Archive for Decembrie 2016

Urări de Crăciun din Honolulu

Decembrie 23, 2016

Felicitare 1973. Sursă: alba24.ro | arhiva Florin Bota

„Peste păduri de bambus și de cocorieri

din Honolulu până în Baleare

înte banane și între umbre de meri

            steaua sus răsare!

Peste trecut de zăbrele și de granit

peste prezentul sfâșiat în ziare

peste legende, peste isorie și mit

steaua sus răsare!

Peste distanțe și peste cimitire

peste distanțe și peste cimitire

peste nădejdi și peste barca pe mare

peste tăceri și peste bacoviene clavire

steaua sus răsare!

Peste pescarul de crabi din Molokai

peste copii din Blaj și din Șeica Mare

peste insule, peste Gura de Rai

steaua sus răsare!

ca o taină mare!”

                                                            (Ștefan Baciu, Colind din Pacific)

În noaptea de 7 ianuarie a anului 1993 (Crăciunul pe stil vechi) se stingea, la Honolulu, SUA, poetul Ștefan Baciu. Puțini scriitori ai exilului au reușit să redea poetic atât de bine, atât de expresiv și sensibil, sentimentele, temerile, speranțele românilor din exil. „Radiografia cuvântului dor”, „Elegie bucureșteană”, „Emigranți”, „Analiza cuvântului dor” sunt doar câteva titluri de poeme scrise departe de casă, care ar rezuma tot ce are mai important exilul la capitolul poezie. După un volum de debut premiat, Poemele poetului tânăr (1935) și după un lung periplu prin Europa (atașat de presă la Berna), Rio de Janeiro, Seattle, se stabilește în Honolulu, unde, pe lângă activități didactice (a predat civilizație hispano-americană, literatură braziliană), colaborează la multe publicații, inclusiv românești din exil, scrie versuri și editează, cu bani proprii, revista „Mele, scrisoare internațională de poezie”. Poemele poetului pribeag, Ukulele, Îngerul Malagambist în insula Oahu  sunt numai câteva din volumele de poezie de Ștefan Baciu scrise în exil.

Înainte de a pleca la Berna, în anul 1945, tânărul poet se căsătorește cu Mira Simian, al cărei tată, membru în Partidul Național Țărănesc va muri în închisoarea de la Sighet (mama și frații vor „cunoaște”, de asemenea, închisorile comuniste). Din 1964 și până la sfârșitul vieții, scriitoarea va fi și profesoară de limba și literatura franceză la Universitatea din Honolulu, în Hawaii. A debutat cu volumul de versuri „Farmece” (1966), urmat de „Cântec de frunză” (1976), în care combină prezentul exotic cu dorința de a nu-și pierde rădăcinile românești. Într-un poem care se numește „De spus sub pom”,  ludicul și entuziamul sărbătoresc este înlocuit cu tristețea și îngrijorarea că tot ce are poetul mai important sunt cuvintele, dar și acestea se uita, ce poate fi mai tragic! De menționat: „cuvinte românești”, pe care, în îndepărtate insule, și le spui tu ție:

Daruri nu am.

Le-am uitat în lada mare venind de la Rio de Janeiro spre Seattle

s-au scufundat pe unul din cele două oceane…

Sau poate le-am uitat acum treizeci de ani, la București,

când mergeam în Ajun la cinci-șase pomi

și un iubit îmi legase de gât clopoțelul lui Moș Crăciun…

urcam și coboram troienele înstelate

cum mai târziu urcam singură ghețarii în Pacific…

 

Daruri nu am, doar cuvinte

cuvinte românești căzute-n fața mea

suspendate în aer

ca vorbele latine din Apocalpsul lui Claudel

cuvinte pe care am început să le încurc…

 

Și-ar fi dorit și exilații să-și petreacă Sărbătorile alături de familie, acasă, alături la părinți, în satul copilăriei sau sub muntele Tâmpa din Brașov, de pildă. După ani de zile, zeci de ani chiar, în care nu au avut vești despre cei dragi, au încercat să păstreze prin poezie firul tot mai plăpând și mai tandru al amintirilor:

Fulgul luminat de felinarul din piața cu sănii și birjari amorțiți…

Crivățul scuturând plopii de la poarta bunicii,

Aplecându-se grav peste corpul falnicului meu unchi,

Căzut pe canapea în uniformă de soldat…

Câinii din vale chemând morții…

Cucuvaia țipând în turnul cimitirului-nchisoare

Candela mormântului pe care nu-l voi vedea niciodată

Luminând fotografia fratelui meu râzând la lună…

(Mira Simian, Calendar. Decembrie, din vol. Farmece)

 

Optimismul și tonul glumeț răzbate din unele poeme, care seamănă a invitații la dans (holo-holo înseamnă plimbare):

Uneori la holo-holo

cant un cântec din Azuga

mai încoace mai încolo

timpul își înfundă gluga

 

