Pavel Reifman: Şostakovici (traducere de Liliana Corobca)

Pavel Reifman s-a născut la 29 ianuarie 1923 în oraşul ucrainean Uman. Şi-a întrerupt studiile filologice la Leningrad din cauza războiului, plecând pe front. Termină cu brio facultatea de Litere în 1949, dar, din cauza campaniei antisemite staliniste, nu va putea rămâne la Leningrad. A lucrat la Pskov, apoi , din 1953, la Institutul din Tartu, unde şi-a început cariera şi Iuri Lotman. În pofida obstacolelor, şi-a susţinut doctoratul la Leningrad. A publicat cărţi şi articole despre istoria literaturii şi jurnalisticii ruseşti. În 1993 este numit profesor emerit la Universitatea din Tartu. Cartea electronică „Din istoria cenzurii ruseşti, sovietice şi postsovietice” este un curs universitar ţinut masteranzilor şi doctoranzilor filologi din Tartu în perioada anilor 2001-2003. Stilul este pe alocuri eliptic, cu fraze nominative, cu citate abundente pe care profesorul le comenta publicului studios. Cartea poate fi citită pe siturile http://reifman.ru/; http://www.gumer.info/bibliotek_Buks/History/reifm/19.php. Cu asentimentul autorului, am selectat şi am tradus două fragmente care se referă la soarta compozitoului Dmitri Şostakovici…. (mai multe detalii: http://www.asymetria.org , unde va aparea traducerea in inmtregime, aici publicam doar un fragment mic)
Liliana Corobca
===
În martie ’49 Stalin îi propune lui Şostakovici să plece la New York, la conferinţa americană pentru apărarea păcii, în componenţa delegaţiei sovietice (A. Fadeev, P. Pavlenko ş.a.). Şostakovici refuză, spune că este bolnav, roagă să i se transmită aceasta lui Stalin, ba chiar trece şi un control medical la Kremlin. La 16 martie Stalin îl sună, întrebând de motivele refuzului. Şostakovici îi răspunde că nu poate merge pentru că muzica lui şi a altora amintiţi în decret este interzisă în URSS şi nu este jucată, de mai mult de un an. Stalin simulează mirarea: „Cum adică nu e jucată? De ce nu e jucată? Care-i motivul?” Şostakovici susţine că asta-i făcut la ordinul Glavrepertkomului (adică al cenzurii). Stalin: „Nu, noi n-am dat asemenea dispoziţii. Tovarăşii de la Glavrepertkom vor trebui corectaţi.” (Volk. 531). Stalin întreabă de sănătate. Şostakovici îi spune adevărul curat: „Mi-e greaţă”. Stalin a rămas uluit. Nu s-a aşteptat la asemenea răspuns. Totuşi, Şostakovici a trebuit să meargă. Dar câte ceva a reuşit să „negocieze”. A apărut o Dispoziţie a Consiliului de Miniştri: a se considera nelegitim şi a se anula decretul Nr. 17 din 14 februarie ’48 despre interdicţia de a interpreta muzica unor compozitori; pentru publicarea nelegală a decretului, Glavrepertkomul să fie mustrat”. Semnătură: Preşedintele Consiliului de Miniştri al URSS. I. Stalin (despre toate acestea compozitorul va povesti în memorii).

Conferinţa a avut loc între 25-27 martie într-un hotel luxos din New York. În componenţa delegaţiei sovietice mai făceau parte S. Gherasimov şi M. Ciaureli. Toţi – oameni foarte cunoscuţi în URSS. Dar în America puţin cine îi cunoştea. La aeroport s-a adunat o mulţime considerabilă a admiratorilor lui Şostakovici. La conferinţă au participat mulţi scriitori cunoscuţi, muzicieni de stânga (A. Miller, L. Helman, L. Bernstein ş.a.). Tuturor le era bine cunoscut Şostakovici (540). Ei, şi aici are loc scandalul. Nabokov l-a întrebat dacă este de acord cu critica din „Pravda”, adusă compozitorilor occidentali Stravinski, Schoenberg, Hindemith. Întrebare destul de provocatoare. Asemenea întrebări, dacă nu e cazul unui duşman pe care vrei să-l provoci, nu trebuie puse. Dar Nabokov a pus-o. Era clar că Şostakovici, în sinea lui arzând de ruşine şi de indignare, nu poate spune adevărul. Aşa s-a şi întâmplat. Compozitorul a răspuns că e de acord. Nabokov, conform propriilor amintiri, jubila; a scris că ştia dinainte care va fi răspunsul, se mândrea că l-a demascat pe Şostakovici, unica metodă de demascare a tradiţiei interne a comunismului rus (541-2). De fapt, în cazul dat, nu trebuia să te mândreşti cu fapta ta, ci mai degrabă să-ţi fie ruşine. Mai ales că întrebarea a fost dictată de aspiraţia la popularitate a lui Nabokov: „i-am şters nasul lui Şostakovici”. Compozitorul îşi va aminti până la sfârşitul vieţii cu dezgust şi frică de aceste zile în New York. Autorităţii sale din Occident şi nu doar din Occident i-a fost dată o lovitură puternică. Muzică lui a fost considerată aservită propagandei sovietice.