Archive for septembrie 2017

Mișcarea Paul Goma – 40 de ani

septembrie 30, 2017

 

Muzeul Național al Literaturii Române, împreună cu PEN România și Filarmonica „George Enescu” – Ateneul Român, organizează Simpozionul Mișcarea Paul Goma – 40 de ani, eveniment care va avea loc marți, 3 octombrie 2017, în intervalul orar 16.00 – 20.00, în Sala mică de concerte a Filarmonicii „George Enescu”.

La simpozionul Mișcarea Paul Goma – 40 de ani sunt invitați să participe scriitori, filologi, exegeți, cercetători apropiați istoriei disidenței române și cazului Paul Goma: Mariana Sipoș, Virgil Tănase, Radu Filipescu, Marius Oprea, Flori Bălănescu, Bogdan Crețu și Liliana Corobca. Întâlnirea va fi deschisă de Magda Cârneci, Președinte PEN România, Andrei Dimitriu, Directorul General al Filarmonicii „George Enescu”, și de Ioan Cristescu, Directorul Muzeului Național al Literaturii Române. Vor coordona și modera simpozionul Magda Cârneci și Caius Dobrescu, reprezentanți ai PEN România.

În cadrul simpozionului, vor fi proiectate fotografii și fragmente din filmul documentar „Strict secret: Paul Goma”, realizat de Mariana Sipoș pentru TVR.

Cu prilejul simpozionului, începând cu ora 16.00, în Foaierul Filarmonicii „George Enescu” va fi vernisată expoziția documentară de fotografie Mișcarea Paul Goma – 40 de ani, îngrijită și comentată de Mariana Sipoș, ocazie cu care publicul va avea acces la o serie de fotgrafii inedite, puțin cunoscute sau celebre din Arhiva Paul Goma. Expoziția va putea fi vizitată până pe data de 8 octombrie.

Eveniment organizat de Primăria Municipiului București prin Muzeul Național al Literaturii Române.

Parteneri media: Radio România Cultural, RFI, TV City, Observator Cultural, Contemporanul, AgentiadeCarte, publicația on-line IQool.”

Reclame

„Nu există noțiunea de a ocoli abil cenzura pentru o carte publicată la editurile comuniste”

septembrie 25, 2017

Revista Conta, Nr. 27 / 2017 /

 

Liliana Corobca în dialog cu Adrian G. Romila

 

– De unde pasiunea pentru cenzura literară, sub comunism? Are legătură cu originea ta basarabeană, adică fostă sovietică? De când datează? De dinainte de venirea ta definitivă în România? După aceea? E ceva ce te-a dus la ea?

– M-am ocupat foarte puțin de cenzura „literară”, pentru că fondul cenzurii se referea mai degrabă la instituția cenzurii, iar literatura era doar o mică parte din totalul atribuțiilor Direcției Generale a Presei și Tipăriturilor. M-a interesat întreg sistemul, mecanismul aproape perfect care activa impecabil. Preocupările pentru cenzură n-au nimic în comun cu originea mea „fostă sovietică”, pe atunci citeam Alexandre Dumas și pe alții ca el. Am mai spus: am ajuns din întâmplare la cenzură. După absolvirea doctoratului la Universitatea din București, cu o teză despre romanul românesc interbelic, am lucrat, din 2002, la Institutul „G. Călinescu” al Academiei Române, la departamentul „Exilul literar anticomunist” care s-a desființat în 2006. Am încercat atunci să propun un proiect nou, o temă de cercetare de lungă durată. Mi-a sugerat un scriitor din exil, Dan Culcer, să caut, la Arhivele Naționale, fondul „Comitetul pentru Presă și Tipărituri” de care eu nu auzisem în viața mea și nu știam că nevinovatul comitet era, de fapt, fioroasa cenzură. Am vrut să renunț la a-mi pierde vremea cu miile de rapoarte (fondul era enorm!), pentru că la institutul unde lucram nu mi s-a aprobat această temă și, răsfoind niște dosare, acestea nu m-au impresionat. Îmi aduc aminte de primul document care mi-a atras atenția: era semnat de un ofițer al Comisiei Aliate de Control și se zicea acolo că numai această comisie poate aproba care ziare trebuie să apară și care nu. În 2007, în luna mai, am început să studiez fondul.

