Posts Tagged ‘Controlul cartii’

Propagandă şi agitaţie (cronică de Emanuel Modoc)

septembrie 11, 2015

http://revistacultura.ro/nou/2015/07/propaganda-si-agitatie/

Propagandă şi agitaţie

UN ARTICOL DE EMANUEL MODOC

Liliana Corobca, Controlul cărţii. Cenzura literaturii în regimul comunist din România, Editura Cartea Românească, Bucureşti, 2014, 374 p.

 

„A book is a loaded gun in the house next door… Who knows who might be the target of the well-read man?“ – Ray Bradbury, Fahrenheit 451

Liliana Corobca, deopotrivă cercetătoare şi prozatoare (autoare a romanelor Negrissimo, Un an în paradis şi Kinderland), este, probabil, cel mai avizat exeget al cenzurii comuniste româneşti din momentul de faţă. Dovadă şi prezenţa, deloc modestă, în volume editate şi consacrate literaturii de exil (Alexandru Busuioceanu. Un roman epistolar al exilului românesc. Corespondenţa (1942-1961), Poezia românească din exil) sau cenzurii (Epurarea cărţilor din România. Documente (1944-1964), Instituţia cenzurii comuniste din România (1949-1977) etc.). Volumul de faţă, Controlul cărţii. Cenzura literaturii în regimul comunist din România, e o amplă monografie ce scoate la suprafaţă mecanismul complex şi, cel mai adesea, deconcertant, al cenzurii, în general, şi al organelor de cenzură comuniste, în particular. Meritul acestei cărţi rezidă în documentarea exhaustivă a fenomenului şi în scoaterea la iveală a unor documente până acum inedite, care demonstrează caracterul de maşinărie plurivalentă al cenzurii.
Cenzura şi directivele sovietice
Controlul cărţii… este, în primul rând, o lucrare comparativă, cu trimiteri la tot pasul către organele de cenzură sovietice, care ajută la crearea unei imagini complete a cenzurii în spaţiul românesc. Prin raportarea constantă la instituţia de cenzură sovietică (denumită Glavlit şi care a fost înfiinţată în 1922), ni se aminteşte faptul că organele româneşti de cenzură au fost mereu subordonate directivelor instituţiilor sovietice de cenzură, la fel cum organizarea statală a Republicii Populare România a fost subordonată URSS-ului. Lucrarea Lilianei Corobca este totodată şi una expozitivă, ce parcurge diacronic principalele structuri de cenzură prezente în spaţiul românesc, de la Cenzura Centrală Militară, înfiinţată în 1945 cu rolul de a controla presa, corespondenţa externă şi corespondenţa internă, până la Comisia Aliată de Control, ce avea să înlocuiască Cenzura Centrală Militară în 1946 şi care, potrivit autoarei, a constituit cea mai importantă etapă a cenzurii din perioada de început şi care a avut efecte drastice asupra schimbării mentalitare în regimul comunist. Spaţiul cel mai amplu al cărţii este dedicat Direcţiei Generale a Presei şi Tipăriturilor, instituţia românească de cenzură care a avut cea mai amplă activitate (1949-1977) şi al cărui model a fost preluat după Glavlit-ul sovietic. Abia în cadrul analizei structurii DGPT-ului putem observa complexitatea sistemului comunist de cenzură.
Revenind la componenta comparativă a studiului, un foarte bun exemplu al raportului de subordonare a statului român faţă de URSS în ceea ce priveşte cenzura şi totodată unul care ar putea stârni oarecare amuzament îl reprezintă scoaterea din circulaţie şi cenzurarea unei lucrări scrise de Gh. Gheorghiu-Dej, intitulată Despre alianţa dintre clasa muncitoare şi ţărănimea muncitoare (apărută în 1952). În contextul în care, în România, colectivizarea începuse deja în 1949, lucrarea pornea de pe o poziţie teoretică marxist-leninistă ce accepta coabitarea clasei muncitoare şi a ţărănimii şi care avea scopul de a câştiga susţinerea ţăranilor săraci. Fiind o poziţie politică acceptabilă în momentul apariţiei, această lucrare ajunge să fie „depăşită ideatic“ începând cu anul 1956, când a avut loc Congresul al II-lea al P.M.R (Partidul Muncitoresc Român), care preconiza o schimbare a formei de guvernământ. Astfel, putem sesiza că nici măcar dictatorii statelor comuniste nu erau scutiţi de mecanismul cenzurii şi că directivele sovietice reuşeau să se impună chiar şi în faţa liderilor statelor subordonate. În acelaşi timp, cu greu scapi de senzaţia că Liliana Corobca pare să deţină un control mult mai solid asupra componentei sovietice, pe care o tratează cu intervenţii exegetice superioare celor cu care discută spaţiul românesc. Acest fapt poate fi şi din cauza anvergurii studiilor consacrate cenzurii sovietice şi diferenţei frapante dintre cantitatea de exegeză dedicată fenomenului rusesc şi cea dedicată cenzurii în România. Pentru spaţiul autohton, autoarea optează însă pentru puterea exemplului, iar apelul la numeroasele resurse documentare salvează unele capitole ce tind spre sterilitate discursivă. Ajunge doar să alegem un exemplu al haosului instaurat de cenzura comunistă în primii ani: „Deşi primeau indicaţii să distrugă cărţi cu conţinut „duşmănos“ sau „fascist“ publicate între 1917-1944, consilierii regionali înţelegeau să ardă întreaga bibliotecă, iar cenzorii din Bucureşti, veniţi ulterior să vadă cum a decurs epurarea, descopereau că nu mai au ce controla: «În urma unei dispoziţii a C.C.M. s-au distrus toate cărţile editate înainte de 23 august 1944, fără niciun fel de criteriu». (Galaţi)“ pentru a putea conchide că orice comentariu suplimentar ar fi fastidios.
