Archive for aprilie 2019

Când la capăt se afla cerul… Cronică de Adrian Lesenciuc (fragment)

aprilie 5, 2019

Revista literara Libris Nr. 1 (8) - martie 2019

https://www.libris.ro/revista-literara-libris-nr-1-8-martie-2019-LIB2559-0808-7–p10892812.html

 

„În romanul Lilianei Corobca, sub tăvălug se adună destine care se intersectează și se separă, mânate de curenții istoriei. Întreaga poveste, fragmentată, redată în două planuri distincte, este văzută prin ochii unui deportat care își păstrează legătura perpetuă, indestructibilă, cu o copilărie amputată prea devreme, în chip brutal, dar și cu o cultură distrusă, sufocată, cu un „acasă” dispărut pentru vecie. Prin ochii acestui personaj, Ana Blajinschi (Cuța), firele nevăzute care duc la acel spațiu, Bucovina de Nord (nedrept preluată de sovietici în 1940, prin tratatul Ribbentrop-Molotov), și la acel anotimp al vieții, propria copilărie, sunt tânguitoarele cântece înrădăcinate în propria existență și poveștile în necontenita spunere. Un capăt se întrevede încă de la începutul romanului: „La capătul drumului se află cerul. Sus cer, jos cer, stânga, dreapta și în toate părțile, cer, numai cer!” (p.7), dar acest capăt al drumului deportării este limita (în înțeles matematic[1]) spre care tinde un destin frânt odată cu propria copilărie. Întregul roman se învârte, cumva, în jurul acestui capăt, o singularitate gravitațională în economia romanului – un punct fără volum, cu masă infinită, așadar cu o concentrație pe măsură și angajând o forță gravitațională uriașă –, ca întâmplările distincte din cea de-a doua parte a cărții concentrându-se în  jurul vârtejului de pe Obi:

 

Dintr-o dată, în acea tăcere desăvârșită, auzim șuieratul, vâjâitul, n-am înțeles, la început, nimic, de parcă zbura un avion de război deasupra noastră, chiar pe lângă urechile noastre, apoi roata de apă, apoi golul. Lângă noi, la câțiva metri, s-a ridicat un perete de apă, iar lângă el, gaura. Vuietul era al iadului, ceva mai înfiorător nu am auzit și nu am văzut în viața mea. Doamne, am ieșit în cer la pescuit, dar la un pas de noi bolborosește iadul! (p.189)

 

Capătul drumului este sugerat de însuși numele acelui loc, Smert (însemnând moarte, în rusă), în fapt fluviul siberian Obi la vărsare, în care liniștea și cerul de pretutindeni dau sentimentul aceluiași punct-limită spre valoarea căruia se apropie cumva, întâmplările:

 

Râul se numea altfel, râul era Obi cel uriaș, lung și lat, cum altul în lume nu-i. Smert era  doar partea noastră, un fel de cotitură a râului, așa de largă că semăna mai mult a mare decât a râu. Apa ajungea până-n cer și nouă ne părea că scoatem peștii nu din râu, ci din cer. Bărbații pescuiau în râu cu vapoarele, iar femeile, în cer, cu bărcile. Uneori, seara, încercam să mă uit la orizont și să găsesc linia care desparte cerul de apă și n-o găseam. Ca stepa văzută prima oară când am coborât din tren după o lună de călătorie, când cerul era și sus și jos. Și aici, râul și cerul parcă se înțelegeau între ei și se colorau la fel, astfel încât formau un tot întreg (p.186)

 

un punct în care cuvântul însuși, povestea, se încheie provizoriu: „Când am ieșit în larg, primul lucru care ne sărea în ochi și-n urechi era liniștea. […] Cuvântul se lovea de oglinda apei și se întorcea înapoi învins, neputincios. Dacă nu auzi decât tăcerea, înseamnă că sunetele nici nu există” (p.180).

