Posts Tagged ‘Constantin Piștea’

„Cenzura pentru toți”

Mai 25, 2017

http://www.revistatimpul.ro/view-article/3709

Cenzura pentru toți

Constantin Piștea

Publicat la: 12-05-2017

 

Sunt scriitori care duc la bun sfârșit un roman fără să se documenteze deloc. Se întâmplă lucrul acesta mai ales în cazul ficțiunii, când autorul știe suficient de multe despre locurile, ocupația și preocupările personajelor încât nu are nevoie de nici un ajutor, de nici o informație. Lucrurile sunt mai complicate în cazul cărților tehnice ori specializate într-un anumit domeniu de cercetare. În acest caz, autorul își tocește coatele până dă de capul celor pe care vrea să le transmită mai departe.

 

Liliana Corobca se află între cele două ipostaze. Caiet de cenzor se dorește roman, însă are la origine o muncă de vreo 10 ani de documentare în domeniul cenzurii. Pericolul unei astfel de ipostaze este să dai atât de multe informații, încât firul narativ să aibă de suferit. De altfel, primul aspect pe care l-am remarcat la cartea aceasta a fost cantitatea mare de informații legate de cenzură pe care Liliana Corobca a reușit să o insereze. Astfel, romanul ei se poate dovedi util în caz că vreți să știți mai multe despre ce însemna cenzura, cine o aplica și în cel fel. Dar, dincolo de informare, romanul propune și un personaj interesant: cenzorul.

Filofteia Moldovean a lucrat în Direcția Generală a Presei și Tipăriturilor în anii ’70 și a trecut prin diverse structuri ale acestei Direcții, astfel încât constatările ei oglindesc modul de lucru al instituției din acei ani. Cenzorii aveau ca instrumente de lucru și câteva tipuri de caiete, în care-și puteau nota observațiile personale ori precizările șefilor din timpul ședințelor. Aceste caiete se distrugeau, fără excepție, de unde și liniștea cu care unii cenzori notau în acele caiete mai mult decât niște simple chestiuni utile serviciului.

„Siguranța că totul va arde, că așa a fost de ani de zile și așa va fi mereu îmi dă o libertate cum nici cele mai bune intervenții în manuscrise nu-mi oferă. Acolo trebuie să fii atent și mereu pregătit pentru explicații, justificări. Aici, în caietul meu, nu trebuie să mă justific, să mă apăr, să mă controlez, sunt notele mele intime, libere, destinate arderii, pot să greșesc, să exagerez, să nu pun punct. Pun toate punctele tocmai ca să mă ordonez, ca să fiu mai bună. Am grijă la sintaxă.”

Unul dintre caietele pe care le-a ținut Filofteia Moldovean ajunge peste ani la Liliana Corobca. Cenzorul fugise din țară în 1974 (situație cu fundament real) și riscase enorm luând cu sine caietul, care, pe alocuri, arată chiar ca un jurnal, doldora de chestiuni intime ori de amintiri legate de propria familie.

De multe ori ironică, acidă, cu conștiința propriei experiențe profesionale, Filofteia Moldovean arată că nu roboții ciopârțeau textele, ci niște oameni, cu gusturi proprii și cu sisteme proprii de valori. Ea își prezintă și colegele de birou – una voluptuoasă, la care se uitau toți vizitatorii, și alta nițel cam prea sensibilă pentru meseria de cenzor – și dă tot felul de exemple de intervenții asupra textelor. De altfel, un capitol este numit chiar „Intervenții justificate” și este impresionant faptul că aceste exemple nu sunt rupte din cărțile publicate în acei ani, ci sunt pur și simplu inventate de Liliana Corobca pentru a ilustra modul de lucru al cenzurii.

„Ce să facem să avem pe masă manuscrisul mult visat? Din care să nu ai ce tăia! Cartea ideală! Ca să plec din Cenzură, să-mi dau demisia, să mă fac apicultor! Ne vin însă căcați. Asta le stă pe gură și pe pană scriitorilor! Asta-i marea lor realizare socialistă! Unul nu există din care să nu ai ce tăia, din care să nu cenzurăm câte ceva, niciunul care să se dispenseze de îndreptările noastre politicoase.”

