Posts Tagged ‘INSTITUŢIA CENZURII COMUNISTE’

Instituţia cenzurii comuniste în România. 1949-1977.

decembrie 2, 2012

Instituţia cenzurii comuniste în România. 1949-1977.

         Ediţie, prefaţă, postfaţă şi note de Liliana Corobca

 

Volumul I

Prefaţă. Mecanismele cenzurii în regimul comunist.

Partea  I. Structură, atribuţii.

Partea  II. Activitatea departamentelor cenzurii.

                        416 pagini, 106 documente,  cca 700.000 semne.

 

Volumul II

Partea I. Relaţia DGPT (CPT) cu alte instituţii.

Partea II. Direcţia Instructaj-Control. Relaţia Centru-Provincie.

Partea III. Cenzorul. Personaj principal.

Postfaţă. Secretul de stat şi instituţia cenzurii.

Rezumat în limba engleză.

Repere bibliografice.

Indice de nume.

432 pagini, 191 documente, cca 680.000 semne.

 

Editura Saeculum IO , unde trebuia să apară lucrarea, n-o publică fără 6000 de lei (1500 Euro). Aveţi idee cum şi de unde pot obţine o finanţare?

 

TRANSFERUL CENZORILOR

mai 14, 2012

Ultima etapă, care a dus la desfiinţarea instituţiei, a fost transferul cenzorilor. Studiind cu atenţie dosarele cu actele lor de transfer, nu se poate, totuşi, ajunge la o concluzie relevantă. Spre exemplu, nu putem afirma, ca Marian Petcu: „Comitetul pentru Presă şi Tipărituri, care a aplicat cenzura, a fost dizolvat şi membrii săi au fost repartizaţi în posturi de conducere ale diferitelor tipuri de media şi de asociaţii profesionale.”[1] În sprijinul acestei afirmaţii, Marian Petcu nu aduce nicio dovadă. Este adevărat, sunt multe documente în care cenzorii sunt transferaţi în redacţiile ziarelor, în edituri, unde probabil îşi continuau activitatea de dinainte, fără a avea însă posturi de conducere. Apoi erau şi alţii trimişi în instituţii superioare de învăţământ, la Comitetul de Radiodifuziune şi Televiziunea Română, Case de Creaţie şi Consilii Populare, Oficiul Naţional de Turism, la diverse ministere, Inspectoratul Şcolar, Muzeul de Istorie al R.P.R., Institutul de proiectare pentru Sistematizare şi Construcţii, se duceau să-şi continue studiile (postuniversitare, doctorat) sau să-şi urmeze soţii în misiuni diplomatice. Dar cenzorii au fost, de asemenea, transferaţi şi la Centrul de calcul şi statistică sanitară, la Asociaţia crescătorilor de albine, Întreprinderea morărit şi panificaţie (Bihor-Oradea), Întreprinderea Comerţului cu Ridicata pentru Produse Metalo-Chimice şi Materiale de Construcţii, Centrala Industriei Confecţiilor Bucureşti. Poate că şi la asemenea instituţii era nevoie de cenzură, dar cei transferaţi de la Direcţia Cărţii, de pildă, care controlaseră ani în şir bibliotecile şi anticariatele, cu liste gata făcute, nu ştim în ce măsură erau utili, ca cenzori, în întreprinderi fără legătură cu activitatea lor prealabilă. Acest aspect urmează a fi supus cercetării noastre.

