Debut la emisiunea „Jurnal cultural” de la TVR Cultural. Mulțumesc mult pentru invitație și pentru prezentarea generoasă. Am atins în treacăt tema „Eminescu și cenzura” (dar ce multe erau încă de spus!), mă pregătisem și pentru niște explicații ale receptării ușor diferite de către basarabeni a lui Mihai Eminescu. Iar despre celebra „Doina”, care a fost cap de acuzație pentru Ioan Diaconu („Arestat la 31 octombrie 1959 de Securitatea Cluj, pentru că a recitat poezia Doina de Mihai Eminescu. Condamnat pentru naţionalism antimaghiar şi uneltire contra ordinii sociale” – citat din „Controlul cărții”, cenzura represivă și din Cicerone Ioniţoiu, Victimele terorii comuniste…), până la muscalii despre care vorbesc în emisiune, trebuia amintit primul vers, cu aluzii la teritorii „tabu” ce nu mai aparțin(eau) României: „De la Nistru pân’la Tisa”…
A fost o săptămână plină de evenimente dedicate celebrării culturii naționale ṣi vom vedea o parte dintre ele în următoarele 50 de minute. Vom vorbi cu scriitoarea Liliana Corobca despre frumusețea limbii române ṣi cu artista Miruna Ionescu, despre Bucureṣtiul de altă dată. Îl vom cunoaște pe tenorul Daniel Magdal ṣi vom afla ce se întâmplă la New York, unde are loc unul dintre cele mai importante concursuri de pian din lume. #Jurnalcultural Moderator: Iuliana Marciuc Producător: Aimee D`Albon
Scriitoare și cercetătoare, în cărțile Lilianei Corobca, comunismul și postcomunismul sunt materia primă. Pentru Liliana Corobca, recuperarea istorică pare să fie miza scriitorului.
Istoria și interpretarea istorică recurgând la ficțiune sau non-ficțiune într-un spațiu precum cel româneasc în care interesul cititorului și al editurilor sunt în registre diferite.
În primii ani după 1989, recuperarea istorică ocupa mare parte a spațiului editorial/public. Există un soi de sensibilitate exacerbată legată de recuperarea istorică, fie că vorbim despre politica editurilor, fie că vorbim despre receptarea în spațiul public.
Zonele sensibile ale discursului public, spațiul de manevră al scriitorilor, editurilor, cititorilor, nu converg de cele mai multe ori. Editurile preferă spațiul sigur al unor teme nepolemice, fără să răscolească în sertarul de restanțe cultural-istorice.
Din acest punct de vedere, s-ar putea spune că, deși, pe scena culturală internațională, polemica, temele grele, recuperarea istorică sunt oxigen, cartea/scriitorul/editurile luându-și în serios rolul și menirea, în România, nu există o politică coerentă, de unde și interesul scăzut al cititorului pentru carte.
Declarații principale din cadrul interviului:
Opusul „abundenței” nu este lipsa, ci controlul. Când scriitorul nu poate fi controlat, el poate fi ignorat, opera lui poate trece neobservată, pe fundalul anonim al abundenței. Deși e criză editorială profundă, deși cititorii sunt tot mai puțini, suntem încurajați, prin noi colecții, concursuri de debut etc. să scriem și să publicăm cât mai mult.
Orice carte de o mediocritate strigătoare la cer poate fi promovată ca o adevărată capodoperă, că e democrație și șansele sunt egale. Cine strigă mai tare acela e auzit, iar această politică, odată pornită, cu greu mai poate fi stăpânită azi. Plâng chiar și cei care au inițiat-o că nu mai sunt auziți/ascultați (cine sapă groapă altuia…).
Cred că multe din problemele de tot felul pe care le avem azi vin din excesiva condiționare și supraveghere, promovarea obedienților și descurajarea vocilor curajoase, lucide și critice. Pericolul e că devenim o masă inertă, supusă și manipulabilă. Pericol pentru noi, nu pentru putere. Doar că mediocritatea cu ceva imaginație e plină de surprize, așa că nu ne vom plictisi, în orice caz.
Definiția scriitorului este foarte generoasă și, da, cred că orice individ care scrie despre fluturi sau sex, cu geniu, este un scriitor. Altceva e când doar aceștia sunt cei promovați și premiați. Infantilizarea scriitorilor (și a altor categorii) este un demers condamnabil, însă. Instrumentalizarea scriitorilor care s-a practicat în comunism și se practică și azi e alt demers condamnabil.
