Archive for Ianuarie 2012

„MONSTRUL” de Ion Omescu. Un document.

Ianuarie 6, 2012

Ion Omescu nu este autorul care să se afle printre preferinţele şi preocupările criticilor literari de astăzi, din păcate. O notă din arhivele Cenzurii mi-a trezit interesul faţă de acest autor. O piesă a lui Omescu a fost intezisă de cenzorii Serviciului Artă, Direcţia Generală a Presei şi Tipăriturilor (serviciu care avea printre atribuţii şi controlul revistelor de teatru). De obicei, notele sunt foarte scurte. De data aceasta, avem de a face cu un rezumat al piesei, precum şi cu notaţiile argumentate ale cenzorului, privind caracterul „nepublicabil” al piesei. Acest document va fi inclus în volumul „Instituţia cenzurii comuniste în România” , în curs de apariţie si, pana atunci, va fi publicat in revista Jurnalul literar.
Liliana COROBCA

Serv. Artei
Nr. 4157/14.VII.1970
N O T Ă
„MONSTRUL” (Oedip XX) – „coşmar” în 5 acte
de Ion Omescu, trimisă spre aprobare de revista „Teatrul”

Piesa are drept motto cuvintele „Somnul raţiunii naşte monştri” şi începe cu proiecţia unei ştiri reluată din „Informaţia Bucureştiului” 19.IV. 1969, conform căreia un student american şi-a dat foc în faţa sediului O.N.U., ca protest împotriva războiului din Biafra. Totodată, o indicaţie a autorului prevede că mai multe asemenea ştiri, proiectate pe fundal în diferite limbi, vor servi drept prolog piesei.
Acţiunea are loc în zilele noastre, într-un imens „hotel-oraş” imaginar, de dimensiunile unei ţări, despre care un personaj spune că „este cel mai mare hotel de pe continent”. Organizat perfect ca un mecanism, la cel mai înalt nivel de progres tehnic (aici „nimeni nu se plânge” şi nimeni nu protestează), hotelul este însă o adevărată capcană-închisoare pentru toţi cei care pătrund în el şi care îndeobşte nu mai pot pleca niciodată. Hotelul-oraş este stăpânit de un monstru pe care toţi îl adoră sau se prefac că îl adoră : Desăvârşitul. Desăvârşitul locuieşte pe o stâncă la marginea mării, nimeni nu 1-a văzut sau auzit vreodată, dar toţi ştiu că „imobilitatea lui e matricea oricărei mişcări, iar muţenia lui cuprinde in¬finitatea răspunsurilor posibile”. Tablouri goale, frumos înrămate împodobesc pereţii hotelului, iar salariaţii îşi imaginează că îl văd în tablou pe Desăvârşitul sub chipul unui bărbat tânăr, frumos şi energic, îmbrăcat într-o minunată tunică militară. Cei mai puţin optimişti îşi mărturisesc în şoaptă că în tablou se vede un bărbat bătrân şi urât, iar în¬fricoşaţii îşi închipuie că pe stâncă locuieşte un monstru, un fel de sfinx al secolului nostru.
Viaţa hotelului-oraş depinde în întregime de Desăvârşitul: soarele răsare odată cu el, el este creatorul cu drept de viaţă şi de moarte al tuturor. Din când în când, Desăvârşitul îşi întoarce capul în stângă sau în dreapta şi atunci se decretează mobilizarea generală, toţi plecând să pedepsească oraşul asupra căruia „au căzut privirile Desăvârşitului”, moartea în slujba lui fiind şi în acest caz (ca şi în altele) o fericire pe care o „râvnesc” toţi. În orice caz, fericirea este o normă obligatorie, „singurătatea este interzisă” şi cultura este generală: toţi locuitorii hotelului sunt absolvenţi ai unei facultăţi, iar portarul este doctor în filozofie. În perna fiecărui locuitor este instalat un megafon care îl îndoctrinează în timpul somnului din oră în oră câte cinci minute. Microfoane instalate pretutindeni înregistrează fiecare mişcare,
