau la infinit același subiect,
nu mă interesează un subiect dacă am scris deja despre el. S-ar putea să-l
reeeditez, la un moment dat, mai ales că e mai actual acum ca în 2003. E
despre plagiat și scrisul la negru, despre un personaj care ajunge într-o
societate secretă unde se scriu cărți „și pentru scriitorii geniali care nu s-au
născut încă”, e despre neputința unui „negrișor” de a se smuge din această
societate capcană, de a scrie un roman și de a-l semna cu numele său. E
poetic și fragmentat, are și teme conexe, secundare, cum ar fi singurătatea,
la care am revenit, într-o formulă oarecum asemănătoare, dar cu alt fundal,
în romanul Imperiul fetelor bătrâne. E cartea mea cea mai sofisticată.

– Te-ai ocupat și de literatura din exil, de poezia din exil. De pildă,
ai scris despre Alexandru Busuioceanu și despre deportații bucovineni în
Siberia. Întrevăd o recurență a marginalului, a transteritorialului și a
suferindului, în textele tale. Mă înșel? Sunt autorii și personajele „de
graniță” o preocupare predilectă a ta? Aș specula, iarăși, poziția ta
intermediară, în spațiul limbii române, dar și pasiunea pentru consecințele
ideologiei, în Est.

– Preferință pentru marginalizați și oropsiți, da, dar pasiune pentru
consecințele ideologiei, nu neapărat. Ambiție de a duce la capăt un proiect
greu, de a înțelege un mecanism și de a-l explica, inteligibil, și altora, care
poate vor merge mai departe decât mine. Cât despre exil și deportați, mă
doare să văd că suferința, demnitatea și bunătatea nu sunt răsplătite. Cărțile
dedicate lor e modul meu de a-i pune în valoare, de a face dreptate. Timpul
trece și se așterne peste toate uitarea, Alexandru Busuioceanu nu a fost
tradus și publicat integral în România, deși opera lui intensă și profundă nu
ar depăși câteva sute de pagini (a scris în spaniolă, limbă pe care eu nu o
cunosc). Exemple ca el sunt multe și e tot mai greu să atragi atenția
publicului asupra unor autori uitați, nedreptățiți, dar nu lipsiți de valoare.
Sper ca măcar corespondența lui, pe care am publicat-o acum 12 ani, să
apară, revăzută și adaugită, lucrez și la ea acum.

– Cum te percepi, autor basarabean sau român? Scriind în aceeași
limbă, mai contează? În Basarabia ești asimilată, ca scriitoare, sau
dimpotrivă, nu figurezi acolo pe nicăieri?

– Nu cred că contează cum mă percep eu, ci poate mai mult cum
mă percep ceilalți. Se întâmplă să fiu invitată la câte un festival
internațional și mă trezesc fiind „Moldovan writer” (dar există și varianta
„Romanian writer”, iar pe mine nu m-a întrebat nimeni de acolo vreodată)
sau să apară vreo cronică prin România unde sunt „autor basarabean”.
„Limba română este patria mea”, vorba poetului, iar în rest, să fim noi
sănătoși și să avem suficient entuziasm pentru a scrie. În R. Moldova am
debutat în 2003, celelalte cărți au apărut aici, în România. Unele nici nu au
ajuns în R.M., altele cu întârziere. Cred că figurez pe undeva, pe vreo listă
a autorilor contemporani. E adevărat că merg mai rar pe acasă, în ultimul
timp, și nu acord destulă atenție promovării mele ca autor în Republica
Moldova. Nu acord nici în România, dar aici accept să particip la
festivaluri, la târguri de carte. Nu refuz inițiativa editurii de a-mi promova
cărțile, răspund la anchete, la interviuri. Dacă acestea vin din Moldova,
răspund; dar vin mai rar. Romanul „Kinderland” este inclus în antologia
”Literatura din Basarabia. Început de secol XXI. Roman”,
antologatoarea mi-a spus că au fost selectate doar 12 romane din 100
propuse inițial.