În istoriografia noastră și în literatura de specialitate a fost preluată părerea lui Virgil Ierunca despre Makarenko, deși acesta n-a avut dreptate. În România, singurul care a deschis o carte de A. Makarenko a fost Mircea Stănescu, care a scris și un studiu dedicat pedagogului, în 2010, iar anul trecut a mai apărut un studiu la temă, dar în limba engleză, scris de Arleen Ionescu.
Ambele studii prezintă interes, dar, la un anumit punct, mă disociez de acești doi autori, de unul, pentru că trunchiază opera lui Makarenko și vede numai crime peste tot, de altul (alta), pentru că nu vede nicio asemănare între metodele lui Makarenko și fenomenul Pitești. Formula pe care am adoptat-o (procesul, adică) nu mi-a permis ambiguizări sau relativizări.
Am studiat zeci de documente, Makarenko e ucrainean, dar revendicat și de ruși, cu o uluitoare biografie, demnă de roman polițist, am studiat și cărțile martorilor de la Pitești etc. Am vrut să fac dreptatea care mie nu mi s-a făcut și primul întâlnit în cale a fost acest nedreptățit pedagog. Romanul e scris înainte de război (în ianuarie 2022 lucram la scena finală), când nu existau atâtea susceptibilități față de ruși sau ucraineni. A stat prin redacțiile editurilor, iată, mai mult de un an.
Anna Rottensteiner, Cécile Wajsbrot, Liliana Corobca und Stefano Zangrando besprechen die Pandemie entlang von Texten, die in einem gesellschaftlichen Krisenmoment – im Lockdown – entstanden sind. Welche Methoden der Auf- und Bearbeitung von Gegenwart bietet die Literatur? Ein post-pandemisches Gespräch.
Wie hat sich die Pandemie auf unsere Körper, auf die Wahrnehmung von Körper, Körperlichkeit, auf Versehrung und Unversehrtheit ausgewirkt? Wie beschreiben wir unser Empfinden, wenn wir mittendrin „im Geschehen“ sind? Wie viel Gegenwart lässt sich „bewältigen“ und welche Strategien bietet die Literatur dabei den Lesenden an?
In und aus der globalen Krise der Covid19-Pandemie heraus entstand die Publikation Körperland Landkörper. Entlang von vier literarischen Erkundungen der Autor*innen Anna Rottensteiner, Stefano Zangrando, Cécile Wajsbrot, Liliana Corobca und ihren Übersetzer*innen entwickelte sich ein literarischer Gedankenaustausch. Das entstandene Gespräch umspielt die Texte wie ein Gewebe und ist somit integraler Bestandteil der Publikation.
Anlässlich der Präsentation werden die Prozesse und Erkenntnisse dieses internationalen Literaturdialogs von den Autor*innen vorgestellt und besprochen. Im Zentrum des Gesprächs stehen die jeweiligen „Poetiken der Umschreibung“ bzw. Fragen nach den Methoden der literarischen Auf- und Bearbeitung dessen, was einer/einem gerade geschieht. Denn wie wandelt sich das formgebende Bestreben, die Rolle von Autor*innen, Dokumentarist*innen und Übersetzer*innen, wenn sich die unmittelbaren Parameter des Zusammenlebens verändern? Was bedeutet dabei „Zeit“ und was „temporär” in einer Literatur der Gegenwärtigkeit?
Das Projekt, initiiert von Anna Rottensteiner und koordiniert von Barbara Siller wurde von der Sektion für internationale Kulturbeziehungen des Österreichischen Außenministeriums gefördert. Die Publikation mit dem Titel: Körperland – Landkörper, ein internationaler Literaturdialog in Zeiten der Pandemie, hg, von Anna Rottensteiner, ist 2023 bei University Press Innsbruck erschienen.
Der Abend ist Teil der Reihe ÜberLeben. Das Gesprächsformat ÜberLeben stellt den forschenden Prozess in das Zentrum seiner Begegnungen. Es kommen Gesprächspartner*innen diverser Lebensbereiche zusammen, um gemeinsam und entlang von literarischen Texten, Narrative zu aktuellen und akuten Fragestellungen zu befragen, zu generieren und die daraus entstehenden Erkenntnisse zu teilen. Weitere Termine: 31.01.: ZeLTsalon:e 3.
