Posts Tagged ‘censorship’

Propagandă şi agitaţie (cronică de Emanuel Modoc)

septembrie 11, 2015

http://revistacultura.ro/nou/2015/07/propaganda-si-agitatie/

Propagandă şi agitaţie

UN ARTICOL DE EMANUEL MODOC

Liliana Corobca, Controlul cărţii. Cenzura literaturii în regimul comunist din România, Editura Cartea Românească, Bucureşti, 2014, 374 p.

 

„A book is a loaded gun in the house next door… Who knows who might be the target of the well-read man?“ – Ray Bradbury, Fahrenheit 451

Liliana Corobca, deopotrivă cercetătoare şi prozatoare (autoare a romanelor Negrissimo, Un an în paradis şi Kinderland), este, probabil, cel mai avizat exeget al cenzurii comuniste româneşti din momentul de faţă. Dovadă şi prezenţa, deloc modestă, în volume editate şi consacrate literaturii de exil (Alexandru Busuioceanu. Un roman epistolar al exilului românesc. Corespondenţa (1942-1961), Poezia românească din exil) sau cenzurii (Epurarea cărţilor din România. Documente (1944-1964), Instituţia cenzurii comuniste din România (1949-1977) etc.). Volumul de faţă, Controlul cărţii. Cenzura literaturii în regimul comunist din România, e o amplă monografie ce scoate la suprafaţă mecanismul complex şi, cel mai adesea, deconcertant, al cenzurii, în general, şi al organelor de cenzură comuniste, în particular. Meritul acestei cărţi rezidă în documentarea exhaustivă a fenomenului şi în scoaterea la iveală a unor documente până acum inedite, care demonstrează caracterul de maşinărie plurivalentă al cenzurii.
Cenzura şi directivele sovietice
Controlul cărţii… este, în primul rând, o lucrare comparativă, cu trimiteri la tot pasul către organele de cenzură sovietice, care ajută la crearea unei imagini complete a cenzurii în spaţiul românesc. Prin raportarea constantă la instituţia de cenzură sovietică (denumită Glavlit şi care a fost înfiinţată în 1922), ni se aminteşte faptul că organele româneşti de cenzură au fost mereu subordonate directivelor instituţiilor sovietice de cenzură, la fel cum organizarea statală a Republicii Populare România a fost subordonată URSS-ului. Lucrarea Lilianei Corobca este totodată şi una expozitivă, ce parcurge diacronic principalele structuri de cenzură prezente în spaţiul românesc, de la Cenzura Centrală Militară, înfiinţată în 1945 cu rolul de a controla presa, corespondenţa externă şi corespondenţa internă, până la Comisia Aliată de Control, ce avea să înlocuiască Cenzura Centrală Militară în 1946 şi care, potrivit autoarei, a constituit cea mai importantă etapă a cenzurii din perioada de început şi care a avut efecte drastice asupra schimbării mentalitare în regimul comunist. Spaţiul cel mai amplu al cărţii este dedicat Direcţiei Generale a Presei şi Tipăriturilor, instituţia românească de cenzură care a avut cea mai amplă activitate (1949-1977) şi al cărui model a fost preluat după Glavlit-ul sovietic. Abia în cadrul analizei structurii DGPT-ului putem observa complexitatea sistemului comunist de cenzură.
Revenind la componenta comparativă a studiului, un foarte bun exemplu al raportului de subordonare a statului român faţă de URSS în ceea ce priveşte cenzura şi totodată unul care ar putea stârni oarecare amuzament îl reprezintă scoaterea din circulaţie şi cenzurarea unei lucrări scrise de Gh. Gheorghiu-Dej, intitulată Despre alianţa dintre clasa muncitoare şi ţărănimea muncitoare (apărută în 1952). În contextul în care, în România, colectivizarea începuse deja în 1949, lucrarea pornea de pe o poziţie teoretică marxist-leninistă ce accepta coabitarea clasei muncitoare şi a ţărănimii şi care avea scopul de a câştiga susţinerea ţăranilor săraci. Fiind o poziţie politică acceptabilă în momentul apariţiei, această lucrare ajunge să fie „depăşită ideatic“ începând cu anul 1956, când a avut loc Congresul al II-lea al P.M.R (Partidul Muncitoresc Român), care preconiza o schimbare a formei de guvernământ. Astfel, putem sesiza că nici măcar dictatorii statelor comuniste nu erau scutiţi de mecanismul cenzurii şi că directivele sovietice reuşeau să se impună chiar şi în faţa liderilor statelor subordonate. În acelaşi timp, cu greu scapi de senzaţia că Liliana Corobca pare să deţină un control mult mai solid asupra componentei sovietice, pe care o tratează cu intervenţii exegetice superioare celor cu care discută spaţiul românesc. Acest fapt poate fi şi din cauza anvergurii studiilor consacrate cenzurii sovietice şi diferenţei frapante dintre cantitatea de exegeză dedicată fenomenului rusesc şi cea dedicată cenzurii în România. Pentru spaţiul autohton, autoarea optează însă pentru puterea exemplului, iar apelul la numeroasele resurse documentare salvează unele capitole ce tind spre sterilitate discursivă. Ajunge doar să alegem un exemplu al haosului instaurat de cenzura comunistă în primii ani: „Deşi primeau indicaţii să distrugă cărţi cu conţinut „duşmănos“ sau „fascist“ publicate între 1917-1944, consilierii regionali înţelegeau să ardă întreaga bibliotecă, iar cenzorii din Bucureşti, veniţi ulterior să vadă cum a decurs epurarea, descopereau că nu mai au ce controla: «În urma unei dispoziţii a C.C.M. s-au distrus toate cărţile editate înainte de 23 august 1944, fără niciun fel de criteriu». (Galaţi)“ pentru a putea conchide că orice comentariu suplimentar ar fi fastidios.