– Cel mai recent roman al tău, Caiet de cenzor, apărut la Polirom, chiar ficționalizează subiectul pe care ești specialistă ca nimeni altcineva, la noi. Ai transformat, de fapt, un subiect arid într-unul captivant, căci e vorba, în romanul tău, de un cenzor care interiorizează cenzura și sendrăgostește de literatură.Exact de cea pe care, teoretic, trebuia s-o respingă, dacă era prea autentică, prea personală. E plauzibil un asemenea personaj în afara literaturii? Era, atunci, în epocă? Așa capacitate de seducție să exercite ficțiunea asupra unor cerberi ideologici? Sau nu erau atât de… cerberi?

– Sunt sigură că un asemenea personaj este plauzibil, ca aproape tot ce am scris eu în roman, de altfel. Dar să spun dacă era așa, atunci, în epocă, mi-ar fi foarte greu. Nu doar că nu am prins acea epocă, nici nu mă născusem pe atunci, nici nu am trăit în acel spațiu (în Uniunea Sovietică era altceva în acea perioadă), dar nici nu am încredere în mărturiile tardive ale unor cenzori supraviețuitori, pe care am evitat să îi contactez ca să mi povestească ei cum a fost. Am citit, de altfel, câteva asemenea mărturii, și am fost sigură că mai mult mă încurcă decât mă ajută. Iar în cenzură, noțiunea de „cerber” este destul de relativă. Poate că nu doar în cenzură. Am descris și în carte activitatea cenzorilor de la „Import-Export”, care făceau mai mult traduceri decât tăieturi în texte.

– Cunoști vreun caz mai special de scriitor român care să fi reușit să ocolească abil cenzura și să fi apărut, integral, cu o carte, așa cum și-a dorit?

– A descris Cicerone Ionițoiu, în Victimele terorii comuniste. Arestați, torturați, întemnițați, uciși cazul unui tânăr poet care și-a scris textele pe tăblițe de lut și le-a îngropat în pământ, în așteptarea unor vremuri mai bune. Înseamnă că a ocolit cenzura, dar nu cred că a făcut
acest gest disperat pentru că și-a dorit asta cu orice preț. Nu există noțiunea
de a „ocoli abil cenzura” pentru o carte publicată la editurile comuniste.
Acestea treceau prin zeci de etape și primeau zeci de aprobări până
ajungeau să fie publicate. Iar autori care să respingă ferm și categoric
sugestiile și intervențiile cenzurii nu erau mulți și, pentru că nici conținutul
cărților nu era anticomunist, de obicei, sunt sigură că multe cărți au apărut
așa cum și-au dorit autorii lor. Chiar dacă cenzura intervenea, bucuria de ați
vedea volumul publicat era mare și, în afară de asta, mai existau și unele
beneficii, inclusiv materiale; toate acestea făceau ca intervențiile cenzurii
să doară mai puțin. A ocoli abil cenzura însemna să publici în afara
sistemului cenzurii, adică în „samizdat”, ilegal, pe cont propriu, și să îți
asumi o serie de riscuri, arestarea inclusiv. Pe vremea ceea, mașinile de
dactilografiat erau înregistrate la Ministerul de Interne, chiar și acelea ale
cenzorilor, așa că orice text care nu era publicat pe filieră oficială, putea fi
identificat.

„Mă doare să văd că suferința, demnitatea și bunătatea nu sunt răsplătite”

– Știu că ai conferențiat mult pe tema asta, și aici, și în afară. Cum
ai simțit interesul publicului? Occidentalii pot pricepe ce s-a întâmplat, cu
adevărat, cu literatura și libertatea de a scrie în țările fostului bloc
comunist? Nu e ceva prea exotic, pentru ei?

– Găsesc un public total inocent și nepregătit, de unde să știe tinerii
de astăzi despre cenzură? Cei mai în vârstă cunosc fenomenul și își
amintesc cum au fost și ei, cândva cenzurați, dar mecanismul sofisticat al
cenzurii nu au prea avut cum să-l cunoască. Interesul trebuie trezit și
depinde de conferențiar. M-am temut să nu fie plictisitor ce le spuneam,
am încercat să prezint și momente care să-i intrige. În Occident există
câteva studii despre cenzură, câteva volume, dicționare, dar nu-s pentru
publicul larg. Cei interesați de fenomenul cenzurii comuniste nu se opresc,
de obice, doar la țările blocului comunist. Istoria cenzurii e fascinantă și
plină de surprize, cenzura în regimurile democratice se studiază, și ea.
Subiectul e perceput ca fiind unul mai degrabă sensibil, nu exotic. Mai ales
când anumite manifestări ale cenzurii contemporane par actualizări
nefericite ale fostului regim totalitar.