– Neapărat aș vrea să-mi împărtășești experiența din rezidențele de
creație de care ai beneficiat. Cum și câte au fost? Sunt ele importante,
pentru un scriitor? Din ce puncte de vedere?

– Au fost mai multe în perioada când am plecat de la Institutul „G.
Călinescu” și nu am mai avut surse de venit. Trebuia cumva să
supraviețiesc, iar bursele în străinătate mi-au oferit mai mult decât
„supraviețuirea”. Pentru un scriitor este important să scrie și, dacă o bursă
îi oferă condițiile necesare, atunci ea contează foarte mult. Altfel, poți fi un
autor minunat și fără a avea o bursă. Am avut și burse de creație, dar și
burse pentru proiecte științifice, pentru unele am făcut eu cerere, la altele
am fost invitată. Am avut burse mai lungi sau mai scurte la Akademie
Schloss Solitude, Stuttgart (2009-2010), Internationales Haus der
Autorinnen und Autoren Graz (2012), Ranitz Stipendium – Ottensheim am
Donau, Austria (2013), Literarisches Colloquium Berlin (2017) etc. În
cadrul acestora am avut și lecturi, de obicei. Rezidențele mai presupun
multă comunicare cu scriitori din alte țări, de obicei, sau cu artiști din
diverse domenii, călătorii în locuri noi, întâlniri interesante. Și mult timp
pentru a scrie!

 

Anunțuri

Negrissimo

Iunie 29, 2012

Negrissimo, roman, Ed. Arc, Chisinau, 2003

Negrissimo, fragment actual

Iunie 29, 2012

Un fragment din Negrissimo (din ce în ce mai actual)

 

Privesc la geamul cu pisică. Astăzi nu-i. Mai bine. Mă molipseam de jalnica ei neputinţă când vrăbiile (de afară) dansau pe pervazul geamului făcându-i în ciudă. Prima dată s-o fi speriind ele când pisica se agita de partea cealaltă a ferestrei. Apoi probabil chiar le făcea plăcere s-o chinuie, iată suntem atât de aproape, dar nu ne poţi face nimic, inutil zgârii sticla cu ghearele tale. O pisicuţă ce se încălzeşte la soare. Se întinde pe pervaz şi rabdă vrăbiile needucate, nepoliticoase. Oare e bine să fii pisică, să nu faci nimic, să nu vrei nimic?

Blocul din faţa mea când ies la balcon. Cu viaţa lui cuminte şi misterioasă. Ziua mă uit la pisică, seara la scriitor. Poate nici nu-i scriitor, dar văd foarte clar masa lui de scris cu multe foi cu multe cărţi. O lampă de masă şi un om care în fiecare seară scrie. Cine ştie ce capodoperă chiar sub nasul meu. Îl ur­măream puţin şi intram la mine, mă aşezam la masa mea de scris îngustă, incomodă. La cartea mea antipatică. Acum merge mai bine, îmi îndeplinesc zil­nic norma, uneori o depăşesc.

Dar începutul a fost groaznic. După câteva pagini scrise (primele), te-am sunat ca să-ţi spun că renunţ, că nu-s în stare, că mor, nu pot, auzi? Femeia apăru după câteva ore, vaporoasă, parfumată, frumoasă, perfectă, pupându-mă matern pe amândoi obrăjorii. — Iubito (întotdeauna îmi spunea aşa, chiar şi atunci când ura noastră reciprocă nu mai putea fi ascunsă), e un exerciţiu pen­tru tine, înveţi să scrii, o faci într-o lună, ce subiect simplu şi câţi bani pentru asta, dacă aş putea să scriu ca tine, numai cu asta m-aş ocupa şi aş fi fericită… Eu eram de acord, dar cum să-i explic că nu pot? Nu suport fizic faptul că scriu la negru. Mi-e atât de rău după fiecare pagină scrisă, mi-e greaţă. Mă doare burta, mă doare capul. Îmi imaginez cum scriu, încerc să mă apropii tiptil de subiect, dar când ajung să scriu, nu ştiu ce din mine refuză. Şi e atât de închis totul necruţător nimicitor că-mi pare că am să mor cu foile nescrise în faţă. Dacă tot ce spuneam era adevărat, problema devenea serioasă. Femeia parfumată nu era decât un intermediar, dar m-a recomandat, avea nişte responsa­bilităţi… Dacă eram într-adevăr incapabilă, cu încăpăţânatul meu organism… Devenea tristă şi sincer îmi părea rău că nu pot s-o ajut. — Fă ce poţi. Ţi-e rău şi când aduni fişele? Alcătuieşte planul, bibliografia, nişte notiţe, îţi mai dau o lună… Într-adevăr, nu arăţi prea bine.

