Archive for the ‘traduceri’ Category

Liliana Corobca: „Idolii de ieri sunt și ei oameni, aproape ca tine” (interviu cu Andra Rotaru)

Septembrie 20, 2017

http://blog.goethe.de/dlite/archives/336-Liliana-Corobca-Idolii-de-ieri-sunt-i-ei-oameni,-aproape-ca-tine-interviu.html

 

A beneficiat de burse şi rezidenţe de creaţie în Germania, Austria, Franţa şi Polonia, iar romanele Un an în Paradis și Kinderland i-au fost traduse în limba germană de Ernest Wichner. Fiecare rezidență a venit cu provocări noi, fiecare călătorie a însemnat observarea oamenilor, a locurilor, precum și luarea a numeroase notițe despre acestea. După o serie de lecturi și interacțiuni cu publicul german, Liliana Corobca ne dezvăluie mai multe despre industria de carte din Germania și despre peregrinările ei pe tărâmurile lui Goethe.

Autor: Andra Rotaru

Ai fost de mai multe ori în Germania, atât la târguri de carte, cât și în rezidențe literare, iar cărțile tale au fost traduse în limba germană. Care au fost cele mai suprinzătoare aspecte legate de mentalitatea scenei literare nemțești, ce te-a surprins și te-a inspirat?

Nu cred că e o noutate pentru cineva faptul că piața germană de carte este una dintre cele mai puternice din Europa, cărți se scriu, se citesc și se cumpără. Mai mult decât în alte țări se traduce, iar mai mult decât în alte țări se acordă burse de creație autorilor străini. Primul lucru surprinzător și plăcut este publicul care vine la întâlnirile literare cu scriitori necunoscuți, de obicei, nu niște vedete internaționale și, de multe ori, chiar plătește bani pentru a asculta un fragment dintr-o carte în lectura autorului sau, în cazul meu, și a traducătorului sau a unui actor (de obicei, în limba originală citești trei-cinci minute, ca auditoriul să se delecteze cu vocea „auctorială”). Acum doi ani, am avut lecturi în Ulm și Langenau, eram prima oară acolo și Thomas Mahr, librarul și moderatorul discuțiilor, încerca să mă încurajeze înainte de a ajunge pe scenă. Că nici marii scriitori nu au avut destul public (îmi dădea exemple) sau chiar dacă a fost public, nu s-au cumpărat cărțile (săptămâna trecută a vândut doar două cărți la o asemenea întâlnire, dar ce scriitor important!). Iar după lecturi, cu sala plină, l-a sunat pe editorul Herbert Ohrlinger din Viena să-i spună că mai vrea cărți, că s-au vândut toate. Eram cu toții bucuroși și un pic surprinși.

M-a mirat și sistemul special de asigurări, sănătate și pensii pentru scriitori și artiști, în general, din Germania, poate că ar trebui implementat și la noi.

Niciodată nu știi ce te poate inspira. Când, în timpul unei romantice plimbări prin pădurea de la Akademie Schloss Solitude, m-am trezit cu un uriaș porc sălbatic în fața mea, nu m-am gândit că scena va intra într-un roman precum Kinderland. În 2012, la Graz m-am trezit singură în vârful unui munte, Schlossberg, și singură în castelul Cerrini, rezidența bursierilor, Asli Erdoğan încă nu sosise (luase bursa „Write in Exile”), iar Barbara Marković, scriitoarea orașului Graz tocmai plecase la Viena la soțul ei. Pe la începutul bursei, am avut o întâlnire cu un personaj suspus, căruia i-am dat cartea mea tradusă în germană (Un an în Paradis) și am primit un CD cu muzică religioasă. Fiind singură pe un perimetru de câțiva km2 și sigură că nu voi deranja pe nimeni, am ascultat muzica cu sunetul dat la maxim. Nici până, nici după aceea, nu am mai putut repeta acea experiență.

Invazia de autori străini nu este întodeauna bine văzută de unii autori locali, care se simt neglijați. E de înțeles. Dacă ne imaginăm aceeași situație în România, cred că și autorii români ar simți la fel. Unii, cel puțin.

Poate sună banal, dar faptul că efortul unui autor de a scrie o carte este apreciat și plătit încă mă surprinde; lecturile publice sunt plătite și ele, la fel și participările la târguri de carte, toate se remunerează, burse sunt multe, poți trăi de la o bursă la alta, iar premiile sunt între 5000-10.000 Euro. Mă simțeam uneori stânjenită când, pentru cinci minute de lectură, primeam bani cât era salariul meu de cercetăror pe o lună, mi se părea că nu merit atâția bani.

Cum a decurs procesul de traducere, cum ai interacționat cu Ernest Wichner pe parcursul traducerii cărților Un an în paradis și Kinderland? Ce dificultăți ați întâmpinat și ce lucruri noi ați descoperit despre traducere?

Prima mea întâlnire cu Ernest Wichner a fost legată de un pește mare și comestibil. Nu cred că am povestit vreodată, dar dacă m-ai întrebat… Eram bursieră la Schloss Solitude, iar Ernest Wichner venise pentru lectura lui Daniel Bănulescu, care avusese o bursă cu un an înaintea mea și venise cu ocazia publicării unui volum de poezie în limba germană. După eveniment, am fost invitată la masă de Jean-Baptiste Joly, directorul Akademiei. Cu mine, mai era o practicantă, o studentă nemțoaică, una din organizatoarele lecturii. Era târziu și ea a întrebat dacă poate sta cu noi la masă, că nu mai are cum ajunge la rezidența noastră, iar noi urma să venim cu microbuzul de la Solitude. Directorul i-a spus că da. Nu cunoșteam pe nimeni aproape și ne-am așezat într-un colț, noi două. Fata a comandat doar ceva de băut și eu am făcut la fel, nici nu-mi imaginam că pot să mănânc lângă cineva care doar bea. Când au venit bucatele, eu m-am trezit cu un pește uriaș și înspăimântător, pe care trebuia să îl consum corect și degajat de față cu toți. Îl comandase pentru mine domnul Joly. Nu trebuia să fii mare traducător ca să citești pe fața mea că aș fi preferat mai degrabă să stau sub masă decât să mă ating de acea fiară prăjită! Iar Ernest era chiar în fața mea și se amuza, probabil. Cum eu stăteam țeapănă și mă gândeam intens cum să abordez dihania, șefii cei mari de la masă au chemat chelnerul și l-au rugat să scoată oasele din peștele meu, ca să-l pot mânca mai ușor. Chelnerul s-a executat pe loc și a venit cu niște săbiuțe și cu o tăviță, a făcut harcea-parcea de două ori și mi-a întins o tocăniță de pește, mai prietenoasă, de data asta, și fără oase. Mie nici acum nu-mi place să mănânc în public, iar pe vremea aceea eram și foarte timidă, și pur si simplu nu mâncasem niciodată pește în public și muream de frică să nu mă înec cu vreun os și să mă fac de râs. Acum aș mânca și un rechin între doi prezidenți și aș întreține și discuții savante! Dar începutul e greu… Atunci i-am lăsat lui Ernest un roman, Un an în Paradis, iar el a scris apoi la Akademie Schloss Solitude că vrea să îl traducă. Am fost de câteva ori la Literaturhaus Berlin, unde Ernest Wichner era (este) director, am locuit chiar într-un mic apartement de acolo care se numea „Hof”, iar eu credeam că înseamnă „Speranță” (de la „Hoffnung”), dar însemna, mai prozaic, doar „Curte”, din cauza geamului care dădea în curtea interioară. La întâlnirea noastră de la Berlin, nu știu despre ce exact discutam, dar Ernest s-a ridicat, a ieșit la balcon și s-a întors cu o sămânță mare de floare, ca s-o plantez acasă, poate vorbeam despre florile frumoase de la Literaturhaus. Numai că am păstrat-o și o păstrez și acum, seamănă cu o sămânță de dovleac și stă la loc de cinste în colecția mea de pietricele. În privința traducerilor, nu am avut nicio dificultate (eu, poate Wichner a avut, dar nu mi-a zis). Iar când a tradus Kinderland nu-mi amintesc să mă fi anunțat. Mi-a trimis doar mesajul încântat al primului editor căruia i-a arătat manuscrisul și care l-a rugat să nu mai trimită și altora, că îl publică el. De altfel, fusese invitatul meu la lansarea cărții și cred că îi plăcuse romanul. Ernest Wichner vorbește puțin și lucrează mult.

Dintre bursele obținute, ce a individualizat perioada petrecută în rezidențe în Germania?

