Posts Tagged ‘Eli Bădică’

Interviu cu scriitoarea Liliana Corobca

ianuarie 18, 2016
Interviu cu scriitoarea Liliana Corobca
„In fiecare roman pornesc cu o miza sociala puternica si plonjez in fantastic“
Eli Badica

Dupa Gaudeamus si FILB am inceput sa citesc Imperiul fetelor batrane, noul volum semnat de Liliana Corobca, aparut la Cartea Romaneasca in noiembrie 2015. Daca prima parte a cartii se citeste cu zambetul pe buze (si, ocazional, cu momente de ras copios) – in ciuda tristetii apasatoare si a numeroaselor fragmente prozopoetice, sunt acolo intamplari ale fetelor de la caminele studentesti absolut savuroase –, prin cea de-a doua parte inaintezi mai greu, ca prin mal, dai peste pagini fantastice, intri intr-un imperiu cu totul si cu totul atipic, dominat de un razboi continuu. Imperiul fetelor batrane este un roman complex care te strange in chingile lui si-ti provoaca multe intrebari. O mare parte dintre intrebarile care mi-au ramas in minte dupa ce am inchis cartea se regasesc, asadar, in interviul de mai jos, interviu pe care va invit sa-l cititi in tihna.

Ai vorbit in diverse interviuri, in repetate randuri, succint, despre Imperiul fetelor batrane. Ai lucrat la acest volum din 2005, cu intermitente. De ce ai asteptat atat de mult pana la incheierea lui? Ce nu functiona? Si ce stadii intermediare a avut?

 

Poate ca nu am avut mult timp curajul sa termin aceasta carte, au fost si proiecte mai pretentioase carora le-am acordat prioritate. Nu stiu daca nu functiona ceva neaparat, dar era cartea de care cred ca nu mi-am dorit sa ma despart. La un moment dat, am vrut sa am si ceva de rezerva, ceva pentru zile negre, romanul meu de sertar. Mai erau acolo pagini prea sincere despre singuratate, iar eu nu sunt (prea) exhibitionista. Scriu mai mult ca sa ma imbrac, nu ca sa ma dezbrac. Pana la urma, poate ca am publicat cartea si dintr-o superstitie: ca sa scap de pielea fermecata a singuratatii mele… Si am predat-o editurii imediat ce (am hotarat ca) am terminat-o. Trei stadii a avut: prima data s-a numit Rafira Sic (un sfert era format din citate despre fete batrane si manipulare), al doilea stadiu, cel mai lung, s-a numit (deja) Imperiul fetelor batrane, l-am propus la Akademie Schloss Solitude, acolo am avut si lecturi bilingve din romanul neterminat, care s-au bucurat de succes (a fost primul text tradus de Ernest Wichner); nu gaseam insa finalul potrivit. Si ultimul stadiu, cand am introdus partea a doua a cartii, agresiva, cruda, a fost scurt si intens si a durat cam un an. Am scris ultima parte cu frenezie ca, in sfarsit, ma eliberez.

 

„De ani de zile imi spuneam ca nu pot publica asa ceva pana cand nu ma marit“, dezvaluiai in textul din prezentarea cartii. Iti era teama ca vei fi identificata cu Rafira? Chiar asa, de ce crezi ca oamenii incearca tot timpul sa gaseasca fragmente din realitate in fictiune?

 

Cred ca este un semn al degradarii simtului critic, cand cititorii incearca tot timpul, asa cum observi, sa compare autorul cu personajele sale. Raman mereu surprinsa de acest aspect: am petrecut ani de zile studiind teorii ale romanului si ale personajului si o atare identificare este printre cele mai simpliste, o credeam de mult depasita. Uite ca nu este! Fragmentele strict autobiografice nu sunt insa mai numeroase in acest roman decat in cele precedente. Maritisul era mai degraba un pretext pentru a nu publica, o falsa scuza. Cititorul nu greseste, realitatea exista foarte mult in fictiune. Cititorul vrea insa din ce in ce mai mult, nu-i ajunge o poveste pe care o imaginezi tu, tolanita lenes intr-un fotoliu moale, vrea sangele tau, curgand printre pagini, vrea suferinta ta reala si intensa, ca sa raspunda la fel de intens. Oamenii se tem sa nu fie mintiti, se tem ca cineva rade de ei, de sentimentele lor, de admiratia lor si vor ca autorii sa nu triseze. Mai ales cand e vorba de autori tineri, care sunt la primele carti. Cat despre teama de identificare, Rafira Sic este cea mai acceptabila dintre toate personajele mele intru identificare. Da, am intrat in pielea ei, am simtit-o si am trait-o intens. Cu plenitudine, nu cu teama. Scriitorul este, prin definitie, astazi, o fiinta curajoasa (daca nu ai curaj, nici nu cred ca te mai apuci de scris). Iar un roman dedicat fetelor batrane cum ar putea fi definit daca nu ca un act de curaj? Mi-am asumat un risc, romanul fiind unul experimental, ciudat, am intins si de data aceasta niste limite. Ma vad scriind romane minunate, fascinante, primite cu aplauze de critici si de cititori, striviti de admiratie si umiliti de atata risipa de talent… Scene previzibile, clare si inchise, drumuri ratacitoare. Fructul prea copt se strica repede. Iar eu am inca senzatia ca nici nu am debutat cu adevarat.

 

Subtitlul cartii, roman sentimental, poate induce in eroare cititorii. De ce ai tinut la acest subtitlu?