Moderation: Doris Eibl
Zu den Autor*innen:
Liliana Corobca, geboren 1975 in Saseni-Calarasi/Moldawien, ist Literaturwissenschaftlerin und Schriftstellerin und lebt in Bukarest. Sie hat mehrere Bücher über die Zensur der Literatur im kommunistischen Rumänien veröffentlicht. In deutscher Übersetzung ist 2010 Ein Jahr im Paradies (Edition Merz / Solitude) und 2015 Der erste Horizont meines Lebens (übersetzt von Ernest Wichner, Zsolnay Verlag) erschienen. Der Roman wurde 2022 auch ins Italienische und Englische übersetzt.
Anna Rottensteiner, geboren 1962 in Bozen, lebt in Innsbruck, wo sie bis 2022 das Literaturhaus am Inn leitete. Neben zahlreichen literaturwissenschaftlichen und literaturkritischen Arbeiten insbesondere zur Literatur Tirols und Südtirols ist sie als Herausgeberin und Übersetzerin tätig. 2013 erschien ihr Roman Lithops. Lebende Steine, 2016 der Roman Nur ein Wimpernschlag (beide edition laurin). Beide Romane wurden in Italien in der Übersetzung von Carla Festi publiziert. 2023 hielt sie gemeinsam mit Stefano Zangrando die Poetry Lecture Cork zum Thema Zeiterleben Zeitgeschehen. Für ihr aktuelles Romanprojekt Herkunft der Mütter erhielt sie 2023 ein Arbeitsstipendium des Landes Tirol.
Cécile Wajsbrot, geboren 1954, lebt als Romanautorin, Essayistin und Übersetzerin aus dem Englischen und Deutschen in Paris und Berlin. Sie schreibt auch Hörspiele, die in Frankreich sowie in Deutschland gesendet werden. 2007 war sie Gast des Berliner Künstlerprogramms des DAAD. 2014 erhielt sie den Eugen-Helmlé-Übersetzerpreis, 2016 den Prix de l`Académie de Berlin. Sie ist seit 2021 für drei Jahre zur Vize-Sektionsleiterin der Akademie der Künste (Berlin) der Akademie der Künste in Berlin gewählt und Mitglied der Deutschen Akademie für Sprache und Dichtung.
Stefano Zangrando, 1973 in Bozen geboren, 2006 Mitbegründer des Internationalen Seminars zur Romankunst an der Universität Trient, 2008 Stipendiat der Junge Akademie der Berliner Akademie der Künste, 2009 Nachwuchspreis des Deutsch-Italienischen Übersetzerpreises, 2015-2020 Co-Präsident der Südtiroler Autor*innen Vereinigung, 2018 Schreibstipendium des Deutschen Kulturamtes der Autonomen Provinz Bozen. Übersetzer deutschsprachiger Literatur (Ingo Schulze, Kurt Lanthaler u. a.), Publizist und Rezensent für mehrere Zeitungen und Zeitschriften, Autor u. a. von Kleiner Bruder. Das Schicksal, die Lieben und die Seiten des Peter B., aus dem Deutschen übersetzt von Michaela Heissenberger, Eulenspiegel Verlag, Berlin 2020. Er lebt und arbeitet in Rovereto (Trentino).
Über YouTube lässt sich die Veranstaltung live verfolgen:
about:blankKlicke hier, um Marketing-Cookies zu akzeptieren und diesen Inhalt zu aktivieren
Translation is not a matter of words only: it is a matter of making intelligible a whole culture. — Anthony Burgess
The Oxford-Weidenfeld Prize is for book-length literary translations into English from any living European language. It aims to honour the craft of translation, and to recognise its cultural importance. It was founded by Lord Weidenfeld and is supported by New College, The Queen’s College, and St Anne’s College, Oxford.
Previous winners include: Nancy Naomi Carlson for Khal Torabully’s Cargo Hold of Stars (Seagull Books); Nichola Smalley for Andrzej Tichý’s Wretchedness (And Other Stories); David Hackston for Pajtim Statovci’s Crossing (Pushkin); Celia Hawkesworth for Ivo Andrić’s Omer Pasha Latas (New York Review Books); Lisa Dillman for Andrés Barba’s Such Small Hands (Portobello); Frank Perry for Lina Wolff’s Bret Easton Ellis and the Other Dogs (And Other Stories); Philip Roughton for Jón Kalman Stefánsson’s The Heart of Man (MacLehose); Paul Vincent and John Irons for 100 Dutch-Language Poems (Holland Park); Susan Bernofsky for Jenny Erpenbeck’s The End of Days (Portobello); Susan Wicks for Valérie Rouzeau’s Talking Vrouz (Arc); Philip Boehm for Herta Müller’s The Hunger Angel (Portobello); Judith Landry for Diego Marani’s New Finnish Grammar (Dedalus).