Capătul drumului e aparent cerul, liniștea, natura reflectând cerul acela limită la frăgezimea vârstei când însemnătatea lucrurilor are o altă greutate. În esență, capătul drumului e povestea însăși, confesiunea tămăduitoare, cea care aprinde visul, niciodată spulberat, cea care naște speranța reîntâlnirii cu Eugen (Jen)i – copilul care i-a stat alături în clipele când cerul s-a răsfrânt prima dată pe sub colții malaxorului istoriei. Capătul drumului nu este, așadar, nici acel loc straniu din stepele cazace, inventatul sat Ozek-Sairsai, din proximitatea unei Siberii în care s-au nivelat destine, nici târgul kârgâz Kant, nici vărsarea fluviului Obi. E mereu povestea care include visul, e mereu căutarea, e drumul însuși în desăvârșirea lui

Romanul este, totodată, o poveste despre smerenie și bunătate. Personajul este un inocent, sugerat prin însuși numele pe care Liliana Corobca i-l alege, Ana Blajinschi sau Blajinica (în sl. blajenâi însemnând sfânt), amintind de un alt presupus nevinovat, Innokenti Platonov, unul dintre personajele centrale ale operei lui Evgheni Vodolazkin. Ana Blajinschi este cea care, în economia romanului, curăță păcatele veacului prin mărturisire. E cea pentru care reabilitarea e inutilă. Nu caută răzbunare, nu caută să învingă istoria. Caută doar să aibă puterea să nădăjduiască: „Dă-mi, Doamne, putere, osteneala zilei cea de azi a purta și toate să-ndur câte mi-e dat. Călăuzește-mi viața și mă-ndrumă ce să rog, să rabd, să cred, să iubesc, să nădăjduiesc. Amin.” (p.303). Are ceva din alura unui sfânt venit să curețe păcatele, dar această seninătate e cultivată. Nu e nicidecum capul plecat orbește, ci smerenia care luminează prin rugăciune.

Ana Blajinschi, povestindu-și viața unei strănepoate venite s-o convingă să se mute într-un azil de bătrâni, înțelege miracolul supraviețuirii între frontiere instabile, în apele nemiloase ale istoriei, între curenții puternici ai ideologiei la fel de roșii ca apusul de pe Obi. Ana Blajinschi a murit odată cu fiecare moarte a unui om drag, dar inima ei a rămas să bată în așteptarea acelui capăt al drumului, unde se găsește numai cer. Iar această înțelegere superioară a vieții și morții împletite îi dă dreptul să spere la reîntâlnirea cu Jeni, căci dragostea față de el luminează și încălzește perpetua căutare. Romanul Capătul drumului este un roman al devenirii și desăvârșirii interioare, al sfințeniei, al curățeniei. Spovedania – aceasta este, de fapt, menirea poveștilor Cuței –  e drumul însuși. Cuvântul dezlegător, luminos, aducător al păcii, cuvântul rugăciunii, spală până și ceea ce este cutremurător, lăsând să se întrevadă doar visul de copil: comoara îngropată lângă fântâniță, secretul mărturisit lui Jeni, și așteptarea reîntâlnirii ca în ritual. Iar povestea odată spusă nu are sfârșit, căci se repetă generație după generație, învingând istoria:

 

Probabil că ai noștri vor ajunge taman când o să scoată Cuța plăcintele din cuptor. Nici reci, nici calde, poale-n brâu, ca-n poveste, că-nainte mult mai este! Iar Eugen o să pună ulcica ceea din Bucovina pe masă, noi o să ne uităm să vedem ce are acolo înăuntru, iar el o va îmbrățișa pe Cuțana noastră, că de-atâta timp nu s-au văzut! (p.336)

 

Capătul drumului e, de fapt, povestea fără sfârșit, spovedania.

[1] Prin limita într-un punct, în analiza matematică, se înțelege o valoare de care se apropie valoare funcției, atunci când argumentul funcției se apropie suficient de mult de punctul în care se caută limita. În povestea din Capătul drumului, cerul care se întinde împrejur, e într-un fel, și un final așteptat, cu atât mai mult cu cât eroina, Ana Blajinschi, este o octogenară apropiindu-se prin vârstă „suficient de mult de punctul în care se caută limita”.