Jos pe strada Kalakaua

vin prințese din Sri Lanka

pâlpâie-n pădure steaua

și-un călugăr scrie tanka

(Ștefan Baciu, Cântec român în rime hawaiiene)

 

Când experiența folclorică (păstrată și resuscitată) se întâlnește cu traumatizanta experiență a exilului, rezultatul este unul cu totul insolit:

Catamaran purtat în zori de alizee

Străbate valuri între insule-n delir

trec baobabi și cactuși, mări sub curcubeie

ca un măr, ca un păr, ca un fir de trandafir

 

sosiți pe înserat în golf la Bora Bora

c-un vers noi dorului plătim în taină bir

ne scaldă tropicul, ne legăna aurora

ca un măr, ca un păr, ca un fir de trandafir

dinspre  Hawaii înspre bougainvillea

vă sorcovește cald sub al distanței mir

și zice Moș Ajunul mangosul vanilia

ca un măr, ca un păr, ca un fir de trandafir

(Ștefan Baciu, Sorcovă din Arhipelagul Sandwich)

 

Crăciunul este o sărbătoare frumoasă și magică. Trecând peste intemperiile vremii, poeții exilului au încercat să poarte acest miracol, în limba română, în toate colțurile lumii. Mesajul lor de pace ajunge, peste ani, și la noi.

Liliana Corobca

Expert IICCMER

http://www.iiccr.ro/urma-cu-nu-foarte-multe-decenii-un-altfel-de-craciun/

 

Traversând comunismul. Convieţuire, conformism, compromis

Decembrie 21, 2016

Anuarul IICCMER volumul XI

https://www.iiccr.ro/aparut-volumul-xi-al-anuarului-iiccmer-traversand-comunismul-convietuire-conformism-compromis/

 

La editura Polirom a fost publicat cel mai recent număr al anuarului Institutului de Investigare a Crimelor Comunismului şi Memoria Exilului Românesc (IICCMER), Traversând comunismul. Convieţuire, conformism, compromis, Volumul XI, 2016, coordonat de Lucian Vasile, Constantin Vasilescu şi Alina Urs.   

„Acest al unsprezecelea anuar al IICCMER îşi propune să decodifice o serie de instantanee din lungul lanţ cauză‑efect asociat încercărilor unor instituţii, grupuri umane sau indivizi de a ajunge la o înţelegere cu sistemul. Deşi dedicat formelor de colaborare cu regimul, demersul nostru editorial nu se doreşte a fi un instrument al blamării, ci o căutare a nucleului raţional despre care făcea vorbire Ernst Nolte şi care a determinat o conlucrare, variată ca intensitate, cu un regim criminal.” Alina Urs (editor)

Cuprins:

Prezentarea autorilor

Cuvânt‑înainte (Alina Urs)

Partea I

Ideologie şi profesie

Profilul cenzorilor din Direcţia Generală pentru Presă şi Tipărituri (Liliana Corobca)

Funcţia politică a literaturii studiate în şcoală (1948‑1989)(Dr. Cosmina Cristescu, Dr. Cristina Pipoş)

Forme şi instrumente de control politico‑ideologic al istoriografiei în România comunistă (1971‑1989) (Ionuţ Mircea Marcu)

Abandonul eticii medicale: psihiatrie şi represiune politică în România epocii Ceauşescu (Iuliana Cindrea)

Partea a II‑a

Studii de caz

Nicoleta Valeria‑Grossu în slujba Serviciului Special de Informaţii şi a Securităţii. Reconsiderări biografice (Andreea Iustina Tuzu)

Legendă şi dilemă istorică. Biografia agentului dublu Mihail Ţanţu (Lucian Vasile)

Împovăratul drum al delaţiunii sau apăsătoarea biografie a unui intelectual:Paul „Popescu” Găleşanu (Constantin Vasilescu)

Strategii de supravieţuire culturală. Activitatea publicistică a foştilor deţinuţi politici în ziarul Glasul Patriei, între propagandă şi colaboraţionism (Dragoş Ursu)

Dinspre monument spre accident. Strategiile spusului şi ale nespusuluiîn publicistica literară a lui G. Călinescu în timpul regimului Dej (Ruxandra Câmpeanu)

Posterităţi jucate. Miron Radu Paraschivescu şi Ion Caraion prin jurnale (Oana Purice)

„Un prieten devotat nouă”: Ion Cioabă şi Securitatea comunistă (Manuela Marin)

Ediţia XI a Anuarului IICCMER va putea disponibilă în librării şi online pe site-ul Editurii Polirom.