M-aș simți ca o pensionară nostalgică dacă mi-aș depăna acum toate amintirile. Fiecare bursă are specificul ei, fiecare a contat într-un fel sau altul. Există două tipuri de rezidențe, unele cu potențial mare de acordare a burselor, situate fie în orașe mari (Berlin, Viena, Graz), când ai foarte mulți colegi din același domeniu sau din domenii conexe; altele, în localități tihnite, retrase, unde ai maxim doi colegi, e atâta liniște, izolare, că nu-ți rămâne decât să scrii. La Akademie Schloss Solitude eram mereu cam 50 de bursieri plus câțiva membri de familie, tot artiști de obicei. Interacționam enorm, vorbeam patru limbi pe zi; participam la cele mai năstrușnice proiecte, un tânăr regizor bulgar ne-a rugat să dansăm pe scaune pentru proiectul lui, unde inițial își propusese să ridiculizeze sedentarismul contemporanilor, dar a ieșit altceva. Am dansat. M-am împrietenit cu o tânără savantă chineză care cânta la un fel de vioară chinezească și am convins-o să-mi acompanieze lecturile. Am aflat de la colegii nemți că există o ofertă de bilete la firma Saturn care costa 120 de Euro, dar poți merge timp de șase luni unde vrei și poți face patru călătorii în acest timp. Mi-am luat acel bilet și am fost într-o călătorie fantastică cu o artistă americană, Kristina Estell, care avea și ea bilet. Engleza mea era foarte aproximativă și lumea își bătea capul cum ne vom înțelege, dar n-a existat nicio neînțelegere între noi. Am pus harta Germaniei în față și ne-am ales cele mai îndepărtate (de Stuttgart) puncte, am urcat în turnul catedralei din Köln și ne-au tremurat genunchii trei zile, apoi Hamburg, Marea Nordului, insula Sylt, la care am ajuns cu trenul pe apă (în stânga apă, în dreapta apă, dar mergem înainte!). Era așa de frig (în august), că mi-am cumpărat pantaloni, pe care i-am udat plimbându-mă pe malul mării, i-am pus la uscat pe balcon și au dispărut. Fie i-a luat vântul, fie i-a furat vreun vecin… Am vizitat apoi Luebek-ul, Timmendorfer Strand, apoi am coborât spre Dresda, Leipzig. Eu eram atrasă de muzeele clasice, iar Kristina, de arta contemporană. Ca să nu ne rătăcim, mergeam împreună peste tot, așa că m-am familiarizat și cu noile curente, grație ei. Pe malul mării, Kristina căuta pietre pentru nu știu ce expoziție la care se gândea, eu o ajutam, dar îmi opream și mie câteva pietre mai frumoase. Zece, de obicei. De atunci, tot adun pietre pe unde mă duc.
Tot atunci am hotărât să vizitez Hohenzollernburg , de unde vin regii României, am mers cu o mașină, iar șoferul era un profesor inginer neamț, coleg bursier, care a dorit și el să vadă castelul. Și-a pus GPS-ul și ne-am rătăcit în ultimul hal. Erau mai multe localități, numele începeau cu „Hohen”. „Nu vrei să-l vizităm pe acesta?”, mă întreba când ajungeam la vreun Hohen oarecare. „Nu, răspundeam eu, vreau Hohenzollernburg !” Până la urmă l-am găsit…
În Kreisau, Polonia, casa în care stăteam era înconjurată de un crâng și de lanuri de porumb și floarea soarelui. Casa avea o grădină de flori, printre care am descoperit trandafiri de dulceață și cum înflorea unul, repede îl culegeam. Mai era o tufă serioasă de mure de care am avut grijă conștiincios nu cumva să rămână nemâncată și să se scuture. Nu prea aveam pe ce cheltui banii în mica localitate, așa că am vizitat Cracovia și Karpacz, unde am văzut un muzeu al jucăriilor (altele nu erau). În afară de muzee de artă, am ajuns și la muzeul ciocolatei din Köln, de care-mi amintesc cu plăcere.
La Ottensheim am Donau stăteam pe malul Dunării și număram corăbiile care trec, mi le-am notat chiar, pentru vreun viitor roman, urmăream cum trec oamenii de pe un mal pe altul cu Drahtseilbrücke, care înseamnă un fel de pod plutitor, dar mie îmi suna a „podul dracilor”. Mă plimbam de-a lungul Dunării pe un drum îngust pentru pietoni și bicicliști care se numea „Quo vadis?”. Bursa de la Paris a însemnat muzee, muzee și iar muzee și biblioteci. Când am vizitat pentru prima oară Viena, mi s-a recomandat insistent să merg să văd caii lipițani dansând, că-i ceva nemaipomenit. Am cumpărat bilet, dar nu la cai, care erau plecați în vacanță în munții Alpi, ci la mânjii însoțiți de mamele lor. Iar biletul, scump! Spectacolele se țin în Palatul baroc Hofburg, foarte frumos, dar mânjii m-au dezamăgit. Ajunsesem înainte și, până la spectacolul cailor, am intrat într-o biserică de vizavi, iar acolo cânta orga. Erau puțini vizitatori care intrau, ieșeau, iar eu m-am așezat și ascultam. Muzica înceta și-l vedeam pe muzician cum se uită de sus, mai sunt? Și iar cânta, a cântat până am plecat și am avut impresia că a cântat doar pentru mine.

Ai cunoscut alți scriitori, ai interacționat și păstrat legătura cu autori și artiști cunoscuți în rezidențe?

Am cunoscut foarte mulți, am interacționat cu mulți și am păstrat legătura cu puțini.

De ce sunt folositoare pentru un scriitor aceste rezidențe? 

Pentru cineva care are un job cu opt ore pe zi la birou, o rezidență oferă timp pentru scris, pentru amatorii de călătorii și de senzații, bursa înseamnă un loc nou, magnific, de obicei, cu multe obiective turistice de vizitat. Intri în contact cu oameni noi, deosebiți, de obicei. Te descoperi, ai mai multă încredere în forțele tale. Vezi că idolii de ieri sunt și ei oameni, aproape ca tine. Mai înseamnă și ceva bani pentru zile negre, după ce bursa se termină.

Care sunt cele mai dificile momente pe care le întâmpină un scriitor într-o rezidență, mai ales dacă aceasta este una de lungă durată?

Organizatorii au grijă să ai parte de momente cât mai frumoase și să ai toate condițiile pentru a scrie și a te simți bine, de aceea trebuie să fii un personaj cu totul problematic ca să te simți prost în timpul unei rezidențe. Poate dorul de familie să te macine, dar, de multe ori, poți merge cu întreaga familie sau te pot vizita ei sau poți tu să-i vizitezi, dacă bursa e mai lungă. O pătrime din timpul rezidenței poți lipsi, de obicei, sau poți întrerupe bursa, o poți împărți în două.

Sunt rezidențele pentru oricine? Cine nu ar trebui să își facă speranțe?

Nu aș putea să descurajez pe cineva. Când am avut prima mea bursă, nu aveam nici prea multe publicații în străinătate, depășisem vârsta de 30 de ani (limita era de 35), nu aveam contacte în străinătate și nici prea multe opinii despre ce înseamnă o rezidență de creație. Eram cercetător cu jumătate de normă la Institutl Călinescu și unul din avantajele bursei mi se părea a fi de ordin material. Salariul meu nu se ridica la 200 Euro, iar bursa era de o mie.
Dacă e să răspund textual, totuși, cine a depășit vârsta de 35 de ani, nu știe nicio limbă străină, are o operă literară mai modestă (puține cărți la număr), care nu a fost tradusă integral sau în antologii are mai puține șanse, cred. Dar acordarea burselor seamănă cu o loterie, sunt invitați să candideze scriitori din toată lumea sau din toată Europa sau din Europa Centrală și de Est, participă sute de scriitori și alegerea unuia (sau mai multor candidați, dar nu mai mult de cinci) are și o doză de subiectivitate, e vorba și de puțin noroc (chior). Mai sunt și rezidențe care nu oferă burse sau îți plătești tu cazarea, adică trebuie să fii asigurat material, s-ar putea ca acolo să fie mai simplu de ajuns.

***

Liliana Corobca s-a născut la 10 octombrie 1975, în satul Săseni, raionul Călăraşi, Republica Moldova. A debutat cu romanul Negrissimo (2003; Premiul „Prometheus” pentru debut al revistei „România literară”, Premiul pentru debut în proză al Uniunii Scriitorilor din Republica Moldova) şi cu Personajul în romanul românesc interbelic (teză de doctorat, 2003). A publicat romanele Un an în Paradis (Cartea Românească, 2005, tradus în italiană şi germană), Kinderland(Cartea Românească, 2013; Polirom, 2015, tradus în germană şi slovenă, bestsellerul Editurii Cartea Românească la Târgul de carte Bookfest 2013, distins cu Premiul Radio România Cultural, secţiunea Proză, şi cu premiul „Crystal” la Festivalul Internaţional de la Vilenica, Slovenia, în 2014) şi Imperiul fetelor bătrâne (Cartea Românească, 2015), Caiet de cenzor (Polirom, 2017). A scris şi un monolog în trei acte, Cenzura pentru începători, apărut în Austria, în 2014. A publicat volume ştiinţifice despre cenzura comunistă, exilul literar şi bucovinenii deportaţi în Siberia. A beneficiat de burse şi rezidenţe de creaţie

Anunțuri

O Kinderlandu – v slovenščini, despre Kinderland în limba slovenă

Decembrie 8, 2016

Recenzija romana Kinderland Liliane Corobca: Moldavski paket presenečenja

Hrepenenje v Kinderlandu

Moldavija je najrevnejša država v Evropi. Njena prihodnost je, ob napovedih o bankrotu, velikem vplivu sosednje Rusije, ob razplastenem gospodarskem kriminalu in korupciji, v zares gosti megli. Številni Moldavci so tako nad svojo domovino obupali že pred leti. Približno štirideset odstotkov delovne sile se je odpravilo čez meje, najpogosteje po ilegalnih transverzalah do Italije, ki je v večini primerov njihova želena destinacija. Tam recimo Moldavke postanejo poceni vzvod za dobrobit ostarelih Italijanov, prispevajo k higienski ustreznosti njihovih gospodinjstev in lajšajo seksualne apetite moške populacije. Zlasti tiste, rojene na revnem podeželju, velikokrat postanejo plen trgovcev z belim blagom, ki potem dekleta razpošljejo v Turčijo, Združene Arabske Emirate, Albanijo, Italijo, Češko, Portugalsko itd. Tisoči izseljenih Moldavcev v svojo domovino pošiljajo denarne zneske, ki po podatkih Svetovne banke iz leta 2009 predstavljajo kar 38 % bruto domačega proizvoda njihove države.

