Posts Tagged ‘Șerban Axinte’

trei cronici la Caiet de cenzor

Noiembrie 2, 2017

 

 

 

  1. TUDOREL URIAN, VIAȚĂ DE CENZOR ÎN COMUNISM, Revista Viața Românească, nr. 5 2017
    http://www.viataromaneasca.eu/revista/2017/05/viata-de-cenzor-in-comunism/

„Același mediu cvasi-secret, încărcat de mister, modelat după imaginația fiecărui autor care se simțea direct lezat și, de aceea, devenit teritoriu al legendelor urbane din vremea comunismului și chiar de după căderea regimului comunist, când rezistenții la cenzură au răsărit ca ciupercile după ploaie, reprezintă cadrul celui mai nou roman al Lilianei Corobca, Caiet de cenzor. Romanul are la bază o convenție romanescă veche, dar încă productivă. Aceea a găsirii unui document secret/uitat (vezi, de pildă, Scrinul negru, al lui G. Călinescu), care devine substanța propriu-zisă a cărții. În cazul Lilianei Corobca, în urma unui postmodern schimb de e-mailuri, autoarea (chiar Liliana Corobca) intră în posesia unui „caiet de cenzor” (un soi de caiet ultra-secret, în care angajatele Direcției Generale a Presei și Tipăriturilor își notau impresiile de lectură și tot ce considerau necesar în vederea scrierii rapoartelor și notelor, pe care nu aveau voie să îl scoată din sediul instituției și care, la sfârșitul fiecărui an, era obligatoriu ars într-o procedură birocratică foarte strictă). Printr-o minune, un astfel de document a fost salvat de la incinerare de una dintre fostele angajate ale DGPT și trimis Lilianei Corobca drept donație pentru un eventual muzeu al comunismului. După schimbul lămuritor de scrisori electronice, care reprezintă un fel de preambul al cărții, întregul roman este compus din reproducerea presupusului „carnet de cenzor”.

Prima întrebare firească pe care și-o pune cititorul unui astfel de roman este unde se termină realitatea și unde începe ficțiunea? Autoarea utilizează nume reale pentru contextualizarea epocii, face trimitere la evenimente verificabile din punct de vedere istoric, limbajul este cel vizibil marcat de birocrația celor responsabili cu propaganda comunistă specifică vremii, ceea ce dă întregii construcții epice aerul autenticității depline. Pe de altă parte, caietul cenzoriței Filofteia Moldovean conține și multe notații care trec dincolo de activitatea sa profesională. Face portrete ale colegelor de birou (fizice, psihice și de behaviorism), reproduce discuții de la birou, dar și discursuri ale lui Nicolae Ceaușescu și chiar luări de cuvânt din ședințele la care participă, transcrie fragmente din cărțile pe care le citește și face considerații – interesante din punct de vedere istoric – estetice și ideologice despre literatura timpului. În plus își analizează propria existență cotidiană, cu necazurile, micile bucurii, speranțele și dezamăgirile ei. (Auto)Portretul care rezultă este unul destul de nuanțat. Filofteia Moldovean își face treaba cu multă implicare și pasiune, dar nu cu exces de zel, este, mai degrabă, un funcționar eficient și discret, care, la rigoare, intervine în operă „pentru a o îmbunătăți”, corectând o rimă șchioapă sau o idee incorectă politic, decât personajul sinistru, gata în orice clipă să găsească operelor nod în papură cum este descris cenzorul în folclorul urban. Este convinsă că așa e bine și nu are deloc tentația de a-și utiliza întreaga putere la care statutul ei în interiorul regimului de represiune i-ar da, cu siguranță, dreptul. Filofteia este modestă și harnică, nu-și ascunde îndoielile, slăbiciunile și ezitările, chiar dacă este conștientă de faptul că norocul i-a surâs în viață și că se află într-un post invidiat de mulți. Pe alocuri, tonul confesiunii seamănă izbitor cu cel al protagonistei ultimului roman al regretatului Daniel Drăgan, Jurnalul intim, secret și adevărat al Mariei Suru. Aceeași „normalitate” a omului, fie el și activist de partid sau cenzor în epocă, aceeași adaptabilitate la aerul timpului și la rigorile regimului, chiar dacă multe lucruri care atunci păreau firești, sunt astăzi scandaloase în ochiul omului obișnuit.”