O altă temă dragă ție e cea din Kinderland, romanul care ți-a
adus după 2013 o binemeritată reputație europeană. Poți să-mi spui dacă
există vreo experiență marcantă, care să te fi făcut să scrii despre copiii
lăsați acasă de părinții plecați să muncească, în străinătate? Sigur, în
România e o realitate. E și în Basarabia, bănuiesc.

– Am pornit de la un caz din satul meu, din Republica Moldova.
Când văd studii, reportaje despre copiii abandonați, am un sentiment de
neputință. Mi-ar fi plăcut să închei acest capitol tragic, să schimb lucrurile
în bine. A existat o întâlnire cu un asemenea copil, despre am scris pe
coperta primei ediții a romanului. Apoi am tot repetat povestea băiețelului
de trei ani, pe care un tată cam bețiv și care venea pe acasă o dată pe an îl
uita pe la oaspeți și-l „recupera” a doua zi. Copilul era speriat că tatăl său o
să-l uite la oamenii străini și nu dorea nici jucării, nici fructe, se uita țintă
la taică-său. Povestea acestui băiețel nu a intrat în roman, dar a fost primul
meu contact cu asemenea copii și cu problema emigrației. În jurul nostru,
există multe probleme demne de atenția unui scriitor, dar eu am fost sigură
că voi scrie pe acest subiect numai după întâlnirea cu acel copil, după ce
m-am uitat în ochii lui speriați, triști. Mi-a transmis durerea lui de care eu
am putut să scap după ce am scris.

– Ai debutat cu o carte de proză despre care se știu puține lucruri,
Negrissimo, în 2003. Conține ea, in nuce, vreun subiect dezvoltat de tine,
mai târziu?

– Cartea a luat un premiu de debut important, care a constat în
distribuirea întregului tiraj autorului câștigător, aproape o mie de
exemplare, din care mi-au mai rămas doar vreo cinzeci, spre bucuria
părinților cărora le-am stricat niște divane pe care le bucșisem cu cărți. Numi
place să fiu autorul unei singure cărți, să reiau la infinit același subiect,
nu mă interesează un subiect dacă am scris deja despre el. S-ar putea să-l
reeeditez, la un moment dat, mai ales că e mai actual acum ca în 2003. E
despre plagiat și scrisul la negru, despre un personaj care ajunge într-o
societate secretă unde se scriu cărți „și pentru scriitorii geniali care nu s-au
născut încă”, e despre neputința unui „negrișor” de a se smuge din această
societate capcană, de a scrie un roman și de a-l semna cu numele său. E
poetic și fragmentat, are și teme conexe, secundare, cum ar fi singurătatea,
la care am revenit, într-o formulă oarecum asemănătoare, dar cu alt fundal,
în romanul Imperiul fetelor bătrâne. E cartea mea cea mai sofisticată.

– Te-ai ocupat și de literatura din exil, de poezia din exil. De pildă,
ai scris despre Alexandru Busuioceanu și despre deportații bucovineni în
Siberia. Întrevăd o recurență a marginalului, a transteritorialului și a
suferindului, în textele tale. Mă înșel? Sunt autorii și personajele „de
graniță” o preocupare predilectă a ta? Aș specula, iarăși, poziția ta
intermediară, în spațiul limbii române, dar și pasiunea pentru consecințele
ideologiei, în Est.

– Preferință pentru marginalizați și oropsiți, da, dar pasiune pentru
consecințele ideologiei, nu neapărat. Ambiție de a duce la capăt un proiect
greu, de a înțelege un mecanism și de a-l explica, inteligibil, și altora, care
poate vor merge mai departe decât mine. Cât despre exil și deportați, mă
doare să văd că suferința, demnitatea și bunătatea nu sunt răsplătite. Cărțile
dedicate lor e modul meu de a-i pune în valoare, de a face dreptate. Timpul
trece și se așterne peste toate uitarea, Alexandru Busuioceanu nu a fost
tradus și publicat integral în România, deși opera lui intensă și profundă nu
ar depăși câteva sute de pagini (a scris în spaniolă, limbă pe care eu nu o
cunosc). Exemple ca el sunt multe și e tot mai greu să atragi atenția
publicului asupra unor autori uitați, nedreptățiți, dar nu lipsiți de valoare.
Sper ca măcar corespondența lui, pe care am publicat-o acum 12 ani, să
apară, revăzută și adaugită, lucrez și la ea acum.

