E mai greu să decriptăm în ”abundență” decât în lipsă?
Opusul „abundenței” nu este lipsa, ci controlul. Când scriitorul nu poate fi controlat, el poate fi ignorat, opera lui poate trece neobservată, pe fundalul anonim al abundenței. Deși e criză editorială profundă, deși cititorii sunt tot mai puțini, suntem încurajați, prin noi colecții, concursuri de debut etc. să scriem și să publicăm cât mai mult.
Orice carte de o mediocritate strigătoare la cer poate fi promovată ca o adevărată capodoperă, că e democrație și șansele sunt egale. Cine strigă mai tare acela e auzit, iar această politică, odată pornită, cu greu mai poate fi stăpânită azi. Plâng chiar și cei care au inițiat-o că nu mai sunt auziți/ascultați (cine sapă groapă altuia…)….
În spațiul româneasc a persistat, și cred că mai persistă, ideea naivă că scriitorul nu trebuie să se intereseze de istorie, de politică, trebuie să fie deconectat de acestea pentru că ar fi teme triviale, lipsite de relevanță, de substanță, lipsite de interes pentru opinia publică, trecute, apuse, ci scriitorul trebuie să trăiască într-un turn de fildeș, să scrie despre fluturi, trenduri, sex, să scrie chiar aseptic, protejat și securizat de contextul geo-politic. Mai este el un scriitor?
Definiția scriitorului este foarte generoasă și, da, cred că orice individ care scrie despre fluturi sau sex, cu geniu, este un scriitor. Altceva e când doar aceștia sunt cei promovați și premiați. Infantilizarea scriitorilor (și a altor categorii) este un demers condamnabil, însă.
Instrumentalizarea scriitorilor care s-a practicat în comunism și se practică și azi e alt demers condamnabil.
Lista rămâne deschisă… În ce mă privește, nu încep un nou roman gândindu-mă la importanța istoriei sau a politicii, dar nu știu cum se întâmplă că orice fluture pe care îl ating devine instantaneu subversiv și politic….
Volumul tău „Maestrul și Makarenko” va fi lansat la Bookfest București, la editura Ratio et Revelatio. În textul de prezentare al editurii, se scrie că lansezi o provocare cu acest volum și anume, voi reproduce textul:
„La poarta Raiului, Sfântul Petru a primit un teanc de scrisori din partea dracilor care cereau ca pedagogul sovietic ucrainean Anton Makarenko să fie trimis în Iad pentru crimele comise la Pitești. O comisie din Rai, după un periplu spațial complicat, ajunge la fața locului și cercetează cazul, ca să vadă cât de întemeiate sunt acuzațiile drăcimii. Judecarea cazului Makarenko are loc chiar în incinta Închisorii Pitești.”
Anunțul apariției a suscitat comentarii și le-am puteam aminti pe ale lui Vasile Ernu care notează că „eu cred că Makarenko e un mare pedagog, indiferent cum ne poziționăm. Pedagogia e o chestie superideologică. Bagi bușteanul, iese Pinocchio”, în vreme ce Mihai Demetriade nota că „sper că e o metaforă.
Nu există nicio legătură istoric, arhivistică, documentară, pe fond, metodologică, stilistică de orice alt tip între opera sau ideile lui Makarenko și violențele de la Pitești. Nici una”. De ce „Maestrul și Makarenko”? Să ne gândim la „Maestrul și Margareta” a lui Mihail Bulgakov, a fost intenția ta?
Da, intenția mea, la un moment dat, a fost să scriu o replică la cartea lui Bulgakov (am rămas numai cu intenția însă). Dar acesta a fost un pretext secundar, care a apărut pe parcurs. Am pornit de la o invazie a îngerilor, pe care i-am localizat la Închisoarea Pitești. Așa am început să citesc ce s-a scris despre „fenomenul Pitești” și așa m-am împiedicat (putem spune) de numele lui Makarenko.
Paralel cu aceste preocupări, mă aflam într-un proces cu IICCMER, care mă tot penaliza și mă împiedica să termin Panorama comunismului în România. Ca să nu fiu dată afară, am contestat penalizările în instanță. La Tribunal, m-am prezentat singură, doi avocați nu mi-au răspuns deloc, unul s-a retras și m-a rugat frumos să-l las în pace, iar altul, mare patriot, avea o iubită nevastă, căreia tocmai îi semnase dl K. Iohannis numirea într-un post la ambasadă, foarte mult dorit.
Și nu mă putea ajuta, când la noi era pusă șefă o tânără consilieră prezidențială. Pe scurt, am studiat eu cum se face, care sunt etapele și de aici mi-a venit ideea unui proces pentru cazul Makarenko. În istoriografia noastră și în literatura de specialitate a fost preluată părerea lui Virgil Ierunca despre Makarenko, deși acesta n-a avut dreptate.
În România, singurul care a deschis o carte de A. Makarenko a fost Mircea Stănescu, care a scris și un studiu dedicat pedagogului, în 2010, iar anul trecut a mai apărut un studiu la temă, dar în limba engleză, scris de Arleen Ionescu.
Ambele studii prezintă interes, dar, la un anumit punct, mă disociez de acești doi autori, de unul, pentru că trunchiază opera lui Makarenko și vede numai crime peste tot, de altul (alta), pentru că nu vede nicio asemănare între metodele lui Makarenko și fenomenul Pitești. Formula pe care am adoptat-o (procesul, adică) nu mi-a permis ambiguizări sau relativizări. Sentința judecătorească e categorică: da sau nu. Nu merge cu „e un pic viu” sau „un pic mort”.
Am studiat zeci de documente, Makarenko e ucrainean, dar revendicat și de ruși, cu o uluitoare biografie, demnă de roman polițist, am studiat și cărțile martorilor de la Pitești etc.
Am vrut să fac dreptatea care mie nu mi s-a făcut și primul întâlnit în cale a fost acest nedreptățit pedagog.
Romanul e scris înainte de război (în ianuarie 2022 lucram la scena finală), când nu existau atâtea susceptibilități față de ruși sau ucraineni. A stat prin redacțiile editurilor, iată, mai mult de un an.
Corobca's Blog 