 

Mi-am imaginat ca cele mai atrase de aceasta tematica si de acest titlu vor fi femeile. Mi-am imaginat femei sentimentale, sensibile, inteligente. Mi-am imaginat incaperi luminoase, paturi pufoase, dantele luxuriante, cititoare visatoare, gratioase si, uneori, asemanatoare personajelor mele. Intr-un fel, in sensul larg, toate romanele sunt sentimentale. Mi-am imaginat placerea, surpriza, zambetul, cochetaria cititoarelor mele. Subtitlul este unul jucaus. Lectura nu mai este acum, in zilele noastre, ce a fost in regimul comunist, de pilda. Devine un lux, o placere, un rafinament. Cititorii fideli si infocati de alta data ajung tot mai rari, mai exotici. Dispare (a disparut) lectura ca fenomen in masa. Ne intoarcem usor, usurel, spre secole domoale, spre timpuri in care doamnele respectabile citeau romane sentimentale si se delectau. Iar cateva fragmente sunt chiar sentimentale de-a binelea, nu crezi? Am vrut sa fiu credibila cu personajele mele, care sufera, multe, de un sentimentalism abundent si duios. Uite, nu stiam: „Curent preromantic in literatura rusa aparut la sfarsitul sec. XVIII ca o reactie impotriva clasicismului“ (dexonline.ro/definitie/sentimentalism). Facusem referire la literatura franceza, nu si la cea rusa, desi poate ar fi fost cazul.

 

In ciuda faptului ca subiectul este foarte trist si de un realism tulburator, prima parte a cartii este plina de umor si de multa (auto)ironie. Personal, recunosc ca m-a incantat aceasta prima parte, as fi vrut sa nu se termine. N-ar fi fost posibila o carte doar cu Rafira si aventurile fetelor din camin?

 

In 2007, cand am terminat prima varianta, anume asa a fost. Viata de camin. Dar, si vis pacem para bellum(adica daca vrei pace, pregateste-te de razboi), iar viata de camin, pasnica si fericita, nu poate dura la nesfarsit, a fost doar o etapa. Imperiul este mai ambitios si nu se multumeste sa distreze publicul si sa-l binedispuna. Am avut, la un moment dat, o sensibilitate pentru razboaiele din apropiere. Am visat tancuri uriase trecand pe drumul din satul meu. Le tin minte si acum. Am vrut sa exprim aceasta cruzime a noastra si indiferenta fata de durerea mare a vecinilor, fata de tragediile care se intampla langa noi. Liste cu soldati nascuti in anii ’90, morti pe front. Am devenit opaci la nenorociri. Si atunci singuratatea sutelor de fete dintr-un camin nu mi-a fost de ajuns. Scenele de dragoste foarte cruda sunt efectul cruzimii din jur. Agresivitatea este o oglinda. Pe urma, carti cu aventurile fetelor din camin s-au mai scris. Dar despre un asemenea minunat imperiu nu a scris inca nimeni.

 

„Rasul nu este intamplator in cartile mele, mai ales acolo unde subiectul este tragic sau dramatic“, afirmi intr-un dialog cu Stelian Turlea din 2014. Ce rol joaca umorul in Imperiul fetelor batrane? Luam mai in serios lucrurile prin ras?

 

Rasul este vindecator. Dar nu il folosesc ca pe o figura de stil. Asa imi iese, spontan si fara eforturi, pana una alta; prin ras incerc sa supravietuiesc eu insami in mod decent scenelor extreme pe care le imaginez sau doar le descriu. Rasul este chiar sanatate pura si daca reusesc sa il provoc cuiva in cartile mele sunt fericita. Si nu ma refer la buna dispozitie doar, ca as putea publica niste bancuri; am o miza, de obicei, si nu fac din umor un scop in sine. Umorul atenueaza tragismul, pe de o parte, si, pe de alta, ridendo castigat mores, razand infranezi moravurile… Ehe.

 

Dupa publicarea romanului Kinderland, intr-un interviu de acum doi ani, aparut pe Bookaholic.ro, imi spuneai ca „Pana la urma, fata aceea, Rafira, care n-a cunoscut niciodata barbatul, ajunge sa fie foarte fericita si eu n-am destule argumente ca s-o aduc la acea stare“. Cum ai gandit, asadar, structura romanului?

 

Am uitat ce-am mai zis. Fericirea Rafirei m-a preocupat din ce in ce mai putin.

 

Viata intr-un camin studentesc, evolutia unei fete singure, apoi descrierea Imperiului au fost primele obiective. Dar singuratatea s-a dovedit a fi atat de poetica, incat aproape ca a sufocat intentia mea primara de a oferi o enciclopedie a „fetei batrane“. Singuratate ziua, singuratate noaptea, „dimineata ninge iara“. Este refrenul obsesiv al cartii. Asa ceva n-am mai patit si nu mai stiam ce sa fac ca sa opresc furtuna poetica. Ce structura, cand prin casa mea pluteau pe sus, pe jos, foi (scriu pe foi, nu la calculator) care incepeau, invariabil, cu „Singuratatea mea…“! Atunci incepu razboiul. Impotriva razboiului insa nu m-am impotrivit, am lasat cruzimea si nedreptatile lui sa ma copleseasca si au iesit paginile acelea din capitolul al doilea, canibalice, fioroase, ademenitor-ucigatoare. A fost modul meu abstract de a-mi exprima nelinistea, cu poezia pandind pe la spate.

 

Cele doua parti ale cartii mi-au parut antagonice, intr-un fel. De ce ai considerat ca este nevoie si de a doua parte, cea fantastica, anecdotica, usor parabolica?

 

Sunt complementare, in cele din urma, desi cele mai multe fragmente pot exista separat, au independenta lor, pot fi citite ca poeme in proza. Ai vazut coperta cartii? Femeia cu chip bland este construita din arme si din diverse elemente ale unor pusti, obuze etc.; este realizata de profesorul si graficianul iesean Ilie Krasovschi, care a inteles din cateva cuvinte ideea mea. Am incercat sa reprezint amenintarea care pluteste in aer. Diferenta dintre prima parte si a doua o pot asemana cu muzica unui fluier la care canti tu si muzica unui fluier la care canta vantul, in timp ce tu tii fluierul in mana si asculti. Ca sa nu fie total antagonice si rupte una de alta, am lasat mici motive sa se perinde pe ici-colo si sa uneasca partile. Dar asta nu este esential.