– Cum te percepi, autor basarabean sau român? Scriind în aceeași
limbă, mai contează? În Basarabia ești asimilată, ca scriitoare, sau
dimpotrivă, nu figurezi acolo pe nicăieri?

– Nu cred că contează cum mă percep eu, ci poate mai mult cum
mă percep ceilalți. Se întâmplă să fiu invitată la câte un festival
internațional și mă trezesc fiind „Moldovan writer” (dar există și varianta
„Romanian writer”, iar pe mine nu m-a întrebat nimeni de acolo vreodată)
sau să apară vreo cronică prin România unde sunt „autor basarabean”.
„Limba română este patria mea”, vorba poetului, iar în rest, să fim noi
sănătoși și să avem suficient entuziasm pentru a scrie. În R. Moldova am
debutat în 2003, celelalte cărți au apărut aici, în România. Unele nici nu au
ajuns în R.M., altele cu întârziere. Cred că figurez pe undeva, pe vreo listă
a autorilor contemporani. E adevărat că merg mai rar pe acasă, în ultimul
timp, și nu acord destulă atenție promovării mele ca autor în Republica
Moldova. Nu acord nici în România, dar aici accept să particip la
festivaluri, la târguri de carte. Nu refuz inițiativa editurii de a-mi promova
cărțile, răspund la anchete, la interviuri. Dacă acestea vin din Moldova,
răspund; dar vin mai rar. Romanul „Kinderland” este inclus în antologia
”Literatura din Basarabia. Început de secol XXI. Roman”,
antologatoarea mi-a spus că au fost selectate doar 12 romane din 100
propuse inițial.

– Neapărat aș vrea să-mi împărtășești experiența din rezidențele de
creație de care ai beneficiat. Cum și câte au fost? Sunt ele importante,
pentru un scriitor? Din ce puncte de vedere?

– Au fost mai multe în perioada când am plecat de la Institutul „G.
Călinescu” și nu am mai avut surse de venit. Trebuia cumva să
supraviețiesc, iar bursele în străinătate mi-au oferit mai mult decât
„supraviețuirea”. Pentru un scriitor este important să scrie și, dacă o bursă
îi oferă condițiile necesare, atunci ea contează foarte mult. Altfel, poți fi un
autor minunat și fără a avea o bursă. Am avut și burse de creație, dar și
burse pentru proiecte științifice, pentru unele am făcut eu cerere, la altele
am fost invitată. Am avut burse mai lungi sau mai scurte la Akademie
Schloss Solitude, Stuttgart (2009-2010), Internationales Haus der
Autorinnen und Autoren Graz (2012), Ranitz Stipendium – Ottensheim am
Donau, Austria (2013), Literarisches Colloquium Berlin (2017) etc. În
cadrul acestora am avut și lecturi, de obicei. Rezidențele mai presupun
multă comunicare cu scriitori din alte țări, de obicei, sau cu artiști din
diverse domenii, călătorii în locuri noi, întâlniri interesante. Și mult timp
pentru a scrie!

 

Liliana Corobca: „Idolii de ieri sunt și ei oameni, aproape ca tine” (interviu cu Andra Rotaru)

septembrie 20, 2017

http://blog.goethe.de/dlite/archives/336-Liliana-Corobca-Idolii-de-ieri-sunt-i-ei-oameni,-aproape-ca-tine-interviu.html

 

A beneficiat de burse şi rezidenţe de creaţie în Germania, Austria, Franţa şi Polonia, iar romanele Un an în Paradis și Kinderland i-au fost traduse în limba germană de Ernest Wichner. Fiecare rezidență a venit cu provocări noi, fiecare călătorie a însemnat observarea oamenilor, a locurilor, precum și luarea a numeroase notițe despre acestea. După o serie de lecturi și interacțiuni cu publicul german, Liliana Corobca ne dezvăluie mai multe despre industria de carte din Germania și despre peregrinările ei pe tărâmurile lui Goethe.