Ca să înțelegi astăzi acele vremuri, trebuie să pui cenzura cărților în relație cu Securitatea și cu politica editorială. Unui scriitor naiv îi era aproape imposibil să știe cine i-a schimbat un cuvânt, un vers ori un paragraf. A fost redactorul de carte și teama lui de a nu fi acuzat că i-a scăpat ceva? A fost nasul fin al Securității, care a perturbat lanțul editorial? Ori, pur și simplu, cenzorul, eternul cal de bătaie, care de multe ori tăia și acolo unde nu era cazul, tocmai pentru a evita orice problemă de interpretare?

În relație cu colegele, Filofteia se consideră aproape de perfecțiune: „Nimic nu mă impresionează în textele lor (n.m. ale scriitorilor), nici pasajele crude, nici descrierile romantice, nici scenele misterioase, nu mă excită versurile senzuale, nu mă atinge nimic, sunt rece și obiectivă, am capul limpede și nu mă pierd cu firea niciodată, nu-mi pierd cumpătul în situații complicate”.

Totuși, nu se poate spune nici că Filofteia Moldovean și-a pierdut simțul realității. Deși zice că e „cel mai bun cenzor”, este conștientă că „dacă cineva ar citi ce scriu acum, m-ar da afară”. Astfel, caietul său, care scapă arderii, este mijlocitorul unui exercițiu de voyerism.

Impresia că are acces la lucruri inedite va ține treaz interesul cititorului. Altfel, caietul și, în fond, romanul nu au ritmul unei ficțiuni obișnuite. Evoluția personajului principal este observată pe măsură ce el se mută de la un compartiment la altul și își schimbă perspectiva asupra cenzurii. Treptat, Filofteia se destăinuie tot mai mult, lăsând de înțeles că lucruri rămase nerezolvate în trecutul său o apasă. Cenzorul lasă loc tot mai mult persoanei, care se prezintă prin intermediul familiei și al preferințelor legate de carieră versus viața personală.

În final, și cenzorul, și persoana cu numele Filofteia Moldovean par să plătească tribut unui deficit de libertate. Cenzorul îi reproșează acest lucru scriitorului, care îi supune atenției tot felul de nimicuri, iar persoana rămâne prizoniera unui sistem – din care va evada cu tot cu caiet – prea puțin încurajator în privința vieții de familie.

„Cărțile sunt cel mai bun prezervativ și cel mai ieftin. Cel puțin pe mine ele mă feresc de orice primejdie care vine din partea unui bărbat. Încă nu sunt atât de bătrână, până la 40 de ani ar mai fi ceva de capul meu. Dar nu rămâi gravidă de la cărți și eu doar cărți am în jur.”

Caiet de cenzor este o mărturie complexă despre cenzura comunistă, un roman închegat pe seama unei cercetări minuțioase. Efortul Lilianei Corobca trebuie să fi fost uriaș și se cuvine apreciat. Mai ales că, îmbrăcat în hainele romanului, rodul muncii sale poate ajunge la mai mulți cititori și se poate bucura de mai mult succes decât un eventual volum documentar despre cenzură.

„Mi-am propus să intru în pielea unui cenzor şi să simt ce a simţit el”

Aprilie 9, 2017

http://constantinpistea.ro/liliana-corobca-interviu-cenzor/

Liliana Corobca: „Mi-am propus să intru în pielea unui cenzor şi să simt ce a simţit el”

„Caiet de cenzor”, cel mai recent roman al Lilianei Corobca, apărut la Editura Polirom, porneşte de la un fapt real: fuga din ţară a unui cenzor. Scriitoarea şi-a imaginat cum ar fi fost ca acel cenzor, o femeie, să fugă având asupra sa un caiet de „notiţe”, pe care să i-l trimită peste ani, după schimbarea regimului, chiar cercetătoarei şi pasionatei de cenzură cu numele Liliana Corobca. Ce a ieşit? Un soi de călătorie în instituţia cenzurii.