„Bun de tipar“
Însă aspectul cel mai interesant al volumului Controlul cărţii… este reprezentat de felul în care Liliana Corobca urmăreşte evoluţia Direcţiei Generale a Presei şi Tipăriturilor. Dacă înainte de înfiinţarea DGPT-ului criteriul unic de epurare a cărţilor era „defascizarea“, înlăturarea cărţilor considerate „duşmănoase“, criteriile de cenzurare au fost treptat modificate pe măsură ce România comunistă îşi modifica relaţiile cu alte state sau în funcţie de noile directive primite din partea URSS-ului. Evoluţia DGPT-ului a fost una vertiginoasă, astfel încât, în 1952, atribuţiile acestei instituţii însumau atât controlul cărţilor şi a publicaţiilor periodice, cât şi a radioului, cinematografiei, muzeelor şi expoziţiilor. Criteriile de selecţie ale cărţilor şi publicaţiilor „periculoase“ dovedesc arbitrariul acestui sistem de cenzură. De pildă, în 1956, în urma aceluiaşi Congres al II-lea al P.M.R., un nou document, numit „Propuneri pentru decongestionarea reţelei de difuzare şi a bibliotecilor“, a fost diseminat, care, pe lângă criteriile de retragere a unor cărţi/lucrări cu subiecte „depăşite“ sau cu subiecte ce intrau în directă contradicţie cu tezele expuse la acel congres, conţinea şi o secţiune dedicată cărţilor „depăşite de actualitatea politică internaţională“. Erau scoase din circulaţie „materiale care conţin injurii la adresa conducătorilor Iugoslaviei“, „rapoarte, articole şi cuvântări care conţin aprecieri şi date inactuale cu privire la situaţia din diferite ţări“, „lucrări despre ţările capitaliste şi personalităţi politice din aceste ţări scrise pe un ton injurios“. La capitolul beletristică, erau considerate ca fiind nerecomandabile cărţi scrise „în chip artificial, nelegate de realitate“, cărţile „sentimentale“ („Dacă sunt demoralizante, se scot din circulaţie“), romane erotice („Dacă e dragoste sănătoasă, optimistă, legată de viaţă sunt recomandabile. Cele ce urmăresc aţâţarea simţurilor, maladive, sunt nedifuzabile şi se vor scoate din biblioteci“) etc. Toate aceste documente sunt atent culese de către autoare atât pentru a reda în mod fidel caracterul arbitrar, chiar absurd, al cenzurii comuniste, cât şi pentru a explica exhaustiv fenomenul cenzurii româneşti ca mecanism de mutilare culturală. Literatura (a se citi în sensul larg, ce acoperă toate domeniile cunoaşterii) acelei epoci, aşa cum e prezentată în Controlul cărţii…, e dominată de haos, de biblioteci întregi date „la topit“ şi de cărţi cenzurate „peste noapte“.
O altă componentă a mecanismului Direcţiei Generale a Presei şi Tipăriturilor care constituie un subiect de larg interes în carte e legată de existenţa unui „fond special“, unde se găseau exemplare ale cărţilor interzise, salvate, în mod ironic, de acţiunile de epurare. Păstrate pentru utilizarea lor în scopul unor eventuale cercetări ştiinţifice, care puteau fi întreprinse doar de oameni de încredere ai sistemului comunist sau pentru cercetări desfăşurate de parchet în cazul în care erau anchetaţi scriitori sau ziarişti, cărţile din „fondul special“ constituie, în prezent, o sursă nepreţuită pentru studierea fenomenului cenzurii în România.
Sinteza Lilianei Corobca se încheie cu o subtilă analiză a „desfiinţării cenzurii“ din 1977. Autoarea operează cu ghilimelele de rigoare, întrucât această „desfiinţare“ a fost doar o stratagemă folosită de Ceauşescu pentru a intra în graţiile Occidentului. Realitatea era alta, căci presiunile Securităţii ceauşiste nu au făcut decât să dea naştere unor noi forme de cenzură: autocenzura, complicitatea, limbajul esopic, cenzura represivă. Dispărea, aşadar, doar instituţia specializată, nu şi… specializarea, iar autoarea apreciază: „cazul României după 1977 este elocvent pentru a demonstra eficienţa cenzurii fără o instituţie specializată“. Cartea Lilianei Corobca poate fi considerată un studiu de referinţă în domeniu, cu atât mai mult cu cât, fiind o lucrare abundent documentată, re-creează, printr-un proces remarcabil de inginerie inversă, mecanismul cenzurii comuniste în cultura românească.