 

Niste personaje marginale – atat in viata, cat si in fictiuni –, adesea malefice, fetele batrane sunt protagoniste, cu Rafira Sic in frunte, in noul tau roman. Cat ai locuit cu ele te-ai molipsit de ironia lor? Ce alte personaje marginale ai in vizor pentru urmatoarele tale carti?

 

Eu nu le-am vazut nici malefice, nici suficient de ironice. Am locuit nu doar cu ele, ci si in ele. Si m-oi fi molipsit de multe, nu doar de ironie; sper sa ma indepartez cat mai repede, fara sechele dramatice. Daca stau sa socot, cred ca am locuit peste 12 ani prin camine studentesti, viata la/de camin imi devenise un modus vivendi. Inca mai stateam intr-un camin cand terminasem prima varianta a cartii. M-a afectat si la propriu, si la figurat. Partea a doua a fost comisa la casa mea si vezi diferenta! M-a interesat sa prind si ce e mai departe, nu doar cat e lungul nasului (cu toate ca e destul de lung). Pofta de ireal, de parabole exista undeva, latent, si astepta sa rabufneasca. Dar am avut deseori, sub fusta fantasticului, si ceva deosebit de concret si de real in vedere. In comparatie cu Divinitatea, toti suntem marginali. Si este cam ultima mea preocupare cand ma apuc de un nou roman. Da, probabil ca tot marginale vor fi si personajele viitoare, vom vedea.

 

Putem face o paralela intre ritualurile magice din Kinderland– justificate (mai ales) prin prisma universului copilariei – si cele din Imperiul fetelor batrane?

 

Nu prea fac paralele intre cartile mele. Dar au acelasi autor si or fi semanand pe undeva. Cred ca ar trebui sa treaca mai mult timp ca sa le uit intai. Ambele, la care te referi, sunt foarte prezente in viata mea, una abia a aparut, a doua tocmai s-a tradus. Pot spune ca in fiecare roman pornesc cu o miza sociala puternica si plonjez neaparat, macar un pic, in fantastic. Nu pot fara asta.

 

In toate cartile tale de fictiune de pana acum se poate vorbi, intr-o anumita masura, despre singuratate. LaImperiul fetelor batranegasim insa cea mai adanca singuratate („Singuratatea mea este absoluta si fara jumatati de masura“, p. 172). De unde vine preocuparea pentru aceasta tema? O vei explora in continuare, printre firele fictiunii tale?

 

Singuratatea este o stare, nu o preocupare (cel putin in cazul meu). In cazul fetelor mele, am vrut sa devina ceea ce te intareste, daca nu te-a putut infrange. Imi iubesc singuratatea si am lasat-o sa zburde nitel mai mult in ultima carte. O voi struni cat se poate in continuare, ca sa nu fiu cumva autorul unui singur cantec.

 

Odata cu romanul Kinderland– lansat in mai 2013, la Bookfest –, cartilor tale de fictiune li se poate aplica eticheta de „bestseller“ – Imperiul fetelor batrane s-a aflat, iata, pe primul loc in topul celor mai vandute carti de la Editura Cartea Romaneasca din cadrul Targului Gaudeamus. Cum se traduce acest lucru in cifre? Te afecteaza in vreun fel, ca scriitoare, eticheta cu pricina?

 

Nu (m-)am intrebat niciodata „cum se traduce acest lucru in cifre“ si nu o voi face. M-am bucurat cand a aparut editia noua a romanului Kinderland, inseamna ca cea veche s-a epuizat. M-am gandit ca cine a avut o data un „bestseller“, ii ajunge, poate sa scrie si mai putin „seller“-abil. Si m-am mirat foarte cand n-a fost asa. M-a bucurat foarte mult pe moment, dar nu mi-am pierdut cumpatul, avand in vedere ca nu-mi platesc creditul la banca din vanzarile de carti.

 

In octombrie 2015 ai participat, pentru prima data, la editia restransa a Festivalului International de Literatura si Traducere de la Iasi (FILIT). Cu ce impresii ai ramas in ceea ce priveste FILIT si ce crezi ca ar trebui imbunatatit pe viitor (mai ales ca, anterior, ai fost invitata la multe festivaluri internationale din strainatate)?

 

M-a impresionat publicul foarte mult. Si mi-as fi dorit sa relationez mai mult cu alti invitati. Am comunicat foarte putin cu ceilalti scriitori, desi mi-am dorit. Nu trebuie sa fie toate festivalurile la fel si cred ca cel mai important e ca acesta, de la Iasi, sa continue, sa devina o traditie, sa aiba surse financiare suficiente, pentru a invita cat mai multi scriitori. Atunci lucrurile vor merge de la sine din ce in ce mai bine.

 

Pentru ca tocmai ai avut, in decembrie, un turneu de promovare a romanului Kinderland in Germania, cum a fost primita cartea acolo? Ce le-a starnit interesul cititorilor germani?

Primesc si acum cronici, note de lectura, inregistrari de emisiuni radio cu impresii si comentarii, toate pozitive, despre cartea mea. Publicul german a fost interesat de Moldova, in primul rand, la cateva lecturi, organizatorii au pus harta Moldovei in fata noastra, apoi sunt interesati de fenomenul migratiei, de experientele mele personale in legatura cu subiectul abordat, de aspecte care nu au intrat in carte, m-au intrebat unde am invatat limba germana. Sesiunea de intrebari era uneori mai lunga decat prezentarea si lectura unor fragmente. A fost o experienta frumoasa si am avut emotii: un turneu presupune multa cheltuiala in cazul unui autor strain, a fost sustinut financiar de ICR Viena si Berlin, tot felul de institutii culturale, muzee, biblioteci, librarii au fost implicate, in afara de editura, desigur. Si am fost fericita cand nu doar ca am avut public, dar am avut si vanzari. La ultima lectura s-a vandut tot, nu stiu cate carti au fost, vreo 50 poate, dar am vazut librarul satisfacut anuntand editura sa mai trimita niste exemplare, ca el nu mai are. Apoi, in decembrie, la trei luni de la aparitia cartii, am primit prin posta un exemplar din tirajul al doilea.