„Bun de tipar“
Însă aspectul cel mai interesant al volumului Controlul cărţii… este reprezentat de felul în care Liliana Corobca urmăreşte evoluţia Direcţiei Generale a Presei şi Tipăriturilor. Dacă înainte de înfiinţarea DGPT-ului criteriul unic de epurare a cărţilor era „defascizarea“, înlăturarea cărţilor considerate „duşmănoase“, criteriile de cenzurare au fost treptat modificate pe măsură ce România comunistă îşi modifica relaţiile cu alte state sau în funcţie de noile directive primite din partea URSS-ului. Evoluţia DGPT-ului a fost una vertiginoasă, astfel încât, în 1952, atribuţiile acestei instituţii însumau atât controlul cărţilor şi a publicaţiilor periodice, cât şi a radioului, cinematografiei, muzeelor şi expoziţiilor. Criteriile de selecţie ale cărţilor şi publicaţiilor „periculoase“ dovedesc arbitrariul acestui sistem de cenzură. De pildă, în 1956, în urma aceluiaşi Congres al II-lea al P.M.R., un nou document, numit „Propuneri pentru decongestionarea reţelei de difuzare şi a bibliotecilor“, a fost diseminat, care, pe lângă criteriile de retragere a unor cărţi/lucrări cu subiecte „depăşite“ sau cu subiecte ce intrau în directă contradicţie cu tezele expuse la acel congres, conţinea şi o secţiune dedicată cărţilor „depăşite de actualitatea politică internaţională“. Erau scoase din circulaţie „materiale care conţin injurii la adresa conducătorilor Iugoslaviei“, „rapoarte, articole şi cuvântări care conţin aprecieri şi date inactuale cu privire la situaţia din diferite ţări“, „lucrări despre ţările capitaliste şi personalităţi politice din aceste ţări scrise pe un ton injurios“. La capitolul beletristică, erau considerate ca fiind nerecomandabile cărţi scrise „în chip artificial, nelegate de realitate“, cărţile „sentimentale“ („Dacă sunt demoralizante, se scot din circulaţie“), romane erotice („Dacă e dragoste sănătoasă, optimistă, legată de viaţă sunt recomandabile. Cele ce urmăresc aţâţarea simţurilor, maladive, sunt nedifuzabile şi se vor scoate din biblioteci“) etc. Toate aceste documente sunt atent culese de către autoare atât pentru a reda în mod fidel caracterul arbitrar, chiar absurd, al cenzurii comuniste, cât şi pentru a explica exhaustiv fenomenul cenzurii româneşti ca mecanism de mutilare culturală. Literatura (a se citi în sensul larg, ce acoperă toate domeniile cunoaşterii) acelei epoci, aşa cum e prezentată în Controlul cărţii…, e dominată de haos, de biblioteci întregi date „la topit“ şi de cărţi cenzurate „peste noapte“.
O altă componentă a mecanismului Direcţiei Generale a Presei şi Tipăriturilor care constituie un subiect de larg interes în carte e legată de existenţa unui „fond special“, unde se găseau exemplare ale cărţilor interzise, salvate, în mod ironic, de acţiunile de epurare. Păstrate pentru utilizarea lor în scopul unor eventuale cercetări ştiinţifice, care puteau fi întreprinse doar de oameni de încredere ai sistemului comunist sau pentru cercetări desfăşurate de parchet în cazul în care erau anchetaţi scriitori sau ziarişti, cărţile din „fondul special“ constituie, în prezent, o sursă nepreţuită pentru studierea fenomenului cenzurii în România.
Sinteza Lilianei Corobca se încheie cu o subtilă analiză a „desfiinţării cenzurii“ din 1977. Autoarea operează cu ghilimelele de rigoare, întrucât această „desfiinţare“ a fost doar o stratagemă folosită de Ceauşescu pentru a intra în graţiile Occidentului. Realitatea era alta, căci presiunile Securităţii ceauşiste nu au făcut decât să dea naştere unor noi forme de cenzură: autocenzura, complicitatea, limbajul esopic, cenzura represivă. Dispărea, aşadar, doar instituţia specializată, nu şi… specializarea, iar autoarea apreciază: „cazul României după 1977 este elocvent pentru a demonstra eficienţa cenzurii fără o instituţie specializată“. Cartea Lilianei Corobca poate fi considerată un studiu de referinţă în domeniu, cu atât mai mult cu cât, fiind o lucrare abundent documentată, re-creează, printr-un proces remarcabil de inginerie inversă, mecanismul cenzurii comuniste în cultura românească.