„10 cărți din literatura română contemporană pe care merită să le citești”

Decembrie 18, 2016

http://greatnews.ro/10-carti-literatura-romana-contemporana/

 

10 cărți literatura română contemporană

 

1. “Manuscrisul fanariot”, Doina Ruști, Polirom, 2015: un roman care ne duce în mijlocul Bucureștiului de la sfârșitul secolului al XVIII-lea, cu oamenii, vestimentația, obiceiurile și limba acestuia. Cuvinte de mult uitate, dintre care unele nici măcar nu se găsesc în DEX, sunt înviate pentru a clădi o lume unde cruzimea se întâlnește la tot pasul, dar în același timp este ascunsă sub mantia frumuseții stilului.

Fraze scurte și directe, comparații de o noutate absolută și de o capacitate a asocierii ieșită din comun ne însoțesc în desfășurarea poveștii de dragoste dintre Leun, un vlah plecat din Săruna ca să ajungă în orașul după care suspina tot imperiul turcilor, și Maiorca, o țigancă roabă, ambii adolescenți. Povestea celor doi a fost imaginată de scriitoare pornind de la un manuscris, se pare, real, fotocopiat la sfârșitul romanului. De altfel, nu numai Leun și Maiorca sunt nume ce vor fi reținute, ci și altele, deoarece personajele sunt atît de vii încît ai impresia că își desfășoară acțiunile și își rostesc vorbele în fața ta.

2. “Zilele regelui”, Filip Florian, Polirom, 2008: romanul spune pe de o parte povestea domnitorului Carol I de la venirea în România până la războiul de independență împotriva turcilor, adică pînă la momentul în care devine
rege, și pe de alta pe aceea a dentistului Joseph Strauss, chemat la București chiar de Carol. Prin urmare, este o împletire de istorie mare cu istorie mică, în care tocmai ultima joacă rolul cel mai important din punct de vedere al întinderii narative și al ponderii pe care o are în poveste.

Joseph Strauss locuiește pe strada Lipscani nr. 18, unde își deschide și un cabinet dentar, se căsătorește cu o sârboaică (cei doi au împreună un copil botezat ortodox), învață limba română, se împrietenește cu alți nemți de pe strada lui, începe să iubească centrul Bucureștiului și ajunge să considere România a doua țară.

De asemenea, sensibil la slăbiciunile omenești ale domnitorul Carol, îl ajută pe acesta să-și găsească o femeie, un fel de țiitoare de taină, care, după întâlnirile repetate dintre ea și conducător, rămâne însărcinată și naște un băiat. Detaliul va fi știut numai de Joseph – în cele din urmă el are mult dorita întrevedere cu domnitorul, însă nu-și găsește curajul să i-l aducă acestuia din urmă la cunoștință. Femeia oarbă și fiul ei nelegitim, care seamănă din ce în ce mai mult cu Carol, creează la un moment dat o furtună în căsnicia lui Joseph, soția lui fiind convinsă inițial că băiatul e de fapt al dentisului.

Stilul e foarte frumos, cu fraze suficient de lungi încât să nu fie sacadat, dar suficient de scurte încât volumul să nu devină plictisitor. Și, nu uitați, când parcurgeți romanul, fiți atenți la epistolele lui Siegfried, motanul dentistului, către stăpânul său!

3. “Matei Brunul”, Lucian Dan Teodorovici, Polirom, 2011: romanul spune povestea unui păpușar român după tată, italian după mamă, născut și crescut în România, care trăiește o perioadă în Italia și apoi se întoarce în
țara natală, unde începe să lucreze pe la sfârșitul anilor ’40. El este arestat abuziv și acuzat de trădare pentru că fusese ajutat să-și găsească locul de muncă de soția lui Lucrețiu Pătrășcanu, politician care nu mai era în grațiile regimului. Pentru Matei Brunul, un om fără niciun fel de legătură cu aparatul de conducere a statului, interesat numai de teatru și cufundat până la izolare de restul lumii în munca lui, începe un traseu de coșmar: arestarea, tortura, procesul trucat, munca la canal și în alte închisori.

În toată această traiectorie, se remarcă două întâmplări: împrietenirea cu paznicul nea Gheorghe, aparent de partea regimului, alături de care face o păpușă de lemn, și accidentul suferit când vrea să evadeze. Matei cade și se lovește la cap, ceea ce are ca rezultat o amnezie de care nu scapă până la finalul romanului.

După terminarea lungii pedepse, îl întâlnește pe tovarășul Bojin, un securist care trebuia să-l ajute să se integreze în societatea comunistă, și face cunoștință cu o femeie pe nume Eliza. Aceasta îi dă

impresia că îl găsește atrăgător ca bărbat, însă în cele din urmă se dovedește că și ea lucra tot la Securitate și că s-a apropiat de el pentru legătura lui cu Italia, o țară din Occidentul unde ea voia să fugă. Cei doi ajung în cele din urmă până la granița cu Serbia, pe care Matei refuză să o treacă, fiind găsit și arestat a doua zi. Pentru el urmează, fără îndoială, încă un alt lung arest.