Statistika in naštevanje dejstev sta pomembna za razumevanje razsežnosti problematike migracije v Moldaviji, ki pušča za seboj pričakovano globoke brazgotine v družbeni strukturi. Ko Moldavke in Moldavci s praznim trebuhom za kruhom zapustijo svoje domove, ustvarijo tragično družinsko konstelacijo, ki jo je v svojem pomenljivo naslovljenem romanu Kinderland tematizirala moldavska pisateljica Liliana Corobca. V njem izrisuje vsakdan v moldavski vasi Lăpuşna, kjer so osrednji protagonisti otroci, nekakšna kolateralna škoda finančnega cunamija. Njihovi starši so v tujini, oni pa so prepuščeni samim sebi: vodijo gospodinjstva, kuhajo, redijo prašiče, drgnejo tla in skrbijo za mlajše sorojence; včasih popolnoma sami, včasih ob pozornosti prej betežnega kot budnega očesa babice ali dedka. Fizično in delno psihološko se ti otroci prelevijo v podaljšek svojih staršev, parcialno pa so še vedno otroci z vsemi zanje značilnimi željami, ki pa jih s pomočjo obrambnega mehanizma vztrajno potlačujejo, da ne bi sebi in svojim bližnjim prizadejali še več bolečine.

Liliana Corobca je glavno vlogo v romanu dodelila deklici Cristini, ki je zaradi odsotnosti staršev prisiljena postati mati in oče mlajšima bratcema Danu in Marcelu. Njeni dnevi so razpeti med neskončno dolgimi hišnimi opravili in šolskimi obveznostmi. Čeprav je še otrok, jo okoliščine prisilijo, da (pre)hitro posvoji moralna načela in dikcijo svojih staršev, s čimer se trudi kar najbolje vzgojiti svoja brata. Cristina vseskozi preseneča s svojo premišljenostjo in pokončno držo, ki jo glede na razmere redko prelomi jok. Precej več solz pretakata njena bratca, največ mali Marcel, ki je večno na robu ihtenja, prepoln hrepenenja po bližini staršev. Cristina in Dan čutita podobno, vendar slednjega ne razkrijeta tako pogosto. Sestra brata skuša ohrabriti tako da s prstom kaže na okoliške primerke – može, ki so ostali v vasi ali prišli na obisk in katerih jezik je željan alkohola, roke pa udarcev. Takega očeta ne potrebujejo.

Atmosfera Kinderlanda je torej vse prej kot otroško nedolžna. Corobca stilizirano portretira svojo domovino, ki med drugim slovi po pridelavi vin. Z lastne izkušnje pa vemo, da kjer je ponos, je gotovo tudi določen del degradacije – torej alkoholizma –, ta odstotek pa se še poveča, ko je okolje zaznamovano z revščino. Največja atrakcija v vasi Lăpuşna je tako na primer pijani sosed, ki s sekiro ali nožem lovi svojo ženo; družinsko dramo pa, opiraje se na ograjo, z veseljem spremljajo okoliški otroci. Pisateljica prikazuje še druge absurdne segmente življenja na moldavskem podeželju, na primer trk modernosti v obliki mobilnih telefonov in računalnikov ob starodavno vraževerje in razne poganske običaje.

Če odmislimo kruto tematsko posodo, iz katere roman Kinderland zajema, ne predstavlja težavnega literarnega zalogaja. Bralca nagovarja s preprosto strukturo in jezikom, ki pa se navsezadnje podata konceptu romana, v katerem je pozornost skoraj izključno namenjena otrokom. Pripoved tako presune predvsem z vsebino, z ubeseditvijo občutij hrepenenja in pogrešanja, ki se razraščata v drobnih, občutljivih otroških srcih, prisiljenih delno okamneti.

Potrditev kvalitete romana je lani Liliana Corobca dobila v obliki kristala Vilenice, leto poprej pa v romunski nagradi kritikov Prometheus za najboljši knjižni prvenec.

Maja Žvokelj

Liliana Corobca: Kinderland. Ljubljana: Modrijan, 2015. 192 strani; 12,70 €.

http://www.airbeletrina.si/clanek/hrepenenje-v-kinderlandu

 

 

 

Recenzija knjige: Otroški vitalizem

Liliana Corobca: Kinderland. Založba Modrijan, Ljubljana 2015, prevod Aleš Mustar.

sre, 30.09.2015, 20:00

Kinderland

Liliana Corobca, Kinderland. Foto: Arhiv Založbe Modrijan

 

 

Na naslovnicah časopisov in v udarnih terminih elektronskih medijev zdaj prevladujejo podobe beguncev in migrantov, to pa še bolj postavlja na margino stiske ljudi, katerim že do zdaj nismo posvečali posebne pozornosti. Seveda je treba prednostno reševati akutne probleme, vendar je težava v tem, da smo se na deprivilegirane in od vseh pozabljene v našem okolju že navadili in da jih sploh več ne opazimo.

Knjiga Kinderland Liliane Corobca nas spomni nanje na najboljši mogoč način. Delo, zastavljeno kot opazovanje sveta skozi oči dvanajstletne deklice, je napisano tako domiselno, tankočutno in očarljivo, da je pravzaprav kar težko najti knjigo, ki bi bila relevantna primerjava.

Corobca skozi otroško optiko analizira intimne, družinske, lokalne pa tudi širše družbene in politične fenomene, kar sicer ni nekaj posebej novega, vendar je v tem avtentična, saj zelo spretno ubira pot med otroško naivnostjo – ki nikakor ni izumetničeno potencirana ali karikirana – ter resnim odpiranjem vseh vitalnih vprašanj sodobne družbe.

Res bi lahko bil deloma upravičen pomislek, ali lahko dvanajstletno dekletce s takšno senzibilnostjo opazuje različne pojave, kar pomeni, da je takšno izhodišče pisateljica seveda spretno uporabila kot orodje za lasten »obračun« z izpostavljeno tematiko, vendar se »velike« teme tako gladko in brez opaznih šivov prepletajo z vsakdanjimi, da se takšni pomisleki razblinijo.

Pisateljica posega tudi na področje zgodovine, predvsem dediščine komunističnega režima (Corobca je tudi avtorica številnih monografij in člankov o romunskem protikomunističnem izseljenskem gibanju in komunistični cenzuri), pa o tranzicijskih odpustkih nekdanjim funkcionarjem, vendar je v ospredju predvsem intimna pripoved zapuščenih otrok, kjer mora najstarejši otrok ob odsotnosti staršev, ki sta si poiskala delo v tujini, skrbeti sam zase in še za dva mlajša otroka.

Najbolj dragocen element knjige je pristen, topel in sugestiven oris karakterjev, dogodkov in predvsem odnosov v neki pozabljeni moldavski vasici na koncu sveta, pri čemer ne gre pozabiti na sijajen prevod Aleša Mustarja. Naj so preizkušnje še tako hude, naj se osrednji protagonisti počutijo še tako zapostavljene in zavržene, vedno je v ozadju otroški vitalizem, ki z magičnim, pogosto pišmeuhovskim pristopom razlaga in reflektira neprizanesljivo stvarnost. To ni artificialen, skonstruiran optimizem, ki bi sugeriral, da težave niso tako hude, kot se zdijo, temveč zgolj pozitivno intonirana naracija, ki je veliko bolj zgovorna od suhoparnega lamentiranja ali sentimentalne tožbe.

Predvsem pa je v ozadju intenca, da je z blago ironijo, otroško občutljivostjo in na kratkočasen način mogoče veliko bolj prepričljivo opozoriti na problematiko samim sebi prepuščenih otrok. Te ni mogoče reševati zgolj s tako imenovanimi »sistemskimi rešitvami«, ki so vse prepogosto izgovor, da se ničesar ne stori, prav toliko ali še več je mogoče narediti zgolj z naklonjenostjo in ljubeznijo.

In takšno naj bi bilo tudi eno od temeljnih poslanstev literature in umetnosti nasploh, kar v danes prevladujočem egotripu številni avtorji pozabljajo ali pa v zasledovanju kvazi bolj sofisticiranih ciljev ignorirajo.

http://www.delo.si/kultura/ocene/recenzija-knjige-otroski-vitalizem.html

 

Recenzija romana Kinderland Liliane Corobca: Moldavski paket presenečenja

Naslov Kinderland utegne bralca sprva napeljati na misel, da bo vsebina romana ene največkrat nagrajenih moldavskih avtoric Liliane Corobca polna naivne brezskrbnosti. A avtoričina grenko-sladka navezava na srečno otroštvo, ki ga za mnoge generacije simbolizira jajce kinder z igračko presenečenja, je premišljena. Ko namreč glavna junakinja, deklica Christina, odpre svoj paket humanitarne pomoči, v njem ni čokoladnega jajčka, saj je nekdo škatle poprej že oropal boljših vsebin, kot se nemara kdaj zgodi tudi z življenjem. Namesto sladkanja se Christina nauči igrico kinderland, pri igri pa sodelujejo vsi otroci v njeni moldavski vasici, saj so pravila na moč vsakdanja – otroci se v njej igrajo odrasle, denimo eden prevzame vlogo profesorja, drugi Obamovega svetovalca…