Voia să spună, probabil, că arătam ca o adevărată sperietoare. Descom­pusă, destrămată, rufoasă, răpănoasă, cu părul ca o căpiţă de fân, cu faţa uscată, buze supte crăpate, cu ochi roşii de plâns şi de conjunctivită cronică, dădeam senzaţia de ceva degradat şi murdăritor. M-o fi pupat în silă, cred că-i era greaţă de mine chiar şi atunci când mă pieptănam şi mă îmbrăcam mai curăţel.

Senzaţia că te cufunzi în scris ca într-o mlaştină care te trage tot mai jos, deasupra mlaştinii o mână care, grăbită, înfricoşată, scrie ceva, dar ce folos? Scrisul nu te va salva, căci nu-ţi aparţine, ai vândut soluţia ta ultimă pentru nişte bani. Te-ai vândut ca un câine, ţi se vor arunca banii şi şutul inevitabil în fiind… Ce mai vrei?

Nu există subiect mai urât, mai msignifiant… De fapt, mi s-a spus de la bun început: iată tema, cam câte pagini, decent, nu-i caz de mare capodoperă, scrie şi tu acolo să fie scris. Avem noi bani şi relaţii ca totul să iasă cât de onorabil ne convine. Ne trebuie cineva care să „umple” adecvat 300 de pagini.

Sigur, din punctul de vedere al conţinutului, eram cea mai indicată persoa­nă. Eram specialist în domeniu. De ce au nevoie oamenii de cărţi (cu numele lor pe copertă!), mai şi plătesc bani grei pentru ele. Nu-i treaba mea. Eu să umplu 300 de pagini. Dispreţ, greaţă, ură şi alte autosentimente bănuite pe care să le depăşesc. De fapt, nici n-ar trebui să-mi pese de ele. Şi, mai presus de toate, deprinderea. În primele zile mi-am stabilit o normă mică, un obiectiv uşor de atins adică. Două pagini. Şi ce dacă ţi-e rău, scrie două pagini şi vomită apoi cât îţi pofteşte inima. De murit, nu mori (că nu se moare cu una cu două). Bravo! După fericirea primelor două pagini scrise uitai de tot răul închipuit sau adevărat. Apoi până la 10 pagini pe zi. Regim: 7.30 — deşteptarea, 8 — micul dejun, 9-12 — primul scris (4 pagini), 12-15 — un fruct, cumpărat pâine, o distracţie, prânzul, privit pisica de la balcon, altele…, 15-19 — al doilea scris (6 pagini). Dacă norma e îndeplinită, urmează un ceva bun, ceva dulce, poate chiar un film american seara, în calitate de premiu că ai fost sârguincioasă, că meriţi. În cazuri excepţionale, de maximă satisfacţie personală (când am ter­minat primul capitol, de pildă), îţi permiţi să-ţi cumperi o carte la care visezi de mai mult timp, ba chiar îmi dăruiesc şi două zile (cel mult!) în care s-o citesc. Rup adică din timpul meu „negru” în interese personale.

Dimineaţa îmi pun un obiectiv-dorinţă. De pildă, vai ce mult îmi doresc o portocală, nu mai pot fără portocală! Până la 12 scriam şi ieşeam apoi în oraş după portocală. O mâncam atent încet delectându-mă, încercam să fiu fericită mâncând-o, să-mi demonstrez cum depinde fericirea unui om de o portocală.