Autor: Andra Rotaru

Ai fost de mai multe ori în Germania, atât la târguri de carte, cât și în rezidențe literare, iar cărțile tale au fost traduse în limba germană. Care au fost cele mai suprinzătoare aspecte legate de mentalitatea scenei literare nemțești, ce te-a surprins și te-a inspirat?

Nu cred că e o noutate pentru cineva faptul că piața germană de carte este una dintre cele mai puternice din Europa, cărți se scriu, se citesc și se cumpără. Mai mult decât în alte țări se traduce, iar mai mult decât în alte țări se acordă burse de creație autorilor străini. Primul lucru surprinzător și plăcut este publicul care vine la întâlnirile literare cu scriitori necunoscuți, de obicei, nu niște vedete internaționale și, de multe ori, chiar plătește bani pentru a asculta un fragment dintr-o carte în lectura autorului sau, în cazul meu, și a traducătorului sau a unui actor (de obicei, în limba originală citești trei-cinci minute, ca auditoriul să se delecteze cu vocea „auctorială”). Acum doi ani, am avut lecturi în Ulm și Langenau, eram prima oară acolo și Thomas Mahr, librarul și moderatorul discuțiilor, încerca să mă încurajeze înainte de a ajunge pe scenă. Că nici marii scriitori nu au avut destul public (îmi dădea exemple) sau chiar dacă a fost public, nu s-au cumpărat cărțile (săptămâna trecută a vândut doar două cărți la o asemenea întâlnire, dar ce scriitor important!). Iar după lecturi, cu sala plină, l-a sunat pe editorul Herbert Ohrlinger din Viena să-i spună că mai vrea cărți, că s-au vândut toate. Eram cu toții bucuroși și un pic surprinși.

M-a mirat și sistemul special de asigurări, sănătate și pensii pentru scriitori și artiști, în general, din Germania, poate că ar trebui implementat și la noi.

Niciodată nu știi ce te poate inspira. Când, în timpul unei romantice plimbări prin pădurea de la Akademie Schloss Solitude, m-am trezit cu un uriaș porc sălbatic în fața mea, nu m-am gândit că scena va intra într-un roman precum Kinderland. În 2012, la Graz m-am trezit singură în vârful unui munte, Schlossberg, și singură în castelul Cerrini, rezidența bursierilor, Asli Erdoğan încă nu sosise (luase bursa „Write in Exile”), iar Barbara Marković, scriitoarea orașului Graz tocmai plecase la Viena la soțul ei. Pe la începutul bursei, am avut o întâlnire cu un personaj suspus, căruia i-am dat cartea mea tradusă în germană (Un an în Paradis) și am primit un CD cu muzică religioasă. Fiind singură pe un perimetru de câțiva km2 și sigură că nu voi deranja pe nimeni, am ascultat muzica cu sunetul dat la maxim. Nici până, nici după aceea, nu am mai putut repeta acea experiență.

Invazia de autori străini nu este întodeauna bine văzută de unii autori locali, care se simt neglijați. E de înțeles. Dacă ne imaginăm aceeași situație în România, cred că și autorii români ar simți la fel. Unii, cel puțin.

Poate sună banal, dar faptul că efortul unui autor de a scrie o carte este apreciat și plătit încă mă surprinde; lecturile publice sunt plătite și ele, la fel și participările la târguri de carte, toate se remunerează, burse sunt multe, poți trăi de la o bursă la alta, iar premiile sunt între 5000-10.000 Euro. Mă simțeam uneori stânjenită când, pentru cinci minute de lectură, primeam bani cât era salariul meu de cercetăror pe o lună, mi se părea că nu merit atâția bani.

Cum a decurs procesul de traducere, cum ai interacționat cu Ernest Wichner pe parcursul traducerii cărților Un an în paradis și Kinderland? Ce dificultăți ați întâmpinat și ce lucruri noi ați descoperit despre traducere?