Ceea ce impresionează în acest roman este personajul, prin frumusețea lui interioară și capacitatea de a rămâne un om bun și onest în ciuda ororilor prin care trece. Narațiunea este organizată prin alternarea de capitole în care se vorbește despre Matei Brunul din prezent, care nu își poate regăsi memoria, și cel din trecut, dinaintea și din timpul perioadei arestului, cu memoria intactă.

4. “Fantoma din moară”, Doina Ruști, Polirom, 2008: de data aceasta, lumea prezentată de scriitoare nu mai este una din îndepărtatul secol fanariot, ci aparține
trecutului recent al României, înfățișînd societatea comunistă a anilor ’80. Desigur, poate că subiectul nu este unul atrăgător în opinia multora dintre noi, cu siguranță se găsesc destui care să spună “O, nu, încă o carte despre mizeria deceniului 8! Ne-am săturat!”, dar urâțenia și cruzimea lumii respective devin suportabile, din nou, cu ajutorul frumuseții stilului. Poate că acesta nu este atât de pregnant, de “vrăjit” ca în “Manuscrisul fanariot”, dar este, în orice caz, frumos.

Prezentarea lumii se face prin intermediul unei combinații de realism și fantastic (sau ceva ce seamănă cu el, în cea mai mare parte întâmplările așa-zis fantastice pot fi explicate realist) și prin intermediul unui număr mare de personaje. Toți cei portretizați în roman au dorințele lor refulate, acele fantome personale pe care le întîlnesc cel mai adesea în moara nefuncțională a satului, o clădire care devine astfel simbolul societății descrise. Din nou, toate personajele sunt valide și vii, par semenii noștri din viața de zi cu zi, nu doar oameni din paginile unei cărți, însă cel care va rămâne cel mai bine conturat în memoria cititorului va fi cu siguranță milițianul Grigore.

5. “Fetița care se juca de-a Dumnezeu”, Dan Lungu, Polirom, 2014: romanul spune povestea unei familii obișnuite din România, care se confruntă cu problema imigrației temporare, prelungită nu se știe cât. Mama (Letiția), tatăl (Vali), și cele două fete ale lor (Mălina și Rădița), sunt nevoiți, în urma pierderii locului de muncă al
tatălui, să plece din apartamentul în care locuiau și să se mute în casa părinților mamei. Cum însă relațiile dintre Vali și socrul lui erau foarte proaste și nu se întrevedea o șansă a schimbării situației financiare a familiei, Letiția pleacă la muncă în Italia. Această realitate o face să sufere acut pe Rădița, mezina, care avea cea mai mare nevoie de mama ei.

De altfel experiența imigrației este descrisă din două perspective principale, cea a Rădiței, care ajunge să creadă că tatăl, sora și bunicul nu doresc întoarcerea acasă a mamei, obișnuindu-se cu viața (mai) bună cumpărată de banii ei, și cea a Letiției, prin intermediul căreia aflăm tratamentul nedrept și umilitor la care sunt supuși românii din Italia, chiar atunci când sunt cinstiți și își fac excelent treaba. Gândurile acestor două personaje care furnizează perspectivele înainte menționate nu sunt totuși redate la persoana I, ci la a III-a, de către narator. “Fetița care se juca de-a Dumnezeu” este un roman foarte bun, care prezintă într-un mod complex, din multe unghiuri de vedere, problema imigrației.

6. “Kinderland”, Liliana Corobca, Cartea Românească, 2013: la fel ca romanul lui Dan Lungu, și acesta abordează problema imigrației temporare, de data aceasta din Republica Moldova, din perspectiva Cristinei, o fată
de 12 ani. Rămasă singură acasă împreună cu cei cei doi frați mai mici, Dan și Marcel, deoarece părinții îi erau plecați la muncă – mama în Italia și tatăl în Rusia -, fata este nevoită să se maturizeze înainte de vreme, asumându-și rolul de cap al familiei.

Astfel, cititorul observă cum o preadolescentă preia responsabilități de adult: gătește, spală, face curat, se ocupă de frații mai mici și ajunge să-și pună problema apărării lor fizice în cazul în care cineva ar intra noaptea peste ei. Toate acestea se adaugă celor specifice vârstei, legate în principal de școală, pentru care fata mărturisește că nu îi rămâne prea mult timp. Deși copiii au o bunică în același sat, aceasta nu-și poate asuma un rol în creșterea lor, precum bunica din romanul lui Dan Lungu, deoarece este prea bătrână și bolnavă. Cu toate acestea, personajul principal feminin își păstrează inocența și curiozitatea față de lume, farmecul lecturii provenind tocmai din marcarea perspectivei ei – redată deopotrivă la persoana I și a III-a – de aceste trăsături.

 

7. “Cum mi-am petrecut vacanța de vară”, T.O. Bobe, Polirom, 2004: romanul folosește o perspectivă rară în literatura română, aceea a unui băiețel de zece ani, care scrie într-un caiet ce i s-a întîmplat de-a lungul celor trei luni
dintre sfârșitul clasei a IV-a și începutul celei de-a V-a. Fără a intenționa, Luca surprinde multe aspecte legate de familia din care face parte și de societatea românească în general, percepute la nivelul vârstei lui.