Deja după primul capitol, răul, greaţa mi-a trecut. Făcusem prezentarea generală, istoricul obiectului cercetat, am considerat că am trecut de ce-a fost mai greu. Apoi fenomenul despre care scriam mi s-a părut interesant. N-are rost mi-am zis, să-1 urăsc, nu-i vinovat, de unde să ştie că o să fie studiat de cineva la negru, bietul subiect. Cu atâta încrâncenare. Care se destrăma încet. Uită că eşti negru, pune-ţi în aplicare antenele şi încearcă să iubeşti (spuneai că nu poţi să scrii decât dacă iubeşti). Să-mi iubesc obiectul/ subiectul şi să mă apropii de el cu tandreţe, cu emoţie, cu gelozie dacă l-a mai atins cineva înaintea mea, cu ură dacă 1-a înţeles cineva mai bine decât mine.

Scrisul la negru nu presupune, în general, aşa ceva. Nu trebuie să te implici, să intri, să te trădezi, să fii personal (dacă te recunoaşte cineva?). Nu trebuie să exişti acolo unde scrii. Să scrii cu un fel de indiferenţă, alb, deşi negru.

Zilele mele trec scriind. M-ai găsit într-o seară când îmi săvârşeam lunga şi meritata plimbare prin parc. Auzisem că ai plecat, nu ştiam că eşti încă aici. Da, sunt, n-am plecat. Tânărul mi-a aprins ochii cu ochii lui scânteietori. Mă bucur că te-am întâlnit. Îmi faci un articol? Şi zâmbeşte. Mi-1 aduci când e gata, (pauză) nu mă fa să aştept prea mult.

Cu dragoste, cu gingăşie etc. m-am apucat să-i scriu articolul. Tu, care mă scoţi din mocirla asta fără capăt, care ai încredere în mine şi-mi oferi această şansă… în sfârşit voi scrie şi voi semna cu numele meu. Eu scriu. Cu adevărat, din tot sufletul… Tot ce-am făcut la lucrarea ceea infirmă îmi e străin, nu mă recunosc, îmi e ruşine, mă îngrozesc aberaţiile […] cum am putut să scriu aşa ceva? Dar ţie îţi voi scrie ceva adevărat, demn, profund, tulburător, surprin­zător, poate chiar original şi extrem de inteligent. Desigur că ţii la mine dacă îmi ceri tocmai mie să scriu acest articol. Şi după el ce poveste frumoasă va urma… Nu am dreptul să ratez, nu pot pierde această ocazie.

Şi desigur că am ratat şi am pierdut. Nu înţeleg cum de n-am putut scrie măcar ceva. Nimic. Nici două fraze închegate. Dacă vreo idee căpăta contur, când dădeam s-o întind pe hârtie, nimic din ce-mi doream, totul stupid, confuz. Cum să-ţi dau asemenea prostii, asemenea naivităţi, cum să stea numele meu sub rândurile idioate? Ideea că nu pot, că pur şi simplu nu pot, mi s-a furişat pe la spate. Stau cu nefericita foaie pe care nu e scris nimic, nişte începuturi de cuvinte. Casc ochii să înţeleg dacă se poate. Ce să înţelegi… Te-am evitat (şi acum te mai evit), n-o să-ţi scriu niciodată, am plâns, mi-am plâns cine ştie ce dragoste sau şansă şi m-am întors ca un câine jerpelit (prăpădit) la scrisul meu negru. Unde nu trebuie să impresionez, să fiu originală, extraordinară, unde pot să fiu stupidă oricât, pot să greşesc şi să gândesc, pot să fiu cum sunt şi cum vreau. Nu exagerez. Sunt neagră. Sunt cea mai neagră.