 

2014 a fost anul in care ai publicat trei volume stiintifice ample: Controlul cartii. Cenzura literaturii in regimul comunist din Romania(Cartea Romaneasca) si Institutia cenzurii comuniste in Romania (1949-1977)in doua volume. Cum au fost ele primite? Ce proiecte stiintifice mai ai pe viitor?

 

Binisor, au fost cateva cronici, un volum a avut doua nominalizari prestigioase, altul a luat chiar si un premiu, impreuna cu o medalie de la Banca Nationala. Ma bucur ca le-am vazut publicate. Avand in vedere pozitia mea in domeniul cenzurii (nimic nu dispare, totul se transforma), e chiar foarte mult. Recunosc, nu sunt prea accesibile publicului larg. Mai am proiecte, dar am si un program de opt ore pe zi (de munca) si e cam greu sa scriu numai duminica, e obositor.

 

Care sunt diferentele majore in documentare pentru a scrie carti precum cele amintite mai sus si cele de fictiune (de exemplu, partea a doua din Imperiul fetelor batrane)?

 

Documentarea ca proces este cam aceeasi: te informezi intr-un domeniu dat. Numai ca eu cand scriu romane evit (am evitat pana acum) sa ma informez. Documentarea pentru roman se face indirect, fara sa tii neaparat, tot felul de motive si teme intra si se opresc undeva intre piept si burta, stau acolo si asteapta. Apoi se aduna toate spre un subiect si se rotesc in jurul lui, ca in jurul soarelui etc.

Kinderland, referinte critice.

septembrie 13, 2013

Daniel Cristea-Enache, „Copii fără părinţi (II)“
Observator cultural, 13.09 2013

Pentru a explora, din interior, subiectul copiilor cu părinţii plecaţi la muncă, departe, și pentru a face din el o temă importantă deopotrivă pentru scriitor și pentru cititor, Liliana Corobca renunţă, în Kinderland, la deplina obiectivitate epică, cu distribuţia ei pe personaje. Naratorul impersonal, ubicuu și transparent este mai greu utilizabil aici, într-un text romanesc de dimensiuni medii spre mici și în care personajele nu au suficient spaţiu pentru a evolua (conturîndu-se totodată) într-un conflict. Aceasta, pe de o parte. Pe de alta, între o perspectivă omniscientă, dar exterioară, și una limitată la experienţa unui personaj, dar impregnată și intensificată de ea, era de ales a doua soluţie de construcţie, într-un acord mai profund și mai fin cu tema preocupantă…

Cu acest teatru al Tatălui făcut din haine și pus să pedepsească un copil căruia îi e dor de el, Cristina e obligată să devină nu doar adult responsabil, ci și scriitoare. Ea „vorbește“ cu mama la muncă în Italia, dar și cu un auditoriu neștiutor asupra vechii lor vieţi de familie. Mama va afla noutăţile, în timp ce auditoriul „extern“ va fi pus la curent cu lucrurile, faptele, gesturile, episoadele deja arhivate de o familie basarabeană. Talentul prozastic și inteligenţa artistică deosebită a Lilianei Corobca se văd și din procesarea continuă a celor două sfere. Treptat, sîntem tot mai mult introduși în atmsofera și în familia din Kinderland, devenind, din auditoriu străin, parte a trecutului acestei familii, reactualizat cu fiecare pagină. Încet-încet, într-o compoziţie minuţios orchestrată, ceea ce știm despre familia Cristinei începe să fie mai mult și mai consistent decît ceea ce aflăm, nou, despre ea de la eroina, la propriu și la figurat, a cărţii. La finalul romanului, nu mai este nimic de spus, pentru că totul a fost deja reamintit, înfăţișat și descris. Cristina tînjește după ceva nou de povestit despre trecutullor, însă nu mai are ce să povestească. Trecutul comun a fost consumat.

Firește, un autor neîndemînatic ar fi continuat mult pe linia jeluirii, lungind pelteaua pentru a prinde „drama“; dar, odată ce stocul de amintiri comune a fost epuizat, Liliana Corobca pune punct romanului. Finalul este scurt și cu intensitatea neobișnuită a prozei de vîrf. Cristina plînge la moartea bunicii, dar nu moartea bătrînei este motivul real. Tema adîncită și explorată de către scriitoare, tema copiilor fără părinţi, perforează pagina și închide Kinderland în sine însuși: „Am primit un telefon de la Lucian. Știa el că nimeni nu mi-a zis. Bunica a murit ieri dimineaţă… Plîng și nici nu știu dacă de jale din cauza bunicii sau de bucurie că, în sfîrșit, mama și tata vor veni acasă“ (p. 179). N-am spus nimic despre celelalte personaje, surprinse de Cristina în scene și situaţii caracterizante; nici despre secvenţele de comedie neagră din viaţa satului lipsit de părinţii cu capul pe umeri și cu autoritate de penalizare; nici despre nostalgia după vremurile sovietice, cu materiale de construcţie rezistente și cu familii muncind la un loc, pentru slava Imperiului; nici despre descrierile, de mare senzitivitate, ale copiilor, animalelor de pe lîngă casă, păsărilor, locușoarelor și lucrușoarelor din gospodărie; nici despre autofixarea eroinei într-o psihologie a vîrstei, cu tipica îndrăgostire de și mai tipicul verișor de la oraș (în cazul de faţă, Chișinăul); nici despre pendularea autoarei între social, comunitar, familial și individual, decupajulmacro și cel micro, implicarea reciprocă și întreţeserea lor; nici despre limbajul personajului- punte, aici cu diminutive din grijă pentru cei doi fraţi (care mai de care mai „cocuţă“), aici cu înţelepciuni de vocabular neologic deprins la școală de o fată inteligentă; nici despre verosimilitatea și credibilitatea protagonistei, urmărită în două direcţii, peînainte și pe înapoi, de o prozatoare ce știe să rămînă în umbră…