2. Mircea V. Ciobanu, Memoria caietelor arse (Liliana Corobca, Caiet de cenzor)

Revista Contrafort,

http://www.contrafort.md/categorii/memoria-caietelor-arse-liliana-corobca-caiet-de-cenzor

„Cunoscând experienţa autoarei la „arhivele comunismului”, mă aşteptam la un „document romanţat”, dar noul roman al Lilianei Corobca Caiet de cenzor (Polirom, 2017) aminteşte mai curând de Orwell: „Nu e deloc simplu să înţelegi, de la bun început, ce înseamnă «o greşeală» şi ce anume trebuie reproşat unui autor: că-i pesimist, că scrie fie despre ploile triste din noiembrie, fie despre frigul iernii, care te duce cu gândul la îngheţul spiritual, deci lipsă de entuziasm pentru noile realizări ale patriei. Viziunea tragică asupra universului, deviaţionism […]. Ni s-a spus: atenţie la culori! Prea mult alb poate însemna nimicul, îngheţul etc., la fel prea mult negru – moarte, pesimism, verde – aluzie la legionari, culori fistichii, extravagante, ciudat ortografiate, gen: fuchsia, beaurdoux, beige, turcsoise – ploconire în faţa Occidentului, cosmopolitism”. Iată de unde atâta cenuşiu în epoca „socialismului dezvoltat”: orice culoare (sau obiect) poate să obţină, într-o simbolistică paranoică, dimensiunea unui „semn”.
O altă situaţie e mai curând kafkiană: în biroul cenzorilor există un seif cu un secret „caiet de dispoziţii”. Fostul şef a plecat, luând cu el cheia. Cenzorii se descurcă fără document, considerându-l formal, inutil şi depăşit (ei citesc fiecare manuscris conform unor indicaţii orale). Un şef insistent găseşte cheia şi descoperă că seiful e gol! Instituţia lucra fără caiet de sarcini, fără statut. Dar mecanismul funcţiona perfect!
Sunt fragmente dintr-un „caiet de cenzor”. Note de lectură (dar nu numai) ale unui slujitor al sistemului. Explicaţia autoarei (la ce i-a trebuit să destrame borangicul iluziei literare?) este că ea a inventat atât cărţile care urmau să fie „cenzurate”, cât şi observaţiile cenzorului. Nu comentarea unor intervenţii reale ale cenzorilor pe manuscrise concrete, ci „formarea şi deformarea unui cenzor” devine, din mărturisirile autoarei, obiectul „cercetării” sale ficţionare.
Iniţial, am privit cu rezervă exerciţiul. Dar curiozitatea de cititor prevalând, m-am pomenit antrenat în jocul propus. Unul „secund” şi „pur”. Dar nişte detalii extratextuale contează: experienţa autoarei de cercetător la Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului şi Memoria Exilului Românesc (care nu îi permite să treacă arbitrar peste limitele verosimilului) şi cea de ficţionar.
Caietele de cenzor erau locul însemnărilor, pe parcursul lecturii manuscriselor, dar includeau şi meditaţii la temă, analize, deducţii. Toate trebuiau apoi arse. O excepţie, un caiet salvat chiar de una dintre supraveghetoare, refugiată în RFG, va face subiectul acestei naraţiuni. Caietul e salvat ca o posibilă garanţie în cazul solicitării azilului politic în Occident, urmând nişte tentative de a-l da publicităţii în lumea liberă, dar prevalează teama unei persecuţii (agenţii serviciilor secrete ale ţărilor comuniste mişunau în Occident).
În fine, caietul revine în România, pe adresa naratorului pe care îl cheamă… Liliana Corobca, cercetător al arhivelor comuniste. Dacă pe coperta cărţii autoarea recunoaşte ficţionarea pură, pe partea de naraţiune insistă asupra unui scenariu nu numai verosimil, ci şi „documentar”. Nu mai penalizăm inconsecvenţa, ne aflăm pe terenul ficţiunii şi jucăm după regulile naratorului.
Deşi se pare că nu există reguli clare, deoarece meseria de cenzor nu se învaţă în şcoli („cenzorii se formează aici, în instituţie, îi formăm noi”), bifăm nişte principii şi strategii. Există teme/motive de supravegheat: „orice problemă legată de activitatea partidului, deziluziile legate de realizările patriei”, apoi: „descrierea unor stări depresive, de pesimism sau decadentism şi chiar idealism”, apoi: „ploconirea în faţa Occidentului”, „cosmopolitism”, „citarea emigranţilor”, „scenele erotice, cu dragoste nesănătoasă” sau folosirea unor cuvinte „interzise”, ca: România Mare, Orhei, Hotin, Basarabia, Bucovina… Există modele: „Să luăm exemplu de la Zuki, poreclit «enciclopedie ambulantă», care nici nu se oboseşte să citească manuscrisele, se uită doar fugitiv peste ele şi vine cu o concluzie la care nici cei mai atenţi şi pedanţi critici literari n-ar ajunge”. Acelaşi Zuki: „Cenzura trebuie să fie o plăcere, nu o corvadă”; „o faci uşor, cu drăgălăşenie, cu înţelegere”. Există tendinţa permanentă spre perfecţiune şi bucuria performanţei: „Simt cum mă exprim tot mai bine”.
Numai că exact în momentul când vrei să scrii „uşor”, „cu plăcere”, îţi pică un volum de poeme ermetice, care nu doar te descumpăneşte – te enervează! Nimic nu poate fi penalizat direct, dar nu ştii ce poate fi acolo subversiv. Trebuie să comentezi sensuri, dar sensurile sunt opace! (Mă întreb dacă n-o fi aici şi o aluzie a scriitoarei la criticii derutaţi de mesaje mai puţin transparente.) Poetul ermetic pare angajat într-un joc de-a autocenzura (o aluzie la scriitorii care aplicau acest exerciţiu masochist?) şi într-un dialog cu cenzorul său: „Eu tai, sunt tăietorul de aripi al meu./ Ceilalţi nu au viteza mea, abia se ţin pe urmele mele./ O să ajung la tine şi nu vei mai avea ce tăia!”. Dar replica cenzorului e fermă: „oricât de mult ai tăia, ne rămâne şi nouă ceva, e datoria noastră…””