Astfel, el este influențat de infidelitatea tatălui și de lipsa de implicare a acestuia în viața soției și a fiului, dar și de moartea bunicii, al cărei rol în echilibrarea familiei era foarte important, deși nerecunoscut. De asemenea, mai sunt surprinse inadecvarea comportamentului adulților fată de copii, pe care de multe ori îi tratează de parcă ar fi egalii lor în vârstă, agresivitatea verbală și de atitudine cu care părinții își cresc copiii, cruzimea presei, care nu mai vede oameni în poveștile pe care le spune, ci numai știri

tratate senzaționalist. Băiatul trece printr-un episod diagnosticabil psihiatric, el având, desigur, o legătură cu decesele care au loc în familia sa: a bunicii, a verișoarei Kitty și a mamei. Un roman complex, stratificat, cu teme și subteme și cu o voce naratorială foarte credibilă.

8. “Lizoanca la 11 ani”, Doina Ruști, Trei, 2009: romanul spune povestea unei fetițe care se prostituează de la 9 ani, situație la care s-a ajuns dintr-o serie de fapte și situații ascunse una într-alta ca păpușile Matrioșka, foarte bine surprinse de scriitoare. Primul element din acest șir este abuzul fizic și emoțional la care fata a fost supusă de
tată, pe nume Tinel, dimpreună cu ceilalți membri ai familiei: mama, fratele mai mare și fratele mai mic.

Aflăm mai târziu că acest comportament abuziv al lui Tinel vine din felul în care fost tratat de Tori, mama lui, adică cu nepăsare în cel mai bun caz, din umilințele pe care le-a suportat ca urmare a libertinajului ei, toate acestea reprezentând al doilea element al șirului.

Și mai târziu aflăm că Tori s-a purtat astfel pentru că a fost violată la 14 ani de un bărbat matur și căsătorit, relație din care s-a născut chiar Tinel, unicul ei copil, acest detaliu fiind cel de-al treilea element al șirului.

Prin urmare, se deduce din povestea spusă de Doina Ruști, abuzul naște abuz. Bineînțeles, acela pe care l-a suportat Lizoanca în familia ei, de unde fuge și se împrietenește cu un grup de copii care se prostituează și o introduc și pe ea în branșă, n-ar fi fost posibil fără lipsa de implicare a instituțiilor: poliția, protecția copilului, justiția. Ca și în primele două romane ale Doinei Ruști amintite mai sus, personajele sunt vii și foarte bine construite. Judecarea vinovaților de abuzuri nu se face prin comentarii de natură morală la adresa lor, ci rezultă din prezentarea faptelor în sine. Printre temele dezvoltate în “Lizoanca la 11 ani” se numără misoginismul extrem al societății rurale din România și cruzimea de care dă dovadă presa în tratarea unor subiecte foarte grave.

9. ”Cruciada copiilor”, Florina Iliș, Cartea Românească, 2005: romanul spune povestea unor copii aflați în trenul dinspre Cluj înspre litoralul românesc, care, mobilizați de Calman, “un țigan cu pielea albă”, se răzvrătesc
împotriva profesorilor. Cei din urmă sunt închiși într-un compartiment, iar copiii preiau conducerea trenului, după ce conducătorul lor îl amenință cu cuțitul pe mecanic. Astfel, ceea ce inițial părea o joacă relativ inofensivă, o dorință benignă de persiflare a profesorilor, având loc mai mult în imaginația elevilor decât în realitate,

ajunge să se transforme într-o situație tensionată. Aceasta devine și mai dificilă după ce copiii găsesc arme adevărate pe care se hotărăsc să le folosească: dintr-o joacă, unul dintre gemeni, fiii profesoarei de istorie, moare.

Temele abordate sunt vulnerabilitatea psihică a copiilor (mulți dintre ei nu fac prea mult diferența dintre poveștile fantasy pe care le citesc/desenele animate la care se uită și lumea reală în care trăiesc); diferitele vulnerabilități ale copiilor din medii sociale defavorizate, precum cei aparținând etniei rome, reprezentată de Calman, Margareta, Ciungu și Rada (sărăcia, nefrecventarea școlii, abuzul sexual la care sunt supuși
de adulți); cruzimea presei, interesată să ofere privitorilor știri ale dezastrelor din viețile oamenilor, uitând de oameni; misoginismul și patriarhalitatea României. Umorul – naratoarea este implicată, uneori descrie personajele și faptele cu un umor lejer, alteori cu un umor mușcător – alternează cu viziunea neagră asupra societății. Personajele-copii sunt pregnant conturate, valide, psihologia lor fiind surprinsă foarte bine.