Prima mea întâlnire cu Ernest Wichner a fost legată de un pește mare și comestibil. Nu cred că am povestit vreodată, dar dacă m-ai întrebat… Eram bursieră la Schloss Solitude, iar Ernest Wichner venise pentru lectura lui Daniel Bănulescu, care avusese o bursă cu un an înaintea mea și venise cu ocazia publicării unui volum de poezie în limba germană. După eveniment, am fost invitată la masă de Jean-Baptiste Joly, directorul Akademiei. Cu mine, mai era o practicantă, o studentă nemțoaică, una din organizatoarele lecturii. Era târziu și ea a întrebat dacă poate sta cu noi la masă, că nu mai are cum ajunge la rezidența noastră, iar noi urma să venim cu microbuzul de la Solitude. Directorul i-a spus că da. Nu cunoșteam pe nimeni aproape și ne-am așezat într-un colț, noi două. Fata a comandat doar ceva de băut și eu am făcut la fel, nici nu-mi imaginam că pot să mănânc lângă cineva care doar bea. Când au venit bucatele, eu m-am trezit cu un pește uriaș și înspăimântător, pe care trebuia să îl consum corect și degajat de față cu toți. Îl comandase pentru mine domnul Joly. Nu trebuia să fii mare traducător ca să citești pe fața mea că aș fi preferat mai degrabă să stau sub masă decât să mă ating de acea fiară prăjită! Iar Ernest era chiar în fața mea și se amuza, probabil. Cum eu stăteam țeapănă și mă gândeam intens cum să abordez dihania, șefii cei mari de la masă au chemat chelnerul și l-au rugat să scoată oasele din peștele meu, ca să-l pot mânca mai ușor. Chelnerul s-a executat pe loc și a venit cu niște săbiuțe și cu o tăviță, a făcut harcea-parcea de două ori și mi-a întins o tocăniță de pește, mai prietenoasă, de data asta, și fără oase. Mie nici acum nu-mi place să mănânc în public, iar pe vremea aceea eram și foarte timidă, și pur si simplu nu mâncasem niciodată pește în public și muream de frică să nu mă înec cu vreun os și să mă fac de râs. Acum aș mânca și un rechin între doi prezidenți și aș întreține și discuții savante! Dar începutul e greu… Atunci i-am lăsat lui Ernest un roman, Un an în Paradis, iar el a scris apoi la Akademie Schloss Solitude că vrea să îl traducă. Am fost de câteva ori la Literaturhaus Berlin, unde Ernest Wichner era (este) director, am locuit chiar într-un mic apartement de acolo care se numea „Hof”, iar eu credeam că înseamnă „Speranță” (de la „Hoffnung”), dar însemna, mai prozaic, doar „Curte”, din cauza geamului care dădea în curtea interioară. La întâlnirea noastră de la Berlin, nu știu despre ce exact discutam, dar Ernest s-a ridicat, a ieșit la balcon și s-a întors cu o sămânță mare de floare, ca s-o plantez acasă, poate vorbeam despre florile frumoase de la Literaturhaus. Numai că am păstrat-o și o păstrez și acum, seamănă cu o sămânță de dovleac și stă la loc de cinste în colecția mea de pietricele. În privința traducerilor, nu am avut nicio dificultate (eu, poate Wichner a avut, dar nu mi-a zis). Iar când a tradus Kinderland nu-mi amintesc să mă fi anunțat. Mi-a trimis doar mesajul încântat al primului editor căruia i-a arătat manuscrisul și care l-a rugat să nu mai trimită și altora, că îl publică el. De altfel, fusese invitatul meu la lansarea cărții și cred că îi plăcuse romanul. Ernest Wichner vorbește puțin și lucrează mult.

Dintre bursele obținute, ce a individualizat perioada petrecută în rezidențe în Germania?