Dacă în ultumii 10 ani de existenţă a cenzurii, numărul celor transferaţi nu depăşea cca. 20 de persoane pe an, în 1977 se transferă întreaga instituţie, într-un ritm vertiginos. La 1 martie 1977 erau 350 de funcţionari[2], la 29 iunie 1977 – 286. „Până la data de 29 iunie 1977, Comitetul pentru Presă şi Tipărituri şi-a desfăşurat activitatea cu un colectiv format din 286 cadre de lectură şi personal economic şi administra­tiv. De la această dată până la 21 octombrie au fost transferaţi 85 tovarăşi dintre care 69 lectori (31 din Capitală şi 38 din judeţe) şi 16 personal economic şi administrativ”[3]. S-au dat ordine de transfer pentru 20 de persoane odată sau chiar mai multe, cele mai importante „valuri” fiind din 31 august 1977 („cu începere de la 1 septembrie se aprobă transferul…”), apoi 7 septembrie, 15 septembrie, 20 octombrie (conform ordinului nr. 53)[4]. Ultimul transfer a fost în luna decembrie, în urma ordinelor nr. 58 şi 60[5]: „cu începere de la 1 decembrie 1977 se aprobă transferul” a peste 20 de persoane; alte 56 de persoane au fost transferate pe data de 16 decembrie 1977 la Consiliul Culturii şi Educaţiei Socialiste, iar printre aceştia s-au numărat şi majoritatea şefilor serviciilor şi alţi membri importanţi, inclusiv directorul CPT, Ion Gălăţeanu, care va deveni, din 1978, Secretar de Stat al Consiliului Culturii şi Educaţiei Socialiste.


[1] Marian Petcu, Cenzura în România, în Marian Petcu (coord.), „Cenzura în spaţiul cultural românesc”, Bucureşti, Comunicare.ro, 2005, p. 89.

[2] „Situaţia fondului de retribuire necesar pentru posturile ocupate la 1 martie 1977”, în A.N.I.C., C.P.T., dosar 3/1977, f. 27.

[3] Idem, dosar 2/1977, f. 13.

[4] Idem, dosar 3/1977, f. 88.

[5] Ibidem, ff. 94, 97-99.

fragment din Desfiinţarea cenzurii comuniste româneşti (D.G.P.T.) în anul 1977  in „Sfârşitul regimurilor comuniste. Cauze, desfăşurare şi consecinţe” , coord.:  Cosmin Budeancă and Florentin Olteanu, Ed. Argonaut, Cluj-Napoca, 2011.

INSTITUŢIA CENZURII COMUNISTE. CEHOSLOVACIA.

martie 24, 2012

Din 1948 până în 1953 în Cehoslovacia a dominat cenzura de partid, împărţind  atribuţiile şi responsabilitatea cu editorii şi redactorii, activişti de încredere ai partidului. La fel ca în alte ţări ale blocului comunist, această etapă s-a caracterizat prin desfiinţarea librăriilor private, epurarea cărţilor, adăugând excesul de zel al redactorilor în aplicarea politicii de partid.  La 22 aprilie 1953, a luat fiinţă Oficiul Controlului de Stat al Presei, organ guvernamental nonpublic, încorporat, din 1954, Ministerului de Interne. Principala sarcină: de a controla mass-media şi toate activităţile cultural-artistice. Acest serviciu a subordonat necesităţilor şi intereselor de partid întreaga presă şi cultură cehă, prin măsuri atât „prescriptive”, cât şi „proscriptive”[1], care au dus la o puternică formă de autocenzură. Existenţa cenzurii nu a fost admisă public până în 1966 („18 ani clandestini, dar cei mai eficienţi”[2]). Din acest an, Oficiul îşi schimbă numele şi trece în subordinea C.C. al P.C. Cehoslovac.

Declaraţia privind desfiinţarea cenzurii în 1968 a fost una formală, deşi ideea s-a vehiculat intens („La 26 iunie [1968] a fost abolită cenzura din presa scrisă, din radio şi televiziune.”[3]). De fapt, în 1966 se adoptase o nouă lege a presei, la care se va renunţa în 1968, pe vremea lui Dubcek[4] ( „din 1969 cenzorii sunt înlocuiţi cu redactorii”[5]),  pentru o foarte scurtă perioadă, căci după invazia sovietică instituţia cenzurii a fost rapid reîinfiinţată şi s-a numit Oficiul pentru Presă şi Informaţii, poreclit „Utisk” – represiunea. Transformat în anii ’80 în Oficiul Federal pentru Presă şi  Informaţii, instituţia avea şase sarcini generale: de a propune şi de a implementa politica guvernamentală pentru presă şi informaţii; de a înregistra presa periodică; de a asigura protecţia intereselor de stat; de a supraveghea importul materialelor străine şi de a controla distribuirea publicaţiilor tipărite în Cehoslovacia de editori străini sau difuzate de agenţii de presă străine; de a acorda autorizaţii redactorilor şefi care nu sunt de naţionalitate cehă; de a autoriza organizaţiile care au dreptul să primească şi să difuzeze publicaţii periodice. „Protecţia interesului de stat” acorda acestui oficiu puteri nemăsurare pentru a restricţiona difuzarea informaţiei.[6] În anii ’80, sub regimul lui Husák[7], apare literatura în regim samizdat.