10. “Felii de lămîie”, Anca Vieru
, Polirom, 2015: un volum de proza scurtă cu povești care se rețin, cu personaje relevante pentru societatea românească contemporană (corporatistul), cu prezența noilor mijloace de comunicare (Facebook-ul e menționat de mai multe ori, iar într-una din povești, “Pașaportul de pe pian”, devine o unealtă prin care se desfășoară și se țese narațiunea), cu realizarea legăturii dintre trecut și prezent (“A zecea parte” și “Pașaportul de pe pian” sunt povești ale unor cupluri care s-au destrămat în comunism din cauza fugii unuia dintre parteneri în Vest), cu personaje de la marginea societății (femeia nebună din “Felii de lămâie”, prostituata din “Nimic despre Olimpia”), cu întâmplări din viața cuplurilor (“Zâni și iubi”, “Din Veneția cu drag”, “Centura de siguranță”, “Zi liberă”). Prozele sunt proaspete și se parcurg cu plăcere, personajele sînt vii, ai impresia că ies din hârtie și se întrupează în fața ta.

 

by Diana IonescuDec 7, 2016

O Kinderlandu – v slovenščini, despre Kinderland în limba slovenă

Decembrie 8, 2016

Recenzija romana Kinderland Liliane Corobca: Moldavski paket presenečenja

Hrepenenje v Kinderlandu

Moldavija je najrevnejša država v Evropi. Njena prihodnost je, ob napovedih o bankrotu, velikem vplivu sosednje Rusije, ob razplastenem gospodarskem kriminalu in korupciji, v zares gosti megli. Številni Moldavci so tako nad svojo domovino obupali že pred leti. Približno štirideset odstotkov delovne sile se je odpravilo čez meje, najpogosteje po ilegalnih transverzalah do Italije, ki je v večini primerov njihova želena destinacija. Tam recimo Moldavke postanejo poceni vzvod za dobrobit ostarelih Italijanov, prispevajo k higienski ustreznosti njihovih gospodinjstev in lajšajo seksualne apetite moške populacije. Zlasti tiste, rojene na revnem podeželju, velikokrat postanejo plen trgovcev z belim blagom, ki potem dekleta razpošljejo v Turčijo, Združene Arabske Emirate, Albanijo, Italijo, Češko, Portugalsko itd. Tisoči izseljenih Moldavcev v svojo domovino pošiljajo denarne zneske, ki po podatkih Svetovne banke iz leta 2009 predstavljajo kar 38 % bruto domačega proizvoda njihove države.

Statistika in naštevanje dejstev sta pomembna za razumevanje razsežnosti problematike migracije v Moldaviji, ki pušča za seboj pričakovano globoke brazgotine v družbeni strukturi. Ko Moldavke in Moldavci s praznim trebuhom za kruhom zapustijo svoje domove, ustvarijo tragično družinsko konstelacijo, ki jo je v svojem pomenljivo naslovljenem romanu Kinderland tematizirala moldavska pisateljica Liliana Corobca. V njem izrisuje vsakdan v moldavski vasi Lăpuşna, kjer so osrednji protagonisti otroci, nekakšna kolateralna škoda finančnega cunamija. Njihovi starši so v tujini, oni pa so prepuščeni samim sebi: vodijo gospodinjstva, kuhajo, redijo prašiče, drgnejo tla in skrbijo za mlajše sorojence; včasih popolnoma sami, včasih ob pozornosti prej betežnega kot budnega očesa babice ali dedka. Fizično in delno psihološko se ti otroci prelevijo v podaljšek svojih staršev, parcialno pa so še vedno otroci z vsemi zanje značilnimi željami, ki pa jih s pomočjo obrambnega mehanizma vztrajno potlačujejo, da ne bi sebi in svojim bližnjim prizadejali še več bolečine.

Liliana Corobca je glavno vlogo v romanu dodelila deklici Cristini, ki je zaradi odsotnosti staršev prisiljena postati mati in oče mlajšima bratcema Danu in Marcelu. Njeni dnevi so razpeti med neskončno dolgimi hišnimi opravili in šolskimi obveznostmi. Čeprav je še otrok, jo okoliščine prisilijo, da (pre)hitro posvoji moralna načela in dikcijo svojih staršev, s čimer se trudi kar najbolje vzgojiti svoja brata. Cristina vseskozi preseneča s svojo premišljenostjo in pokončno držo, ki jo glede na razmere redko prelomi jok. Precej več solz pretakata njena bratca, največ mali Marcel, ki je večno na robu ihtenja, prepoln hrepenenja po bližini staršev. Cristina in Dan čutita podobno, vendar slednjega ne razkrijeta tako pogosto. Sestra brata skuša ohrabriti tako da s prstom kaže na okoliške primerke – može, ki so ostali v vasi ali prišli na obisk in katerih jezik je željan alkohola, roke pa udarcev. Takega očeta ne potrebujejo.