cuvânt sau intonaţie, încât cei care nu sunt fericiţi şi optimişti din convingere, simulează fericirea. Cei „convinşi” se înrolează în rândurile „inspectorilor” – păzitori ai ordinii publice, ai bunei deserviri, ai cuvintelor şi gândurilor tuturor ; tot ei – inspectorii – sunt cei care veghează ca în oraş să nu se acorde paşapoarte de plecare în alt oraş, să nu circule valută
străină şi cărţi interzise, adică cărţi care au alt subiect decât dragostea faţă de Desăvârşitul.
În acest oraş sosesc în vizită doi tineri scriitori – George şi Alec – care vin să-l vadă pe fostul lor profesor Edgar, repatriat cu ani în urmă aici. După ce li se confiscă la vamă cărţile aduse în dar profesorului, George şi Alec constată stupefiaţi că au nimerit într-un oraş în care domneşte cea mai absolută teroare psihologică şi că profesorul Edgar a devenit şi el „inspector”. O salariată a hotelului – Gilda – rămasă încă neotrăvită de ideologia Desăvârşitului îl imploră pe George s-o ia cu el şi să plece imediat din oraş ; însuşi fostul profesor Edgar le dă a înţelege că plecarea imediată ar fi singura lor salvare.
George şi Alec – dar mai ales George – nu sunt însă oameni care să dea înapoi în faţa greutăţilor : înţelegând repe¬de care este situaţia, ei se hotărăsc să rămână şi să lupte împotriva monstrului ce domina mintea şi sufletul tuturor. Ei se refugiază împreună cu Gilda în afara hotelului, într-o ca¬meră sărăcăcioasă unde îşi instalează un gestetner ilegal, cu ajutorul căruia tipăresc afişe demascatoare la adresa monstru¬lui şi a orbirii publice.
Lupta lor este însă foarte grea, pentru că pe de o parte cultul Desăvârşitului este adânc înrădăcinat în oamenii simpli şi pe de alta pentru că influenţa nefastă a propagandei lui se infiltrează treptat până şi în sărăcăcioasa lor cameră. La început este contaminat Alec care pleacă şi se înrolează ca inspector semnând totodată un denunţ împotriva lui George şi a Gildei. Febril, George scrie un roman al cărui erou urmează să-i trezească pe oameni din hipnoza în care sunt ţinuţi. El nu apucă însă să termine romanul, pentru că Gilda pleacă după Alec, contaminată de cultul Desăvârşitului. După o discuţie imaginară cu eroul său, George pleacă şi infăptuieşte singur ceea ce năzuise să atribuie în roman eroului său: îşi dă foc pe malul marii.
Gestul lui George declanşează eliberarea : la lumina trupului său arzând, locuitorii oraşului descoperă ca stânca era goală şi că numai închipuirea, lipsa lor de fermitate morală născuse cultul Desăvârşitului – în realitate inexistent. Bucuria şi sărbătoarea generală se asociază cu spaima „inspectorilor”, care se refugiază grabnic într-un oraş vecin – K 4 – unde a apărut un nou monstru: „Sublimul”. În urma lor mulţimea îi solicită Gildei fotografia lui George pentru a o mări şi a o pune în locul portretelor goale ce reprezentau pe Desăvârşitul. Chinuită de remuşcări, Gilda rupe fotografia lui George ştiind că astfel îi îndeplineşte ultima dorinţă. „Ce repede suim pe stâncă monştrii şi câtă caznă să scăpăm de ei! ”
Prin acest final, piesa definitivează ideea sugerată în motto-ul iniţial – „somnul raţiunii naşte monştri” – şi anume aceea că însăşi masele sunt cele care îşi creează „monştri” şi mituri (politice, ideologice etc.), lăsându-se apoi terorizate de produsul propriei lor orbiri sau naivităţi.
x x