Despre romanele, fie ele și de mici dimensiuni, care vor rămîne în istoria literaturii române postrevoluţionare – se pot spune foarte multe.
http://www.observatorcultural.ro/Copii-fara-parinti-(II)*articleID_29145-articles_details.html

Daniel Cristea-Enache, „Copii fără părinţi (I)“
Observator cultural, 06.09.2013

După valul din anii 2000 al autorilor de „ego-proză“ (preponderent din tînăra generaţie) şi după „replica“ unor scriitori români consacraţi care au optat pentru formula obiectivităţii şi pentru o structură de frescă epică sau de puzzle, iată o asociere extrem de interesantă într-un roman, Kinderland, scris de o prozatoare căreia îi prevăd un viitor strălucit.

Cronicarul literar nu e ghicitor în stele şi nici nu se consolează cu varianta mai terestră a lozului în plic. El simte însă noutatea (muncită, nu preluată mimetic) şi aude, nu foarte des, un sunet distinct. Kinderland este al treilea roman semnat de Liliana Corobca şi cel care o impune pe autoare în prima linie valorică a prozei de azi. El e totodată un semn: că romanul autohton s-a schimbat şi se schimbă sensibil, pentru a putea integra o dinamică socială şi o acceleraţie existenţială de multe ori dramatice. Trebuie să recunosc că am aşteptat acest roman, aşa cum am aşteptat romanul copilăriei generaţiei „decreţeilor“, dat de Radu Pavel Gheo în Noapte bună, copii!….
De ce îmi pare importantă o asemenea radiografie, într-o cronică literară la un roman nou? Pentru că ficţiunea Lilianei Corobca nu este „pură“ şi vidată de realitate, nici evazionistă în raport cu aceasta. Personajele construite de autoare sînt eşantioane nu doar de umanitate decupată pe vîrste şi pe experienţe specifice lor, ci şi de societate postcomunistă, de Moldovă (de dincolo sau de dincoace de Prut) rurală, văzută, dinăuntru, în anii marii „migraţii“ şi în consecinţele lor. Probabil că prozatoarea a plecat „de jos“, de la nivelul personajului de format mic, traumatizat de absenţa părinţilor. Dar chiar şi aşa, această traumă nu poate fi înţeleasă de cititor (după cum nu ar fi putut, cred, să fie adîncită de autoare) în afara cadrului social şi a stadiului în care el poate fi observat şi documentat. Cu alte cuvinte, în acest Kinderland se regăsesc sute, mii de experienţe similare, neaduse încă la viaţă literară, în romanul autohton. E vorba de o Românie atît de reală în ea însăşi, dar care nu fusese încă epicizată; de un moment istoric, o subperioadă pe care nu se pusese lupa; în fine, de o uriaşă felie generaţionistă despre care romanul românesc încă nu vorbise într-un mod acut şi profund. Şi întrebarea care urmează este: de ce romancierii noştri au întîrziat, au amînat, au „uitat“ să scrie despre un prezent traumatic la nivel individual şi comunitar? S-au făcut auzite voci critice la adresa indiferenţei şi „autismului“ lor social; s-a vorbit – la stînga – despre necesitatea unei implicări reale a artistului în problemele şi crizele sociale ale timpului său…

Căci explorînd condiţia unor personaje obligate la maturizare accelerată, Liliana Corobca depăşeşte, în Kinderland, nivelul observaţiei sociale, realist-prezentiste, pentru a adînci o dramă intens-personală şi general umană.

http://www.observatorcultural.ro/Copii-fara-parinti-(I)*articleID_29116-articles_details.html

George Neagoe, Orfani temporari
Cultura, 29.08.2013

Reactiile infantile fluctueaza în functie de apucaturi. Nerabdarea revederii alterneaza cu nevoia de a nu da socoteala niciunei instante. Interesul pentru „Kinderland“ sporeste gratie agerimii Lilianei Corobca, amintind de cea a jucatorilor de alba-neagra, de a scoate la suprafata reversul medaliei. Tânjirea dupa vorbe blânde si rasfat intra în competitie cu dorinta de emancipare. Protectia echivaleaza si cu restrictiile. Or, dezvoltându-se nedomesticiti, „masculii“ tind sa se bucure de încalcarea tabuurilor lexciale, mai ales daca sesizeaza ca trivialitatea îi caracterizeaza pe oamenii în etate: „Ca sa para amândoi mai barbati, înjura foarte urât. Odata eram în casa, cu fereastra deschisa si auzeam tot ce vorbesc ei. Venise la noi si un baiat cu un tata, de la care aveau ce auzi, tragea acela o înjuratura si imediat o repetau si ceilalti“ (p. 46)…

Eleva harnica si mama-surogat spetita de activitatile casnice, naratoarea poseda un cod inaccesibil celorlalti. De aceea, poate, nu-i expediaza mamei epistolele pe care i le scrie. De aceea, cu siguranta, monologheaza cu princhideii. Îsi închipuie ca, neraspunuzând, interlocutorii o aproba, recunoscându-si greselile. Liliana Corobca imagineaza o fiinta impresionanta prin abilitatea de a percepe corect fenomenele exterioare cu ajutorul jocului. Comportamentele copiate sunt imediat asimilate, transformate în trasaturi definitorii ale personalitatii. „Kinderland“ reprezinta trecerea constienta, brusca si brutala de la mimetism la realitatea agresiva. Asumarea ipostazelor adultului o obliga sa filozofeze, sa argumenteze, sa explice.