Reclame

Lansare de carte la Cluj

februarie 12, 2015
Institutia cenzurii comuniste, 1949-1977, vol. I-II

Institutia cenzurii comuniste, 1949-1977, vol. I-II

MECANISMELE CENZURII COMUNISTE ÎN ŢĂRILE FĂRĂ „GLAVLIT”

aprilie 1, 2012

Faţă de alte ţări ale blocului comunist, Ungaria a avut, din punctul de vedere al sistemului cenzurii, un statut mai special. În această ţară n-a existat o instituţie similară Glavlitului, cenzura fiind coordonată de partid. Toate instituţiile culturale s-au subordonat Comitetului pentru Politica Culturală, înfiinţat cu scopul de a stabili „normele pe care artiştii şi scriitorii trebuie să le urmeze”[1]. Pierre Kende, în studiul „Censorship in Hungary”, precizeată că „prima obligaţie a tuturor instituţiilor culturale din ţară, de la redacţiile ziarelor politice până la editurile de carte pentru copii, teatrele, instituţiile ştiinţifice şi artistice, a constat în exersarea cenzurii”[2], altă ipostază a cenzurii s-a manifestat în „conştiinciozitatea jurnaliştilor şi editorilor, dublată, în majoritatea cazurilor, de vigilenţă profesională şi un subtil instinct politic”. Cenzura făcea parte din activitatea cotidiană a editurilor, care se aflau sub supravegherea statului.

După înlăturarea de la putere a lui Rákosi[3], între 1957-1963, la începutul guvernării lui János Kádár[4] urmează o perioadă de relaxare culturală, fiind republicaţi şi unii autori interzişi; „cenzura a rămas prerogativa editorilor individuali, care primeau note cu tot ce era inacceptabil în publicaţiile lor, la întâlnirile bisăptămânale ale editorilor sub auspiciul Secţiei de propagandă a C.C. a Partidului. ”[5] În 1965, „Biroul de Informaţii al guvernului era responsabil de distribuirea materialelor străine în Ungaria, iar Direcţia Generală a Publicaţiilor de pe lângă Ministerul Culturii de autorizarea publicaţiilor interne”[6].