După fiecare capitol primeam banii. Doamna parfumată care mă trata ca pe un copil genial era foarte încântată. Simţeam după satisfacţia ei, socotea probabil că face o afacere bună. Eu interpretam: m-am vândut prea ieftin, capul meu e mai important (de fapt, eram şi eu mulţumită din anumite puncte de vedere), din discuţie înţelegeam că nu citeşte ce am scris şi că nici n-o preocupă. — Iubito, îţi mai este rău? Mă întreabă pe un ton înduioşător. M-ai speriat atunci. — Dar e atât de responsabil, subiectul e complicat, trebuie să vin cu
inovaţii, să fac analize atente… Minţeam eu cu neruşinare. Gândea stiloul înaintea mea. Băteam apă în piuă până se revărsa peste „normă”, doar ca s-o înde-plinesc. Scriam tot felul de citate din capul meu, iar dacă vreo opinie a unui savant se potrivea din întâmplare şi o scriam, alte informaţii (editură, anul apariţiei) le completam din gând, ce plăcere a falsificaţiei! De două ori am prezentat monografii pe care nici măcar nu le-am deschis, dar le-am comparat între ele. Am făcut paralele cu cercetători străini inexistenţi, dar care sună bine
într-un studiu serios. Un cercetător rus contemporan afirma în această privinţă
sau un important savant spaniol (şi-i spuneam numele) care a scris câteva cărţi
despre acest fenomen (puneam câteva cărţi cu anul apariţiei)…

A început să-mi placă. S-a ajuns până la defectare chiar. Scriam cu atâta avânt că nu mai aveam nevoie de „vreau azi o portocală” sau alte avansuri. Îno­tam ca un peşte fericit în neagra scriitură.

Nu am de ce mă plânge. Sunt fericită. Scrisul acesta liber, lipsit de preju­decăţi şi responsabilităţi, când poţi scrie orice, copia de oriunde, diverse tâm­penii inclusiv, prefăcându-mă, eu, o savantă perfectă şi ceilalţi, la rândul lor, că citesc studii savante. Când regele e gol-goluţ. Şi voi care mă plătiţi cu bani grei n-o să ştiţi adevărul, şi dacă o să ştiţi, o să mă scald în revolta voastră cu beatimdine, căci va fi, vai, prea târziu, mult prea târziu, iar eu atât de inexis­tentă. Povara cărţilor proaste voi o veţi purta, ca şi dispreţul cititorilor even­tuali. Scrisul la negru nu (mă) obligă…

În loc de 300 de pagini, am scris 500. Mi s-a plătit întotdeauna cu regula­ritate. După un timp apare doamna, mă invită la un restaurant (!) şi-mi dă­ruieşte un parfum (să put a parfum la fel ca ea, adică) scump, mă strânge de mână, mă ciupeşte de obraz cu învechita ei duioşie maternă. A auzit şi ea că plec. Pleci — Păcat, aici ai mai multe şanse. Da, să scriu toată viaţa la negru… În ţara asta sunt mulţi oameni inteligenţi, oameni politici adică, în primul rând, dar şi tot felul de subsecretari ori subminiştri, doctoranzi întru burse străine, publicişti renumiţi, scriitori fără inspiraţie etc. care ar avea foarte mare nevoie de asemenea studii, cercetări serioase, scrise cu talent, ar da bani grei pentru asta. Din câteva cărţi îţi iei şi o garsonieră decentă. Altfel chiar dacă scrii pentru tine, ce şanse ai, ştii cât te costă o carte? De acord, dar nu pot acum, trebuie o pauză, măcar o mică pauză…

Apropo, astăzi a fost lansarea cărţii, a fost foarte frumos. De ce n-ai fost? N-am vrut. Autorul îţi trimite un exemplar (ce drăguţ, scrâşnesc răbdător) cu autograf. O iau, o mângâi, iubita mea, cât m-am chinuit cu tine, ce frumoasă eşti, ce nouă şi ce pură! Citesc autograful: „Frumoasei domnişoare Antonia Buche, acest mic dar din partea Autorului”. Al Autorului aşadar, iar eu sunt o oarecare frumoasă domnişoară. Nu vreau s-o iau. Nu pot s-o suport. Am şters lucrarea din calculator, am aruncat toate foile, cartea asta m-ar dezechilibra. O restitui cu un vag rămas-bun. E scumpă, probabil, şi editura, ce prestigioasă… Eu n-am să public niciodată la o asemenea editură (devin melancolică şi sen­timentală). Doamna o ia, înţelegătoare: E mai bine aşa. M-am gândit să nu ţi-o dau. Discuţia noastră a luat sfârşit. Am fost pupată pe obraji. Aventura noastră a luat sfârşit. Cartea noastră a luat sfârşit. M-am dus în parcul meu preferat, am dezbrăcat parfumul de cutia strălucitoare. Scump, franţuzesc. L-am trântit cu putere de trotuar. Mirosul lui senzual, fin, delicat m-a învăluit o clipă, doar o clipă. Nimeni nu m-a văzut. M-am îndreptat spre casă, puternică şi tristă. Cu doamna parfumată nu m-am mai întâlnit niciodată.