Kinderland tako v romanu nastopi kot dejanska, sila preprosta otroška igra, a je obenem metafora za junakinjino življenje, v katerem ni prostora za igrarije. Pri dvanajstih letih je namreč Christina primorana skrbeti za mlajša brata Dana in Marcela, saj sta se oče in mati v iskanju boljšega zaslužka odpravila s trebuhom za kruhom, ponovno jih bosta obiskala šele, ko bo njihova babica, ki je že bolna, umrla (kar bo razlog za veselje?). Medtem ko torej njihova mati gospodinji v Italiji, gospodinji Christina doma, in čeprav sta navihana, a pogosto neutolažljiva brata že skoraj pozabila, kaj pomeni imeti družino, uteleša starejša sestra zanju materinsko ljubezen.Da se je dekličino otroštvo po sili razmer prehitro končalo, je ne nazadnje jasno iz resnosti, ki veje iz Christininih izjav, saj obenem nastopa tudi kot prvoosebna pripovedovalka. Razmišlja, da zaradi skrbi za brata enostavno nima časa za ljubezen kot druga dekleta, jasna je tudi glede strogih vzgojnih načel, a njena psihologija se takim življenjskim okoliščinam kljub vsemu upira – protagonistka si pogosto zgolj potrpežljivo želi, da bi se iz suhljatega, a pogumnega otroka razvila v privlačno dekle z oblinami, predvsem pa z močjo otroške želje obupano čaka na trenutek, ko se bodo po večmesečni odsotnosti domov vrnili starši.Christinina, torej otroška perspektiva, skozi katero spremljamo pripoved, je očitna prednost tega romana, avtorica namreč vzdušje gradi na odnosu med nedolžnostjo igre in grozo moldavske realnosti, na tragičnosti, iz katere veje (ne)moč že skoraj odrasle, a še otroško naivne junakinje. A ker ne gre zgolj za nesrečno usodo ene moldavske družine, temveč za življenje vse Christinine vasi, v kateri so ostali le še otroci in starci, se družbenokritična, mestoma ironična ost romana še zaostri. Liliana Corobca namreč v romanu opisuje kruto resničnost ene najrevnejših evropskih držav, v kateri se po romanu sodeč ohranjajo tradicionalistične vloge moškega in ženske, le družinska tradicija ne more več temeljiti na varnosti, državna pa ne na optimizmu. »Gradimo svetlo prihodnost za naše otroke. Drži, le da jo gradimo v Španiji, Italiji, Rusiji, ker smo na Češkem že vse zgradili in zidarjev ne potrebujemo več. V Španiji je zavladala kriza. Otroci, ki imajo starše v Španiji, so je bili veseli. Kriza – magična beseda, ki pomeni vrnitev staršev domov, k otrokom, le da se ni vrnil nobeden,« brezkompromisno zapiše avtorica v presunljivem romanu.

https://www.dnevnik.si/1042728932/kultura/knjiga/recenzija-romana-kinderland-liliane-corobca-moldavski-paket-presenecenja

Top scriitori de limbă română contemporani publicați în limba germană

Octombrie 26, 2016

http://blog.goethe.de/dlite/index.php?archives/135-Default.html&serendipity%5Blang_selected%5D=default&serendipity%5Buser_language%5D=default
Cu gândul la ediția 2018 a Târgului de carte de la Leipzig, când România va fi țara invitată de onoare, ne-am propus să vedem care sunt cei mai în vogă scriitori români contemporani prezenți pe piața de carte de limbă germană.

GABRIELA ADAMEŞTEANU

debutează în Germnai cu Der gleiche Weg an jedem Tag (Drumul egal al fiecărei zile), în traducerea lui Georg Aescht, apărut în 2013 la editura Schöffling & Co. din Frankfurt a.M.. Cartea este primită excelent pe piața germană, deși vorbim de traducerea romanului ei de debut, din 1975.


NORA IUGA,

„die grande Dame der rumänischen Poesie” (Jan Koneffke, în Die Welt), își vede publicat primul roman în germană, Die Sechzigjährige und der junge Mann (Sexagenara și tânărul), în 2010, la editura Matthes & Seitz Berlin, în traducerea Evei Ruth Wemme.
La ceva distanță de prima sa carte apărută în germană, în 2003, Der Autobus mit den Buckligen (Autobuzul cu cocoșați), la editura Akademie Schloss Solitude, Stuttgart, în traducerea lui Ernest Wichner. Urmează Gefährliche Launen.Ausgewählte Gedichte (Capricii periculoase. Poezii alese), la Klett-Cotta, Stuttgart, în 2007, tradusă de același Ernest Wichner. În 2011, editura Waldgut Verlag, din Frauenfeld, îi publică Vom Süden her kommt ein Herz auf Stelzen, Fotografien und Gedichte. Kunst und Text (KuTe), cu fotografii de Werner Gadliger, carte tradusă de Dana Ranga și Ernest Wichner.


LILIANA COROBCA

are un prim roman publicat în germană în 2010, Ein Jahr im Paradies (Un an în paradis), Edition Merz/Solitude, urmat în toamna anului trecut de Der erste Horizont meines Lebens – deși titlul original, cu care a fost publicată cartea în limba română, Kinderland, este un cuvânt german, inspirat de oul Kinder cu surprize, editura germană, Zsolnay, din Viena, l-a schimbat. Oricum, cartea, tradusă de Ernest Wichner, are parte de cronici foarte bune, unii critici regăsind în Cristina, personajul principal, o Pippi Langstrumpf în varianta moldoveanească, căreia viața nu îi oferă însă prea multe motive de distracție (Carsten Hueck, Deutschlandradio Kultur).


FILIP FLORIAN

se află la a doua apariție editorială pe piață germană. Publicarea în germană a romanului de debut, Kleine Finger (Degete mici), la editura Suhrkamp, 2008, este urmată de nou succes, în 2016, cu Alle Eulen (Toate bufnițele), la editura Matthes & Seitz Berlin. Ambele romane au beneficiat de traducerea lui Georg Aescht. Despre bufnițe, Paul Jandl scrie pentru Die Welt articolul „Bilder des Schreckens aus dem Unterholz” (Imagini ale groazei din adâncul pădurii), care poate fi citit aici:http://www.welt.de/kultur/literarischewelt/article154171665/Bilder-des-Schreckens-aus-dem-Unterholz.htmlDe revăzut și „Interviu cu Filip Florian, cel mai iubit scriitor român printre germani”, de pe http://www.hotnews.ro, aici:http://www.hotnews.ro/stiri-cultura-5622142-interviu-filip-florian-cel-mai-iubit-scriitor-roman-printre-germani.htm



VARUJAN VOSGANIAN

scriitorul se regăsește și în portofoliul editurii austriece Paul Zsolnay, cu două titluri: Buch des Flüsterns (Cartea șoaptelor), publicată în 2013, și Das Spiel der hundert Blätter (Jocul celor o sută de frunze), apărută anul acesta, ambele fiind traduse de Ernest Wichner.


MIRCEA CĂRTĂRESCU

este prezent pe piața de carte în limba germană deja din 1997, când i-a fost publicată Nostalgia, la Volk und Welt Verlag, Berlin, în traducerea lui Gerhardt Csejka, care lucrează și Selbstporträt in einer Streichholzflamme (Autoportret într-o flacără de brichetă), din 2001, pentru Deutscher Akademischer Austauschdienst, Berlin. Prima parte a Orbitorului, Die Wissenden. 1. Teil (Aripa stângă), apare în germană în 2007, la Zsolnay Verlag, Viena, în traducerea lui Gerhardt Csejka.Warum wir die Frauen lieben (De ce iubim femeile) este tradus de Ernest Wichner și publicat la Suhrkamp Verlag, Frankfurt am Main, în 2008. Urmează, în 2010, Travestie, la Suhrkamp Verlag, Berlin, în traducerea lui Ernest Wichner. În 2011, Zsolnay Verlag, Viena, publică a doua parte a trilogiei, Der Körper. 2. Teil (Corpul), tradusă de Gerhardt Csejka și Ferdinand Leopold, iar în 2014, a treia parte, Die Flügel. 3. Teil (Aripa dreaptă), în traducerea lui Ferdinand Leopold. Cea mai recentă traducere este Die schönen Fremden (Frumoasele străine), Erzählungen, de Ernest Wichner, publicată de aceaași editură, Zsolnay, Viena, în 2016.


NORMAN MANEA

este prolific și în ceea ce privește traducerile în limba germană, Hanser publicându-i nu mai puțin de șase titluri: Der schwarze Briefumschlag (Plicul negru), 1995, Über Clowns (Despre clovni), 1998, Die Rückkehr des Hooligans(Întoarcerea huliganului), 2004, Oktober, acht Uhr (Octombrie, ora opt), 2007, Die Höhle (Vizuina), 2012, și Wir sind alle im Exil (Suntem cu toții în exil), 2015.

Liliana Corobca: Ich habe meine Texte selber auf Deutsch vorgelesen…

Septembrie 30, 2016

http://blog.goethe.de/dlite/archives/149-Liliana-Corobca-Ich-habe-meine-Texte-selber-auf-Deutsch-vorgelesen….html