„Kinderland“ are o structura zdravana. Începutul deschide apetitul pentru lectura. Sfârsitul instaleaza frustrarea ca textul nu se continua. Contemplarea unei capuse, fixate pe abdomenul lui Dan, avertizeaza asupra pericolelor lumii minuscule în care vom fi absorbiti. Decesul bunicii le da copiilor nadejdea ca-si vor reîmbratisa parintii la înmormântare. Or, la priveghiuri si la înhumari, participantii nu-si strâng mâinile. Cartea se încheie indecis, în asteptarea mamei si a tatalui, impasibili ca tatarii lui Dino Buzzati.
Romanul Lilianei Corobca tinde catre excelenta.
http://revistacultura.ro/nou/2013/08/orfani-temporari/

Cătălina Bălan „Ţara în care se aude pămîntul respirând”
Observator cultural, 02.08.2013

Nici un aspect din viaţa personajelor principale nu rămîne neexplorat. Fie că este vorba de aventuri erotice iniţiatice, de descoperirea misticului, de maturizarea precoce în toate etapele ei, de relaţia copiilor lăsaţi de capul lor cu neamurile care ar trebui să le poarte de grijă etc. Ar fi nedrept să nu recunoaştem că Liliana Corobca nu se limitează doar la alegerea unei teme care cu greu te poate lăsa indiferent. Autoarea stăpîneşte textul cu o acurateţe de invidiat, este extrem de bine documentată, de parcă ar fi fost chiar ea în pielea personajelor sale. Întîlnim, în Kinderland, filozofia de viaţă a copiilor de la ţară, satul cu toate cutumele lui, iar umorul şi tragicul sînt în proporţii echilibrate, astfel încît cu un ochi râzi de ghiduşiile şi stîngăciile copiilor rămaşi singuri, iar cu celălalt ochi plîngi pentru nenorocirea acestora.

Liliana Corobca reuşeşte să-şi transpună ideile cu o ironie amară. Avem parte de o scriitură lejeră, dar de impact. De la limbaj, atitudine, psihologie la portrete succinte, Liliana Corobca se aseamănă cu un detectiv american. Îmbină foarte reuşit în acest roman realitatea, ficţiunea, dragostea şi misticul, construind pasaje de o încărcătură emoţională foarte puternică, ce vin dintr-o tensiune acumulată gradual, care, ajunsă la apogeu, îl bulversează pur şi simplu pe cititor. Un astfel de pasaj este, de exemplu, cel în care protagoniştii, trei copii care-şi poartă singuri de grijă, devin părinţi imaginari, folosindu-se de hainele rămase de la părinţii lor; se joacă cu ele ca şi cum purtătorii hainelor n-ar fi plecat niciodată…

Finalul cărţii m-a dus cu gîndul la Salinger şi la De veghe în lanul de secară, dar vă invit să citiţi ca să descoperiţi de ce. După lectura acestui roman al Lilianei Corobca, un lucru e clar: cînd nu se poate şi cu iubire, şi cu prosperitate financiare, ţările sărace precum Moldova şi, de ce nu?, România devin Kinderlanduri.
http://www.observatorcultural.ro/Tara-in-care-se-aude-pamintul-respirind*articleID_28978-articles_details.html

Alina Purcaru, „Cristina, un copil prea adult”, despre Kinderland, de Liliana Corobca
Observator cultural, 02.08.2013

Kinderland, cel de al treilea roman al Lilianei Corobca, după Negrissimo (2003) şi Un an în Paradis (2005), se ocupă de o realitate dureroasă, care de la o vreme a luat proporţiile unui fenomen: viaţa şi dramele copiilor lăsaţi singuri acasă de părinţi plecaţi la muncă în străinătate.

În Kinderland, Liliana Corobca scrie de¬spre viaţa unor copii care, în absenţa părinţilor, îşi asumă roluri de adulţi şi cresc chinuiţi de dor într-un sat oarecare din Repu¬bli¬ca Moldova. E vorba de o lume mică, sărăcăcioasă, de foarte multe ori abuzivă, brutală, adusă în pagină de privirea unei fetiţe de 12 ani, Cristina, care rămîne responsabilă de fraţii ei mai mici, Marcel şi Dan.

Această lume, care populează şi cele mai multe sate din România, nu doar din Republica Moldova, e una în care violenţa domestică e la ea acasă, în care copiii sînt trataţi ca nişte mici adulţi, puşi la muncă şi altoiţi, în nici un caz menajaţi, cocoloşiţi sau trataţi cu mai mult respect decît au adulţii unul pentru altul. Iar majoritatea adulţilor nu prea au de nici unele, nici pentru ei, nici pentru copii: nici bani, nici respect şi nici timp. Imaginea pe care Liliana Corobca o construieşte e realistă, revoltător de realistă chiar, pentru că realităţile pe care le urmăreşte cu acurateţe de documentarist sînt traumatizante – blocaje complicate în situaţii şi în mentalităţi strîmbe şi abuzive.