Atmosfera Kinderlanda je torej vse prej kot otroško nedolžna. Corobca stilizirano portretira svojo domovino, ki med drugim slovi po pridelavi vin. Z lastne izkušnje pa vemo, da kjer je ponos, je gotovo tudi določen del degradacije – torej alkoholizma –, ta odstotek pa se še poveča, ko je okolje zaznamovano z revščino. Največja atrakcija v vasi Lăpuşna je tako na primer pijani sosed, ki s sekiro ali nožem lovi svojo ženo; družinsko dramo pa, opiraje se na ograjo, z veseljem spremljajo okoliški otroci. Pisateljica prikazuje še druge absurdne segmente življenja na moldavskem podeželju, na primer trk modernosti v obliki mobilnih telefonov in računalnikov ob starodavno vraževerje in razne poganske običaje.

Če odmislimo kruto tematsko posodo, iz katere roman Kinderland zajema, ne predstavlja težavnega literarnega zalogaja. Bralca nagovarja s preprosto strukturo in jezikom, ki pa se navsezadnje podata konceptu romana, v katerem je pozornost skoraj izključno namenjena otrokom. Pripoved tako presune predvsem z vsebino, z ubeseditvijo občutij hrepenenja in pogrešanja, ki se razraščata v drobnih, občutljivih otroških srcih, prisiljenih delno okamneti.

Potrditev kvalitete romana je lani Liliana Corobca dobila v obliki kristala Vilenice, leto poprej pa v romunski nagradi kritikov Prometheus za najboljši knjižni prvenec.

Maja Žvokelj

Liliana Corobca: Kinderland. Ljubljana: Modrijan, 2015. 192 strani; 12,70 €.

http://www.airbeletrina.si/clanek/hrepenenje-v-kinderlandu

 

 

 

Recenzija knjige: Otroški vitalizem

Liliana Corobca: Kinderland. Založba Modrijan, Ljubljana 2015, prevod Aleš Mustar.

sre, 30.09.2015, 20:00

Kinderland

Liliana Corobca, Kinderland. Foto: Arhiv Založbe Modrijan

 

 

Na naslovnicah časopisov in v udarnih terminih elektronskih medijev zdaj prevladujejo podobe beguncev in migrantov, to pa še bolj postavlja na margino stiske ljudi, katerim že do zdaj nismo posvečali posebne pozornosti. Seveda je treba prednostno reševati akutne probleme, vendar je težava v tem, da smo se na deprivilegirane in od vseh pozabljene v našem okolju že navadili in da jih sploh več ne opazimo.

Knjiga Kinderland Liliane Corobca nas spomni nanje na najboljši mogoč način. Delo, zastavljeno kot opazovanje sveta skozi oči dvanajstletne deklice, je napisano tako domiselno, tankočutno in očarljivo, da je pravzaprav kar težko najti knjigo, ki bi bila relevantna primerjava.

Corobca skozi otroško optiko analizira intimne, družinske, lokalne pa tudi širše družbene in politične fenomene, kar sicer ni nekaj posebej novega, vendar je v tem avtentična, saj zelo spretno ubira pot med otroško naivnostjo – ki nikakor ni izumetničeno potencirana ali karikirana – ter resnim odpiranjem vseh vitalnih vprašanj sodobne družbe.

Res bi lahko bil deloma upravičen pomislek, ali lahko dvanajstletno dekletce s takšno senzibilnostjo opazuje različne pojave, kar pomeni, da je takšno izhodišče pisateljica seveda spretno uporabila kot orodje za lasten »obračun« z izpostavljeno tematiko, vendar se »velike« teme tako gladko in brez opaznih šivov prepletajo z vsakdanjimi, da se takšni pomisleki razblinijo.

Pisateljica posega tudi na področje zgodovine, predvsem dediščine komunističnega režima (Corobca je tudi avtorica številnih monografij in člankov o romunskem protikomunističnem izseljenskem gibanju in komunistični cenzuri), pa o tranzicijskih odpustkih nekdanjim funkcionarjem, vendar je v ospredju predvsem intimna pripoved zapuščenih otrok, kjer mora najstarejši otrok ob odsotnosti staršev, ki sta si poiskala delo v tujini, skrbeti sam zase in še za dva mlajša otroka.

Najbolj dragocen element knjige je pristen, topel in sugestiven oris karakterjev, dogodkov in predvsem odnosov v neki pozabljeni moldavski vasici na koncu sveta, pri čemer ne gre pozabiti na sijajen prevod Aleša Mustarja. Naj so preizkušnje še tako hude, naj se osrednji protagonisti počutijo še tako zapostavljene in zavržene, vedno je v ozadju otroški vitalizem, ki z magičnim, pogosto pišmeuhovskim pristopom razlaga in reflektira neprizanesljivo stvarnost. To ni artificialen, skonstruiran optimizem, ki bi sugeriral, da težave niso tako hude, kot se zdijo, temveč zgolj pozitivno intonirana naracija, ki je veliko bolj zgovorna od suhoparnega lamentiranja ali sentimentalne tožbe.