Piesa se instituie ca un act de acuzare împotriva ideologiilor totalitare, a lipsei de libertate în gândire şi a cultului personalităţii. Deşi în finalul actului I o indicaţie în paranteză a autorului („Pe circular se scurg umbre defilând în pas de gâscă”) îndreaptă parţial piesa împotriva fascismului, un mare număr de elemente şi simboluri dau piesei un caracter ambiguu, solicitând atenţia spectatorului spre actualiuatea cea mai stringentă şi apropiată nouă şi dând astfel loc unor interpretări politice dăunătoare :
Elementul de bază al piesei – sacrificiul eroului care îşi dă foc pentru a arăta maselor adevărul – este întărit pe de o parte în prologul piesei (format din proiecţia unor ştiri similare în diverse limbi) şi pe de alta într-un dialog între Alec şi George, înainte de autodafeul acestuia :

ALEC : Ai băut !
GEORGE : Minţi ! (pauză) Ştiu că asta va fi versiunea oficială, dar voi trebuie să
cunoaşteţi aderărul (îi suflă Gildei în nas) Mai ales tu… (lui Alec) Şi
tu… Iertaţi-ma (se îndepărtează) – p. 60.

Nenumărate replici contribuie la caracterul ambiguu al piesei. Dăm câteva exemple:

INSPECTOR I : „…nu omul trebuie ucis: convingerea lui. Şi singura cale de a ucide
convingerea cuiva, este să i-o schimbi.
GEORGE : Cum ?
INSPECTOR I : Depinde. Uneori, prin blândeţe. De cele mai multe ori, prin frică.
Alteori, glumind : ca acum. (p. 32).
GEORGE : Visele aparţin fiecăruia : rele sau frumoase. Dar coşmarele, adevăratele
coşmare, sunt colective. (p. 33).
INSPECTOR I : În clipa în care cel care îţi dă viaţă s-a identificat cu cel care te ucide, ai
atins paradoxul conştiinţei. (p. 40)
INSPECTOR : (cerând din nou datele biografice ale unei ziariste străine, care mai
fusese şi altă dată în oraş) Trebuie; noi îi uităm întotdeauna pe cei care
pleacă.
LILI: De ce? Tocmai dumneavostră ! E nepoliticos !
INSPECTOR I : Din prudenţă. Ca să nu ne-nchipuim că-i cunoaştem atunci când se
întorc.
ALEC : Să-i putem verifica. ” (p. 58)

De altfel, cheia piesei este indirect dată în tabloul IV, când Alec – venit să se înroleze în rândurile inspectorilor – asistă la o scenă filmată cu abilitate de Televiziune, în aşa fel încât ea să poată căpăta concomitent interpretări diferite:
a) eroina scenei, adeptă convinsă a Desăvârşitului, şi-a ucis propriul frate şi agită sălbatec o armă, strigând: „Trăiască viaţa!”
INSPECTOR I : Din perspectiva asta. Cum s-ar zice, de la Sud. Transformatorul dinspre
Nord înregistrează cu totul altfel :
b) eroina are în braţe, în loc de puşcă, un copil bucălat pe care îl sărută murmurând : „Trăiască viaţa!”…
INSPECTOR I : Erau aceleaşi cuvinte. Considerate din altă perspectivă. Cuvintele în
sine sunt neutre. Importantă e perspectiva… interpretarea…
transformatorul… Mă ierţi o clipă. Atenţie Vestul ! Aparatul dinspre
Vest ! Motor !
c) văzută din vest, eroina face strip-tease şi strigă cu voce de orgie : „Trăiască viaţa!”
INSPECTOR I : Acum să vedem ce zice Estul. Aparatele dinspre Est au o perspectivă cu
totul… etc. (p. 35-36).

Datorită problemelor pe care le ridică, piesa nu a fost aprobată. Redacţia a fost de acord cu poziţia noastră, retrăgând piesa.
[21.1970, ff. 35-40]

Anunțuri