 

Liliana Corobca, Negrissimo, Editura Arc, Chişinău, 2003, pp. 17-21.

the solitude’s seduction (liliana corobca)

Iulie 9, 2010

the solitude’s seduction

dangerous as poison

smelling well artistically

sterile useless

murderer

Pygmalion planned to build Galateea. He chose an egg as raw material. But the egg has already a famous form. Pygmalion doesn’t care, he tries to sculpt it, to shape it, to press it, to educate it and to give it the wanted form. The egg, fundamental element, primordial and finite, gets upset and cries secretly. Then, it rebels against Pygmalion and shows its disagreement by revolving on its own axis, as a globe. But Pygmalion doesn’t come to the end of his tether. He catches it and fixes it well using a special multi-dimensional system. At its wit’s end, the egg uses all its force, takes off and bang! on Pygmalion’s forehead. Then, it drips down his nose, his mouth and his chin, giving his stupid creator a feeling of sickness and prurient pleasure.

You’re my favourite library, Antonia. Did you know? By your side I can peacefully exist, your books make me feel free. You’re an enormous place, pure and intelligent. Your silence (because you always write and you never speak) is parental, protective. Safety. If you stopped writing, you would jump into my arms as a child and you would start kissing me. You are the same, you haven’t changed. Like a good mother you forgive my mistakes. I can make mistakes, but I come back to you. No one knows me better, no one loves me more. Write, my lover, write.

My loneliness is like a weapon.

We lick our injuries, we stitch our frustration.

Mysteriously, the castle is watching me.

You don’t have all the keys to open its doors.

You don’t know so many serenades to sing to my remote window.

You will never reach me.

The castle is watching me, great-hearted.

I came in and there was nobody. I didn’t come in intentionally, when you were not there but by coincidence. Your room was a little bit spacious than ours and you had more computers. If I hadn’t entered the room, everything would have been completely different, I would have been another Antonia today. An expensive toy that hangs on a wall. A little scorpion that moved his legs attracted me, I don’t know what I did to it, maybe I rolled it up just for play and hidden doors opened, all the walls had doors with mirrors from where Antonia looked curiously. A door didn’t have a mirror, I went in there. Laboratory or what is this? Dozens of screens with sketches. Images, pieces of Antonia, what they do what they say what they sing… You cannot plan my song, my dance, my drawing. You cannot be my God, you cannot.

Everything is possible.

(translated by Ioana Coman)

texte in limba germana de Liliana Corobca, aus dem Rumänischen von Georg Aescht

Ianuarie 22, 2010

  

Pygmalion wollte Galatea erschaffen. Als Rohmaterial wählte er ein Ei. Das Ei jedoch hat schon eine berühmte Form. Pygmalion kümmert sich nicht darum, er versucht es zu behauen, umzuformen, einzudellen, zu züchtigen, in die erträumte Form zu bringen.

Das Ei, ein wesentliches, ursprüngliches und vollkommenes Element, ärgert sich und klagt im geheimen. Dann begehrt es auf und äußert seinen Ärger, indem es sich um die eigene Achse dreht, wie ein Globus.

Aber Pygmalion läßt sich nicht beirren, er hält es fest und fixiert es mit Hilfe einer speziellen mehrdimensionalen Vorrichtung.

In seiner Verzweiflung nimmt das Ei all seine Kräfte zusammen, fliegt auf und, zack, Pygmalion gegen die Stirn. Darauf rinnt es über seine Nase hinunter zum Kinn und zum Mund und erfüllt den dummen Schöpfer mit Ekel und Wollust.