Liliana Corobca | Foto: privat

…und das Publikum war begeistert!”
Die Bücher der Schriftstellerin Liliana Corobca werden nicht nur in Rumänien und Moldawien, sondern auch in Deutschland und Österreich herausgegeben und gelesen. Wir haben sie über ihr neustes Buch, die Reaktionen deutscher Leser und vieles mehr interviewt.
Die meisten Artikel der deutschen Presse zu deinem Buch waren sehr positiv, ich habe allerdings bemerkt, dass die Änderung des Buchtitels von „Kinderland” zu „Der erste Horizont meines Lebens” nicht von allen Kritikern gut aufgenommen wurde. Warum wurde ein anderer Titel für die deutschsprachige Ausgabe ausgewählt, besonders da der frühere Titel ein deutsches Wort war?
Es war ein Kurzprosaband erschienen und wir mussten einen anderen Titel auswählen. Verlage hüten sich vor solchen Zufällen aufgrund von Urheberrechten (und wahrscheinlich auch wegen des Titels). In einer solchen Situation ist es empfehlenswert, sich einen neuen Titel einfallen zu lassen.
Liliana Corobcas Erfolgsroman erschienen bei Zsolnay, als Taschebuch bei Polirom und bei der Büchergilde Gutenberg
Warum dieser Titel? Hast du ihn ausgewählt?
Ich nicht. Ich bin gefragt wurden, hatte aber keinen guten Einfall, sodass ich nichts vorschlagen konnte. In den folgenden Tagen bekam ich einen Vorschlag des Verlages, mit dem ich einverstanden war, da ich dachte, dass das deutsche Publikum ein ernsteres Publikum ist und dass der Verlag über eine größere Erfahrung verfügt als ich. Die Stelle mit dem Horizont ist autobiographisch und ich war beeindruckt, dass der Verlag sie ausgewählt hat, um den gesamten Roman zu definieren. Es ist keine weinerliche Szene, auch keine zu sentimentale, sie hat etwas entschiedenes, kämpferisches, mutiges wie der Blick des Mädchens auf dem Buchcover. Ich habe meinen Lesern scherzhaft gesagt, dass, da der erste Horizont bereits erobert worden ist, mir nichts anderes übrig bleibt, als weiter zu gehen. Indirekt, symbolisch, ist es auch so. Ich werde auch den zweiten Horizont erobern, den dritten und so weiter. Ein programmatischer Titel. Der neue Titel ist sicherlich nicht besonders poetisch und beschreibt nicht die Problematik des Romans wie es „Kinderland“ machte, aber er definiert mich und ich habe ihn mit Freude akzeptiert.Das Titelbild der deutschen Ausgabe ist vom Paul Zsolnay Verlag ausgewählt worden, um besser mit dem neuen Titel übereinzustimmen. Das Bild gehört dem holländischen Fotografen Marco van Duyvendijk. Es wurde 2000 in Cornești gemacht und das fotografierte Mädchen nennt sich Ioana. Kennst du den Fotografen, warst du an der Wahl des Bildes beteiligt? Weißt du etwas über dieses Mädchen?
Ich bin nicht an der Auswahl des Bildes beteiligt gewesen und kenne weder den Fotografen noch das Mädchen. Aber das Cover hat mir sehr gefallen.

Wo wir gerade von Bildern sprechen, ich habe gesehen, dass du in letzter Zeit Bilder aus deiner Kindheit auf Facebook stellst. Arbeitest du an einem neuen Projekt, hat es etwas mit deinen Bildern zu tun?
Mein neuer Roman hat nichts mit diesen Bildern zu tun. Die Bilder haben einen Bezug zu meiner sowjetischen Kindheit, sie stellen absolvierte Etappen eines Weges dar wie die militärische Erziehung, das Marschieren in der Pionierzeit, Erste-Hilfe Felddienst, Reisen in die Sowjetunion, Feiern und Paraden aus diesen Jahren, welche den heutigen Jugendlichen unbekannt sind, aber auch denen, die in Rumänien geboren wurden. Ich akzeptiere meine Vergangenheit als sowjetisches Kind, ich schäme mich nicht vor ihr, sondern nehme sie an. In den 80ern, als die ersten Dokumente erschienen, die die Verbrechen des Kommunismus dokumentierten, habe ich es abgelehnt dem Komsomol (kommunistische Jugendorganisation in der früheren UdSSR Anm. d. Ü.) beizutreten. Es wäre noch viel zu sagen, aber ein Bild sagt mehr als tausend Worte.Kannst du uns etwas über den Roman sagen, an dem du arbeitest?
Eine Frau, die bei der kommunistischen Zensurbehörde arbeitet, flieht 1974 aus Rumänien nach Deutschland. Sie ist ein sehr geschätztes Parteimitglied und ihre Flucht verstört ihre Kollegen. Neben diesen Dingen beschäftigte sich diese Frau auch mit der Zerstörung von geheimen Dokumenten, worunter auch die Hefte der Zensoren zählten. Alle dieser Hefte sind zerstört worden und ich habe keines gefunden, egal wie viel ich gesucht habe. Sie wurden in einer Fabrik in Bukarest systematisch zerhäckselt oder aufgelöst. Ich schreibe nun meiner Zensorin den Raub eines solchen Heftes zu. Ich versuche ein Dokument der Zensur wiederherzustellen, welches nicht aufbewahrt worden ist. Ich stelle mir vor, was ein solches Heft enthalten könnte, indem ich Elemente aus der tatsächlichen Vergangenheit der Zensur mit meiner Fantasie kombiniere.

Liliana Corobca mit Ernest Wichner bei Buchvorstellungen in Deutschland
Ernest Wichner ist einer Übersetzern der rumänischen Sprache – wie war die Zusammenarbeit mit ihm?
Ernest Wichner ist nicht nur ein Übersetzer, sondern auch ein Schriftsteller. Ich habe gespürt, dass er es sich manchmal auch wünschen würde, an eigenen Büchern zu arbeiten und nicht nur an der Übersetzung von rumänischen Schriftstellern. Er hat mit sehr guten, prestigeträchtigen und hingebungsvollen Autoren zusammengearbeitet und ich fühle mich geehrt und glücklich, dass er meine zwei Romane übersetzt hat. Es ist mir jedes Mal eine Freunde gewesen, ihn zu treffen.Wie sehr hat es dir bei der Promotion deines Buches geholfen, dass du Deutsch kannst?
Ich kenne die deutsche Sprache nicht so gut wie ich es mir wünschen würde. Ich habe, beispielsweise, weder Lust noch Zeit Romane auf Deutsch zu lesen. Aber es ist um einiges einfacher – und manchmal auch billiger – wenn ein Autor, der sich im deutschen Raum aufhält, keinen Übersetzer braucht, um sich ein Busticket zu kaufen oder auf die Fragen eines Lesers auf Deutsch antworten kann. Ich habe auch bereits Lesungen gehabt, bei welchen ich meine Texte allein auf Deutsch vorgelesen habe und das Publikum war begeistert..

Welchen Auszüge liest du bei deinen Lesungen in Deutschland oder Österreich vor und welche Fragen werden dir im Rahmen dieser Treffen am häufigsten gestellt?
Ich habe keine bestimmten Passagen. Da der Roman aus Fragmenten besteht, kann ich ihn sowohl von Anfang an als auch von der Mitte ab vorlesen. Ich habe die Stelle ausgewählt, an der die Kinder der Meinung sind, dass das Wort „Kinder-Ei” bedeutet, der Teil, in dem einem Kind eine Zecke entfernt wird, das längere Fragment mit dem Horizont. Ich habe auch mit der Stelle, an der die Kinder versuchen eine Ziege zu melken, Erfolg gehabt. Ich habe unglaublich viele Fragen bekommen. Gelegentlich war die Fragenrunde länger als die eigentliche Lesung. Warum heißt das Buch „Der erste Horizont meines Lebens“ und nicht „Kinderland“, was ist das Schicksal heutiger Kinder, hat sich etwas geändert, wie wurde das Buch aufgenommen, wo habe ich Deutsch gelernt, aus welchen Quellen beziehe ich meine Inspiration, wie habe ich mich gefühlt, als ich dieses Thema behandelte etc.

n diesem Jahr ist eine zweite Ausgabe des Buches bei der Büchergilde Guttenberg erschienen, welches einen anderen, abstrakt designten, Umschlag hat. Welcher der beiden Umschläge gefällt dir besser?
Ich habe mich sehr über die prestigeträchtige Ausgabe der Büchergilde Gutenberg gefreut. Und wenn der Umschlag der ersten Ausgabe ein wunderschönes realistisches Bild besitzt, war es zu erwarten, dass der zweite Umschlag eher abstrakt gehalten sein würde. Beide sind wunderbar und sehr professionell. Das entschiedene Gesicht des Mädchens zieht eher Blicke auf sich und spricht ein größeres Publikum an. Die zweite Ausgabe richtet sich an ein eher gebildetes Publikum. Die Bücher, die nach Kinderland kommen sind ein bisschen weniger intellektuell, glaube ich. Ich denke, dass ein ähnlicher Umschlag auch bei meinem im letzten Jahr in Rumänien erschienenen Roman Imperiul fetelor bătrâne („Das Reich der alten Mädchen“) funktionieren würde. Beide Bilder gehen mir ans Herz.Wie wurde „Kinderland” in Rumänien, in Moldawien und in den deutschsprachigen Regionen aufgenommen? Kannst du einen Vergleich ziehen?
Mir ist ein Unterschied aufgefallen. Mein Roman ist für das deutsche Publikum oft ein willkommener Vorwand gewesen, um sich einen Eindruck vom Land zu verschaffen. Die deutschen Kritiker haben Moldawien, seine komplizierte politische Situation und das Problem der verlassenen Kinder als ein tragisches Phänomen behandelt, was in deutschen Ländern gänzlich unbekannt ist. Daher war die Rezeption überwiegend auf soziale Aspekte fokussiert. In Rumänien, wo dieses Phänomen ebenso wie in Moldawien sehr verbreitet ist – von den Eltern verlassene Kinder werden dort „Kinder der Erdbeerenpflücker“ genannt – wurde der Roman mehr hinsichtlich seiner literarischen Qualität, der literarischen Realisierung kommentiert. In Moldawien kam das Buch erst später an, da es in Rumänien herausgegeben wurde. Erst die zweite Ausgabe, die bei Polirom erschien (das erste Buch erschien bei dem Verlag Cartea Românească), konnte intensiv gelesen werden. Die Anzahl der kulturellen Publikationen nimmt dort von Mal zu Mal ab. Es wurde ernsthaft und aufmerksam darüber geschrieben, sowohl über den Roman als ästhetische Realisierung, als auch über das soziale Problem, welches er generiert hat. Leider ist das Konzept der Buchvorlesung, bei welchem man einem Publikum Fragmente vorliest und mit ihm in einen Dialog tritt, weder in Rumänien noch in Moldawien hinreichend ausgearbeitet.