Predvsem pa je v ozadju intenca, da je z blago ironijo, otroško občutljivostjo in na kratkočasen način mogoče veliko bolj prepričljivo opozoriti na problematiko samim sebi prepuščenih otrok. Te ni mogoče reševati zgolj s tako imenovanimi »sistemskimi rešitvami«, ki so vse prepogosto izgovor, da se ničesar ne stori, prav toliko ali še več je mogoče narediti zgolj z naklonjenostjo in ljubeznijo.

In takšno naj bi bilo tudi eno od temeljnih poslanstev literature in umetnosti nasploh, kar v danes prevladujočem egotripu številni avtorji pozabljajo ali pa v zasledovanju kvazi bolj sofisticiranih ciljev ignorirajo.

http://www.delo.si/kultura/ocene/recenzija-knjige-otroski-vitalizem.html

 

Recenzija romana Kinderland Liliane Corobca: Moldavski paket presenečenja

Naslov Kinderland utegne bralca sprva napeljati na misel, da bo vsebina romana ene največkrat nagrajenih moldavskih avtoric Liliane Corobca polna naivne brezskrbnosti. A avtoričina grenko-sladka navezava na srečno otroštvo, ki ga za mnoge generacije simbolizira jajce kinder z igračko presenečenja, je premišljena. Ko namreč glavna junakinja, deklica Christina, odpre svoj paket humanitarne pomoči, v njem ni čokoladnega jajčka, saj je nekdo škatle poprej že oropal boljših vsebin, kot se nemara kdaj zgodi tudi z življenjem. Namesto sladkanja se Christina nauči igrico kinderland, pri igri pa sodelujejo vsi otroci v njeni moldavski vasici, saj so pravila na moč vsakdanja – otroci se v njej igrajo odrasle, denimo eden prevzame vlogo profesorja, drugi Obamovega svetovalca…

Kinderland tako v romanu nastopi kot dejanska, sila preprosta otroška igra, a je obenem metafora za junakinjino življenje, v katerem ni prostora za igrarije. Pri dvanajstih letih je namreč Christina primorana skrbeti za mlajša brata Dana in Marcela, saj sta se oče in mati v iskanju boljšega zaslužka odpravila s trebuhom za kruhom, ponovno jih bosta obiskala šele, ko bo njihova babica, ki je že bolna, umrla (kar bo razlog za veselje?). Medtem ko torej njihova mati gospodinji v Italiji, gospodinji Christina doma, in čeprav sta navihana, a pogosto neutolažljiva brata že skoraj pozabila, kaj pomeni imeti družino, uteleša starejša sestra zanju materinsko ljubezen.Da se je dekličino otroštvo po sili razmer prehitro končalo, je ne nazadnje jasno iz resnosti, ki veje iz Christininih izjav, saj obenem nastopa tudi kot prvoosebna pripovedovalka. Razmišlja, da zaradi skrbi za brata enostavno nima časa za ljubezen kot druga dekleta, jasna je tudi glede strogih vzgojnih načel, a njena psihologija se takim življenjskim okoliščinam kljub vsemu upira – protagonistka si pogosto zgolj potrpežljivo želi, da bi se iz suhljatega, a pogumnega otroka razvila v privlačno dekle z oblinami, predvsem pa z močjo otroške želje obupano čaka na trenutek, ko se bodo po večmesečni odsotnosti domov vrnili starši.Christinina, torej otroška perspektiva, skozi katero spremljamo pripoved, je očitna prednost tega romana, avtorica namreč vzdušje gradi na odnosu med nedolžnostjo igre in grozo moldavske realnosti, na tragičnosti, iz katere veje (ne)moč že skoraj odrasle, a še otroško naivne junakinje. A ker ne gre zgolj za nesrečno usodo ene moldavske družine, temveč za življenje vse Christinine vasi, v kateri so ostali le še otroci in starci, se družbenokritična, mestoma ironična ost romana še zaostri. Liliana Corobca namreč v romanu opisuje kruto resničnost ene najrevnejših evropskih držav, v kateri se po romanu sodeč ohranjajo tradicionalistične vloge moškega in ženske, le družinska tradicija ne more več temeljiti na varnosti, državna pa ne na optimizmu. »Gradimo svetlo prihodnost za naše otroke. Drži, le da jo gradimo v Španiji, Italiji, Rusiji, ker smo na Češkem že vse zgradili in zidarjev ne potrebujemo več. V Španiji je zavladala kriza. Otroci, ki imajo starše v Španiji, so je bili veseli. Kriza – magična beseda, ki pomeni vrnitev staršev domov, k otrokom, le da se ni vrnil nobeden,« brezkompromisno zapiše avtorica v presunljivem romanu.

https://www.dnevnik.si/1042728932/kultura/knjiga/recenzija-romana-kinderland-liliane-corobca-moldavski-paket-presenecenja