M-aș simți ca o pensionară nostalgică dacă mi-aș depăna acum toate amintirile. Fiecare bursă are specificul ei, fiecare a contat într-un fel sau altul. Există două tipuri de rezidențe, unele cu potențial mare de acordare a burselor, situate fie în orașe mari (Berlin, Viena, Graz), când ai foarte mulți colegi din același domeniu sau din domenii conexe; altele, în localități tihnite, retrase, unde ai maxim doi colegi, e atâta liniște, izolare, că nu-ți rămâne decât să scrii. La Akademie Schloss Solitude eram mereu cam 50 de bursieri plus câțiva membri de familie, tot artiști de obicei. Interacționam enorm, vorbeam patru limbi pe zi; participam la cele mai năstrușnice proiecte, un tânăr regizor bulgar ne-a rugat să dansăm pe scaune pentru proiectul lui, unde inițial își propusese să ridiculizeze sedentarismul contemporanilor, dar a ieșit altceva. Am dansat. M-am împrietenit cu o tânără savantă chineză care cânta la un fel de vioară chinezească și am convins-o să-mi acompanieze lecturile. Am aflat de la colegii nemți că există o ofertă de bilete la firma Saturn care costa 120 de Euro, dar poți merge timp de șase luni unde vrei și poți face patru călătorii în acest timp. Mi-am luat acel bilet și am fost într-o călătorie fantastică cu o artistă americană, Kristina Estell, care avea și ea bilet. Engleza mea era foarte aproximativă și lumea își bătea capul cum ne vom înțelege, dar n-a existat nicio neînțelegere între noi. Am pus harta Germaniei în față și ne-am ales cele mai îndepărtate (de Stuttgart) puncte, am urcat în turnul catedralei din Köln și ne-au tremurat genunchii trei zile, apoi Hamburg, Marea Nordului, insula Sylt, la care am ajuns cu trenul pe apă (în stânga apă, în dreapta apă, dar mergem înainte!). Era așa de frig (în august), că mi-am cumpărat pantaloni, pe care i-am udat plimbându-mă pe malul mării, i-am pus la uscat pe balcon și au dispărut. Fie i-a luat vântul, fie i-a furat vreun vecin… Am vizitat apoi Luebek-ul, Timmendorfer Strand, apoi am coborât spre Dresda, Leipzig. Eu eram atrasă de muzeele clasice, iar Kristina, de arta contemporană. Ca să nu ne rătăcim, mergeam împreună peste tot, așa că m-am familiarizat și cu noile curente, grație ei. Pe malul mării, Kristina căuta pietre pentru nu știu ce expoziție la care se gândea, eu o ajutam, dar îmi opream și mie câteva pietre mai frumoase. Zece, de obicei. De atunci, tot adun pietre pe unde mă duc.
Tot atunci am hotărât să vizitez Hohenzollernburg , de unde vin regii României, am mers cu o mașină, iar șoferul era un profesor inginer neamț, coleg bursier, care a dorit și el să vadă castelul. Și-a pus GPS-ul și ne-am rătăcit în ultimul hal. Erau mai multe localități, numele începeau cu „Hohen”. „Nu vrei să-l vizităm pe acesta?”, mă întreba când ajungeam la vreun Hohen oarecare. „Nu, răspundeam eu, vreau Hohenzollernburg !” Până la urmă l-am găsit…
În Kreisau, Polonia, casa în care stăteam era înconjurată de un crâng și de lanuri de porumb și floarea soarelui. Casa avea o grădină de flori, printre care am descoperit trandafiri de dulceață și cum înflorea unul, repede îl culegeam. Mai era o tufă serioasă de mure de care am avut grijă conștiincios nu cumva să rămână nemâncată și să se scuture. Nu prea aveam pe ce cheltui banii în mica localitate, așa că am vizitat Cracovia și Karpacz, unde am văzut un muzeu al jucăriilor (altele nu erau). În afară de muzee de artă, am ajuns și la muzeul ciocolatei din Köln, de care-mi amintesc cu plăcere.
La Ottensheim am Donau stăteam pe malul Dunării și număram corăbiile care trec, mi le-am notat chiar, pentru vreun viitor roman, urmăream cum trec oamenii de pe un mal pe altul cu Drahtseilbrücke, care înseamnă un fel de pod plutitor, dar mie îmi suna a „podul dracilor”. Mă plimbam de-a lungul Dunării pe un drum îngust pentru pietoni și bicicliști care se numea „Quo vadis?”. Bursa de la Paris a însemnat muzee, muzee și iar muzee și biblioteci. Când am vizitat pentru prima oară Viena, mi s-a recomandat insistent să merg să văd caii lipițani dansând, că-i ceva nemaipomenit. Am cumpărat bilet, dar nu la cai, care erau plecați în vacanță în munții Alpi, ci la mânjii însoțiți de mamele lor. Iar biletul, scump! Spectacolele se țin în Palatul baroc Hofburg, foarte frumos, dar mânjii m-au dezamăgit. Ajunsesem înainte și, până la spectacolul cailor, am intrat într-o biserică de vizavi, iar acolo cânta orga. Erau puțini vizitatori care intrau, ieșeau, iar eu m-am așezat și ascultam. Muzica înceta și-l vedeam pe muzician cum se uită de sus, mai sunt? Și iar cânta, a cântat până am plecat și am avut impresia că a cântat doar pentru mine.