Du hast mit einem österreichischen Künstler zusammengearbeitet. Woran?
Ich glaube, du meinst Die Zensur. Für Anfänger – Monolog in drei Akten. Ich bekam von Christian Thanhäuser, der sowohl Küstler als auch Verleger ist, die Einladung, einen Monat in Ottensheim an der Donau zu verbringen. Er hat mir vorgeschlagen, ihm nicht mehr als dreißig Seiten zu schreiben. Ich nahm an. Für mich war es eine Herausforderung, etwas so kurzes zu schreiben. Und da ich mich gerade mit der Zensur beschäftigte, habe ich mit den Monolog eines alten und erfahrenen Zensors vorgestellt, der sein Handwerk einem jüngeren lehrt. Das Ergebnis war ein poetisches und untypisches Buch. Zweisprachig, mit sechs Zeichnungen von Christian, von denen eines ein Poträt von Ceaușescu ist, wurde es 2014 vom Thanhäuser Verlag in Ottensheim herausgegeben. Ich bin gefragt worden, ob ich es nicht auch in Rumänien publizieren würde, hier ist es aber unbekannt geblieben. Ich denke darüber nach, noch an zwei Teilen (Fortsetzungen) zu arbeiten, Zensur für Anfänger und danach Zensur für Fortgeschrittene, um sie zu publizieren.

Vielen Dank für das Gespräch.

Aus dem Rumänischen von Valentin Hermann Gheorghe Munteanu

Liliana Corobca geboren 1975 in Saseni-Calarasi / Moldawien, ist Literaturwissenschaftlerin und Schriftstellerin und lebt in Bukarest. Sie hat mehrere Bücher über die Zensur der Literatur im kommunistischen Rumänien veröffentlicht. 2010 erschien ihr Roman Ein Jahr im Paradies (Edition Merz / Solitude) auf Deutsch, im Herbst 2015 ist bei Zsolnay der Roman Der erste Horizont meines Lebens erschienen.
Geschrieben von

Marius Weber

in Actual, Aktuell, AUTORI, Autori de limbă română, Interview, Interviu, Roman, Romane,Rumänischsprachige Autoren, Rumänischsprachige Autoren, traduceri, Übersetzungen | Kommentare (0)

Tags für diesen Artikel: , ,

Der erste Horizont meines Lebens in top

Ianuarie 15, 2016

http://www.zeit.de/kultur/literatur/2015-12/buchtipps-weihnachten-2015

Wenn das Buch stimmt, liest es sich überall gut.

Mit Büchern und Listen es es ja immer so eine Sache. Irgendeins fehlt immer. Mindestens. Wir haben trotzdem zehn der Bücher ausgewählt, die man auf keinen Fall übersehen sollte, auch wenn sie vielleicht bislang noch nicht mit Preisen überhäuft worden sind oder oben auf den Bestsellerlisten stehen. Da ist auch die Überraschung größer, wenn einer dieser Romane unter dem Weihnachtsbaum liegt.

Die Lektüre-Reisen, zu denen diese Romane den Leser mitnehmen, führen in ganz unterschiedliche Regionen: in den Kongo der 1970er Jahre, in die verlorene Kindheit in einem ostdeutschen Dorf oder ins Bukarest der Ceaușescu-Ära. Aufs Meer natürlich auch. Man begegnet einem etwas verwirrten Michael Jackson, geheimnisvollen Füchsen und einem sehr verzweifelten Maler, der merkwürdige schwarze Substanzen erbricht.

******

https://www.buechereien.wien.at/de/tipps/bestof2015

 

Die beste Liste der besten fünf Romane 2015

  1. Frank Schulz: Onno Viets und das Schiff der baumelnden Seelen
    Was besseres kommt heuer nicht mehr, war ich mir schon im April sicher  – und ich habe Recht behalten. Der Großmeister des Sprachwitzes hat den vermutlich treffendsten Kreuzfahrtbericht seit David Foster Wallace geschrieben.
    Link zum Buch im Online-Katalog
  2. Krisztina Toth: Aquarium
    Über das Leben im kommunistischen Budapest. Tragisch und sehr, sehr komisch.
    Link zum Buch im Online-Katalog
  3. Liliana Corobca: Der erste Horizont meines Lebens
    Das Leben der „Sozialwaisen” in Moldawien aus Kinderperspektive – beklemmend und herzzerreißend traurig.
    Link zum Buch im Online-Katalog
    Link zum eBook im Online-Katalog
  4. Newton Thornburg: Cutter und Bone
    Der 1976 im Original erschienene Abgesang auf das Amerika der 70er wurde heuer erstmals vollständig in deutscher Übersetzung publiziert. Ein Gigolo und ein zynischer Vietnamveteran auf Mörderjagd – spannend und traurig, aber nie larmoyant.
    Link zum Buch im Online-Katalog
    Link zum eBook im Online-Katalog
  5. Merle Kröger: Havarie
    Dieser „Krimi” hat es v.a. aufgrund seiner zeitgemäßen Thematik in die Top Five geschafft; Drehbuchautorin Merle Kröger erzählt zwölf Flüchtlingsdramen im multiperspektivischen Stakkatostil, die Handlung dominiert die etwas holzschnittartige Charakterzeichnung.
    Link zum Buch im Online-Katalog
    Link zum eBook im Online-Katalog

Geweint wird erst ab 8.00 Uhr abends

Ianuarie 4, 2016

http://orf.at/stories/2310430/2310431/

 

Die Tiere versorgen, Frühstück machen, die zwei kleinen Brüder wecken, ihnen beim Waschen und Anziehen helfen, sie in den Kindergarten bringen – wenn Cristina all das erledigt hat, geht sie zur Schule. Cristina ist zwölf Jahre alt und die Hauptfigur im Roman „Der erste Horizont meines Lebens“ der Schriftstellerin Liliana Corobca.

Cristinas Mutter ging zum Arbeiten nach Italien, der Vater nach Sibirien. Im rumänischsprachigen Original nannte Corobca ihr Buch „Kinderland“ und meint damit ihre Heimat Moldawien, wo an die 100.000 Kinder leben wie Cristina und ihre Brüder Dan und Marcel. „Diese Kinder haben keine Kindheit“, sagt Corobca im Gespräch mit ORF.at, „sie leben ein Erwachsenenleben“.

Ein bis zwei Jahre, die kein Ende nehmen

Dass drei Kinder im Alter von zwölf, sechs und drei Jahren alleine in ihrem Elternhaus leben – wie in „Der erste Horizont meines Lebens“ – sei „eine extreme Situation“, sagt Corobca. Oft werden zurückgelassene Kinder auch bei den Großeltern oder den Nachbarn untergebracht, oder wenigstens ein Elternteil bleibt zu Hause. Aber auch Fälle wie den von Cristina und ihren Brüdern gebe es: „Kinder, die ganz alleine leben, wo nicht einmal die Großeltern da sind, um sich um sie zu kümmern.“

Um der Arbeitslosigkeit zu entkommen, gehen ihre Eltern ins Ausland – die Frauen oft als Kinderbetreuerinnen und Altenpflegerinnen in die EU, die Männer als Bauarbeiter nach Russland. „Ärztinnen mit Universitätsabschluss und sechs Jahren Turnus arbeiten als Putzfrauen in Europa“, erzählt Corobca. Junge Ärzte verdienen in Moldawien 1.800 Leu (80 Euro) im Monat, Lehrerinnen 1.300 Euro (60 Euro) – wenn sie eine Anstellung finden.

 

Schriftstellerin Liliana Corobca

 

Cristinas Mutter aus Corobcas Roman beschloss, nach Italien zu gehen, als die Familie nach der Geburt des dreijährigen Marcel nicht mehr genug Geld zum Leben hatte: „Damals sagte ein Verwandter zu Mutter: Komm hierher, da ist eine Stelle bei einer Familie freigeworden, sie zahlen gut; wenn du nicht willst, werden sich hundert Moldawierinnen darum prügeln, hierherzukommen … Mutter beriet sich mit Vater, dann mit mir, und sagte anschließend, sie werde für ein bis zwei Jahre gehen, bis Vater seine Schulden abbezahlt hat. Und sie ging, aber diese ein bis zwei Jahre wollen kein Ende nehmen.“

Moldawien, „ein Dorf der Kinder“

Moldawien zählt zu den ärmsten Ländern Europas. Nach dem Human Development Index 2014 der Vereinten Nationen (UNO) liegt das südosteuropäische Land mit dreieinhalb Millionen Einwohnern auf Platz 114 von 187 aufgelisteten Ländern weltweit. Bei den Ländern mit dem größten Anteil an Überweisungen aus dem Ausland, gemessen am Bruttoinlandsprodukt (BIP), liegt Moldawien hingegen weit vorne. Für die Menschen in Moldawien sind diese Überweisungen überlebensnotwendig – weil sie in Privathaushalte fließen, führen sie aber nicht zu dem dringend benötigten Wirtschaftswachstum.

Die starke Migration in die EU und nach Russland setzte kurz vor der Jahrtausendwende ein. Seit Moldawier rumänische Pässe beantragen können, ist es noch einfacher geworden, das Land zu verlassen und ohne Visum in der EU Arbeit zu suchen. „Jedes Dorf in Moldawien ist ein Dorf der Kinder, das ganze Land … vor allem wenn wir die Alten hinzuzählen, die wieder kindlich geworden sind. Die normalen Männer und Frauen, die gesund und arbeitsfähig sind und im Dorf leben, sind eine Seltenheit, eine Minderheit“, lässt Corobca ihre Protagonistin Cristina in „Der erste Horizont meines Lebens“ über ihrer beider Heimat sagen.

