Archive for the ‘Ionesco’ Category

Ionesco. Elegii pentru noul rinocer.

aprilie 4, 2020

Miracolul de a simți bucuriile lumii acesteia l‑a urmărit toată viața, a așteptat încă un semn. Dar a fost doar unul, atunci. Unul, dar l‑a ajutat să supraviețuiască tuturor încercărilor grele care au urmat. Când era sigur că Satan conduce lumea, nu Dumnezeu, dar la fel de sigur că după tot acel rău, după războaie și morți de tot felul, va veni și rândul binelui, ne vor invada Lumina divină și Bucuria, ca atunci, în micul oraș. Deseori această speranță, care anulează frica de moarte și toate fricile, străpunge și scrierile sale, ajunge în opera lui, nu crezi, m‑a întrebat, că există o astfel de așteptare, o speranță, un oraș luminos și în piesele mele ? Da, i‑am zis, cred.

 

Liliana Corobca – Ionesco. Elegii pentru noul rinocer. Avanpremieră

martie 17, 2020

 

„Suplimentul de cultură“ pu­blică în avanpremieră un fragment din volumul Ionesco. Elegii pentru noul rinocer, de Liliana Corobca, care va apă­rea în curând în colecția „Biografii romanțate“ a Editurii Polirom.

 

– Fragment –

 

A doua întâlnire cu Marilina

 

Aproape toate rudele noastre erau la Paris și în sudul Franței, numai Angélique, Emil și Teodor erau în România. Bunica noastră a născut doisprezece copii, doi au murit de tineri, dar zece au crescut, s-au căsătorit, au avut și ei copii. Mama era al doilea copil în familie, după Angela, mătușa noastră care nu a plecat în Franța și care a ajutat-o pe mama. Și unchiul Emil a ajutat-o să se angajeze la Banca Națio­nală, că nu era ușor. De tata și rudele lui nu știam nimic, în genere credeam că nu mai am tată. Când mama îl credea mort eroic pe front, primește o scrisoare de la mătușa Angela, care auzise ceva de avocatul Ionescu. Mama întreabă, se interesează, caută, el este, da, trăiește. Se întâlnește tata cu sora mamei și da, e viu, ne cheamă la el, e bogat, cumpără case care s-au ieftinit acum, după război. Mama nu prea povestea despre acea perioadă. Îmi aduc aminte cum am venit la București. Mătușa Angela își găsise de lucru la Craiova, noi am stat la un hotel mic de lângă gară și îl așteptam pe tata. Angélique ne-a ajutat apoi cu locuința, nu știam atunci că tata ne va lua la el, nu știam ce înseamnă un divorț și toate cele ce au urmat. Mama era sigură că va face dreptate și va anula sen­tința ceea conform căreia noi am fost câștigați prin proces de tata, de parcă am fi fost niște lucruri, nu ființe vii. Jojo era băiat mare, dar nu l-a întrebat nimeni ce vrea și ce crede. Mama zicea că după moartea lui Mircea, fratele nostru mai mic, ea și tata au devenit doi străini. Mama putea să ne lase pe noi la București și să se întoarcă în Franța, să-și vadă de viața ei, putea să meargă la Craiova, unde se mutase sora ei, trăia bine și o chema mereu, dar nu, ea a ales să vegheze lângă puii ei, inima ei de mamă simțea ceva în neregulă. Dintr-o parte pare frumos și nobil că tatăl bogat, cu funcții înalte, cu câteva case unde se puteau lăfăi destui oameni, ne-a luat la el, să ne ofere educație alea­să, să aibă grijă de noi. De ce să moară de foame copiii lui, când el se scaldă în bine și bani? Dacă mama l-ar fi iertat, iar el ar fi putut scăpa de scorpia ceea tânără și de toată armata de neamuri gălăgioase care o însoțeau… Frumoasa lui soție, care mie mi se părea mereu un balaur, la cât de rea și de vicleană era, nu a dorit să ne accepte. Nu suporta ca tata să cheltuiască bani pe noi, nici să ne vorbească frumos, să ne vorbească blând și iubitor, că eram speriați și nu-l văzuserăm de ani de zile și nu-l țineam minte. Privea triumfătoare și oarecum liniștită nu­mai dacă tata îl bătea pe Eugen și striga la mine. Nu suporta să mâncăm la aceeași masă cu ea, de parcă eram spurcați, nici să avem camere lângă ei, mari și luminoase, și să dea ochii cu noi în fiecare zi. Nu ne suporta deloc și nici nu catadicsea să ascundă acest fapt. Ne făcea în tot felul, ne certa pe nedrept, uneori de față cu tata, care tăcea. Îmi aduc aminte ce scandal a făcut când tata mi-a cumpărat haine. Era înainte de începerea anului școlar și noi nu vorbeam limba română, ne-a adus și un profesor care să ne învețe. Cred că venea în fiecare zi. Câți bani cheltuiți pe noi, că doar profesorul nu venea pe gratis! Murea de ciudă soția ceea a lui. Mama își căuta de lucru, nu avea nici unde sta, până s-a mutat mătușa au locuit împreună, apoi a găsit ea o cămăruță… Săraca, nu avea cum să ne ajute.

 

Liliana Corobca – Ionesco. Elegii pentru noul rinocer

O carte pe zi: Ionesco. Elegii pentru noul rinocer

martie 17, 2020

O carte pe zi: „Ionesco. Elegii pentru noul rinocer”, de Liliana Corobca

În curând

februarie 19, 2020