This year’s judges are Vittoria Fallanca, Joseph Hankinson, Tinashe Mushakavanhu, and Holly Langstaff (Chair).
The longlist will be announced in early May 2023. The shortlist will be announced in late May 2023. The prize of £2000 will be awarded at the annual Oxford Translation Day at St Anne’s College, Oxford in June 2023. Oxford Translation Day will feature talks, seminars, and workshops, and will give shortlisted translators the opportunity to read from and discuss their work.
The 2023 Longlist
The Censor’s Notebook by Liliana Corobca, translated from the Romanian by Monica Cure (Seven Stories)
Never Did the Fire by Diamela Eltit, translated from the Spanish (Chile) by Daniel Hahn (Charco Press)
Strangers I Know by Claudia Durastanti, translated from the Italian by Elizabeth Harris (Fitzcarraldo Editions)
Still Born by Guadalupe Nettel, translated from the Spanish (Mexico) by Rosalind Harvey (Fitzcarraldo Editions)
Telluria by Vladimir Sorokin, translated from the Russian by Max Lawton (NYRB)
When I Sing, Mountains Dance by Irene Solà, translated from the Catalan by Mara Faye Lethem (Granta Books)
The Queens of Sarmiento Park by Camila Sosa Villada, translated from the Spanish (Mexico) by Kit Maude (Virago)
Chilean Poet by Alejandro Zambra, translated from the Spanish (Chile) by Megan McDowell (Granta Books)
Antonio by Beatriz Bracher, translated from the Portuguese (Brazil) by Adam Morris (Pushkin Press)
Lucky Breaks by Yevgenia Belorusets, translated from the Russian (Ukraine) by Eugene Ostashevsky (Pushkin Press)
Awake by Harald Voetmann, translated from the Danish by Johanne Sorgenfri Ottosen (Lolli Editions)
Swanfolk by Kristín Ómarsdóttir, translated from the Icelandic by Vala Thorodds (Penguin Books)
The Last One by Fatima Daas, translated from the French by Lara Vergnaud (HopeRoad)
Of Saints and Miracles by Manuel Astur, translated from the Spanish by Claire Wadie (Peirene Press)
The Map by Barbara Sadurska, translated from the Polish by Kate Webster (Terra Librorum)
Standing Heavy by Gauz, translated from the French (Ivory Coast) by Frank Wynne (Maclehose)
E mai greu să decriptăm în ”abundență” decât în lipsă?
Opusul „abundenței” nu este lipsa, ci controlul. Când scriitorul nu poate fi controlat, el poate fi ignorat, opera lui poate trece neobservată, pe fundalul anonim al abundenței. Deși e criză editorială profundă, deși cititorii sunt tot mai puțini, suntem încurajați, prin noi colecții, concursuri de debut etc. să scriem și să publicăm cât mai mult.
Orice carte de o mediocritate strigătoare la cer poate fi promovată ca o adevărată capodoperă, că e democrație și șansele sunt egale. Cine strigă mai tare acela e auzit, iar această politică, odată pornită, cu greu mai poate fi stăpânită azi. Plâng chiar și cei care au inițiat-o că nu mai sunt auziți/ascultați (cine sapă groapă altuia…)….
În spațiul româneasc a persistat, și cred că mai persistă, ideea naivă că scriitorul nu trebuie să se intereseze de istorie, de politică, trebuie să fie deconectat de acestea pentru că ar fi teme triviale, lipsite de relevanță, de substanță, lipsite de interes pentru opinia publică, trecute, apuse, ci scriitorul trebuie să trăiască într-un turn de fildeș, să scrie despre fluturi, trenduri, sex, să scrie chiar aseptic, protejat și securizat de contextul geo-politic. Mai este el un scriitor?
Definiția scriitorului este foarte generoasă și, da, cred că orice individ care scrie despre fluturi sau sex, cu geniu, este un scriitor. Altceva e când doar aceștia sunt cei promovați și premiați. Infantilizarea scriitorilor (și a altor categorii) este un demers condamnabil, însă.
Instrumentalizarea scriitorilor care s-a practicat în comunism și se practică și azi e alt demers condamnabil.