În 1977 apare prima publicaţie în regim samizdat, volumul Profil, o colecţie de 34 de eseuri pe teme literare, filosofice şi sociologice[7], care pune începutul unei tradiţii a samizdat-ului în Ungaria.

Nici în Germania de Est  nu a existat o instituţie specială pentru exercitarea cenzurii, fapt care îi permitea Erich Honecker[8] să pretindă că „Noi nu avem cenzură. Cenzura înseamnă că trebuie să duci şpalturile la verificare. Din acest punct de vedere se poate constata faptul că, spre deosebire de celelalte ţări socialiste, noi nu avem cenzură”[9].  Bodo Plachta, specialist în cenzura şi literatura germană, aduce nenumărate exemple care infirmă cuvintele oficialului german. De altfel, în 1991, doi cercetători, Ernest Wichner şi Herbert Wiesner, au publicat o carte, Cenzura în RDG. Istoria, practica şi «estetica» interzicerii literaturii[10], cu ocazia deschiderii unei expoziţii despre cenzură, în care au fost expuse operele scriitorilor, cu pagini cenzurare, comentându-se motivul.  Intervenţiile „redactorilor”  demonstrează similitudinea activităţii cenzoriale între o ţară cu Glavlit şi una fără astfel de instituţie, volumul oferind o panoramă asupra politicii culturale şi o incercare de descifrare a mecanismului cenzurii în RDG (şi nu numai). Această idee e susţinută şi de cenzorul sovietic Solodin, care afirmă: „Singurii faţă de care nu am avut niciodată niciun fel de pretenţii au fost nemţii de est, care şi-au creat un sistem de control uimitor din punctul de vedere al elasticităţii şi efectivităţii, când cenzura prealabilă nu exista şi toată responsabilitatea le revenea redactorilor de ziare care erau, în esenţă, şi cenzori.”[11]

La fel ca în Ungaria sau în Republica Democrată Germană, în Iugoslavia „controlul media şi al tipăriturilor a fost responsabilitatea politică a editorilor”[12] .


[1] Mihály Szegedy-Maszác, „The Introduction of Communist Censorship in Hungary: 1945-49” (pp. 114 -125) în History of the Literary Cultures of East-Central Europe…, ed. cit.,  p. 122.

[2] Pierre Kende,  Censorship in Hungary…, ed. cit., p. 44.

[3] Mátyás Rákosi (1892-1971) – Secretar General al Partidului Comunist Ungar (1945- 1948), Secretar General al Partidului Muncitoresc Ungar (1948-1956), dictator stalinist care a dus o politică de teroare împotriva opoziţiei, imitând regimul sovietic.

[4] János Kádár (1912-1989) – Secretar General al Partidului Muncitoresc Ungar (1956-1988), în timpul guvernării lui,  Ungaria a cunoscut o perioadă de stabilitate şi liberalizare, cum nu a existat în alte ţări ale blocului comunist.

[5] Hungary  de George Gömöri în Censorship : a world encyclopedia, ed. cit.,  p. 1124.

[6] Censorship: An English and Hungarian View, Hungarian Background Report Nr. 173/ 3 aug. 1978 în Ioana Macrea-Toma, op. cit., p. 226.

[7] Hungary  de George Gömöri, op. cit., p. 1125.

[8] Secretarul General al Partidului Socialist Unit din Germania, conducătorul Germaniei de Est între 1971-1989.

[9] Bodo Plachta, Zensur, Stuttgart, Reklam, 2006, p. 187.

[10] Zensur in der DDR. Geschichte, Praxis und „Aestetic“ der Behinderung von Literatur, erarbeitet und herausgeben von Ernest Wichner und Herbert Wiesner, Literaturhaus Berlin, 1991.

[11] V. A. Solodin, op. cit., p. 324.

[12] Jonathon Green, op. cit., pp. 662-663.