Buchcover von "Der erste Horizont meines Lebens"

Hanser Verlag

Buchhinweis

Liliana Corobca: Der erste Horizont meines Lebens. Zsolnay Verlag, 192 Seiten, 19,50 Euro.

Auf das Thema stieß Corobca, die heute in der rumänischen Hauptstadt Bukarest lebt, als sie in den Ferien ihre Eltern besuchte. An einem Tag war ein Handwerker im Haus, der einen Buben mitgebracht hatte. Corobca wollte mit dem Buben plaudern, doch dieser war ängstlich und starr. Er wollte nicht spielen und nicht sprechen. Später erfuhr Corobca von ihrer Mutter, die als Lehrerin die Kinder im Dorf kennt, dass der Vater des Buben im Ausland arbeitet und der Bub – egal wo er ist – Angst hat, vergessen zu werden.

Nach diesem Tag traf Corobca noch viele andere Kinder, die ohne Eltern leben – durch ihre Eltern, durch Freunde, durch Kollegen: „Jeder in Moldawien kennt ein Kind, das in so einer Situation ist.“ Mit „Der erste Horizont meines Lebens“ wollte die 1975 in Moldawien geborene Schriftstellerin „eine einzelne konkrete Geschichte erzählen“ – die von Cristina und ihren Brüdern.

Sehnsucht nach Uhrzeit

Sie hätten es doch besser als Kinder, deren Eltern „nur Wein trinken, nicht arbeiten und keine Wollpullover oder aus Italien mitgebrachte karierte Hemden“ haben, versucht Cristina den Brüder die Situation schönzureden. Glauben tut sie das selbst nicht. Nach den Eltern wird nur noch um 8.00 Uhr abends geweint, beschließt sie und begründet diese Regel mit Vernunft: „Wie wäre es denn, wenn ich genau dann weinen würde, wenn ihr Hunger habt?“

Weil Marcel aber immer noch weint, dass er zum Vater will, greift Cristina zu drastischen Mitteln: Sie führt den Dreijährigen zum Haus eines Freundes und lässt ihn dabei zusehen, wie der Bub von seinem betrunkenen Vater verprügelt wird.

Von den Behörden erhalten zurückgelassene Kinder in Moldawien kaum Unterstützung. Im Buch kommt von Zeit zu Zeit ein Sozialarbeiter ins Dorf und wirft Broschüren über den Zaun. Diese Broschüre gibt es wirklich. Sie heißt “Wie kann man das Kind beraten, wenn seine Eltern ins Ausland gehen”. Zudem werden Russischlehrerinnen, die nicht mehr genügend Unterrichtsstunden haben, weil statt Russisch heute mehr Englisch in Moldawiens Schulen unterrichtet wird, damit beauftragt, Kinder, deren Eltern im Ausland arbeiten, psychologisch zu unterstützen.

„Moldawien fehlt eine Angela Merkel“

Dass sich die Situation dieser Kinder bessert, durch mehr Hilfe vom Staat etwa, glaubt Corobca nicht: „In Moldawien gibt es viele Probleme – jenes der Kinder ist für die Politik nicht das wichtigste“. Seitdem das Land im Frühjahr von einem großen Korruptionsskandal erschüttert wurde, demonstrieren Tausende in der Hauptstadt Chisinau gegen die Regierung – die Proteste sind teils proeuropäisch, teils prorussisch. Die Situation ist kompliziert, sagt Corobca, ein großes Problem für die Politik aber auch für viele Menschen sei, sich zwischen dem Osten – Russland – und dem Westen – der EU – entscheiden zu müssen: „Der Osten will nicht, dass du mit dem Westen kokettierst, und umgekehrt.“

Nur einen Weg zu haben sei für Moldawien aber kompliziert. Trotz der politischen Annäherung an die EU seien Wirtschaftsbeziehungen mit Russland wichtig für das Land, denn für Europa sei die moldawische Wirtschaft nicht gut genug. Moldawiens Exportartikel Nummer eins etwa, der Wein: „Alle sagen er ist so gut, aber in der EU kauft ihn niemand. In Russland schon – die trinken alles.“ Russland zeige Interesse an Moldawien, und „viele Menschen sind dann nostalgisch und glauben, dass im Kommunismus alles besser war“. Was Moldawien fehle, sei eine starke Führungspersönlichkeit, „eine wie Angela Merkel“, so Corobca im Gespräch mit ORF.at.

„Aber wir brauchen das Geld“

Soziale Probleme würden in Moldawien nicht diskutiert. „Der erste Horizont meines Lebens“ sei zwar in Moldawien und auch in Rumänien, wo die Situation nicht ganz so dramatisch aber doch ähnlich ist, viel gelobt worden, so Corobca, „allerdings behandelten alle Rezensionen nur die literarische Ebene“. Kein Bericht über das Buch habe sich auf den Inhalt der Geschichte, auf die Situation der Kinder in Moldawien und Rumänien, bezogen.

Bei ihrer Recherche für das Buch bat Corobca Kinder einer Schulklasse, auf kleine Zettelchen zu schreiben, was sie davon hielten, dass ihre Eltern im Ausland arbeiteten. Die Antworten waren fast ausschließlich vernünftiger Natur, erzählt Corobca: Es sei zwar schwer ohne Mama und Papa, „aber wir brauchen das Geld“. Die Kinder imitierten die Erwachsenen und sagten, das müsse so sein, es gehe nicht anders. Auch Cristina fühle so: „Sie will Mutter und Vater bei sich haben, weil das aber nicht geht und sie dennoch glücklich sein will, ist ihre Lösung: Ich bin auch ohne meine Eltern glücklich.“

Die fremden Kinder, „pummelig und dümmlich“

Der Spagat zwischen der Rolle der Ersatzmutter und ihren eigenen Gefühlen spiegelt sich auch in Cristinas Monologen wider: An einem Tag schimpft die Zwölfjährige voller Verachtung auf die „pummeligen und dümmlichen“ Kinder in den „sehr reichen Ländern“ herab, die „zu nichts gut sind“ – und um die ihre eigene Mutter sich kümmert, anstatt bei ihr zu sein: „Stehen sie nicht ihren Eltern bei, kümmern sich nicht um ihre Geschwister, können sie kein Essen zubereiten oder Ziegen melken? Kleine Parasiten im Nacken der Eltern! Mit Vätern, Müttern, Kindermädchen, Erzieherinnen, und sie, pummelig und dümmlich, lassen sich waschen, ernähren, anziehen, schlafen legen, aufwecken und erziehen.“

Am nächsten Tag wäre Cristina selbst gerne ein wenig mehr Parasit im Nacken der Eltern: „Nur alleine ich mache in diesem Haus sauber, ich fege, wasche auf allen vieren den Fußboden, arbeite, bis mir die Zunge heraushängt, anstatt auch mal zu spielen, fernzusehen oder etwas für Zwölfjährige Empfohlenes zu lesen!“. Die innere Zerrissenheit zwischen Erwachsenenleben und Kindsein, zwischen Verantwortung für die kleinen Geschwister und Sehnsucht nach Mutter und Vater, begleitet Cristina täglich und führt so weit, dass sie sogar im Tod der Großmutter etwas Gutes sieht, denn zum Begräbnis kommen endlich die Eltern nach Hause.

Romana Beer, ORF.at

Momente de la turneul german

Decembrie 19, 2015

UlmULmUlm

Donauschwabisches Zentral Museum Ulm

Donauschwabisches Zentral Museum Ulm

img_01

 

img_13

 

img_02 (1)

Sibylle Schleicher, actrița care a citit din roman la întâlnirile din Langenau și Ulm.

 

Cu Thomas Mahr, Langenau

Cu Thomas Mahr, Langenau


Sibylle Schleicher, actrița care a citit din roman la întâlnirile din Langenau și Ulm.

Bad Saarow

Bad Saarow

Bad Saarow

Radio Ulm

Radio Ulm

Heidelberg, discuție cu Klaus Heitmann

Discuție cu prof. Klaus Heitmann, Heidelberg.

Bianca Alecu și Iosif Herlo

Bianca Alecu și Iosif Herlo, Heidelberg.

Bad Saarow, cu Mirko Schwanitz

Cu Mirko Schwanitz, prezentând albumul Andreei Diefenbach, Țara fără părinți.

SEARĂ LITERARĂ CU LILIANA COROBCA LA ICR BERLIN

Noiembrie 25, 2015

http://www.agerpres.ro/comunicate/2015/11/25/comunicat-de-presa-icr-berlin-17-17-16

Cu ocazia apariției, în 2015, a traducerii germane a romanului ‘Kinderland’ al scriitoarei Liliana Corobca, ICR Berlin organizează, pe 27 noiembrie, la sediu, o seară literară în prezența autoarei, în deschiderea turneului literar al acesteia în Germania.

Traducerea romanului ‘Kinderland’, publicată la editura Zsolnay sub titlul ‘Der erste Horizont meines Lebens’ (‘Cel dintâi orizont al vieții mele’), poartă semnătura scriitorului, poetului și traducătorului german de origine română Ernest Wichner, director al Literaturhaus Berlin.

Turneul literar german al autoarei va mai cuprinde următoarele stațiuni: Bad Saarow (28 noiembrie), Heidelberg (29 noiembrie), Langenau (2 decembrie), Ulm (3 decembrie). Evenimentul de la Berlin este organizat de către ICR Berlin în colaborare cu editura Zsolnay.

Volumul ‘Kinderland’spune povestea Cristinei, un copil nevoit să devină ‘mamă’ responsabilă pentru cei doi frați mai mici, atunci când părinții pleacă la muncă în străinătate după ‘bani lungi’. Universul unui sat moldovenesc contemporan, populat în majoritate de copii și bătrâni, este privit din perspectiva unei fete de 12 ani. Într-o lume aflată în criză, copiii învață, din propriile experiențe, să lupte și să supraviețuiască în așteptarea împlinirii unui singur vis: întoarcerea părinților acasă.