 

Liliana, ai ajuns să studiezi cenzura oarecum întâmplător, însă ai „stat” pe acest subiect vreo 10 ani…

La început, din ambiţie. Nu înţelegeam aproape nimic, iar fondul era enorm. Citeam rapoarte şi nu le dădeam de capăt. Nu prindeam mecanismul, firele. Pe urmă am început să văd şi deja îmi plăcea să mai adaug câte o piesă la desenul lipsă, ca într-un puzzle, după care a apărut ideea de a valorifica acele documente. Am avut câteva burse şi am avut timp să studiez la tot felul de biblioteci din Europa; una dintre aceste burse a constat chiar din vizite de documentare şi aşa am putut să studiez cenzura din întreg spaţiul european sau istoria cenzurii. Încet, încet, am început să-mi sistematizez cunoştinţele.

„Caiet de cenzor” este primul roman în care abordezi subiectul acesta?

Oarecum asemănător este monologul care a apărut în Austria, „Cenzura pentru începători”. Acolo avem tot perspectiva unui cenzor – un cenzor mai în vârstă şi mai experimentat îl învaţă pe unul mai tânăr. Am avut, la un moment dat, ideea să folosesc acel monolog şi în acest roman, dar aici era vorba de alt personaj, o femeie, ea nu trebuia să înveţe pe nimeni, era vorba de un caiet intim, interzis, şi mă gândesc acum să valorific altfel „Cenzura pentru începători”, într-un alt tip de scriitură, dintr-un viitor îndepărtat.

Aşadar, vei rămâne la cenzură…

Nu. Acum am proiecte în alte zone, în alte domenii. Pur şi simplu, pentru moment, nu suport cenzura.

Pe clapeta romanului, ai menţionat că ai vrut să surprinzi „formarea, transformarea şi deformarea unui cenzor”. Ai studiat atât de bine şi atât de în profunzime cenzura, încât cred că poţi rezuma în câteva cuvinte modul de formare a unui cenzor…

Cine este foarte curios cu privire la acest subiect poate căuta un studiu ştiinţific apărut în Anuarul IICCMER, ultimul număr din 2016, studiu în care m-am ocupat de formarea şi recrutarea cadrelor. M-a ajutat foarte mult şi la roman, iar acolo am prezentat tot felul de documente, pe care le-am analizat în mod ştiinţific, fără fantezii, fără literatură, ca să înţeleg cum au ajuns cenzori oamenii de rând, studenţi, absolvenţi de facultăţi. Ce am scris pe clapeta acestei cărţi e ca o concluzie după ce am terminat cartea, dar în timp ce am scris-o nu mi-am propus decât să intru în pielea unui cenzor şi să simt ce a simţit el.

Cum a fost să empatizezi cu un cenzor?

Nu m-am aşteptat să fie atât de greu, dar mi-am luat măsuri de siguranţă. Cred că dacă am folosi un limbaj religios, pentru un scriitor, un cenzor este ceea ce pentru un călugăr este diavolul şi unicul personaj pe care scriitorul nu l-ar suporta niciodată ar fi un cenzor. Mie mi-a fost greu să intru în pielea unui personaj care m-ar urî pe mine ca scriitor, care m-ar dispreţui, care ar râde de operă, de literatură, de tot ce-i frumos în scrisul meu. Acest aspect a fost mai greu de surprins şi n-am putut să fac numai asta, motiv pentru care am mers şi pe alte piste. Am încercat să prezint un cenzor care să fie interesant şi pentru publicul de astăzi, având în vedere că romanul se petrece în 1974, şi m-am îndepărtat de ceea ce ştiu aproape sigur că a fost un caiet de cenzor, pentru că totuşi propun un roman în anul 2017.

Maniera de abordare a subiectului este inedită, iar un cititor se poate aştepta la ceva interesant chiar şi numai dacă se gândeşte la cât de mult ai studiat zona aceasta, a cenzurii.

Nu m-am gândit că o să scriu un roman şi, dacă aveam prieteni care mă cunoşteau ca scriitor, întotdeauna îmi puneau această întrebare: bine, dacă eşti scriitor şi lucrezi în fondul cenzurii, o să scrii la un moment dat o carte (artistică )? Pe mine mă deranja asta, era un soi de neînţelegere, aşa vedeam eu situaţia, ştiinţa e ştiinţă, iar literatura, literatură. Până la urmă, „Caiet de cenzor” nu înseamnă altceva decât transformarea într-o ficţiune a dorinţei (obsesiei) de a găsi un astfel de document istoric real . Asemenea caiete au existat, dar au fost distruse. Eu am sperat că nu au fost distruse chiar toate şi că o să găsesc unul. Primele procese verbale de distrugere a unor astfel de caiete le-am găsit în anii 60, am parcurs încă 17 ani, până în 1977, şi urmăream tot ce putea să semene cu caietul de cenzor, dar nu am găsit nimic. Atunci am ales să transform în ficţiune această căutare a mea.