Primele victime ale unor astfel de contexte sînt, cum ştim din realitate şi mai rar din ficţiune, femeile şi copiii. Kinderland scoate la suprafaţă astfel de contexe, situaţii şi scene, de cele mai multe ori în regim de no-comment, filtrate, cum am spus, de perspectiva unei fetiţe de 12 ani, Cristina…

Liliana Corobca a cercetat cu fină atenţie aceste situări şi aceste teritorii care amintesc prin multe date de Împăratul muştelor şi a scris un roman complicat, aspru, dar şi emoţionant, plin de candoare, despre care rămîn în continuare foarte multe lucruri de spus.
http://www.observatorcultural.ro/Cristina-un-copil-prea-adult*articleID_28977-articles_details.html

Marius Miheţ, „Joaca de-a cei mari“
România Literară, 05.07.2013

… În Kinderland, Liliana Corobca adună curiozităţile unui copil dintr-un sat basarabean simbolic pentru noul genocid, datorat emigrării economice: copiii lăsaţi de izbelişte de părinţi angajaţi în himera câştigului. „De la noi din sat, spune naratoarea, numai în Africa nu a plecat nimeni. Încă”. Aşadar, o lume a copiilor, în care părinţii sunt o raritate. Ei inventează un joc de-a adulţii – Kinderland. Pentru că nu există surprize în delicatesele de ciocolată venite printr-un ajutor umanitar la şcoală, oricum furate. De asemenea, ei îndeasă perne în hainele părinţilor şi mimează forme de ataşament, devenind experţi în psihologia amăgirii. Speranţa lor e unidirecţională, spre părinţii absenţi. Totul seamănă izbitor cu psihologia copiilor întorşi din lagăre, ce se trezesc într-o lume de bunici la fel de neputincioşi. Lipsesc din genocidul economic pulsiunile morţii.

Citim monologul nubilei pregătite să fie matură înainte de vreme („Sunt un om împlinit şi o fată aproape mare”), pentru a se substitui părinţilor absenţi. Şocul ce defineşte rapid o nouă identitate e efectul preferat al scriitoarei. Sonia din Un an în Paradis ajunge o femeie sigură pe manipularea trupului, după ce e vândută la un bordel. Ambele romane pot fi citite în cheia istoriei postindependenţă. Nu întâmplător, Pavel renunţa la predarea istoriei pentru a se ocupa de proxenetism în romanul din 2005. O poveste tragică a destinului societăţii basarabene, pe care Liliana Corobca o situa la marginile lumii, în noul infern capitalist, dublând fantoma celui proaspăt închis, sovietic. Interogaţia moralei şi condiţia femeii aveau mesaje clare, unite într-o temă preferată de scriitoare: copilăria ratată. Interesantă era în romanul Un an în Paradis psihologia nimfetei metamorfozate cu brutalitate. Sonia şi eroina din Kinderland trec prin trauma maturizării forţate, pierzând toate sensurile copilăriei. Două singurătăţi, prinse în anomaliile societăţii noi, imature. Realităţile din Moldova şi România sunt, şi de această dată, asemănătoare: copiii emigranţilor şi fetele traficate…
În proza Lilianei Corobca, poetica aşteptării este punctul central. Aici se insinuează sentimentul zădărniciei şi asumarea fatalităţii, condiţia prizonieratului şi, finalmente, obsesia maturităţii grăbite. Toate definesc felul în care, paradoxal, se fortifică inocenţa.
În Kinderland, asistăm la o nouă cruciadă a copiilor: una anapoda, a fugii spre o interioritate îmbătrânită. Noua generaţie pierdută – mutilată de migraţia economică – încearcă să-şi amputeze copilăria pentru a supravieţui într-o lume golită de joc şi umanitate. În marea defrişare a globalizării, numai maturizarea forţată are sens…

Un roman viu şi poetic, ca un oracol grav al adolescenţei.

http://www.romlit.ro/joaca_de-a_cei_mari

Tania Radu, „O excursie în «Camceatca»”
Revista 22, 25.06.2013

Citind gingaşul roman al Lilianei Corobca, Kinderland, mi-am adus aminte cum era tras de urechi Thomas Ciulei, pe la în¬ce¬putul anilor 2000, pentru „lipsă de obi¬ec¬tivitate“ în documentarele sale. Era vorba despre un film cu oameni ai Deltei, dar, câţiva ani mai târziu, un altul, Podul de flori, despre singurătatea fa¬mi¬liilor fracturate de plecatul la muncă în lumea largă, nu reuşea să facă mare impresie publicului ro¬mâ¬nesc. Din lipsă de obi¬ec¬tivitate sau din prea multă? Căci nu era nimic patetic în documentarul acela, doar mult omenesc, multă fru¬mu¬seţe simplă, o insistenţă anume pe omenie în micile ritualuri domestice îndeplinite cu seriozitate şi calmă îndârjire de doi copii de la ţară şi de tatăl lor. Mici gesturi înlănţuite fără sfârşit, devenite soluţii de supravieţuire şi remedii pentru sin¬gu¬ră¬tate şi dor. Câteva scene de neuitat ne-ar fi cu siguranţă de folos pentru o dreaptă privire asupra romanului Kinderland…

Liliana Corobca a ales încă o dată sim¬plitatea, în varianta ei savantă. Scrie aşa cum ar coase în stil tradiţional, când nu mai ai la îndemână nici modelele, nici pân¬za, aţa şi nici culorile de altădată. Se odih¬neşte la un moment dat de acest pariu complicat, lăsând să intre în carte un culoar cărtărescian. La 12 ani, Cristina e un receptacol catifelat pentru riturile ini¬ţierii. Unele sunt pedestre, dar nu-şi pierd abrupt poezia misterioasă…

Calea cealaltă însă, a eresului, e mult mai ten¬tantă, infinită, îmbogăţitoare. Alisa, fe¬tiţa-vrăjitoare („Mi-a spus că vrăjitoarele au ochi care inspiră frică. M-am apro¬piat şi am privit-o ţintă, ochii ei s-au mărit cât s-au mărit, apoi au început să lucească. Eu m-am speriat, am ţipat şi am fugit, apoi mi-a trecut, Alisa îmi pla¬ce foarte mult“) pare scoasă din REM, aşa cum mijloceşte iniţierea în vârsta nubilă a prietenelor ei.
http://www.revista22.ro/o-excursie-n-camceatca-28012.html

Michael ASTNER, „Kinderland sau jocul trist al tranziţiei nesfârşite“
Ziarul de Iaşi, 27.05.2013