 

 

3. Șerban AXINTE, Destinul secret al cenzurii, Revista Astra, nr. 3-4 2017

http://www.revista-astra.ro/literatura/arhiva-supliment-astra/astra-literatura-arte-si-idei-nr-3-42017

„Caiet de cenzor, romanul Lilianei Corobca, este una dintre puținele cărți postdecembriste care a reușit să surprindă morfologia totalitarismului în toate aspectele sale. Cum reușește acest lucru? Printr-un artificiu simplu și credibil. Scoaterea la lumină a însemnărilor unuiu cenzor, dar nu doar a acelor însemnări de lucru, de lectură, ci a unui adevărat jurnal ce consemnează în principal gândurile și , implicit, toate relațiile ce se stabilesc între cei care formează sistemul opresiv. Nu întâmplător este ales cenzorul să funcționeze ca un resoneur implicat al unei lumi de proporții inimaginabile. Tot ceea ce a fost numit controlul mințiiapare aici explicat și motivat în cele mai mici (initime) detalii. Modul în care vede lumea un cenzor, cum înțelege literatura în care se cufundă cu profesionalism pentru a-i îndepărta potențialul dușmănos apare foarte bine reprezentat în romanul Lilianei Corobca. Scrierea – în aproape toată întinderea sa – se confundă cu un caiet de cenzor recuperat și pus la dispoziția cercetătorilor care se ocupă de fenomenul cenzurii din perioada comunistă. Să ne amintim faptul că scriitoarea a publicat acum câțiva ani și Controlul cărții. Cenzura literaturii în regimul comunist din România (Polirom, 2014) și mai multe culegeri de documente din această arie tematică, precum: Epurarea cărților în România. Documente (1944-1964) sau Instituția cenzurii comuniste în România (1949-1977). […]

Cenzorul se află într-o permanentă dispută cu scriitorul. Foarte multe paseje din carte fac referire la acest lucru. Important este însă că, nu doar cenzorul influențează munca scriitorului, ci și invers. În timp, tot citind atâta literatură, cenzorul deprinde arta de a scrie, începe să se exprime frumos, elegant, poetic, cu profunzime. Chiar și această filosofare continuă capătă în timp o oarecare creștere în substanță. Capitolul Calul troian apare ca o parabola în sine a cărții. Aceasta este o armă deosebit de eficientă în lupta cu gândirea captivă. Chiar și în viziunea unui cenzor, nu există instrument mai greu de controlat decât cartea. Dar cartea și controlul se află într-o relație de iubire de-a dreptul pătimașă: „Cartea ! O deschid și o posed. Este a mea. Este darul meu mare, jertfa, iubirea, viața și moartea. Nu trișez. Nici cu primul și unicul meu bărbat nu cred c-am trișat. Sunt onestă până-n măduva oaselor. Ii dau totul, îi aparțin cu totul. O conving. Îi cânt serenade la fereastră. […]. Îmi deschide paginile ei, inima, secretele, locurile intime, limbajul criptat, simbolurile, misterele și eu profit, cotrobăiesc prin toate ungherele candidului roman, caut eventualele pericole. […]. Le găsesc, le extrag, atent și blând să nu doară. Scriu referat, consemnez totul și pa. […]. E rândul altei fecioare în patul meu înmiresmat”.Dar Cartea e Calul troian. Îl schimbă în timp până și pe cenzor. Îl face să viseze, să nu mai suporte încorsetarea sistemului. Cel mai mare dușman al cenzorului este cartea. Victima devine călău, posedatul posedă. În final, cenzura nu mai înseamnă cuvântul scos din carte, ci acela pus în carte. Cartea este cea care modelează totul, imprimă definitiv semnele neîncrederii în adevărurile absolute. Ea este cea care deschide orizonturile imposibilității de a rămâne marionetă. Sensurile tulbură, mușcă, rup din carne, provoacă. Adevăratul Cenzor este Scriitorul, cel care a trasat liniile definitorii ale unei lumi imposibil de distrus și de controlat.”

Anunțuri

Caiet de cenzor la Bookfest 2017

Mai 22, 2017

Dragi prieteni!

Vă invit vineri, 26 mai, ora 18.30, la Târgul de Carte – Bookfest 2017, la standul Editurii Polirom, pentru lansarea romanului „Caiet de cenzor”.

Vor fi alături de mine și de caietul meu  Ileana Dorica Nicolae, Sebastian Reichmann, Șerban Axinte.

La cererea publicului, va veni și un invitat surpriză din domeniul cenzurii.

Vă aștept cu drag!

http://www.polirom.ro/-/oferta-bogata-de-literatura-romana-la-bookfest-2017