Ce ai vrut să exprimi prin romanul acesta?

Este un roman dens şi lung, şi nu poate fi rezumat într-o singură idee. Am pornit de la un document şi un fapt real – în 1974, un cenzor a fugit din ţară. Am publicat documentul în cauză, dar nu a trezit atenţia nimănui, deşi eu, personal, am dăruit la vreo 50 de persoane volumul I din „Instituţia cenzurii”. M-am mirat că nimeni nu a sesizat importanţa acelui document… Ideea de a construi o corespondenţă fictivă cu acea fugară mi-a venit mai târziu.

Înţeleg că tot tu ai scris acele fragmente de text pe care cenzorul le are de recenzat. Unele sunt chiar poezioare, altele, fragmente de proză. Te-ai dedublat. Un joc nu tocmai simplu.

Am făcut asta la o rezidență din Berlin, unde eram relaxată, departe de zgomotul oraşului. Acolo am scris acele texte, pe care tot eu urmam să le cenzurez, dar mai târziu. Toate acele texte îmi aparţin, nu le-am luat de undeva, de la alți autori.

Ce înseamnă pentru tine „Caiet de cenzor”? Cum vezi cartea aceasta după ce ai terminat-o? Ţi-a limpezit cumva toate informaţiile pe care le aveai în legătură cu cenzura?

Le-a limpezit, dar nu în sensul ştiinţific, informativ, pentru că nu am contactat niciodată un cenzor. Mi-am dorit la un moment dat, dar n-a fost să fie. N-am vorbit niciodată cu cineva care să fi fost foarte cenzurat sau care să fi cunoscut indirect cenzura. M-am rezumat la documente de arhivă, la bibliografie… Este adevărat că am căutat mărturiile cenzorilor şi am găsit una a unui cenzor sovietic, de unde am luat câteva aspecte pe care indirect şi în altă formă le-am introdus în romanul meu. Este vorba de relaţia cenzorilor cu redactorii, când aceștia dădeau vina pe cenzură în cazul în care blocau ei ceva. Am mai urmărit şi alte aspecte… Sunt foarte puţini specialişti în cenzură şi foarte puţini cititori care vor fi în stare să citească de la un capăt la altul un volum științific de documente. Un roman oferă o altă perspectivă asupra cenzurii, mai ales că eu fac aici un soi de călătorie în structurile şi în instituţia cenzurii şi încerc să familiarizez cititorul cu o instituţie despre care el nu a auzit poate nimic. Dar acesta este doar unul dintre scopurile mele, pentru că volumul este foarte ambiţios.

Interviul cu Liliana Corobca este cules în urma unei emisiuni radio. Înregistrarea integrală – aici.

Punct si Virgula

Aprilie 1, 2017

Năpârlire – o cronică la „Imperiul fetelor bătrâne”

Ianuarie 19, 2016

Năpârlire

Constantin Piștea

Publicat la: 18-01-2016

http://revistatimpul.ro/view-article/2932

 

Liliana Corobca, Imperiul fetelor bătrâne (Editura Cartea Românească, 2015)

Despre cartea sa, Imperiul fetelor bătrâne, Liliana Corobca a vorbit ca despre o piele fermecată de care s-a desprins odată cu publicarea ei. S-a identificat cu ea multă vreme, dar venise vremea desprinderii. A schimbării pielii. A năpârlirii. Așa am interpretat-o eu, ca pe o năpârlire, mai ales datorită faptului că, deși primele pagini te introduc într-o serie de portrete și situații amuzant-ironice, cu ritm de povestire, romanul se transformă surprinzător în altceva, cu totul diferit. De fapt, cred că prima parte a acestui „roman sentimental”, după cum este subintitulată cartea (doar pe pagina de titlu, nu și pe copertă), te poate induce ușor în eroare, și nu neapărat înspre folosul autoarei.