‘Kinderland’ este al treilea roman semnat de Liliana Corobca și cel de-al doilea apărut în traducere germană, după ‘Un an în paradis’ (traducere apărută în 2011).

Liliana Corobca s-a născut în 1975 în Republica Moldova. Este absolventa a Facultății de Litere din cadrul Universității de Stat din Moldova (1992-1997) și doctor în litere la Universitatea din București (2001). A debutat cu romanul Negrissimo  (Chișinău, 2003). A obținut Premiul ‘Prometheus’ pentru debut al revistei România Literară, precum și Premiul pentru debut în proză al Uniunii Scriitorilor din Republica Moldova.

La editura ‘Cartea Românească’ a publicat romanele ‘Un an în Paradis’ (2005; tradus în italiană în 2009 și în germană în 2011) și ‘Kinderland’ (2013), roman care a fost bestsellerul editurii la Bookfest 2013, obținând, de asemenea, premiul Radio România Cultural la secțiunea Proză, ediția 2014.

Tot în anul 2014, Liliana Corobca a reprezentat România la Vilenica Internațional Literary Festival, Festivalul Internațional de Literatură din Leukerbad și la Târgul de Carte de la Frankfurt. Alte volume publicate: ‘Negrissimo'(2003), ‘Personajul în romanul românesc interbelic'(teză de doctorat, 2003), ‘Un an în Paradis'(2005, tradus în italiană în 2009 și în germană în 2011), ‘Controlul cărții. Cenzura literaturii în regimul comunist din România'(2014) și ‘Cenzura pentru începători'(2014).

Ernest Wichner este scriitor german originar din România (născut în 1952 la Arad), critic literar, editor și director al Literaturhaus Berlin, totodată unul dintre cei mai importanți traducători de literatură română în limba germană.  În anul 1972 a fost membru fondator al Grupului de Acțiune Banat, o grupare de tineri autori contestatari de limbă germană din Timișoara.

Din 1988 până în 2002 a fost angajat și director adjunct la Literaturhaus  (Casa Literaturii) din Berlin, iar din 2003 a devenit directorul acestei instituții. Ernest Wichner s-a aflat pe listă scurtă a traducătorilor nominalizați pentru premiul Târgului de Carte de la Leipzig 2014.

Editura Paul Zsolnay

De la înființarea editurii de către Paul Zsolnay, în anul 1924, editura s-a axat în mod prioritar pe traducerea în limba germană și promovarea scriitorilor recunoscuți pe plan mondial dintre care amintim John Galsworthy, H. G. Wells, Graham Greene și John le Carre. În prezent, Zsolnay este una dintre cele mai reputate edituri în spațiul german, făcând parte din grupul editorial Hanser.

Programul complet al ICR-Berlin îl puteți găsi la adresa http://www.rki-berlin.de, precum și pe Facebook.

Lecturi in Austria

Noiembrie 21, 2015
Literaturhaus Salzburg

Literaturhaus Salzburg

Minoriten Graz

Minoriten Graz

P2030233 P2030265 P2030296 P2030455

Buch Wien

Buch Wien

Literaturhaus Salzburg

Literaturhaus Salzburg

Literaturhaus Salzburg

Literaturhaus Salzburg

Buch Wien

Buch Wien

Kinderland de Liliana Corobca – Turneu de promovare a traducerii romanului în Austria

Noiembrie 10, 2015

http://www.rkiwien.at/eveniment/12-noi/kinderland-de-liliana-corobca-turneu-de-promovare-a-traducerii-romanului-in-austria

Kinderland de Liliana Corobca - Turneu de promovare a traducerii romanului în Austria

Liliana Corobca se va afla în Austria în perioada 12-17 noiembrie, cu ocazia publicării romanului său Kinderland în traducere în limba germană la Editura Paul Zsolnay. Der erste Horizont meines Lebensva fi prezentat la Graz, Viena şi Salzburg în cadrul unor manifestări prilejuite de Săptămâna literaturii (Lesefestwoche) la care va participa şi traducătorul Ernest Wichner, directorul Literaturhau Berlin. Turneul organizat de editura austriacă Paul Zsolnay va continua în Germania şi se va încheia în data de 4 decembrie la Passau.

Volumul „Kinderland“ spune povestea Cristinei, un copil nevoit să devină „mamă“ responsabilă pentru cei doi fraţi mai mici, atunci când părinţii pleacă la muncă în străinătate. Universul unui sat moldovenesc contemporan, populat în majoritate de copii şi bătrâni, este privit din perspectiva acestei fetiţe de 12 ani. Într-o lume aflată în criză, copiii învaţă, din propriile experienţe, să lupte şi să supravieţuiască în aşteptarea împlinirii unui singur vis: întoarcerea părinţilor acasă.

Liliana Corobca (n. 10 octombrie 1975, Săseni, Republica Moldova) este absolventă a Facultății de Litere din cadrul Universității de Stat din Moldova (1992-1997) și doctor în litere la Universitatea din București. În perioada 2002-2011 fost cercetător ştiinţific la Institutul de Istorie şi Teorie Literară „George Călinescu“ din Bucureşti, iar în prezent este editor, expert în domeniul „exilului românesc“ și cercetător la Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului și Memoria Exilului Românesc (IICCMER). Din anul 2007 este membră a Uniunii Scriitorilor din România.

Liliana Corobca este cunoscută pentru activitatea sa literară, cărţile sale fiind traduse în limba italiană, germană şi slovenă. Volumele Un an în paradis(2011) şi Kinderland (2015) au fost traduse în limba germană de Ernest Wichner. Autoarea a beneficiat de burse şi rezidenţe de creaţie în Germania, Austria, Polonia şi Franţa. În anul 2014 a reprezentat România la Vilenica International Literary Festival, Festivalul Internațional de Literatură din Leukerbad și la Târgul de Carte de la Frankfurt. Volume publicate:Negrissimo (Ed. Arc, Chişinău, 2003), Personajul în romanul românesc interbelic (teză de doctorat, Editura Universităţii din Bucureşti, 2003), Un an în Paradis (Ed. Cartea Românească, 2005, tradus în limba italiană în 2009 şi în limba germană în 2011), Kinderland (Ed. Cartea Românească, 2013, nominalizat la Premiul „Augustin Frăţilă), Controlul cărţii. Cenzura literaturii în regimul comunist din România (Ed. Polirom, 2014) şi Cenzura pentru începători (Ed. Tannhäuser, 2014). Liliana Corobca a obţinut premiul „Prometheus“ pentru debut al revistei „România literară“, premiul pentru debut în proză al Uniunii Scriitorilor din Republica Moldova, Premiul pentru Proză pe anul 2013, oferit de Radio România Cultural pentru romanulKinderland şi Premiul „Cristal“ la Festivalul Internaţional de la Vilenica.

„Ceea ce face special romanul este, desigur, naraţiunea fetei. Un Guliver de numai 12 ani priveşte societatea moldovenească în tranziţie, care prinde contur într-o colecţie de întâmplări din realitatea imediată. (…) Notaţiile oscilează între percepţia naivă a unui minor şi observaţia lucidă, distant-ironică, ce nu exclude empatia şi căldura umană, a autoarei. În rezultat avem un reportaj viu asupra unor evenimente din prezent, unul indirect însă, filtrat prin destinul unui copil hipersensibil şi cu o personalitate complexă. Deşi corelează povestea fetei cu experienţa sa de copil, autoarea nu se înscrie în genul tradiţional al amintirilor. Lumea descrisă este lipsită de idilismul cathartic, nu şi de o oarecare poezie, şi receptată în concreteţea ei.“ (Aliona Grati, Revista Timpul)

„Kinderland este al treilea roman semnat de Liliana Corobca şi cel care o impune pe autoare în prima linie valorică a prozei de azi. El e totodată un semn: că romanul autohton s-a schimbat şi se schimbă sensibil, pentru a putea integra o dinamică socială şi o acceleraţie existenţială de multe ori dramatice. Trebuie să recunosc că am aşteptat acest roman, aşa cum am aşteptat romanul copilăriei generaţiei „decreţeilor”, dat de Radu Pavel Gheo în Noapte bună, copii!.“ (Daniel Cristea-Enache, Observator cultural, nr. 689)

 

GRAZ

Joi, 12 noiembrie, ora 20.00

Kulturzentrum bei den Minoriten Graz (Mariahilferpl. 3, 8020 Graz)

Lectură şi discuţie cu publicul (Liliana Corobca şi Ernest Wichner)

 

VIENA

Vineri, 13 noiembrie, ora 18.00

BW/MUSA Museum Startgalerie Artothek (Felderstraße 6-8, 1010 Vienna)

Lectură şi discuţie cu publicul (Liliana Corobca şi Ernest Wichner)

 

Sâmbătă, 14 noiembrie, ora 10.30

Buch Wien / Literaturcafe (Messe Wien, hala D, Trabrennstraße, 1020 Viena)

Lectură şi discuţie cu publicul (Liliana Corobca şi Ernest Wichner)

 

Sâmbătă, 14 noiembrie, ora 16.00

Buch Wien / Donau Lounge (Messe Wien, hala D, Trabrennstraße, 1020 Viena)

Lectură şi discuţie cu publicul (Liliana Corobca şi Ernest Wichner)

 

SALZBURG

Luni, 16 noiembrie, ora 19.30

Literaturhaus Salzburg (Strubergasse 23, 5020 Salzburg)

Lectură şi discuţie cu publicul (Liliana Corobca şi Ernest Wichner)