Lista rămâne deschisă… În ce mă privește, nu încep un nou roman gândindu-mă la importanța istoriei sau a politicii, dar nu știu cum se întâmplă că orice fluture pe care îl ating devine instantaneu subversiv și politic….
Volumul tău „Maestrul și Makarenko” va fi lansat la Bookfest București, la editura Ratio et Revelatio. În textul de prezentare al editurii, se scrie că lansezi o provocare cu acest volum și anume, voi reproduce textul:
„La poarta Raiului, Sfântul Petru a primit un teanc de scrisori din partea dracilor care cereau ca pedagogul sovietic ucrainean Anton Makarenko să fie trimis în Iad pentru crimele comise la Pitești. O comisie din Rai, după un periplu spațial complicat, ajunge la fața locului și cercetează cazul, ca să vadă cât de întemeiate sunt acuzațiile drăcimii. Judecarea cazului Makarenko are loc chiar în incinta Închisorii Pitești.”
Anunțul apariției a suscitat comentarii și le-am puteam aminti pe ale lui Vasile Ernu care notează că „eu cred că Makarenko e un mare pedagog, indiferent cum ne poziționăm. Pedagogia e o chestie superideologică. Bagi bușteanul, iese Pinocchio”, în vreme ce Mihai Demetriade nota că „sper că e o metaforă.
Nu există nicio legătură istoric, arhivistică, documentară, pe fond, metodologică, stilistică de orice alt tip între opera sau ideile lui Makarenko și violențele de la Pitești. Nici una”. De ce „Maestrul și Makarenko”? Să ne gândim la „Maestrul și Margareta” a lui Mihail Bulgakov, a fost intenția ta?
Da, intenția mea, la un moment dat, a fost să scriu o replică la cartea lui Bulgakov (am rămas numai cu intenția însă). Dar acesta a fost un pretext secundar, care a apărut pe parcurs. Am pornit de la o invazie a îngerilor, pe care i-am localizat la Închisoarea Pitești. Așa am început să citesc ce s-a scris despre „fenomenul Pitești” și așa m-am împiedicat (putem spune) de numele lui Makarenko.
Paralel cu aceste preocupări, mă aflam într-un proces cu IICCMER, care mă tot penaliza și mă împiedica să termin Panorama comunismului în România. Ca să nu fiu dată afară, am contestat penalizările în instanță. La Tribunal, m-am prezentat singură, doi avocați nu mi-au răspuns deloc, unul s-a retras și m-a rugat frumos să-l las în pace, iar altul, mare patriot, avea o iubită nevastă, căreia tocmai îi semnase dl K. Iohannis numirea într-un post la ambasadă, foarte mult dorit.
Și nu mă putea ajuta, când la noi era pusă șefă o tânără consilieră prezidențială. Pe scurt, am studiat eu cum se face, care sunt etapele și de aici mi-a venit ideea unui proces pentru cazul Makarenko. În istoriografia noastră și în literatura de specialitate a fost preluată părerea lui Virgil Ierunca despre Makarenko, deși acesta n-a avut dreptate.
În România, singurul care a deschis o carte de A. Makarenko a fost Mircea Stănescu, care a scris și un studiu dedicat pedagogului, în 2010, iar anul trecut a mai apărut un studiu la temă, dar în limba engleză, scris de Arleen Ionescu.
Ambele studii prezintă interes, dar, la un anumit punct, mă disociez de acești doi autori, de unul, pentru că trunchiază opera lui Makarenko și vede numai crime peste tot, de altul (alta), pentru că nu vede nicio asemănare între metodele lui Makarenko și fenomenul Pitești. Formula pe care am adoptat-o (procesul, adică) nu mi-a permis ambiguizări sau relativizări. Sentința judecătorească e categorică: da sau nu. Nu merge cu „e un pic viu” sau „un pic mort”.
Am studiat zeci de documente, Makarenko e ucrainean, dar revendicat și de ruși, cu o uluitoare biografie, demnă de roman polițist, am studiat și cărțile martorilor de la Pitești etc.
Am vrut să fac dreptatea care mie nu mi s-a făcut și primul întâlnit în cale a fost acest nedreptățit pedagog.
Romanul e scris înainte de război (în ianuarie 2022 lucram la scena finală), când nu existau atâtea susceptibilități față de ruși sau ucraineni. A stat prin redacțiile editurilor, iată, mai mult de un an.
Corobca's Blog 