Pigmalion intenţiona s-o construiască pe Galateea. În calitate de material brut şi-a ales un ou. Dar oul are deja o celebră formă. Lui Pigmalion nu-i pasă, încearcă să-l sculpteze, să-l modeleze, să-l tocească, să-l educe şi să-i dea forma visată.

Oul, element esenţial, primar şi finit, se supără şi plânge în taină. Apoi se revoltă şi îşi exteriorizează nemulţumirea învârtindu-se în jurul axei sale, ca un glob. Dar Pigmalion nu se pierde cu firea, îl prinde şi îl fixează bine cu ajutorul unei instalaţii speciale pluridimensionale.

Exasperat, oul îşi adună toa­te puterile, îşi face vânt şi poc! lui Pigmalion în frunte. Se prelinge apoi pe nas, pe gură şi pe bărbie, umplându-l cu un sentiment de greaţă şi plăcere lascivă pe creatorul prost.

die Verführung der Einsamkeit            seducţia singurătăţii

gefährlich wie Gift                         periculoasă ca o otravă

duftet artistisch                               mirosind frumos artistic

steril unnütz                                                       sterilă inutilă

mörderisch                                                         ucigaşă

 

Nie habe ich begriffen, was sie von mir erwarteten. Manchmal war ich aufreizend und entfesselt, rauchte wie eine Schlängin und starrte die Leute an. Es wurde still, die Männer mieden meinen Blick, der Patron wurde zum Fremden und sperrte mich in seinen Lieblingskäfig, den „Löwenkäfig“. Den Löwinnenkäfig. Nach und nach gingen die Lichter aus, und ich, verwirrt und verärgert wie ich war, wußte nicht, was ich tun sollte. Von irgendwo kam Musik, eine wellenförmig schwingende Musik. Die Männer stellten sich merkwürdig auf und brummten etwas, wahrscheinlich summten sie die Melodie. Ich meinte auf einer Bühne zu sein und ein Publikum vor mir zu haben, das etwas Schönem von mir entgegenfieberte. Ich beschließe zu tanzen. Sie sehen mir mit glänzenden Augen zu, wahrscheinlich tanze ich schön. Ich tanze meine Zeichnung von gestern, die ich gerade fertiggestellt habe, oder meine Zeichnung von morgen, die ich beginnen werde. Manchmal beginnt der Patron etwas aus dem Repertoire seines Lieblingssängers zu summen, er hat eine sinnliche Stimme, sie reißt die Hörer rundum mit. Ich tanze auch ihre Zeichnungen.

Ich wurde müde und streckte mich behaglich in meinem Käfig aus, lauschte der immer zauberhafteren Musik und verfolgte den immer rätselhafteren Tanz der Männer.

Niciodată n-am înţeles ce aşteptau de la mine. Uneori eram provocatoare şi dezlănţuită, fumam ca o şerpoaică şi priveam insistent. Se făcea linişte, bărbaţii îmi evitau ochii, patronul devenea străin şi mă închidea în cuşca lui preferată, „cuşca leilor”. A leoaicei. Luminile se stingeau treptat şi eu, dezorien­tată şi supărată, nu ştiam ce să fac. Muzica se auzea de undeva, o muzică un­duitoare. Bărbaţii se aliniau ciudat şi murmurau ceva, probabil fredonau. Aveam impresia că sunt pe o scenă şi am în faţa mea un public care vibrează şi aşteaptă de la mine ceva frumos. Hotărăsc că voi dansa. Mă privesc înfloraţi, probabil dansez frumos. Dansez desenul meu de ieri, pe care tocmai l-am ter­minat sau desenul meu de mâine pe care îl voi începe. Uneori Patronul începe să fredoneze din repertoriul preferatului lui, are o voce senzuală, făcându-i pe ascul­tători să freamăte înjur. Dansez şi desenele lor.

Eu oboseam şi mă tolăneam în cuşca mea, ascultând muzica tot mai fermecătoare şi privind dansul tot mai neînţeles al bărbaţilor.