Invitatie

mai 28, 2014

doua cenzuri

Dragi prieteni,
M-aş bucura să fiţi alături de mine şi de invitaţii mei la cele două lansări la Targul de carte Bookfest.

VINERI, 30 mai, ora 17.30:
„Controlul cărţii. Cenzura literaturii în regimul comunist din România”.
Invitaţi: Magda Cârneci, George Neagoe.
Moderator: Daniel Cristea-Enache.
Pavilion C2 la standul editurii Polirom.

SÂMBĂTĂ, 31 mai, ora 14.00 :
„Instituţia cenzurii comuniste în România, Documente. 1949-1977”, Vol. I.
Invitaţi: Flori Bălănescu, Cristian Vasile, Cosmin Budeancă.
Pavilionul C4, Cafeneaua literara Julius Meinl

Vă aşteptăm cu drag ! Lansarea volumului „Controlul cărții”

Bookfest, 1 iunie 2014

 

Instituţia cenzurii comuniste în România – Lansarea volumului la Bookfest 2014:

Serviciul Ştiinţă şi Tehnică

septembrie 22, 2013

Un capitol din volumul la care lucrez se referă la departamentele DGPT care controlau producţia editorială. Fragmentul de mai jos ilustrează activitatea serviciului Ştiinţă şi Tehnică.