[1] Atât măsuri legale, cât şi legi nescrise.

[2] Zdenek Krystufek, The Soviet Regime in Czechoslovakia, East European Monographs, Boulder, Distributed by Columbia University press, New York, 1981 (Cap. 17. „Censorship and Information”), p. 128.

[3] Elena Iuliana Lache, Relaţii internaţionale în perioada Războiului Rece, Bucureşti, Ed. Fundaţiei România de mâine, 2009, p. 142.

[4] Alexander Dubček (1921-1992) – prim secretat al PCC (1968-1969), iniţiatorul unor reforme de liberalizare a regimului comunist (primăvara de la Praga), reprimate de armata sovietică.

[5] Zdenek Krystufek, op. cit.,  p. 129.

[6] Jonathon Green, op. cit.,  pp. 134-135.

[7] Gustáv Husák (1913-1991) – Secretarul general al P.C. Cehoslovac (1969-1987), Prezidentul Republicii

Socialiste Cehoslovace (1975-1989).

 

fragment din INSTITUŢIA CENZURII COMUNISTE
ÎN ROMÂNIA. 1949-1977. VOL. I
Ediţie, prefaţă şi note de Liliana COROBCA

MOTTO

martie 16, 2012

Cel mai preferat autor pentru motto la cărţile de cenzură este George Orwel. Desigur, al său Minister al Adevărului nici că putea fi mai potrivit pentru o carte despre cenzură. De câteva ori am mai întâlnit: „Lupta omului contra puterii este lupta memoriei contra uitării” de Milan Kundera. Specialiştii ruşi preferă cuvintele lui Evgheni Zamiatin: „Omul a încetat să fie o maimuţă, a biruit maimuţa în ziua când a fost scrisă prima carte. Maimuţa n-a uitat asta nici până azi: încercaţi, daţi-o o carte şi ea imediat o va rupe, o va pângări, o va distruge.” Am vrut ca motto-ul volumului meu să fie fragmentul: „Cuvioşii monahi umblau ca să descopere eretici şi binevoiau a-i bate cu toiegele în cap, rostogolindu-i în pulbere la marginea medeanurilor, pentru credinţa cea adevărată şi în numele lui Isus, Domnul milei; convoiuri de pricinaşi cu aceleaşi straie negre, făcând acelaşi semn al crucii, se grămădeau la poarta Patriarhiei, bătând groaznic război pentru vadul credincioşilor ori pentru vorbe. Măririle lumii treceau cu fală; oştenii cu semeţie.” Creanga de aur, de Mihail Sadoveanu. Apoi am găsi o carte ciudată, în care pe un cenzor îl chema, metaforic, Catoblepas, autorul explicându-ne: „În mitologia greacă catoblepaşii populau infernul; particularitatea lor consta în faptul că îşi mâncau propriile picioare. Or, când o republică moare, asta se întâmplă, pentru că ea îşi distruge propriul fundament.” Apologie de la censure, Laurent Goblot (Edition Subervie, 1959).

fragment din „Mecanismele cenzurii comuniste” (prefata).
INSTITUŢIA CENZURII COMUNISTE
ÎN ROMÂNIA
1949-1977
VOL. I
Ediţie, prefaţă şi note de Liliana COROBCA