Ai cunoscut alți scriitori, ai interacționat și păstrat legătura cu autori și artiști cunoscuți în rezidențe?

Am cunoscut foarte mulți, am interacționat cu mulți și am păstrat legătura cu puțini.

De ce sunt folositoare pentru un scriitor aceste rezidențe? 

Pentru cineva care are un job cu opt ore pe zi la birou, o rezidență oferă timp pentru scris, pentru amatorii de călătorii și de senzații, bursa înseamnă un loc nou, magnific, de obicei, cu multe obiective turistice de vizitat. Intri în contact cu oameni noi, deosebiți, de obicei. Te descoperi, ai mai multă încredere în forțele tale. Vezi că idolii de ieri sunt și ei oameni, aproape ca tine. Mai înseamnă și ceva bani pentru zile negre, după ce bursa se termină.

Care sunt cele mai dificile momente pe care le întâmpină un scriitor într-o rezidență, mai ales dacă aceasta este una de lungă durată?

Organizatorii au grijă să ai parte de momente cât mai frumoase și să ai toate condițiile pentru a scrie și a te simți bine, de aceea trebuie să fii un personaj cu totul problematic ca să te simți prost în timpul unei rezidențe. Poate dorul de familie să te macine, dar, de multe ori, poți merge cu întreaga familie sau te pot vizita ei sau poți tu să-i vizitezi, dacă bursa e mai lungă. O pătrime din timpul rezidenței poți lipsi, de obicei, sau poți întrerupe bursa, o poți împărți în două.

Sunt rezidențele pentru oricine? Cine nu ar trebui să își facă speranțe?

Nu aș putea să descurajez pe cineva. Când am avut prima mea bursă, nu aveam nici prea multe publicații în străinătate, depășisem vârsta de 30 de ani (limita era de 35), nu aveam contacte în străinătate și nici prea multe opinii despre ce înseamnă o rezidență de creație. Eram cercetător cu jumătate de normă la Institutl Călinescu și unul din avantajele bursei mi se părea a fi de ordin material. Salariul meu nu se ridica la 200 Euro, iar bursa era de o mie.
Dacă e să răspund textual, totuși, cine a depășit vârsta de 35 de ani, nu știe nicio limbă străină, are o operă literară mai modestă (puține cărți la număr), care nu a fost tradusă integral sau în antologii are mai puține șanse, cred. Dar acordarea burselor seamănă cu o loterie, sunt invitați să candideze scriitori din toată lumea sau din toată Europa sau din Europa Centrală și de Est, participă sute de scriitori și alegerea unuia (sau mai multor candidați, dar nu mai mult de cinci) are și o doză de subiectivitate, e vorba și de puțin noroc (chior). Mai sunt și rezidențe care nu oferă burse sau îți plătești tu cazarea, adică trebuie să fii asigurat material, s-ar putea ca acolo să fie mai simplu de ajuns.

***

Liliana Corobca s-a născut la 10 octombrie 1975, în satul Săseni, raionul Călăraşi, Republica Moldova. A debutat cu romanul Negrissimo (2003; Premiul „Prometheus” pentru debut al revistei „România literară”, Premiul pentru debut în proză al Uniunii Scriitorilor din Republica Moldova) şi cu Personajul în romanul românesc interbelic (teză de doctorat, 2003). A publicat romanele Un an în Paradis (Cartea Românească, 2005, tradus în italiană şi germană), Kinderland(Cartea Românească, 2013; Polirom, 2015, tradus în germană şi slovenă, bestsellerul Editurii Cartea Românească la Târgul de carte Bookfest 2013, distins cu Premiul Radio România Cultural, secţiunea Proză, şi cu premiul „Crystal” la Festivalul Internaţional de la Vilenica, Slovenia, în 2014) şi Imperiul fetelor bătrâne (Cartea Românească, 2015), Caiet de cenzor (Polirom, 2017). A scris şi un monolog în trei acte, Cenzura pentru începători, apărut în Austria, în 2014. A publicat volume ştiinţifice despre cenzura comunistă, exilul literar şi bucovinenii deportaţi în Siberia. A beneficiat de burse şi rezidenţe de creaţie