Liliana Corobca a debutat în proză cu Negrissimo (Editura Arc, Chişinău, 2003). Am primit şi-am citit cartea în 2011 şi mi-a lăsat impresia unui experiment narativ, fiind întrucâtva un mic roman (şi) al căutării propriului fel de-a povesti, a propriului stil.
Apoi am primit a treia ei carte, romanul Kinderland (Cartea românească, 2013). După lectura acestuia, am citit şi cartea „intermediară”, romanul Un an în paradis (Cartea românească, 2005, apărut şi în germană şi italiană). Mi-a confirmat ceea ce-mi sugerase Kinderland, anume că romanciera Liliana Corobca şi-a găsit (încă din 2005, care va să zică) propriul stil, descriptibil în mare exact prin cuvintele folosite de curând de Adela Greceanu în prezentarea noului roman la Radio România Cultural (Noua revistă vorbită, 10.05.13), atunci când a caracterizat-o pe Cristina, mica eroină din „ţara copiilor”, fata de 12 ani care, în lipsa părinţilor (plecaţi amândoi la muncă-n străinătate, după „bani lungi”), trebuie să aibă grijă ca un adult de cei doi fraţi mai mici Dan şi Marcel: „inocenţă, maturitate şi farmec”…

În Kinderland, este abordat alt fenomen social acut (dacă nu cumva cronicizat deja) din realitatea tranziţiei postcomuniste de dincolo, dar şi de dincoace de Prut, acela al satelor rămase populate aproape doar de copii şi vârstnici, al copiilor lăsaţi de părinţii plecaţi la muncă peste hotare în grija bunicilor, a vreunei mătuşi sau a cine mai ştie cui. Iniţial, cum a spus autoarea în prezentarea romanului pentru Ziarul de duminică /Ziarul financiar, cartea trebuia să se numească „Patria mamă”. N-ar fi fost rău nici titlul acesta, dar Kinderland este în mod cert varianta mai bună şi chiar mai cu „cârlig” european, cu atât mai mult cu cât este susţinută de ideea unui joc (nu ştiu dacă real sau inventat) cu valoare de pildă dureroasă:
„Acum câţiva ani, a venit ajutor umanitar la şcoala noastră şi în fiecare cutie era câte un «Kinder», adică un ou de ciocolată cu o jucărie mică înăuntru. Dar cineva a deschis cutiile şi a furat din ele ce era mai bun, în cutia mea, de pildă, nu era niciun ou. Credeam că kinder înseamnă ou. Apoi un copil străin ne-a spus că înseamnă copil şi ne-a învăţat jocul de-a kinderlandul, adică cei mici se joacă de-a cei mari.”
http://www.ziaruldeiasi.ro/stiri/kinderland-sau-jocul-trist-al-tranzitiei-nesfarsite–10581.html

Jovi Ene, „Kinderland, de Liliana Corobca“
filme-carti.ro, 23 mai 2013

Lumea copiilor, această Kinderland, ne este înfățișată în mii de amănunte, cu descrieri exacte a copilăriei celor care, dacă vă mai aduceți aminte, au trăit această perioadă undeva la țară, alături de părinți sau de bunici. Cu deosebirea că propria copilărie a fost o viață dulce, în care eram îngrijiți și noi aveam doar grija de a ne juca și de a descoperi ceea ce ne înconjura, în vreme ce aici copiii sunt cei care încearcă să le facă pe toate. De altfel, undeva, Liliana Corobca ne explică ce îndeamnă Kinderland, care vine, deloc surprinzător, de la celebrele ouă de ciocolată Kinder, iar joaca și traiul acelor copii din satul moldovean a devenit de-a kinderlandul, respectiv copiii se joacă (de fapt, trăiesc) de-a cei mari.
Indiferent de joaca asta de-a adulții, din cuvintele Cristinei realizăm cât de mult îi e dor de părinți și cât de mult i-ar plăcea ca aceștia să fie acasă și nu departe de ei. Nu înțelege (și poate nici noi, ca cititori, nu înțelegem) de ce a trebuit ca amândoi să plece și să îi lase să se descurce singuri. Inventează chiar câteva ritualuri magice, descântece prin care ar dori să își aducă acasă părinții cât mai repede. Însă nimic nu funcționează în afară de un fapt simplu, dar tragic: „Nici nu mă gândesc că aș vrea să moară bunica și astfel mama și tata vor veni amândoi imediat acasă. Așa au hotărât toți copiii bunicii și de aceea vara asta suntem singuri acasă. S-au înțeles părinții noștri să nu vină de două ori și să cheltuiască bani pe drum. Vara trecută a mai venit tata pe vreo două zile și a mai lucrat, a mai reparat. Apoi a venit și mama în concediu. Iar anul acesta așteaptă mai întâi să moară bunica.”
Dacă mi-a readus aminte de ceva romanul Lilianei Corobca, este vorba de minimalismul Noului Val al filmului românesc: povestea nu este ficțiune pură, ci reține multe elemente din realitatea românească a prezentului, autoarea împrumută motive și momente din propria copilărie (așa cum ne-a mărturisit în interviul pe care ni l-a acordat), iar acțiunea este mai mult statică, nedepășind aproape niciodată granițele unui sat care rămâne tradițional, cu prea puține împrumuturi tehnologice. Mai departe, rămâne fiecarui cititor opțiunea între genuri, între un roman de ficțiune și un roman care dezvăluie o parte a societății românești așa cum este ea. Dar mai sunt și cititorii care preferă ambele genuri și, din această perspectivă, ”Kinderland” este un roman care mi-a plăcut, care se citește ușor și ne readuce aminte de copilăria de la țară. Cu deosebirea că a noastră a fost, probabil, mai frumoasă și mai lipsită de griji decât a personajelor acestei cărți.
http://filme-carti.ro/carti/kinderland-de-liliana-corobca-33622/