….Pe aceeaşi tematică, o notă la Ghidul – Bucureşti oraşul nostru, care „evoca istoria trecută şi prezentă a Bucureştiului, frumuseţile naturale şi monumentele mai importante”.
Volumul ridică o serie de probleme prin accea că „spre deosebire de alte ghiduri apărute, ghidul de faţă evocă şi istoria monumentelor dispărute, de o deosebită însemnătate pentru înţelegerea prezentului, consemnate în plăci comemorative, opere sculpturale, gravuri etc.”, „cu ocazia prezentării institu¬ţiilor administrative de cultura şi artă etc. şi a celor mai reprezentative clădiri din Bucureşti se face şi un istoric al acestor construcţii, în care se arată cui aparţineau terenuri¬le respective, ce construcţii au existat înainte pe aceste terenuri, precum şi evoluţia proprietarilor clădirilor respec¬tive pină in zilele noastre. În acest context se prezintă şi evoluţia proprietă¬ţilor ce au aparţinut unor domnitori ca: Constantin Brâncoveanu, Ion Vodă Caragea, Grigore Dimitrie Ghica, Alexandru Suţu, Alexandru Ghica, Serban Cantacuzino etc.”
Cităm câteva fragmente pe care le semnalează cenzorii:
„În faţa parcului pe partea stânga a Căii Victoriei, se află un bloc în roşu unde sunt birourile unui institut de proiectări, iar dincolo de str. Grigore Alexandrescu, unde este un spaţiu verde, a fost, până în timpul celui de-al doilea război mondial, un han, mai nou, din veacul trecut, de mai mică însemnătate. Se numea hanul Neculescu. Iar în perete cu el spre piaţa Victoriei, bineînţeles, este o veche casă boierească. A aparţinut lui Grigore Olănescu, căsătorit cu nepoata scriitoarei Dora D’Istria. Apoi, pe aceeaşi parte a Căii Victoriei, unde începe Piaţa Victoriei este casa familiei Caribol în care trăgea ori de cîte ori venea la Bucureşti, Elena Văcarescu. Când se termină parcul casei cu depozitul Muzeului de istorie a oraşului Bucureşti, se înalţă calcanul unor case de la nr. 149 unde azi este o facultate. Casele au aparţinut lui Grigore Filipescu Pomadin” (pag. 47) ;
„Dincolo de parcul Academiei, tot pe Calea Victo¬riei, unde se află un spaţiu verde şi in fund o scenă, a fost o veche şi însemnată casă boierească, casa Moruzi, care a adăpostit, din 1929, de la înfiinţare până în 1942, până la darmarea casei, Muzeul Municipal.
Casa a fost construită de Ioniţă Creţulescu la sfârşitul sec. al XVIII-lea…” (pag. 54);
„La colţul Căii Victoriei cu Calea Griviţel se află vasta clădire care azi adăposteşte birourile Institutului în Proiectări în Construcţii şi Materiale de Construcţii.
A fost ridicată din temelii la începutul sec. Al XIX-lea de către boierul Costache Pacea, autorul unor comedii de moravuri «Franţuzitele». Murind fără a termina casa, moştenitorii au vândut-o lui Grigore Romanit…….
În timpul domniei lui Grigore IV Ghica (1822-28) a servit pentru recepţiile şi balurile curţii. În 1934, după moartea lui Romanit a fost închiriat noului domnitor Alex. Dimitrie Ghica. În 1936 a fost cumpărată de stat de la surorile lui Românit, fiind instalată acolo curtea administra¬tivă.” (pag. 55);
„Nu departe de Grădina Icoanei, având intrarea şi prin str. Polonă şi prin Bdul Dacia, se afla un loc de recre¬are, Parcul loanid, fost proprietate a unui Pană Breslea” (pag. 103);
„În faţa acestei clădiri, unde sunt pasajele Macca şi Vilacros, care adăpostesc azi magazinele consignaţiei, sa afla la sfârşitul sec. al XVIII-lea un mic han cunoscut cu numele de hanul Filipescu. Din 1713 a trecut în proprietatea lui Iordache Creţulescu, de când este consemnat şi în docu¬mente… La începutul secolului trecut acesta locuri precum şi nanul erau proprietatea unui oarecare Petre Serafim, un grec aventurier care luptase în armatele napoleoniene” (pag. 121)…..

O poezie interzisă de cenzură: EPILOG LA O FABULĂ MAI VECHE din volumul „Dialectica poeziei” de M. Breslaşu

mai 30, 2012

EPILOG LA O FABULĂ  MAI  VECHE

                          Împrejurarea cred că se cunoaşte               

                          O lebădă jignise-un nor de broaşte

                          articulând cumplite nerozii

                                      – şi erezii –

                                  despre bel-canto şi viaţă.

 

                                  Ce nu se ştie – e  că-a doua zi

                                                 dis-dimineaţă 

                                             o urgentă şedinţă

                                             a fost iar convocată

                                             să rostească-o sentinţă

                                             fără prejudecată!

                                   Participantele fiind cu capsa

                                                        pusă    

                                   iată care a fost  pedeapsa

                                                            propusă:

                                    „Precum a reieşit,

                                             nu de la glas

                                             i s-a fost tras

                                             năpasta

                                   ci de la punctul de vedere greşit,

                                   Deci, ochii vor avea de ispăşit!

                                           Iconoclasta

                                   îşi va pierde vederea! Asta,

                                            şi basta’’

                                    Mai rămâne de hotărât

                                                 acum

                                                 numai atât:

                                                 cu ce – şi cum?

                                    Să-i ardă ochii ? Să-i înţepe!  Sau să-i scoată ?

                                    „Să-i scoată!” a răspuns broştimea toată

 

                                     S-a iscat însă o vie discuţie

                                     asupra instrumentului de execuţie…

                                                şi fitecime

                                                dădea un alt imbold:

                                                o speclă – un piron –

                                                un mărăcine –

                                                un tirbuşon –

                                                sau chiar un simplu bold.

                                                Într-un sfârşit

                                     lucrările de cuvânt fiind limitate

                                               au răuşit

                                     să facă-o unanimitate

                                     şi asupra punctului CU CE vor scoate

                                     ochii sărmanei lebede netoate!

 

                                     Şi toate cele broaşte de pe lac         

                                     – vroind să-şi fie reciproc pe plac –

                                            fac:

                                  CU- AC, CU- AC!