Suntem într-un soi de cămin studențesc, o colectivitate exclusiv feminină, în care se gătește într-o bucătărie comună, iar fetele fură din când în când din oalele colegelor. Naratoarea, Rafira Sic, se delimitează de la bun început ca o ființă specială, mai ales că, atunci când colegele nu se încumetă să gătească o curcă („Ele au principii și nu vor să gătească!”), ea este cea care o pune la fiert, iar când vine vorba despre ghicitul ursitei cu ajutorul picăturilor de ceară, numai la ea picăturile respective nu rămân la suprafață, căutându-se reciproc, precum jumătățile încă nedescoperite, ci se duc la fund, fără explicație. Rafira e, chiar prin numele ei, o tânără deosebită. Termenul apropiat din ebraică ar însemna „capră”, ceea ce – și ea este conștientă de asta – e chiar o potrivire interesantă. „Perfect nume pentru o fată bătrână! Potrivit pentru mine și animalul! Și înainte îmi erau simpatice caprele, de acum înainte însă vor fi preferatele mele. De asta nu mă mărit. Bărbații vor oi supuse, nu capre îndărătnice care merg împotriva turmei și nu recunosc nici o autoritate. Niciuna, stimabililor!”

Liliana Corobca revine la motivul caprei, după ce în romanul său precedent, Kinderland, naratoarea compara sosirea mamelor acasă cu întoarcerea caprelor din povești: „tremurând de emoție și de teamă, le așteaptă iezii acasă, nu i-a mâncat lupul?”. Tot despre singurătate și așteptare este vorba și aici, doar că mobilul golului nu e mama, ci bărbatul, a cărui lipsă devine chiar o anormalitate, ceva de ordin patologic. În căminul duduind de feminitate, orice prezență masculină este binevenită, căutată, urmărită, bârfită, invidiată, chiar cerșită. Printre poveștile ușor amuzante, dar mai degrabă ironice din prima parte, se strecoară durerea provenită nu neapărat dintr-o nevoie intimă, ci mai degrabă din teama de marginalizare socială.

Ulterior, fără avertisment, povestea se liricizează și se fragmentează și mai tare decât la început. Nu mai sunt povești de cămin, ci gânduri, „note, stări, zile”. Proza realistă, cu inserturi simbolice lasă locul istoriei spațiului delimitat de autoare ca „imperiul fetelor bătrâne”. Aici am găsit că statutul nu mai este condamnabil, ci chiar o alternativă de luat în seamă, că virginitatea n-ar fi chiar o pacoste, ci un lucru asumat, până la urmă, o virtute. Puține sunt cele alese să îmbrace o astfel de piele. Puține ajung atât de sus în materie de curățenie interioară. „Sus de tot, fetele nici nu s-au sărutat în viața lor. Ați văzut vreodată ce privire au acele ființe? De-ați ști și ce puteri au ele! Nu subestimați puritatea apei cristaline.”

Până la urmă, cred că frumusețea acestei cărți stă tocmai în schimbarea de registru. De la „simpla” proză la note emoționale, poetice, la istorie („Imperiul fetelor bătrâne a fost înregistrat pentru prima dată în catastiful imperiilor în anul 1311…”) și, în final, la vise, Liliana Corobca pare să fi căutat explicații în fiecare zonă exploatabilă literar. A suferit la despărțirea de o pisică mângâiată pe stradă, după care și-a personificat suferința ca pe o cățelușă care o urmărește dintr-o stație de autobuz. A definit în fel și chip fata bătrână și a conjugat singurătatea cum numai un suflet de poet ar putea (ori unul de fată bătrână). A clasat, declasat, ironizat („Bărbatul ideal al intelectualelor nici nu are chip. În aerul învăluitor al camerei secrete plutesc doar cuvinte, replici, argumente dure, întrebări demne de un Sfinx implacabil, la care ele răspund și merg mai departe. Așa iubesc ele. Clientele cele mai fidele ale camerei enigmatice și ale Imperiului”), așadar s-a tot întins, încercând să atingă limitele spațiului nu chiar imaginar al fetelor bătrâne. Iar la final a spus că a ieșit din această experiență îndelungată „mai puternică, mai optimistă, mai veselă”. Cu o piele nouă, cu o carte nouă, ca o femeie nouă.